Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Am eu dreptul să decid dacă tu vei trăi?

in Articole

Există o întrebare care prea des este pusă în faţa bărbaţilor şi a femeilor, a celor credincioşi şi a celor care nu se consideră a fi astfel. O întrebare care adesea e precedată de o istorie tristă sau nişte afirmaţii, la care de fapt nici ne se aşteaptă un răspuns şi care nici nu e clar cui îi sunt adresate, sie, lui Dumnezeu sau nimănui. E o întrebare periculoasă, incomodă şi de la care adesea simţi o durere undeva în regiunea inimii. Întrebarea e –  „să dau naştere acestui copil?”.

O întrebare care apare adesea când abia se meditează la posibiliatea de a avea un copil, existând numeroase motive care ar împiedica dorinţa de a-l avea: sănătatea, criza, ecologia, eriditatea şi chiar şi de ce nu, sfârşitul lumii. Dar se întâmplă că se pune această întrebare când ea deja nu mai are dreptul la existenţă, când o viaţă nouă deja există în cea, care-şi pune întrebarea.

1. Pericol pentru viaţă

Ana era o mamă obişnuită a doi copii, o femeie care ducea o viaţă destul de obişnuită alături de familia sa. Feciorii erau de o vârstă preşcolară şi deşi de mai multe ori apăruse întrebarea posibilităţii de a avea al treilea copilaş, ea era categoric împotrivă.: «Ne ajung şi doi. Doar trebuie să mai trăim şi pentru noi, dar şi pe aceştea trebuie să fim în stare să-i ridicăm.” Viaţa continuându-şi mersul obişnuit.

Există boli care se transmit genetic. Mama Anei a murit de tânără, iar puţin mai târziu şi mătuşa – sora mamei, a fost răpită din viaţă de cumplitul cancer mamar. La 29 de ani, la un control de rutină, cu acelaşi diagnostic s-a ales şi eroina noastră.

Deşi boala era la un stadiu incipient, şi medicii o linişteau că operaţia îi va aduce vindecare, Ana nu mai credea în şansele sale pentru o viaţă lungă. În ziua desemnată operaţiei parcurgea holul spitalului cu paşi neliniştiţi. De parcă anume atunci încercase prima dată să-I vorbească lui Dumnezeu. Nu zicea vreo rugăciune anume, căci nu le cunoştea, dar își exprima durerea proprie – „ Doamne, dacă eşti…” Brusc se deschise uşa unuia dintre cabinetele de pe hol şi de acolo apăru un bătrân masiv cu o înălţime nicidecum mai mică de 2 metri. Mâinile sale erau cam de vreo trei ori mai mari ca ale Anei, iar glasul – puternic şi induplecabil.

— „Ce mergi de colo colo, scâncindu-ţi de milă?» — a întrebat-o pe un ton destul de dur.
Biata femeie abia de reuşea printre lacrimi să-i lămurească că vrea să trăiască, dar nu prea crede în şansele sale, şi că-i pare rău de copilaşi şi soţ care vor rămânea singuri. Ultimile cuvinte deja le spunea în cabinetul medicului, încercând să-şi dezlege haina de pe ea.

Mai puţin de un minut a fost examinată şi apoi a auzit cuvintele absolut neaşteptate:
— „Îţi strângi acum lucrurile şi o ştergi acasă la soţ. Şi peste 9 luni deja să dai naştere unui copilaş, m-ai înţeles?” Cu mult timp după Ana aşa şi nu a reuşit să înţeleagă ce a făcut-o să-l asculte pe acest bătrân înfriocoşător, tonul său care nu-ţi permitea o neasculatre sau frica de intervenţia inevitabilă. Mai apoi aflase că acest bâtrân era medicul-şef al secţiei de oncologie, la consultarea căruia era foarte greu să ajungă un simplu muritor.

Toate acestea s-au întâmplat în martie şi deja în noiembrie Ana a dat naştere unei minunate fetiţe. Către acel timp ea mai aflase câte puţin despre Dumnezeu, şi despre puterea rugăciunii în momentele grele ale vieţii. Discutând cu preotul, care în tot acest timp i-a ajutat să facă faţă încercărilor, s-a ajuns la concluzia ca fetiţa să fie numită Anastasia. Aflând şi cum se traduce acest nume s-a convins şi mai mult de alegerea sa (Anastasia de la cuvântul grecesc anastasis,-eos, care înseamnă „înviere”, „sculare (din morţi)” (ana, „sus” + stasio, „a sta”)).

Numele acelui medic ea îl va ţine minte mereu, fiind ferm convinsă că întâlnirea lor în acea zi a făcut-o posibilă chiar Dumnezeu.

Acum Ana are 36 de ani, fetiţa e deja în clasa întâi. Tumoarea a dispărut după un an de la naştere. Şi desigur că chiar dacă viaţa ei nu e o poveste şi există şi acum numeroase analize şi îngrijire suplimentară a stării sănătăţii. Şi desigur că şi în prezent îi este frică să piardă ceea ce are – viaţa sa. Doar că acum înţelege mai bine că viaţa sa de fapt nu este a ei. Şi că va trăi atât, cât va da Dumnezeu. În învierea căruia crede fără nici o îndoială.

2. Viaţa necătând la interdicţii.

— Îţi vei distruge viaţa, — o convingeau toţi pe Catea, neînţelegând „încăpăţânarea prostească a ei”. — Eşti încă tânără, vei reuşi şi mai apoi să ai copii. Cui îi vei trebui cu copilul?

După care urmau şiruri de argumente spre a o convinge că avorturile la ora actuală nu aduc nici o daună sănătăţii şi nu trebuie privite ca ceva înfricoşător. „ Medicina a făcut un pas înainte, şi totul va fi bine, dar iată un copil neplanificat şi încă fără tată, uite aceasta e o problemă gravă”. Dar Catea era de neconvins. Şi nu era vorbă că era credincioasă, dar un sentiment straniu care pentru ea se formulase în „nu ucide”, se implimentase adânc în sufletul său. Primind decizia că va da naştere colilului, nu atragea nici o atenţie la toate ce i se spuneau desprea viaţa sa din continuare.

Tatăl copilului a dispărut, dându-i viitoarei mame bani pentru „vitamine” (exact atât cât ar fi costat-o întreruperea de sarcină), zicând că îşi doreşte mult un fecioraş. Dar de atunci nu-l mai văzuse nimeni. Catea nu plângea, fiind convinsă că în curând el va reveni, dar nu a fost să fie. Multe încercări a întâmpinat biata fată. Fiind studentă în anul doi, încerca să se convingă, că totul va fi bine. „Voi avea şi cel mai bun soţ, şi cel mai bun serviciu. Şi cel mai bun copilaş” – încerca prin aceste cuvinte să-şi aducă pace în suflet. Desigur că erau şi momente de o durere enormă, acolo în regiunea inimii, unde că probabil s-ar află sufletul. Ea de fapt nu ştia cum va trăi mai departe, şi-şi interzicea să se gândească prea mult la viitor.

Puţin cine a cunoscut cum a făcut faţă convingerilor rudelor, prietenilor şi colegilor, care iniţial insistau asupra avortului, apoi convingând-o că copilul ar trebui abandonat la orfelinat. Dar toate acestea sunt în trecut.

Acum Catea şi soţul ei sunt în aşteptarea celui de al treilea copilaş. Fetiţa căreia i-a dat viaţă, necătând la toate ce se întâmplau în viaţa ei, e deja în clasa treia şi cu grijă se atârnă de mămica sa însărcinată. E de mare ajutor la treburile casei. Vecinii, rudele şi prietenii nu-i mai spun nimic. Şi din motivul că Catea s-a mutat cu traiul în oraşul de origine al soţului, dar şi din motivul că toate prorociile lor nu s-au adeverit. Cu soţul său a făcut cunoştinţă pe terenul de joacă pentru copii. Catea se plimba cu fetiţa nou născută, şi căruciorului cu care ieşise la plimbare, îi câzuse de câteva ori la rând roata. Iar cel care în curând i-a devenit soţ, a văzut neputinţa bietii femei şi nu a putut trece indiferent.

Peste jumătate de an s-au căsătorit, şi încă peste o lună fetiţa purta numele de familie a celui care i-a devenit cu adevărat tată.
Pe tatăl bilogic al fetei Catea aşa şi nu l-a mai văzut, şi acum e recunoscătoare pentru aceasta Domnului. De fapt sentimentul de recunoştinţă faţă de Dumnezeu acum nu o părăseşte, simţind că Dumnezeu a păzit-o de la o alegere infricoşătoare. Căci totul putea fi altfel, putea să nu existe soţul ei alături de ea, această familie a ei, dar doar durerea de la uciderea unei vieţi care abia se formează în interiorul său.

3. O diagnoză înfricoşătoare.

Noul mileniu a adus numeroase descoperiri, inclusiv şi în domeniul medicinii. Dar totodată şi noi tipuri de neputinţe şi maladii. Femeile însărcinate din primele săptămâni trebuie să treacă prin numeroase analize şi intervenţii pentru a se stabili că viitorul copilaş va fi sănătos.

Unei tinere femei, care cu nerăbdare îşi aşteptă venirea pe lume a copilaşului, i se aduce vestea despre o maladie dintre cele noi descoperite la copilaşul nenăscut. Nivelul celulelor patologice din sânge este mai mult decât ridicat. În aşa condiţii copilul se poate naşte doar cu anomalii. Şi i s-a „promis” un copil ce nici nu va vedea şi nici nu va vorbi nicicând. Fiind studentă la psihologie, şi din practica defectologiei studiate, dar şi din vizite la orfilinatele specializate, îşi închipuia care va fi starea acestui copilaş. Cei din jur o convingeau înflăcărat că avortul e cea mai bună şi corectă soluţie în cazul dat.

A susţinut-o doar soţul. «Nu lua prea aproape de inimă. Totul va fi bine!». Şi deşi viitoarea mămică era atacată destul de des de momente de panică pentru viitorul lor, încerca să le facă faţă înfruntându-le.

Înainte de naştere, medicul ce trebuia să o asiste a privit fişa ei şi a dat din cap dezaprobator. Dar peste o oră o felicita pe mămică cu fetiţa nou născută. Şi pentru cei prezenţi în secţia întrebarea tatălui fetiţei nu a fost una strarnie : „Dar ea vede, aude?”. „Da, — a confirmat medicul, — e o fetiţă absolut sănătoasă. Doar că cântăreşte cât un elefant micuţ”.

Această istorie în curând va împlini şase ani. E ziua de naştere a fetiţei mele Maria. Maria are ochii plini de curiozitate faţă de lumea înconjurătoare şi uneori vorbeşte chiar mai mult decât toţi ceilalţi, iar de auzit aude şi ceea ce nu i s-ar cuveni la vârsta ei.

Încheiere

Desigur că aceste trei istorii nu cuprind toate istoriile cu care se confruntă viitorii părinţi. Şi de fapt sunt convinsă că fiecare famile ar putea să relateze despre propriile minuni din viaţa ei, doar apariţia unui copilaş este şi va fi mereu o minune. Şi cât de dificilă şi de dureroasă nu ar fi situaţia prin care trecem, e foarte evident şi momentul că Dumnezeu îi iubeşte foarte mult pe aceşti copilaşi şi nu va permite nici un necaz sau suferinţă, dacă nu doar pentru mântuirea noastră. Multe femei tinere afirmă că nu vor să dea naştere unui copilaş, că nu sunt gata pentru acest moment, că sunt egosite şi nu vor face faţă. Sunt de înţeles aceste temeri şi chiar şi acceptabile, dar doar că să devii o mamă bună nu poţi altfel decât devenind o mamă. E valabil şi pentru taţi.

La începutul secolului trecut mitropolitul Trifon (Turchestanov) a compus acatistul „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”- „Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine: Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă”

Am eu oare dreptul sub cele mai justificate şi argumentate pretexte să nu dau viaţă, dar şi mai înfricoşător să o iau această viaţă, de la omul care tot cândva poate pronunaţa aceste cuvinte ? Şi cine ştie, poate în acest îngeraş se ascunde sprijinul şi susţinerea mea din viitor, dar şi ce e mai important Veşnicia?

„Atunci când te confrunţi cu o sarcină nedorită, probabil că prima soluţie care-ţi vine în minte este aceea de a scăpa de copil. Dar este avortul cea mai bună variantă? Este aceasta şi decizia inimii tale? Te-ai gândit şi la alte opţiuni? Crezi că păstrarea copilului sau adopţia pot fi soluţii şi pentru tine? De ce vrei să avortezi? Poate că te temi de ceea ce vor spune cei din jurul tău când vor afla că eşti însărcinată; poate crezi că este o condiţie pentru salvarea relaţiei cu partenerul tău (tatăl copilului tău); poate consideri că nu este timpul potrivit să ai un copil sau poate te temi de reacţia părinţilor tăi. Pot fi şi alte motive. Dar pot fi oare acestea atât de importante încât să te determine să decizi moartea unei fiinţe care nu are nici o vină că există şi care depinde în totalitate de alegerea ta?

Îţi dai seama că două vieţi sunt în joc: a ta şi a copilului tău? Întârzierea numai cu o săptămână a menstruaţiei şi rezultatul pozitiv la testul de sarcină înseamnă deja trei săptămâni de sarcină. Acum inima copilului tău bate. Nu poţi ignora faptul că viaţa copilului începe în momentul concepţiei! Eşti sigură că vrei să salvezi viaţa ta cu preţul altei vieţi?

Ce este avortul? Procedura de avort se realizează în România preponderent prin chiuretaj. Consecinţele imediate ce pot apărea sunt: dureri, perforarea uterului, hemoragie, iar ca efecte secundare apar infecţii uterine, sterilitate etc.

Sentimentul de uşurare resimţit imediat după avort este înlocuit de ani grei de suferinţă şi regret. Vor apărea sentimente de vinovăţie, mânie, tristeţe şi disperare, stări depresive, coşmaruri, sentimentul de pierdere şi gol interior.

Nu crezi că păstrarea copilului ar putea fi o soluţie pentru tine? Te-ai gândit la bucuria pe care ţi-ar putea-o da un copil, nu numai ţie, dar şi partenerului tău sau părinţilor tăi, mai târziu?

Ştii că atunci când perspectiva unei căsătorii nu există, sau situaţia materială este cu adevărat un obstacol, există totuşi o şansă pentru copilul tău: adopţia? Sunt foarte multe cupluri care îşi doresc un copil şi nu-l pot avea. «Sacrificiul» de a-ţi da copilul spre adopţie merită asumat în comparaţie cu varianta avortului. Copilul tău are şansa de trăi, iar tu nu vei purta pe umeri povara unei ucideri. Tu îi poţi oferi copilului tău şansa de a trăi!

Mărturii ale unor femei care au făcut avort

«Nu aş mai face-o niciodată, indiferent de părerea celor din jur. Mi-am avortat copilul. O dată cu el a murit şi ceva din mine, ceva ce nu mai poate fi nicicând trezit la viaţă. Astăzi nu aş mai lua o astfel de hotărâre, indiferent ce ar spune cei din jur. Trăiesc cu o frică în mine de care nu mai pot scăpa. Am coşmaruri în care îmi apare o fetiţă care fuge spre mine cu braţele întinse şi întreabă mereu: De ce, mămico? De ce? Apoi mă trezesc udă de transpiraţie. Acest vis şi privirea fetiţei mă urmăresc continuu de când am avut acea intervenţie. De ce numai eu sunt pedepsită pentru fapta mea, nu şi fostul meu prieten, deşi a fost şi el părtaş? Relatez această întâmplare pentru folosul tuturor femeilor. Gândiţi-vă foarte bine ce faceţi, pentru că vă vor chinui visele şi vă vor urmări privirile celor ce nu mai sunt…, nu permiteţi nimănui să vă constrângă, pentru că viaţa voastră va fi distrusă. Nu faceţi aceeaşi greşeală ca mine!» (Judith).

«De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma? Toţi cei care m-au sfătuit să fac avortul în urmă cu doi ani – doctorul, consilierul, părinţii, prietenele şi soţul meu – m-au asigurat că aşa e cel mai bine pentru mine şi pentru copilul meu! Acum copilul meu este mort, iar eu sunt disperată! Nu mai pot să dorm noaptea, nu mai pot să râd. Nimeni nu mă înţelege! Vă rog spuneţi tuturor oamenilor cât de groaznic este un avort! Dureri cumplite îmi chinuiesc trupul şi sufletul. De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma?» (Jutta).

Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte (Matei 18, 5)” .

*

Iată o mărturie care îi poate pune pe gânduri pe tinerii care se gândesc că avortul e un simplu accident, lipsit de importanţă. Este vorba de un fragment dintr-un interviu luat doctorului Stoian Adaşevic din Belgrad (Serbia):

„- Dr. Adaşevic, sunteţi un cunoscut specialist în obstetrică-ginecologie din Belgrad, dar din 1988 nu mai faceţi avorturi. Ba chiar aţi devenit un mare adversar al lor. Pregătiţi întemeierea Asociaţiei pentru protecţia vieţii umane şi a familiei. Însă vreme de 6 ani aţi efectuat aproximativ 60.000 de avorturi. Odată chiar aţi afirmat: «Am ucis un oraş ca Smeredvo».

– Cred că oraşul Smeredvo are mai puţini cetăţeni, aproximativ 45.000. Am ucis fără să ştiu ce fac! Dar am înţeles că nu am dreptul să ucid, nici ca soldat, nici ca ginecolog, şi cu atât mai puţin ca «ucigaş plătit», care aşteaptă după colţ. Am înţeles că este vorba de o fiinţă umană ca şi mine. După «legea creştină» n-am dreptul să ucid fiinţa umană, născută sau nenăscută. În viaţa umană există schimbări cantitative şi calitative. Una dintre schimbările calitative este începutul vieţii umane, prin unirea a două celule, masculină şi feminină, într-o singură fiinţă. Când vedem aceasta, înţelegem că din momentul fertilizării până la moarte fiinţa umană este aceeaşi.

– Aţi încetat avorturile. Vreun fapt concret a avut influenţă asupra deciziilor dumneavoastră?

– S-a întâmplat când una dintre rudele mele a venit cu logodnica lui. Când am început să fac acest avort, la început am scos «mâna» care a căzut pe faţa de masă care era plină de tinctură de iod şi «mâna» a început să se mişte deoarece un nerv a căzut în tinctură şi astfel a dat comandă «mâinii» să se agite. Înainte de a-mi continua lucrul am găsit ceva pe dibuite şi mi-a trecut prin minte: «Nu mi-ar plăcea să fie un picior». De fapt, era un «picior». Mi-am concentrat toată atenţia să nu cadă în alcool. Dar în acel moment ceva s-a răsturnat şi câteva instrumente au căzut cu zgomot. Am tresărit şi am scăpat «piciorul» care a căzut pe masă şi nervul a atins alcoolul. Acum şi «piciorul» se mişca. Am continuat şi am prins din nou ceva. Era «inima» care zvâcnea… Mi-aduc aminte că o soră m-a întrebat dacă mă simt rău. În faţa mea zăcea «inima» care mişca. Vedeam mişcările «piciorului» şi «mâna» care se contractau. Numai cu vreo zece minute înainte, pe ecranul ecografului văzusem totul funcţionând… Din acel moment m-am cutremurat şi am înţeles că avortul este într-adevăr ucidere!!!”

Extras din Extras din Tinerii şi sexualitatea – Păcate noi, păcate vechi (Editura Egumeniţa, 2005

DISTRIBUIE SI TU! NATALITATEA IN ROMANIA A AJUNS LA UN GRAD ALARMANT!

Traducere Natalia Lozan

sursa pravoslavie.ru

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Articole

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web