Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Accesibilitatea practicarii luptelor

in Sport

Luptele fac parte din categoria sporturilor incluse în atletica grea şi anume: box, haltere, judo, sambo, lupte greco-romane, lupte libere, culturism, etc.

andrei-stoica

Luptele greco-romane sunt un sport de luptă ce se bazeaza pe trântirea adversarului prin apucări de la centura în sus (trunchi, braţe, cap).

Luptele libere sunt un sportul de luptă ce se bazează pe trântirea adversarului prin apucări de tot corpul (cap, braţ, trunchi, picioare).

Luptele se caracterizează prin:

  1. Angajament individual. Rezultatele obţinute de fiecare luptător reprezintă propria contribuţie. Luptătorul nu se poate sprijini în concurs decât pe propria sa pregătire.

  2. Aciclitate tehnică şi variabilitate tactică. Conţinutul tehnic al luptelor este reprezentat de un număr mare de procedee tehnice, variante şi manevre ale acestora. În timpul luptei ele nu se succed într-o anumită ordine, ci în funcţie de situaţia concretă. În funcţie de particularităţile adversarului luptătorul selecţionează şi foloseşte anumite procedee.

  3. Spectaculozitate şi eficienţă. În lupte, spre deosebire de alte ramuri sportive, procedeele tehnice spectaculoase sunt cotate cu mai multe puncte tehnice. Astfel, lupta spectaculoasă devine şi eficientă. În acest context lupta în apărare se reduce la momente scurte.

  4. Inventivitate şi creativitate. În cadrul unui concurs fiecare luptător se întâlneşte cu mai mulţi concurenţi. Pentru aceasta el trebuie să-şi alcătuiască planul tactic de ducere a luptei, din care nu lipsesc elementele surprinzătoare pentru adversar. Multitudinea procedeelor tehnice însuşite asigură luptătorului largi posibilităţi de a se manifesta inedit, creator în luptă. Pe măsura completării informaţiilor primite de la adversar di primele contacte, luptătorul trebue să-şi reorganizeze planul tactic de ducere al luptei.

  5. Universalitate tehnică şi particularizare pe categorii. După cum bine se ştie concursul solicită deosebit de mult luptătorii sub aspect tehnico-tactic. Fiecare categorie se distinge printr-un profil tehnico-tactic propriu. Încadrarea cu succes a unui luptător într-un profil tehnico-tactic de categorie trece mai întâi prin însuşirea completă a tehnicii.

  6. Timp variabil de desfăşurare a luptei. Chiar dacă regulamentul prevede ca durata unei întâlniri să aibă 2 x 3’+ 30” p, lupta nu epuizează întodeauna acest timp. Posibilitatea încheierii luptei mai devreme este mare, avându-se în vedere obţinerea tuşului sau a superiorităţii tehnice (10 puncte avans).

  7. Accesibilitate largă. Concursul se desfăşoară în limita a opt categorii de greutate. Acest lucru permite permite statuarea unor condiţii egale pentru concurenţi, înlaturându-se handucapul de greutate. Dezvoltarea pe parcurs a luptatorului şi creşterea sa în greutate nu pericliteaza poziţiasa sportiva.

Diferenţa de greutate între categoriile învecinate nu este prea mare, astfel încât efectuarea pentru concurs a categoriei inferioare prin pierdere de greutate nu periclitează starea de sănatate a luptătorului.

Spre deosebire de alte ramuri sportive care solicită practicanţi de o anumită înălţime şi greutate, în practicarea luptelor pot fi aleşi indivizi heterogeni privind dezvoltare lor fizică, ei având posibilitatea de a se încadra într-o categorie potrivită greutăţii corporale. După cum am amintit anterior, în practicarea luptelor vom întâlni luptători de diferite înălţimi, greutăţi corporale şi diferite structuri somatice.

Din punct de vedere financiar, practicarea luptelor nu necesită o mare investiţie pe lângă alte ramuri sportive. Condiţiile materiale necesare iniţierii în practica luptelor sunt uşor de îndeplinit.

În esenţă (valabil şi pentru fete şi pentru băieţi) iniţierea în lupte se poate efectua în cea mai mare parte (cu excepţia aruncărilor) pe o suprafaţă acoperită de un covor oarecare. Dacă se poate achiziţiona un covor de gimnastică sau, şi mai bine, câteva saltele acoperite de o prelată, este evident că elevii interesaţi de

practicarea acestei ramuri sportive ar putea consacra, mai ales în sezonul rece, totalitatea timpului lor de pregătire sportivă pentru activităţi preferate.

ABC-ul sporturilor de luptă, în general, nu cere decât condiţii uşor de îndeplinit iar această exersare a elementelor tehnice specifice sportului le va fi de folos şi în practicarea altor discipline sportive.

Lupta este o înfruntare între două persoane. Începerea procesului de învăţare se poate face prin introducerea de reguli simple. De exemplu, pentru început se poate realiza doborârea adversarului pe iarbă sau pe covor (saltea) indiferent de poziţie. O confruntare atât de simplă s-ar putea foarte uşor desfăşura pe o supraqfaţă acoperită cu prelată sau pe nisip. Acest lucru a inspirat ideea practicării luptelor pe plajă pentru copii şi adulţi.

Numeroşi pictori cunoscuţi au imortalizat în tablourile lor luptele în aer liber. Se ştie că instinctual luptei este implantat adânc în mentalitatea copiilor. De aceea copii îşi găsesc parteneri pentru lupte în cadrul familiei, acasă, pe strada unde locuiesc, la şcoală, la cluburi.

Pregătirea trebuie să înceapă cu formarea unor deprinderi motrice cât mai bogate, cu dezvoltarea fizică armonioasă precum şi cu o progresivă dezvoltare a calităţilor motrice.

Formarea deprinderilor motrice se asigură prin utilizarea în lecţie a unor exerciţii componente ale procedeelor tehnico-tactice de bază.

Cu aceste exerciţii este bine să se conceapă diferite jocuri dinamice, pentru a obliga tinerii să le execute în diferite situaţii şi sub formă de întrecere. Exerciţiile din sporturile complementare vor fi adaptate, selecţionându-se din cadrul acestora, elemente cu structură asemănătoare cu cele din sporturile de luptă.

METODE DE CERCETARE

Metoda documentării – este metoda prin care cercetătorul intră în posesia datelor privitoare la rezultatele obţinute de alţi cercetători în domeniul temei respective. Aceasta presupune căutarea surselor bibliografice de specialitate, consultarea şi selecţionarea lor, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor. Se întocmesc fişe de semnalare şi fişe de conţinut în care sunt consemnate: rezumate, citate şi unele reprezentări grafice originale.

Documentarea pentru o cercetare ştiinţifică se face prin consultarea bibliografiei de specialitate autohtone, a caietelor antrenorilor, a documentelor de evidenţă a cabinetelor metodico-sportive şi, bineînţeles, din literatura de specialitate mondială.

Prin utilizarea acestei metode am reuşit să asigurăm lucrării o temeinică fundamentare ştiinţifică cu scopul înţelegerii cât mai exacte a fenomenelor întâlnite în problematica lucrării. S-a folosit această metodă de cercetare în vederea sintetizării noţiunilor teoretice necesare cercetării noastre.

Metoda observaţieipresupune urmărirea conştientă a procesului instructiv, a influenţelor exercitate asupra sportivului şi comportarea lui sub aceste influenţe. Ea trebuie desfăşurată conform unui plan tematic şi cu ajutorul unor mijloace tehnice menite să surprindă fenomenele şi procesele urmărite.

Observaţiile sunt înregistrate sub formă de protocoale. Observaţia poate fi făcută din interiorul procesului urmărit, atunci când cercetătorul participă afectiv şi efectiv la conducerea acestui proces. În acest caz cercetătorul poate pătrunde în esenţa fenomenului şi chiar să influenţeze evoluţia în sensul impus de cercetare, dar observaţia făcută de el poate fi denaturată datorită influenţelor mediului şi trăirilor personale, în calitate de participant activ. În cazul în care observaţia este făcută din afara procesului studiat, observatorul este numit cercetător, iar observaţia are calitatea de a fi obiectivă şi de a nu exercita nici un fel de influenţă asupra desfăşurării procesului sau fenomenului respectiv.

Dificultatea cea mai mare în folosirea acestei metode este determinată de complexitatea fenomenelor specifice antrenamentului sportiv şi a relaţiilor dintre acestea.

Pe baza propriei experienţe şi pe baza convorbirii cu diferiţi specialişti, am reuşit să realizez o observaţie cât mai obiectivă a problemelor ce privesc alura (fizionomia) luptei de concurs. Observaţia pedagogică, efectuată asupra colectivelor selecţionate a făcut posibilă reţinerea unor factori favorizanţi/perturbanţi ai instruirii luptătorilor juniori.

Metoda convorbirii – reprezintă o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat. Aceasta implică o relaţie directă între cercetător şi subiect, o sinceritate deplină a subiectului precum şi schimbarea locului şi rolurilor partenerilor.

Cercetătorul trebuie să aibă pregătite întrebările şi să aibă informaţii despre subiect pentru a-l putea motiva şi angrena în convorbire.

Convorbirea a fost efectuată la nivelul profesorilor şi antrenorilor de lupte care se ocupă cu instruirea luptătorilor, şi care au avut rezultate deosebite în performanţă, reuşind ca printr-o instruire ştiinţifică să scoată luptători valoroşi.

Prin intermediul convorbirilor dirijate spre problematica temei supusă studiului nostru s-au creat posibilităţi de cunoaştere a realităţii actuale de ordin tehnico-tactic, biologic, motric şi psihic, precum şi posibilităţile de îmbunătăţire a nivelului de pregătire a luptătorilor juniori.

Ca orice metodă şi convorbirea are avantaje şi dezavantaje. Prin metoda convorbirii se pot recolta un număr mare de informaţii variate, în mod direct, dar

acestea pot fi subiective şi, de asemenea se poate întâlni o lipsă de receptivitate a subiectului.

PARTICULARITĂŢILE PRACTICĂRII LUPTELOR LEGATE DE ÎNVĂŢARE ŞI CONCURS

ÎNVĂŢAREA STRUCTURILOR MOTRICE

Învăţarea mişcărilor specifice unei ramuri de sport se înscrie în problematica învăţării, concept ce poate fi discutat din punct de vedere pedagogic, dar şi pshiologic.

Pedagogia consideră învăţarea proces de asimilare a cunoştinţelor şi de formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii viitoare.

Psihologia defineşte învăţarea ca fenomen psihocomportamental.

Astfel, unii specialişti au concluzionat că învăţarea reprezintă fenomenul prin care un individ dobândeşte noi forme de comportament ca urmare a exersării.

După B. Cratty, citat de A. Dragnea, “învăţarea inteligent-motrică este caracteristică procesului de însuşire a tehnicii ramurilor de sport euristice, în care adversarul este opoziv, inventiv, acţiunile desfăşurându-se în condiţii de mare incertitudine”. Având în vedere caracteristicile tehnicii luptelor ca ramură sportivă putem spune că învăţarea este una inteligent-motrică.

Învăţarea tehnicii şi tacticii luptelor constituie un punct bine discutat de către specialişti. Tehnica luptelor a evoluat în timp, dar nu a suferit modificări radicale de fond. Au apărut noi procedee folosite în concurs şi s-au perfecţionat şi execuţiile din poziţii diferite.

Metodica învăţării a parcurs un drum mai anevoios, existând mereu discuţii în legătură cu începerea instruirii şi selecţionarea copiilor, alegerea celor mai adecvate mijloace şi elaborarea sistemului competiţional.Legat de începerea procesului de pregătire Louis Ballery (Franţa), citat de Gh. Cismaş în lucrarea sa “Instruirea Juniorilor”, apreciază că “startul procesului de învăţare să se facă printr-o preucenicie, cuprinzând studiul măiestriei: deplasării, apărărilor şi fixării la sol, controlul căderilor, realizării elementelor specifice (prize, orientare). În această preucenicie un loc este rezervat şi execuţiei de exerciţii speciale, pregătitoare pentru lupte”.

Pentru a se învăţa deplasările pe saltea, manevrele de apărare şi fixările la sol se folosesc exerciţii speciale sub diferite forme (chiar de joc) sau se utilizează direct învăţarea de prize şi alte efecte ale tehnicii.

A învăţa pe cineva să lupte înseamnă a-l face să înţeleagă şi să simtă ceea ce constituie propriul său echilibru în echilibrul cuplului format de cei doi opozanţi ai unei întâlniri. Totul se finalizează atunci când se realizează un dezechilibru al grupului printr-o acţiune tehnică pe o reacţie a adversarului, apoi pe durata căderii se va acţiona cu scopul de a orienta către saltea cei doi umeri ai adversarului şi de a se regăsi în final deasupra lui (Louis Ballery).

După cum se ştie etapele învăţării tehnicii sportive sunt următoarele:

  1. Etapa informării şi a formării reprezentării mişcării;

  2. Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate;

  3. Etapa coordonărilor fine şi a consolidării procedeelor tehnice;

  4. Etapa perfecţionării şi supra-învăţării procedeului tehnic, care este caracterizată de efectuarea acestuia în condiţii variate cu indici superiori de eficienţă.

După M. Matura, citat de Gh. Cismaş, punctele de vedere discutate în legătură cu învăţarea luptelor sunt următoarele:

  1. Învăţarea a mai puţine procedee, dar într-un mod detaliat şi însuşite până la perfecţiune.

  2. Învăţarea unui vast conţinut (în raport cu facultăţile receptive ale luptătorilor începători) şi acumularea unei munci de repetiţie adecvate.

Se menţionează, referitor la obiectivele instruirii, că în activitatea cu copiii nu trebuie încercată atingerea performanţelor record. Primul obiectiv al antrenamentului este de a instala fundamentele performanţelor multiforme( ale tuturor factorilor antrenamentului).

Este bine ca la vârsta de 16 ani să se termine învăţarea tehnicii fundamentale, urmând ca de la 17 ani să se treacă la antrenamentul competitiv.

Pentru a se atinge nivelul maxim în pregătirea copiilor şi juniorilor se recomandă perfecţionarea elementelor structurale ale pregătirii şi ale legăturilor lor funcţionale reciproce, pe trei nivele diferenţiate:

  1. Nivelul orientării

  2. Nivelul didactic şi metodologic

  3. Nivelul aprecierilor şi autocontrolului (R. Petrov)

În procesul de instruire al luptătorilor învăţarea şi perfecţionarea se află într-o strânsă legătură. Este foarte greu de stabilit o delimitare precisă între cele două aspecte. Este suficient ca în timpul învăţării să schimbăm doar partenerii de execuţie pentru a avea nişte condiţii noi de lucru care să solicite o adaptare la alte condiţii specifice perfecţionării. Chiar mai mult decât atât, în cazul învăţării unui procedeu de trântire, când se ajunge la faza de finalizare primele două faze sunt supuse perfecţionării.

Trecerea prea timpurie la perfecţionarea unui procedeu de trântire prin schimbarea condiţiilor de lucru poate duce la denaturarea tehnicii de execuţie şi prin aceasta la accidente. Această trecere trebuie făcută în concordanţă cu dezvoltarea calităţilor motrice.

Cele două componente: învăţarea şi perfecţionarea, se vor găsi concomitant în cadrul lecţiilor, pentru ele existând sarcini.

Exerciţiile metodice pentru învăţarea şi perfeţionarea procedeelor tehnice se vor selecţiona în funcţie de nivelul de dezvoltare a deprinderilor motrice specifice

şi de particularităţile subiecţilor.

Se are în vedere că pentru învăţarea şi perfecţionarea procedeelor de aruncare trebuie să se folosească un număr mai mare de mijloace decât pentru celelalte procedee.

Se ştie că în privinţa mijloacelor şi metodelor apar tot mai des orientări pentru înţelegerea conţinutului şi a particularităţilor lor de folosire. Noile orientări sunt strâns legate de complexitatea cunoştinţelor care trebuie însuşite, de noile date stiinţifice referitoare la posibilităţile de adaptare a organismului uman precum şi tendinţele de dezvoltare a luptelor pe plan mondial.

Principiile şi metodele care stau la baza pregătirii trebuie să asigure însuşirea deplină a conţinutului tehnic şi tactic al luptelor.

După V. Popovici şi I. Cornianu “conţinutul principal al învăţării în lupte îl constituie formarea deprinderilor motrice la sportivi”. Aceste deprinderi stau la baza însuşirii procedeelor tehnice specifice.

În timpul învăţării, repetarea aceleiaşi structuri motrice în nişte condiţii stabile ale mediului înconjurător, produce în scoarţa cerebrală o sistematizare a proceselor nervoase, ceea ce dă naştere unui stereotip dinamic. Astfel, se stabileşte un lanţ ordonat de legături nervoase temporare, care asigură efectuarea actului stereotip imediat ce apare stimulul declanşator.

Ţinând seama de faptul că învăţarea procedeelor tehnice nu reprezintă un scop în sine, ci doar treapta intermediară spre obiectivul final – folosirea lor în condiţiile concursului – este evidentă cerinţa creării unor reflexe condiţionate complexe, care să-şi găsească aplicabilitate în cele mai deosebite condiţii proprii întrecerilor de lupte.

Ajungerea la obţinerea unor rezultate maxime se realizează după 10-12 ani de instruire şi practicare a luptelor. De felul cum se efectuează instruirea celor care încep practicarea luptelor la vârsta de 11-12 ani depind în mare măsură rezultatele pe care le vor putea obţine ulterior. În însuşirea corectă a mecanismelor tehnice de bază, a acţiunilor pregătitoare trebuie să se ţină seama de particularităţile tehnico-tactice şi fizice ale viitorilor adversari. Însuşirea corectă solicită adesea indici precişi de viteză, de forţă, de îndemânare şi de mobilitate care nu se găsesc la un nivel corespunzător la toţi juniorii sportivi.

Din acestea rezultă că, cunoaşterea şi aplicarea principiilor şi metodelor de învăţare în lupte trebuie să asigure îndeplinirea scopului final.

La baza învăţării tehnicii şi tacticii luptelor stau următoarele principii:

  1. Principiul participării conştiente şi active;

  2. Principiul intuiţiei;

  3. Principiul sistematizării şi continuităţii;

  4. Principiul accesibilităţii;

  5. Principiul însuşirii temeinice;

  6. Principiul individualizării.

Privind aplicarea acestor principii în instruirea luptătorilor trebuie să se ţină seama că ele se află într-o stânsă interdependenţă şi interferenţă.

Datorită structurilor motrice ce caracterizează tehnica şi tactica luptelor, principiul accesibilităţii are o dublă valenţă.

Principiul accesibilităţii trebuie aspectat atât în alegerea şi predarea complexităţii şi dificultăţii procedeelor tehnice care se învaţă cât şi în creşterea treptată a efortului.

Respectând succesiunea învăţării tehnicii, pornind cu exerciţiile specifice podului, cu rostogolirile, răsturnările din parter, trecerile peste adversar, rulările, etc, iar în cadrul fiecărei grupe respectând succesiunea procedeelor pe baza continuităţii acţiunilor şi a prizelor, însuşirea conţinutului instruirii devine mai sigură.Folosirea în cadrul lecţiilor a unor angajări cu temă, angajări pe reprize scurte sau angajări sub diferite forme de luptă poate contribui la respectarea principiului efortului continuu. Se ştie că exerciţiile metodice folosite pentru învăţare nu pot rezolva singure în întregime cerinţele acestui principiu.

În legătură cu particularităţile aplicării principiului participării conştiente şi active trebuie avut în vedere faptul că la baza sa stă înţelegerea ca rezultat al gândirii.

La începători dezvoltarea gândirii ca premisă a unei înţelegeri profunde trebuie realizată prin acţiuni tactice simple, prin trezirea interesului pentru execuţiile eficiente. Pentru aceasta se pot folosi exemplificări legate de numele celor mai cunoscuţi luptători.

Nu se neglijază nici activitatea de distribuire a unor sarcini individuale a căror responsabilitate începe încă din vestiarul sălii.

Acestea pot fi:

  • respectarea ordinii îmbrăcămintei în vestiar;

  • intrarea la timp şi în mod organizat în sală;

  • curăţarea prelatei şi aranjarea saltelelor;

  • pregătirea materialelor ajutătoare;

  • formarea şi pregătirea echipelor pentru diferite jocuri dinamice;

  • observarea unor greşeli de execuţie ale partenerilor;

  • enumerarea procedeelor tehnice învăţate;

  • demonstrarea procedeelor învăţate;

  • studierea regulamentului (înţelegerea sa);

  • explicarea unor procedee tehnice complexe învăţate anterior.

Principiul intuiţiei uşurează drumul spre cunoaştere. El ajută la perceperea concretă şi clară a mişcărilor specifice şi la formarea reprezentărilor procedeelor tehnice. Pentru aceasta un rol deosebit îl au organele de simţ.Imaginea mecanismului tehnic se formează prin demonstraţia şi explicaţia acestuia, prin diferite întrebări şi indicaţii şi prin exersarea propriu-zisă.

Ponderea acestor metode trebuie aleasă cu grijă în funcţie de vârsta şi posibilităţile motrice ale subiecţilor.

Explicaţia trebuie să scoată în evidenţă fazele cele mai importante care stau la baza executării procedeului. Ea nu trebuie prelungită peste nivelul de înţelegere al subiecţilor. De multe ori reluarea ei după un anumit timp de exersare contribuie în mod evident la formarea clară a reprezentării şi la uşurarea învăţării.

Principiul individualizării oferă o arie vastă de acţiune, pornind de la individualizarea sarcinilor de ordin tehnic şi terminând cu sarcinile privind dozarea în timpul angajării. Acest principiu contribuie în mod deosebit la îndeplinirea obiectivelor de instruire ale diferitelor etape de pregătire.

Individualizarea este necesară în mod deosebit la învăţarea procedeelor tehnice complexe şi grele. Ea poate avea o durată mai mare sau mai mică în funcţie de obiectivele stabilite pentru luptătorul respectiv. În cadrul procesului de instruire a sportivilor găsim diferenţe de la o ramură la alta privind sistemul metodelor de învăţare, mai ales pe cel al modalităţilor de aplicare.

PARTICULARITĂŢILE CONCURSULUI DE LUPTE

Sportul luptelor este unul dintre acele sporturi legate încă de la începuturile lor de evoluţia omului. Bazat pe înclinaţia nativă a omului spre competiţie, sportul luptelor s-a dezvoltat o dată cu omul şi a fost cunoscut înainte de perioada antică pentru a atinge momentul de vârf la Jocurile Olimpice antice.

Întrecerile de lupte au făcut parte din programul tuturor ediţiilor Jocurilor Olimpice (antice şi moderne), aflându-se printre puţinele forme competitive ce se bucură de acest statut.

O dată cu reluarea Jocurilor Olimpice în anul 1896, luptele s-au numărat printre cele nouă discipline sportive cuprinse în programul întrecerilor, ca sport fondator.

La această ediţie au luat parte 287 de concurenţi bărbaţi, reprezentând 13 naţiuni de pe trei continente. Numărul luptătorilor prezenţi la această ediţie a fost mic (5, reprezentând 1,4%) dar el a crescut constant la ediţiile următoare.

Modul de organizare şi de desfăşurare a întrecerilor de lupte a evoluat în timp, în funcţie cerinţele impuse întrecerilor sportive în general şi în funcţie de obiectivele/interesele proprii privind dezvoltarea acestei discipline în perspectivă. Aceste preocupări au luat fiinţă începând cu anul 1912 când se înfiinţează Federaţia Internaţională de Lupte Amatori. La data apariţiei acestui for, întrecerile de lupte erau trecute în programul Jocurilor Olimpice în două forme: lupte clasice (greco-romane) şi lupte libere, primele eforturi ale sale fiind legate de statuarea regulilor proprii fiecărei forme de întrecere.

Spiritul regulilor de bază al întrecerilor a rămas neschimbat, până azi. Esenţa şi scopul luptei a rămas în continuare trântirea adversarului pe spate şi menţinerea lui cu spatele pe sol un timp suficient pentru a se consemna deplina superioritate a executantului. Din ambele forme de întrecere au fost eliminate complet durităţile, acţiunile brutale, acţiunile dureroase şi cele potenţial periculoase pentru integritatea fizică a concurenţilor.

Începând cu anul 1974, Federaţia Internaţională de Lupte Amatori iniţiază un „program de înnoire în conţinut a întrecerilor”(de modernizare după M. Ercegan citat de Ghe. Cismaş în „Sporturi de luptă”), care a fost urmat de reguli noi cu efecte din cele mai diferite asupra acestora, conferind concursului note evidente. Acesta constă din lupte directe, succesive (tururi de luptă) desfăşurate între luptători cu greutăţi corporale apropiate pe baza sistemului eliminatoriu, în scopul stabilirii ierarhiei valorice pentru momentul dat.

Lupta de concurs

Lupta de concurs reprezintă forma concretă de întrecere în cadrul concursului.

Scopul fiecăruia dintre cei doi combatanţi este acela de a-şi trânti adversarul cu spatele pe sol (saltea) şi de a-l fixa în poziţia periculoasă de tuş (cu ambii omoplaţi lipiţi de saltea).

Pentru a realiza acest lucru luptătorii dispun de 6 ( şase ) minute de luptă (2 x 3’+ 30’ P). Dacă se epuizează timpul de luptă şi nici unul din luptători nu a reuşit să-şi fixeze adversarul cu spatele pe saltea, va fi desemnat învingător luptătorul care a reuşit să-şi trântească adversarul de mai multe ori în poziţii apropiate de cea menţionată.

Toate trântirile primesc pe parcursul luptei puncte tehnice, conform regulamentului. Este evident faptul că fiecare luptător poate (prin procedee tehnice) să încline balanţa în favoarea sa în orice moment al luptei. Urmărind acest scop luptătorii folosesc o mulţime de procedee tehnice prin care caută obţinerea tuşului sau a superiorităţii tehnice până la sfârşitul luptei.

Succesiunea folosirii procedeelor prin care se acţionează a condus la gruparea acestora în acţiuni de atac, apărare şi contraatac. Fiecare sportiv încearcă să folosească procedee tehnice surprinzătoare pentru adversari, sau procedee cunoscute pe care să le execute în momente neaşteptate, sau în locuri diferite pe salteaua de concurs.

Felul procedeelor folosite, numărul acestora, frecvenţa şi diversitatea lor dau luptei un aspect deosebit de spectaculos ce generează o stare emoţional puternică atât pentru sportivi, antrenori cât şi pentru spectatori.

Trăsătura fundamentală a luptei este aceea că luptătorul este angajat individual în plenitudinea calităţilor fizice şi psihice la obţinerea victoriei.

Numărul mai mare sau mai mic de procedee tehnice pe care le utilizează, variantele acestora aplicate atât în lupta în picioare, cât şi în lupta la sol constituie conţinutul luptei, în timp ce modul lor de folosire în timp, în anumite locuri pe saltea, în succesiuni sau înlănţuiri raţionale în funcţie de evoluţia rezultatului reprezintă structura luptei.

Se ştie că fiecare luptător urmăreşte scoaterea adversarului din poziţia de echilibru stabil.

Această preocupare permanentă merge până acolo încât luptătorul îşi pierde în mod voit echilibrul pentru a realiza în acest fel dezechilibrul adversarului şi beneficiind de o apucare favorabilă, pentru a valorifica această situaţie în favoarea sa.

Dezechilibrările se realizează, în primul rând, prin lupta de aproape, în cadrul căreia contactul cu partenerul de întrecere devine inevitabil.

Majoritatea procedeelor tehnice specifice luptei în picioare sunt finalizate la sol, după trântirea adversarului, în paralel cu folosirea unui număr mare de procedee tehnice specifice luptei la sol.

Acestea, deşi nu au dinamismul celor din picioare, sunt mai eficiente privind posibilitatea obţinerii tuşului.

Conţinutul luptei în etapa actuală se deosebeşte radical de conţinutul acesteia din Grecia sau Roma Antică. O deosebire radicală există şi între întrecerile de azi şi cele din anii ’60, ’70 când luptătorii erau specializaţi într-un singur procedeu cu care câştigau disputa.

Lupta de azi se distinge prin conciziunea esenţei sale, prin claritatea scopului său, iar scopul acesteia nu mai stă azi sub semnul simplităţii.

Modificările regulilor de desfăşurare a luptei a avut drept scop îmbogăţirea conţinutului tehnic concretizat în număr şi diversitate de procedee tehnice, care să

conducă la o întrecere dinamică, spectaculoasă şi în urma căreia cel mai bun să învingă.

Preocuparea luptătorilor pentru o luptă dinamică, bogată în procedee tehnice este stimulată de atribuirea avertismentelor pentru pasivitate (non combat). Dinamismul luptei este asigurat în primul rand de către cei doi luptători prin numărul încercărilor de a executa procedee tehnice.

În timpul disputei luptătorul se află angrenat într-un angajament total, de la începutul până la sfârşitul timpului de luptă. În scopul adjudecării victoriei, lupta este “rapidă şi totală” presupunând participarea cu întregile posibilităţi individuale din punct de vedere fizic, tehnic, tactic, psihologic, desfăşurată în stil continuu, agresiv, însă în spiritual fair-play-ului.

Întreaga pregătire a luptătorului trebuie să-şi găsească o exprimare tehnico-tactică diversă şi numeroasă atât în cadrul luptei în picioare cât şi în cadrul luptei la sol.

Pentru o “luptă universală” sunt preferate apucările prin care se pot executa mai multe acţiuni de trântire şi care facilitează înlănţuirea structurilor tehnice.

Lupta universală presupune o înaltă şi complexă capacitate tehnică, exprimată prin totalitatea şi varietatea cunoştinţelor tehnice, aplicată prin folosirea tuturor posibilităţilor de realizare practică în luptă.

Autoexpunerea, angajarea în acţiuni cu posibilităţi mari de contracarare în contextul unei exprimări tehnico-tactice universale asigură fondul spectular şi emoţional al luptei de concurs.

Riscul (din punct de vedere tehnic) la care se expune executantul în cazul unor acţiuni dificile de trântire tonifică spiritul întrecerii. După Ercegan, citat de Ghe. Cismaş în lucrarea sa “Sporturi de luptă“ , “lupta totală, universală şi cu riscuri nu reprezintă numai un mod concret de întrecere, ci şi un mod nou de gândire asupra viitorului luptelor.

Marile rezultate din lupte nu pot fi obţinute fără riscuri. Riscul în lupte constituie antidotul pentru pasivitate. El este, de fapt, farmecul luptei creând stări de tensiune emoţională spectatorilor.

Lupta creativă” a apărut din nevoia completării caracteristicilor luptei de concurs. Aceasta solicită creativitatea luptătorului sub aspect tehnico-tactic. Lupta creatoare cuprinde caracteristicile, abilităţile luptătorului folosite în luptă pentru a învinge, spirit creativ ce duce la admiraţia tuturor sportivilor şi spectatorilor.

Lupta spectaculoasă” pe care trebuie să o realizeze întrecerile de lupte poate surveni pe două căi:

  1. îmbinarea armonioasă a celorlalte caracteristici;

b) folosirea unor procedee tehnice şi combinaţii tehnico-tactice prin care luptătorii îşi trântesc adversarii proiectându-i pe traiectorii ample de zbor.

Execuţiile tehnico-tactice trebuie să fie de mare ţinută. Ele trebuie să poarte amprenta unei înalte măiestrii, gravate pe ştiinţa mişcării, singura modalitate de a ajunge la siguranţă şi stăpânire în cadrul execuţiilor.

Lupta virtuoasă” este practicată de marii campioni prin introducerea unor noi variante de execuţii admirate şi apreciate de parteneri şi spectatori.

O dată cu eliminarea durităţilor şi a acţiunilor brutale şi dureroase, suprafaţă pe care urma să se desfăşoare întrecerile a devenit una specifică, realizată din saltele de grosime şi consistenţă corespunzătoare scopului, bine precizate de regulament.

Suprafaţa pătrată cu latura de 8 m a devenit un cerc cu diametru de 9 m.

Salteaua de concurs trebuie să fie omologată. Are o suprafaţă de 63,58 m2. Grosimea (în funcţie de densitatea şi elasticitatea materialului folosit) este cuprinsă între 4-6 cm.

Salteaua trebuie să fie aşezată pe parchet pentru a-i mări elasticitatea, este acoperită cu o prelată de culoare galbenă în suprafaţa centrală şi roşie în zona de pasivitate.

Centrul reprezintă locul de unde se începe, se termină şi se reia lupta după fiecare întrerupere.

Suprafaţa centrală de luptă (diametrul 7 m) este zona în care toate acţiunile, permise de regulament, se punctează ca atare.

Zona de pasivitate (diametrul 1 m) este zona care anunţă că s-a terminat salteaua şi că lupta atrasă acolo este o luptă pasivă (non combat). Sunt valabile acţiunile începute în suprafaţa centrală şi finalizate aici.

Suprafaţa de protecţie (1,2—1,5 m) are rol de a proteja sportivii în cădere în afara suprafeţei de luptă. Sunt valabile acţiuni începute în interiorul saltelei şi finalizate aici cu excepţia tuşului.

Valorile (punctele) atribuite acţiunilor şi procedeelor tehnice executate în cadrul luptei sunt:

1 punct, se acordă:

– luptătorului care îşi duce adversarul la sol, trecând la spatele lui unde îl controlează.

– luptătorului care trece peste adversar menţinându-l şi controlându-l, situându-se la spatele acestuia.

2 puncte se acordă:

– luptătorului care execută corect un procedeu tehnic, în lupta la sol prin care îşi duce adversarul în poziţia periculoasă de tuş.

– luptătorului care atacă şi al cărui adversar rulează pe umeri.

– luptătorului atacat dacă cel care atacă este blocat în poziţie periculoasă de tuş.

3 puncte se acordă:

– pentru oricare execuţie prin care luptătorul îşi duce adversarul aflat în picioare discret în poziţie periculoasă de tuş.

4 puncte se acordă:

– luptătorului care execută un procedeu de mare tehnicitate în picioare sau la sol.

Un procedeu de mare tehnicitate cuprinde:

– desprinderea totală de pe saltea;

– control

– proiectare în spaţiu pe o curbă amplă.

5 puncte se acordă:

– luptătorului care execută o aruncare peste piept cu mare amplitudine, atacatul descriind un arc de cerc cu picioarele apărătorului.

Pasivitatea este atitudinea unui combatant care acţionează împotriva spiritului luptei şi scopului ei. Atunci când:

– nu se efectuează nici un procedeu tehnic;

– se mulţumeşte cu eforturi fizice care urmăresc neutralizarea adversarului;

– nu acţionează convingător;

– obstrucţionează continuu acţiunile adversarului;

– fuge intenţionat în afara saltelei în picioare sau la sol.

Luptătorul care se face vinovat de luptă pasivă este sancţionat şi pus ordonat în poziţie de parter

CAPACITĂŢILE MOTRICE SUSŢINĂTOARE LA ÎNTRECERILE DE LUPTĂ

Pentru realizarea unor performanţe înalte în sportul luptelor este nevoie de o pregătire fizică generală şi specifică la nivel superior.

Fiecare calitate motrică trebuie dezvoltată corespunzător, influenţând mai mult sau mai puţin rezultatul întrecerii.

Calităţile motrice se vor dezvolta continuu pentru că de ele depinde reuşita procesului de instruire tehnică.

Mijloacele sunt diferite în funcţie de vârstă, dar ele vizează dezvoltarea acelor calităţi motrice de care are nevoie viitorul luptător.

Dacă analizăm procedeele tehnice observăm că segmentele corpului luptătorului execută în cadrul aceluiaşi procedeu mişcări diferite, fiecare având la bază un anumit grad de contracţie musculară, o viteză diferită de deplasare, pe fondul unui grad de mobilitate ridicat în unele articulaţii, având durate diferite de manifestare.

Având în vedere numărul crescut de procedee tehnice şi nivelul tehnic superior la care trebuie însuşite, ne putem da seama că solicitarea calităţilor motrice este una dintre cele mai complexe.

În literatura de specialitate tot mai mulţi autori acordă o importanţă deosebită puterii. După I. Cornianu, Raiko Petrov, Vascul Popovici, Ghe. Cismaş, puterea este o expresie a îmbinării perfecte dintre viteză şi forţă, element sinonim cu detenta musculară în alte ramuri de sport.

Puterea reprezintă cantitatea de lucru efectuată de sportivi în unitatea de timp.

Forţa. De-a lungul timpului luptele şi-au căpătat atributul de sport al bărbaţilor puternici. Cu toată evoluţia tehnicii, forţa deţine un rol important în instruirea luptătorilor. Mulţi autori clasifică efortul de forţă specific luptelor după acţiunea de bază efectuată. Această clasificare are un avantaj funcţional şi operator pentru antrenor, făcând o legătură mai directă între obiectivele dezvoltării forţei şi mijloacele folosite. Astfel deosebim: forţa de apucare, forţa de ridicare, forţa de trântire, forţa de fixare a adversarului.

Un alt aspect este legat de pregătirea luptătorilor prin mijloace specifice contracţiilor izometrice, necesare datorită prezenţei acestui tip de contracţii în cadrul structurilor motrice.

Durata unei contracţii nu trebuie să depăşască 5-6 secunde, iar volumul integral al acestora să nu depăşască 15% din întregul proces de antrenament.

Exerciţiile de forţă sunt folosite mai ales în procesul de instruire şi de antrenament al juniorilor. Ele nu trebuie neglijate, dar în acelaşi timp trebuie aplicate în concordanţă cu particularităţile de vârstă.

Viteza. Datorită necesităţii învăţării corecte şi mai ales pentru o aplicare eficientă a tehnicii şi tacticii luptelor în concurs, luptătorii au nevoie de o foarte bună viteză de reacţie, de execuţie, de repetiţie, de deplasare în suprafeţe restrânse şi de deplasare a segmentelor corpului.

Viteza se perfecţionează datorită rapidităţii cu care trebuie soluţionate poziţiile de contact cu adversarul prin executare a atacului apărării şi contraatacului.

Această calitate se manifestă pe fondul forţei şi rezistenţei în condiţiile unei coordonări precise a mişcărilor.

Datorită contactului permanent cu adversarul se creează o ambianţă specială de manifestare şi dezvoltare a vitezei.

Viteza luptătorului este conţionată de:

  • rapiditatea percepţiei stimulului

  • transmiterea impulsului nervos la scoarţa cerebrală

  • transmiterea impulsului nervos din centrii senzoriali de cei motorii

  • transmiterea impulsului motor aferent

  • recepţionarea impulsului nervos motor de către muşchi şi rapiditatea contracţiei musculare.

În multe situaţii o viteză bună de execuţie poate suplini unele lipsuri în dezvoltarea forţei.

În instruirea luptătorilor trebuie să se ţină seama de nivelul de dezvoltare al vitezei sub formele sale, deoarece procedeele de aruncare (în special) nu pot fi executate cu şansa de reuşită decât de către luptătorii ce psedă o bună viteză de execuţie.

Datorită faptului că manifestarea vitezei în formele specifice enunţate este influenţată de calitate sistemului neuro-muscular, dezvoltarea sa este în multe situaţii limitată.

Dezvoltarea vitezei poate începe la 11-12 ani , iar mijloacele folosite trebuie să fie cât mai naturale, de scurtă durată şi să necesite o coordonare deosebită.

Preocuparea pentru dezvoltarea vitezei trebuie să fie corelată foarte bine cu preocuparea pentru dezvoltarea forţei şi a capacităţilor coordinative.

Capacitatea coordinativă. Datorită structurilor diferite ale procedeelor tehnice se solicită în mod deosebit capacitatea coordinativă a individului, jucând totodată un rol important în învăţarea corectă.

După mai mulţi specialişti (A. Medvev, I. Baciu, B. Radev, E. Velcev, ş.a.), citaţi de Ghe. Cismaş în lucrarea „Instruirea Juniorilor”, capacitatea coordinativă reprezintă o calitate motrică deosebit de complexă, care permite orientarea mai rapidă şi mai precisă a luptătorului în situaţiile dificile din timpul disputelor.

Capacitatea coordinativă se dezvoltă în cadrul luptelor datorită numărului mare de procedee ce trebuie învăţate. Totodată alternarea execuţiilor, procedeelor de ducere la sol cu procedee de aruncare şi procedee de doborâre contribuie la acelaşi efect.

Capacitatea coordinativă se dezvoltă în condiţii mereu schimbătoare datorate poziţiei de luptă, reacţiei adversarului şi în special datorită schimbului de adversari.

În scopul dezvoltării ei se folosesc mijloace specifice, preferându-se cele cu un grad ridicat de complexitate (ducere la sol cu tracţiune de braţ, ducere la parter cu trecere la spate pe sub braţ, răsturnare cu fixarea braţului şi a coapsei opuse) executarea acestora în tempouri diferite şi pe ambele părţi.

Capacitatea coordinativă trebuie să asigure luptătorului uşurinţa şi corectitudinea execuţiilor, posibilitatea efectuării unei varietăţi mari de prize şi largi posibilităţi de a executa combinaţii tactice, avându-se în vedere faptul că luptele sunt compuse din mişcări naturale dintre cele mai diverse,cuprinse pe un larg evantai motric.

Folosirea aceluiaşi procedeu tehnic de luptă cu diferiţi adversari înseamnă de fiecare dată o nouă adaptare la particularităţile morfologice, motrice şi tehnice ale acestora.

Mobilitatea. Tehnica luptelor impune o mare mobilitate articulară, elasticitate şi supleţe musculară.

Coloana vertebrală (zona cervicală şi lombară) articulaţia scapulo-humerală şi coxo-femurală influenţează direct modul în care pot fi însuşite şi executate procedeele tehnice.

După Ghe. Cismaş „o bună mobilitate a coloanei vertebrale reprezintă o garanţie pentru învăţarea procedeelor de aruncare peste piept, în timp ce o bună mobilitate în articulaţia scopulo-humerală contribuie la învăţarea procedeelor de aruncare peste şold”.

Pentru un bun plasament atât în lupta la sol cât şi în lupta în picioare este necesară o bună mobilitate în articulaţia coxo-femurală.

Podul este o poziţie întâlnită în timpul luptei şi solicită o bună mobilitate în toate articulaţiile amintite.

Folosirea podului în apărare şi atac contribuie la dezvoltarea mobilităţii coloanei vertebrale într-un mod special (în hiperextensie şi răsucire) iar pe de altă parte la manifestarea integrativă a mobilităţii (ca semn al amplitudinii mişcării) forţei şi vitezei de execuţie.

Luptele reprezintă una din ramurile de sport în care mobilitatea se află la egalitate valorică cu celelalte calităţi motrice.

Raportul forţă-mobilitate reprezintă un punct important în procesul pregătirii luptătorilor prin echilibrul său.

Mobilitatea contribuie la însuşirea unor procedee spectaculoase şi deosebit de eficiente cum sunt: saltul la un braţ, saltul cu centurare din faţă şi din spate, saltul la ambele braţe, aruncarea peste şold cu fixarea trunchiului ş.a.

Un accent deosebit în pregătire se pune pe lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii în raport cu celelalte calităţi motrice, mai ales cu forţa. Trebuie găsit pentru fiecare sportiv raportul optim între dezvoltarea forţei şi dezvoltarea mobilităţii.

Mijloacele specifice pot asigura acest lucru cu condiţia ca ele să aibă un caracter permanent în cadrul lecţiilor de antrenament.

Rezistenţa. Reprezintă fondul pe care se manifestă în cadrul luptei toate celelalte calităţi motrice pe o durată stabilită regulamentar.

Prin caracteristicile tipului de efort specific, rezistenţa asigură posibilitatea afirmării optime a celorlalte calităţi motrice.

Rezistenţa devine indispensabilă chiar şi celui mai neînsemnat obiectiv de performanţă.

În timpul luptei se solicită o rezistenţă în regim de forţă şi viteză.

Rezistenţa specifică trebuie dezvoltată pe fondul rezistenţei generale.

După Gh. Cismaş „Dezvoltarea rezistenţei este stimulată de eforturile depuse în vederea iniţierii şi desfăşurării unor procedee tehnice de atac, apărare şi contraatac în care forţa şi viteza deţin o poziţie prioritară, dar care deschide pentru adversar noi posibilităţi de continuare a luptei a căror durată şi solicitare nu pot fi apreciate dinainte”.

Din aceasta rezultă că rezistenţa specifică are o trăsătură definitorie, concretizată în disponibilităţile de efort pe care trebuie să le dovedească orice luptător, astfel încât oricare ar fi evoluţia luptei trebuie să se realizeze o adoptare optimă la solicitările acestuia. Mijloacele pentru dezvoltarea rezistenţei specifice sunt reprezentate de diferite forme de angajare privite sub aspectul duratei, intensităţii şi al mărimii pauzelor dintre reprize.

Concursul este caracterizat printr-un mare consum de oxigen şi prelungirea bruscă a efortului anaerob. Astfel, respiraţia are un rol deosebit de important.

La luptătorii juniori se poate observa o slabă coordonare între mişcările respiratorii şi mişcările segmentelor corpului însoţite de aritmie evidentă în special la începutul şi sfârşitul disputei. La toate acestea se mai adaugă şi apucările adversarului peste torace şi abdomen sau aşezarea greutăţii corpului deasupra în lupta la sol.

Lupta din timpul concursului se caracterizează printr-un dinamism deosebit. Procedeele tehnice de atac şi apărare se succed fără întrerupere, fapt ce solicită în mod deosebit rezistenţa luptătorului. Datorită faptului că odihna în timpul luptei contravine regulamentului, relaxarea luptătorului capătă o nouă semnificaţie.

Având în vedere faptul că luptele dezvoltă rezistenţa în condiţiile efortului de tip mixt aerob-anaerob în care întâlnim frecvent vârfuri anaerobe, trebuie evitate contracţiile musculare inutile, încleştările care nu permit un avantaj privind fixarea prizei, acţionarea pe seama unor pârghii dezavantajoase-în special la lupta la sol-evitarea fixărilor în poziţia periculoasă de tuş.

Aceste măsuri se vor lua pentru păstrarea unui ritm crescut de luptă pe fondul unei stări de prospeţime a organismului.

Pentru menţinerea poziţiei fundamentale este solicitată în mod deosebit musculatura extensoare a picioarelor mai mult sub aspectul rezistenţei. Astfel, toate poziţiile cu picioarele (complet) întinse vor fi mai economicoase din punct de vedere al solicitării, dar în acelaşi timp reduc uşurinţa de deplasare şi măresc gradul de vulnerabilitate. Privind atacul adversarului, acestuia i se uşurează manevrele de a doborî prin intrare la centură sau coapse.

Efectuarea prizelor şi a dezechilibrărilor necesită o bună forţă în musculatura flexoare a braţelor şi a antebraţelor şi totodată o îndemânare crescută.

Podul este poziţia de hiperextensie a corpului luptătorului, cu contact pe frunte şi tălpi, folosită atât în tehnica de apărare cât şi în tehnica de atac. Este elementul tehnic ce evidenţiază o forţă superioară a musculaturii extensoare a cefei şi spatelui şi printr-o mobilitate crescută în zonele lombare şi cervicale a coloanei vertebrale.

Rostogolirile sunt acele elemente tehnice prin care atacantul îl determină pe apărător să se învârtă în jurul axului său longitudinal ,trecându-l prin sau fixându-l în poziţie periculoasă de tuş. Pentru executarea acestora sunt necesare apucări şi fixări ale cefei, braţelor, trunchiului, picioarelor necesitând o bună forţă de apucare, orientere spaţială, mobilitate crescută a coloanei vertebrale şi a centurii pelviene.

Răsturnările sunt elementele tehnice prin care apărătorul este purtat în plan antero-posterior printr-o mişcare de inversare a axului longitudinal. Pentru executarea lor trebuie o forţă crescută a musculaturii extensoare a trunchiului şi a musculaturii flexoare a braţelor, deci forţa de ridicare.

Doborârile cuprind elemente tehnice executate dinaintea spre înapoia apărătorului, în urma cărora acesta cade în poziţia periculoasă de tuş. Sunt acţiuni de împingeri bruşte şi rapide care provoacă o cădere rapidă spre înapoi. Executarea acestora solicită forţa musculaturii scapulare, viteza de execuţie şi de deplasare a segmentelor corpului.

Aruncările sunt elemente tehnice prin care adversarul este desprins de pe saltea şi proiectat pe o traiectorie care-i asigură o fază de zbor, luând contact cu salteaua în poziţie periculoasă de tuş.

Acestea sunt elementele tehnice care solicită la nivel înalt toate calităţile motrice. Ele se bazează pe o bună forţă de apucare şi ridicare, coordonare şi mobilitate la nivelul coloanei vertebrale şi a centurii scapulare.

La aruncările spre înainte (peste şold şi peste spate) pe lângă forţa musculaturii extensoare a picioarelor, este solicitată şi musculatura flexoare a trunchiului.

EFORTUL

Luptele fac parte din grupa sporturilor cu manifestare complexă a calităţilor motrice asigurând fondul pe care se valorifică procedeele tehnice şi combinaţiile tehnice şi combinaţiile tehnico-tactice.

Pentru obţinerea performanţelor maxime în sportul luptelor sunt necesari 7-8 ani de pregătire. Cu această durată se află în strânsă legătură vârsta la care se începe pregătirea.

După unii specialişti începerea instruirii în lupte ar trebui să se facă în jurul vârstei de 11-12 ani.

Unele cercetări ştiinţifice întreprinse în ţara noastră precum şi în alte ţări arată posibilitatea coborârii vârstei de începere a instruirii sub 10 ani.

Pentru a se atinge nivelul superior de pregătire se va ţine seama de faptul că în cadrul lecţiilor de instruire creşterea efortului trebuie să se facă progresiv, asigurându-se astfel o adaptare treptată a organismului la efortul specific luptelor.

În timpul pregătirii efortul variază în funcţie de: volum, intensitatea şi complexitatea mijloacelor folosite.

După cum se ştie efortul se poate caracteriza prin: volum, intensitate, complexitate, specificitate.

Volumul se referă în special la latura cantitativă a efortului, putându-se determina prin număr de repetări, durata execuţiilor, distanţe parcurse, meciuri susţinute ş.a.

În funcţie de etapa planului de pregătire el diferă ca mărime şi bineînţeles este raportat la posibilităţile colectivului.

Datorită numărului mare de mijloace specifice stabilirea volumului nu ridică probleme în planificarea antrenamentului.

Un volum mare poate fi asigurat atât prin mijloacele pregătirii fizice specifice cât şi prin mijloacele pregătirii tehnice.

Un rol deosebit de important îl joacă exerciţiile cu partener şi cu manechin, care au ca scop fie însuşirea prizelor,părţi componente ale procedeelor, fie că se referă la dezvoltarea forţei de menţinere a podului, a forţei de ridicare sau mobilităţii coloanei vertebrale.

Intensitatea este cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea de timp sau raportul dintre lucrul efectuat şi timpul necesar.

Intensitatea desemnează latura calitativă a efortului.

În procesul de instruire din sportul luptelor intensitatea se realizează pe seama creşterii vitezei de execuţie a procedeelor tehnice, a varianteloor acestora sau a mijloacelor metodice (cu structură motrică precisă) şi pe seama încărcăturii cu care se lucrează.

Legat de acest aspect se poate vorbi şi despre schimbul de parteneri în timpul efectuării aceleiaşi sarcini, fapt ce solicită în mod deosebit funcţiile organismului executantului.

Pauzele dintre reprizele de lucru contribuie în egală măsură la stabilirea nivelului de intensitate cu care se lucrează şi care îşi găseşte o exprimare potrivită în procente. Intensitatea poate fi dată şi de ritmul şi tempoul de execuţie a mişcărilor.

Complexitatea efortului este dată de „numărul acţiunilor motrice efectuate simultan în timpul unei activităţi şi are originalitatea configuraţiei topologice a elementelor” – după Neumann şi Moles, citaţi de A. Dragnea în “ Teoria Sportului”. Complexitatea se află în legătură directă cu dificultatea însuşirii şi executării unor procedee tehnice sau tehnico-tactice, datorită dificultăţilor de coordonare a mişcărilor ce intră în structura acestora.

Specific luptelor este faptul că atât procedeele tehnice cât şi combinaţiile tactice au un grad ridicat de complexitate.

Însuşirea tehnicii de bază înseamnă însuşirea unui număr ridicat de procedee tehnice, fiecare diferit de celălalt şi compus din mişcări combinate ale braţelor, trunchiului, capului şi picioarelor, în care interdependenţa acestora se înscrie pe linia reuşitei sau nereuşitei execuţiei. Grupele de procedee care alcătuiesc tehnica luptelor se caracterizează printr-o complexitate diferită a conţinutului tehnic pe care-l au.

Specificitatea efortului este dată de structura mişcării care selecţionează grupele musculare solicitate, durata acestei solicitări, tipul de acţiune neuro-musculară, metabolică şi de adaptare a structurilor osteo-tendinoase, dar şi de ansamblul de funcţii pe care le activează după o ierarhie şi ordine precisă.

Datorită posibilităţilor diferite ale subiecţilor de a efectua un efort fizic specific (în raport cu vârsta şi gradul de pregătire) planificarea efortului privind volumul, intensitatea şi complexitatea efortului se va face în mod diferenţiat atât în cadrul fiecărei lecţii cât şi pe parcursul unei etape mai îndelungate de pregătire.

Capacitatea organismului de a efectua un efort specific crescut sub aspectul volumului sau intensităţii se află în directă legătură cu starea de oboseală.

În timpul lecţiilor de antrenament, fie că este vorba de un volum de lucru mare sau de o intensitate mare, complexitatea efortului nu poate fi niciodată foarte mică, tocmai datorită specificităţii tehnicii luptelor. La copiii şi juniorii începători atât volumul cât şi intensitatea şi complexitatea efortului vor fi reduse.

La juniori volumul, intensitatea şi complexitatea efortului vor creşte progresiv şi în raport cu posibilităţile de efort ale elevilor. Astfel, pregătirea trebuie să vizeze în această perioadă adaptarea organismului la efortul specific de concurs.

Sportivii juniori din cadrul limitei superioare de vârstă din grupele de performanţă se apropie prin capacitatea lor de efort de posibilităţile luptătorilor seniori. Pentru aceştia, volumul, intensitatea şi complexitatea efortului vor fi sporite considerabil, evitându-se excesele.

Posibilitatea efectuării unui volum mare de lucru sau a unei activităţi specifice cu o mare intensitate se subordonează nivelului de dezvoltate a marilor funcţii ale organismulu (circulaţia, respiraţia, etc), nivelului de dezvoltare a sistemului nervos, precum şi dezvoltării morfologice a organismului.

Aflându-se în legătură directă cu capacitatea organismului de a efectua un efort specific crescut, oboseala trebuie considerată ca un proces fiziologic normal, trecător, care se manifestă după o activitate prelungită şi excesivă, caracterizându-se prin scăderea temporară a capacităţii de muncă a organismului, datorită solicitării la efort a funcţiunilor sale.

Unii cercetători arată că adolescenţii pot desfăşura activităţi în care solicitările la efort prezintă aproximativ 70-75% din valorile atinse de adulţi. În practicarea luptelor de către juniori trebuie să se ţină seama de particularităţile motrice şi funcţionale ale celor două categorii, dintre juniorii din primii ani şi cei din ultimul an de juniorat. Între ei există deosebiri însemnate în ceea ce priveşte capacitatea de efort.

După Demeter, scăderea capacităţii de efort şi apariţia oboselii la oricare eşalon de vârstă trebuie explicate ca având drept cauză în primul rând diminuarea eficienţei şi preciziei activităţii corticale, prin care sunt coordonate activităţile funcţiilor somatice şi vegetative ce susţin efortul.

Se ştie că oboseala, pe lângă diminuarea eficienţei şi preciziei activităţilor corticale, apare şi din cauza epuizării rezervlor energetice.

PARTICULARITĂŢILE TINERILOR DE 14-18 ANI

Pubertatea şi adolescenţa sunt studii esenţiale ale dezvoltării bio-pshio-sociale a individului şi ale şcolarizării lor. Aceste două etape, consumate între 10 şi 18, sunt amplu investigate şi analizate în literatura de specialitate.

După Ursula Şchiopu, adolescenţa (14-18 ani) este împărţită în 3 sub etape: – preadolescenţa (14-16 ani)

  • adolescenţa propriu-zisă (18-25 ani)

  • adolescenţa prelungită (18-25 ani)

Există o tendinţă de coborâre a caracteristicilor ce definesc această perioadă la limita ei inferioară şi o dilatare la limita superioară, deci o creştere de ansamblu a acestui stadiu în tabloul de ansamblu al vârstelor. Acest fenomen se atribuie influenţelor evoluţiei ştiinţifico-tehnice, dar mai ales intensificării programelor şi cuprinderii tineretului în viaţa şcolară, viaţa care prin regulile şi caracteristicile ei de activităţi programate, inclusiv practice, interpun între personalitate şi societate o creştere a exigenţelor societăţii. Ca efect, a avut loc o creştere a responsabilităţilor şi conduitelor cerute de societate. Contradicţia fundamentală ce se constituie în această perioadă constă în faptul că tânărul se pregăteşte, prin educaţie, pentru o societate care nu este cunoscută decât în linii foarte generale-societatea viitorului.

Adolescenţa este legată de dobândirea statutului de adult şi este caracterizată de intensa dezvoltare a personalităţii şi de ieşirea treptată de sub tutela familiei şi a şcolii.

Instruirea rămâne importantă pentru majoritatea tinerilor, dar ea se nuanţează în funcţie de interesele personale, de curiozitatea individuală. Prin instruirea intelectuală se adânceşte aspiraţia către o independenţă spirituală şi culturală.

În această perioadă, adolescentul îşi modifică atât schema corporală cât şi modul de gândire. Maturizarea biologiocă, intelectuală şi morală pot fi observate prin comportamentul afişat în societate, adolescentul transformând căutarea de sine în afirmare de sine. (U.Şchiopu). Imaginea corporală devine mai importantă decât era în copilărie, tânărul căutând în mod constant să-şi îmbunătăţească imaginea în societate.

După 14 ani, puseul de creştere atinge la mulţi tineri un maximum la 16-17 ani, apoi încetând. Uneori adolescenţii trec prin faze caricaturale ale dezvoltării fizice şi psihice. Cu picioare lungi, cu mâini mari, cu faţa plină de acnee şi dermatite, cu privirea uşor tulbure sub influenţa restructurărilor interne ale biochimismului intern, adolescenţii devin nemulţumiţi de ei şi de ceilalţi, nervoşi, nesiguri şi impulsivi. Puseul de creştere şi de maturizare biologică absoarbe o foarte mare cantitate de energie psihică, fapt ce are ca urmări cefalee, oboseli, nervozitate.

La fete procesul dezvoltării se comută din ce în ce mai mult în această perioadă pe procesele maturizării sexuale. Are loc schimmbarea conformaţiei bustului şi taliei, stabilizarea relativă a ciclicităţii lunare a menstrelor.

La băieţi are loc creşterea spatelui, modificarea timbrului vocii, dezvoltarea organelor sexuale, instalându-se treptat funcţionalitatea hormonală corespunzătoare, însoţită de o oarecare timorare faţă de experienţa sexuală.

Două fenomene sunt de o importanţă maximă în dezvoltarea psihică a adolescenţilor: fenomenul decentrării şi cel al dezvoltării neconcomitente a diverselor procese, însuşiri şi capacităţi psihice de personalitate.

Decentrarea se realizează ca o expresie a expansiunii tuturor însuşirilor psihice în prezentul trăit şi în dimensiunile viitorului, ce se construieşte mental din decupaje de realitate sau de dorinţe.

Are loc creşterea acuităţii senzoriale şi a spiritului de observaţie. Aceste caracteristici psihice devenind instrumente de adaptare optimizată situaţional şi social. Decentrarea creează o largă receptivitate faţă de situaţii de angajare personală şi se conturează ca „spaţiu de viaţă” (K. Lewin).

Decentrarea este activă atât în plan senzorial-perceptiv, cât şi în dezvoltarea cunoştinţelor, fapt ce antrenează subidentitatea culturală. Concomitent cu toate acestea are loc procesul erotizării sensibilităţii care contribuie la dezvoltarea sinelui, la consolidarea percepţiei, reprezentării şi idealului de sine.

Reprezentările, fiind cea mai bogată materie primă a conştiinţei, capătă funcţii de validare şi consolidare-stimulare a gândirii, imaginaţiei şi creativităţii. În adolescenţă se dezvoltă mult reprezentările prospective (reveria). În jurul acestora se formează aspiraţiile şi idealurile, proiectele de viaţă, lărgindu-se astfel universul interior. Are loc o tendinţă spre meditaţie şi filosofie (spre 17-18 ani), dar şi tendinţe de scrutare a valorilor şi idealurilor de viaţă de fiecare zi sau din conduitele celor din jur. Se poate observa o exacerbare a spiritului critic.

În perioada adolescenţei stocarea de cunoştinţe devine foarte activă. Memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată se consolidează şi se antrenează. Rezonanţa afectivă devine activă, dând naştere unor trăiri de explozii emoţionale, care devin emergente pentru motivaţii şi aspiraţii.

Receptivitatea mnezică este stimulată de capacitatea de învăţare. Se dezvoltă numeroase tehnici de învăţare şi memorare atât în funcţie de specificul disciplinei de învăţare, cât şi de fiecare persoană. Memoria atinge un punct maximal la 13 ani (după unii autori) sau la 15 ani (după alţii). Capacitatea de reproducere mecanică devine tot mai originală între 16-18 ani.

Procesul gândirii reprezintă modul de existenţă al inteligenţei, în adolescenţă dezvoltându-se cu precădere conceptele abstracte.

La 16 ani adolescentul sesizează diferenţele dintre conceptele de mare circulaţie, dar şi semnificaţia lor filisofică, ce se referă la sistemul interrelaţiilor dintre concepte. Apare dorinţa adolescentului de a opera cu concepte stabile, conservate de societate. Treptat, gândirea devine din ce în ce mai abstractă şi mai organizată.

În mod diferenţiat, individul dezvoltă în jurul vârstei de 15 ani elasticitatea gândirii, şi anume capacitatea de a găsi şi folosi mijloace variate în rezolvarea problemelor. Flexibilitatea gândirii se dezvoltă şi ea ca o particularitate psiho-individuală şi constă în capacitatea gândirii de a trece fără dificultăţi de la o activitate intelectuală de un anumit fel la alta.

Randamentul performanţelor cantitative şi calitative mentale creşte în timp, fapt ce este evident la 17-18 ani. Învăţarea are un rol de identificare a dezvoltării.

Limbajul, care este modul cel mai folosit pentru a comunica, se intensifică în adolescenţă, devenind evidentă tendinţa de exprimare literară.

Emotivitatea, ca dimensiune fundamentală a psihicului se dezvoltă foarte mult în perioada adolescenţei. Afectivitatea este mijlocul prin care se conferă tonalitate nuanţată vorbirii. Apar şi emoţii mai complexe şi mai noi cum ar fi căutarea fericirii, neliniştea, incertitudinea, trăirea efemerului, anxietatea. Adolescenţii aduc în discuţie o nouă formă de sete de viitor şi de certitudini. Se dezvoltă starea de lipsă de griji proprie vârstelor copilăriei. Emoţiile devin puternice şi sunt secondate de eritemul emoţional (roşirea bruscă a feţei, a urechilor), mai ales în situaţii impudice, de culpabilitate sau de devalorizare.

Cea mai importantă problemă a adolescenţei este cea legată de formarea personalităţii de bază, ce implică acceptori morali, convingeri şi deprinderi de conduită corectă. Toate acestea acţionează în „nucleul” personalităţii. În jurul acestui nucleu se constituie identitatea care operează cu conştiinţa de sine, cu percepţia, cu reprezentarea şi cu idealul de sine.

Potenţialul psihic se află în creştere intensă şi se exprimă prin interese si aptitudini, prin atitudinile şi structurile caracteriale. Interesele culturale încep să se intensifice în adolescenţă şi apare tendinţa de a produce cultură, şi nu doar de a o consuma. Există şi o tentă de contemporanizare a sensibilităţii culturale prin lectură, cinematograf, muzică, care sunt privite ca forme de distracţie. Interesele de a viziona spectacole, de a frecventa baruri şi discoteci sunt de fapt forme de manifestare la viaţă.

Interesele se consumă cel mai des în timpul liber, a cărui valoare formativă a fost sesizată de anumiţi autori. Adolescentul se impregnează treptat de ocupaţii şi interese tehnice, ştiinţifice, literare. Interesele profesionale încep

să se dezvolte intens în această perioadă.

Există, în adolescenţă, o mare mobilitate în alegerea profesiilor deja existente în cadrul social, dar şi în alegerea unor profesii mai noi pentru societatea noastră. De obicei sunt alese profesii de contact cu publicul, profesii eroice, profesii moderne, profesii didactice şi medicale, care sunt empatice şi cer o anumită dăruire, profesii cu caracter organizatoric. Uneori sunt preferate profesii care se practică în familie din generaţie în generaţie.

Şcoala articulează şi stimulează orientarea profesională fie în direcţia unor aptitudini existente, fie prin compensare, fie ca orientare totală în conformitate cu societatea acelui timp. Profesionalizarea tineretului este mai puţin conservatoare decât cea a generaţiilor adulte. Aspiraţiile profesionale sunt mai socializate la generaţiile tinere, dat fiind faptul că dezvoltarea tehnologiei a produs unele schimbări în interorul societăţii.

Adolescenţa devine perioada formării unor caracteristici cu totul deosebite în planul personalităţii. Date fiind schimbările profunde ce au loc la nivel psihologic, unii autori au fost tentaţi să numească această perioadă „etapă de criză” în dezvoltarea tinerilor. Acest lucru este eronat, adolescenţa reprezentând o perioadă

de dezvoltare intensă, inegală, discontinuă şi dizarmonic.

De aceea, în adolescenţă trebuie să se manifeste mult tact, înţelegere şi măiestrie din partea părinţilor şi educatorilor, pentru a asigura un curs normal al dezvoltării bio-psiho-sociale a copiilor.

În plan somatic, transformările rapide din etapa pubertară sunt înlocuite de procese mai lente care constă în reducerea creşterii în înălţime şi a creşterii perimetrelor şi diametrelor segmentare.

În această etapă, pe plan funcţional, structurile de coordonare ale sistemului neuro-endocrin se maturizează, fapt semnificativ în echilibrarea efectuării actelor şi acţiunilor motrice şi în reglarea superioară a acestora. Se observă o mai bună controlare a reacţiilor mimice, gestuale, capacitatea de stăpânire a acestora devenind activă.

Răspunsurile motrice devin complexe şi nuanţate pe fondul dezvoltării şi

abilităţilor de a sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică eficientă.

Adolescentul are capacitatea de a îşi evalua şansele de reuşită şi de a face predicţii asupra performanţelor motrice proprii. Calităţile motrice progresează, în special la băieţi, dar în şcoli se lucrează din păcate destul de puţin pentru acest obiectiv. În şcoală nu sunt suficient exploatate premisele favorabile dezvoltării vitezei, forţei şi rezistenţei. Deprinderile şi priceperile dezvoltate în etapele anterioare ar trebui perfecţionate, încercându-se a se acoperi cât mai mult aria activităţilor motrice existente.

După A. Dragnea, motricitatea îmbogăţeşte patrimoniul biologic şi psihologic al adolescentului printr-o acţiune sistematică. Exerciţiul fizic reprezintă stimulul biologic prin care se asigură o dezvoltare morfo-funcţională armonioasă.

Motricitatea nu se rezumă doar la programa şcolară, ea reprezintă de asemenea o modalitate complexă de adaptare în situaţii diverse, de stăpânire a propriului corp, procesarea informaţiilor, construirea anumitor raţionamente şi utilizarea diferitelor forme de exprimare. Învăţarea fiecărei mişcări este un „demers experimental” care este resimţit corporal.

După Funke , citat de A. Dragnea şi A. Bota în „Teoria Activităţilor Motrice”, experienţa corporală are cel puţin trei dimensiuni:

– percepţia propriului corp şi a ceea ce se întâmplă în organism

– acumularea de experienţă prin acţiune motrică, corporală

– utilizarea corpului pentru propria exprimare, pentru a crea o imagine sau o stare.

S-a demonstrat că avem nevoie de o armonie a sistemului în care, prin „efectul de oglindă”, sfera somatică o influenţează pe cea spirituală, conferind „întregului” premise favorabile de adaptare la societate şi la cerinţele acesteia.

La finalul acestei etape se termină pentru majoritatea tinerilor acţiunea formativ educaţională exercitată de şcoală în sistem, cu dimensiunile sale: motrică, cognitivă şi afectivă.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sport

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web