Am fost părăsit doar atunci când s-a convins că am sărăcit

in Articole de

În clipa în care m-am încurcat cu o puștoaică aproape de vârsta fiului meu, mi-a fost clar că era ultima aventură a vieții mele, una pe care nu o puteam rata. Nici Amalia, puștoaica, nu putea rata un tip galant ca mine, așa că relația noastră a fost, o vreme, reciproc avantajoasă. Asta până ce ea s-a obrăznicit și a ridicat pretenții.

La vârsta mea, puteam spune ușor că „mi-am trăit traiul și mi-am mâncat mălaiul”. Aveam o soție înțelegătoare, un copil reușit, care învață la un liceu de elită, plus un apartament spațios și o mașină. Ca să nu mai vorbesc de firma de construcții al cărei copatron sunt. Ce-mi mai puteam dori? Poate o căsuță, undeva la țară, în care să-mi duc bătrânețile după ce aveam să mă plictisesc de muncă. îmi deschisesem și un cont la bancă, în care să am puși la păstrare banii necesari achiziționării viitoarei proprietăți rurale. îmi propusesem ca nici nevesti-mii să nu-i suflu o vorbuliță despre planurile mele, ca să-i fac o surpriză.

Duceam, așadar, o viață liniștită și nici prin cap nu-mi trecea că mi s-ar putea întâmpla tocmai mie ceea ce, nu-i așa?, li se întâmplă doar altora…

într-o după-amiază, mă întorceam de la serviciu mai devreme ca de obicei. Din senin, îmi apare în fața mașinii o fată. Calc puternic pedala de frână, dar tot o ating puțin. Până să mă dau jos din mașină, fetiș-cana se ridicase și-și scutura rochia.

— Dar ce faci, domnișoară? Traversezi aiurea, prin locuri nepermise, fără măcar să te asiguri? Ești cu capul în nori? Unde te grăbești așa? Te simți bine?

— Da! a spus ea, derutată.

— Da ori ba, trebuie să te duc la spital! Am oprit imediat un taxi. I-am explicat șoferului ce se întâmplase și, după ce i-am cerut numele și indicativul, l-am rugat ca, în drum spre spital, să anunțe prin dispecerat Poliția.

Un echipaj de la Circulație și-a făcut imediat apariția. S-a constatat, conform și declarațiilor celor câțiva martori, că nu am avut nicio vină în acel accident. Am plecat apoi la spital, să văd în ce stadiu se află fata. De acolo, am sunat-o pe soția mea și am pus-o în temă.

Domnișoara Amalia, cum mi se recomandase fetișcana, se simțea bine. Din fericire, nu se alesese decât cu o julitură superficială. Mai mare fusese spaima.

— Poate pleca acasă, dar mâine să se prezinte din nou aici, pentru un alt control! mi-a spus medicul.

De-abia atunci mi-am permis să mă înfurii nițel:

— Dacă se întâmpla și mai rău? ți-a fost mintea plecată cu sorcova? Dacă, în locul meu, era vreunul dintr-ăia care cir-culă cu viteză mare? Ce se întâmpla atunci? Hai, spune-mi! am luat-o la trei păzește.

— Iertați-mă! a îngăimat ea în chip de scuză. De obicei nu mi se întâmplă! a mai spus, dând frâu liber lacrimilor.

— Păi, ar fi fost culmea! Domnișoara Amalia tăcea. Stătea acolo, în ușa spitalului, cu ochii măriți încă de frică, plângând încet.

— Ei, haide, gata, nu mai plânge! m-am înmuiat eu. Lasă! Se mai întâmplă, ce să facem! Bine că nu ai pățit ceva grav, dar să ai grijă pe viitor!

I-am propus, ca pe un fel de scuză, să o conduc acasă. A acceptat imediat:

— Nu cunosc prea bine Bucureștiul. De fapt, nici nu știu în ce parte a orașului mă aflu. Am venit în Capitală de curând și n-am avut timp să mă familiarizez cu locul. Eu sunt din Sibiu. Am dat aici la facultate și am intrat. Spre deosebire de alte orașe, aici știu că se face carte… Am încercat și anul trecut, dar n-am avut succes. De data asta m-am pregătit mai bine. N-am reușit să cunosc cred că nici un sfert din București. E imens. „Noroc” că am început cu spitalul, a încercat ea o glumă. știți, părinții mei fac eforturi mari pentru a-mi asigura banii necesari chiriei. La cămin nu m-am putut „lipi”. Le-au luat alții cu „pile”…

— Bine, dar unde locuiești? am între-bat-o, mai mult pentru a-i domoli pofta de vorbă.

— Cam prin zona în care s-a petrecut accidentul… Ieșisem să cumpăr câte ceva…

— în ce bloc?

— Cel de garsoniere… De lângă școală. știam imobilul, așa că am continuat:

— Să înțeleg că suntem un fel de vecini de cartier?

— Aaa, deci și dumneavoastră locuiți prin zonă!? Ce bine! în orice caz, eu vreau să vă mulțumesc pentru că mă duceți acasă și să vă rog să nu mai fiți supărat pe mine! știu că am greșit! Sunteți un om bun! Nu vreți să urcați, să

fumăm pipa păcii, cum se spune?

— Bine, dar nu ți-e frică să inviți străini în casă? Nici nu ne cunoaștem!

— îmi păreți a fi un om bun! Se vede! Sunt dispusă să risc! mi-a răspuns, râzând.

Am refuzat-o. Ceea ce-mi doream în acele momente era să mă relaxez sub duș, nicidecum să particip la o discuție de „principii” cu o domnișoară vorbăreață. și cum ar fi fost să-i spun fetei: „Auzi, dragă, dar apă caldă ai? Că tare-aș mai face o baie!”… Dacă toate acestea mi s-ar fi întâmplat acum 25 de ani, cu siguranță n-aș fi ratat. Așa că mi-am luat rămas-bun, demarând în trombă. Brusc, mi-a trecut prin minte o idee. Am băgat în marșarier și, oprindu-mă din nou în fața scării, am claxonat. Din hol și-a făcut apariția Amalia, de parcă m-ar fi așteptat. I-am făcut semn să se apropie:

— Domnișoară, sper că nu ați uitat! Mâine trebuie să mergeți la un nou control, la doctor. Ce spuneți, vreți să vă con-duc?

— Perfect! La ora zece este bine?

A doua zi, m-am învoit de la serviciu, acuzând o stare de gripă. 0 minciună mai bună n-am găsit. Amalia mă aștepta.

— Scuze pentru întârziere! i-am spus. Așa cum mă așteptam, tot drumul a sporovăit întruna. De cele mai multe ori nici nu apucam să-i răspund. îmi lua vorba din gură. „Vorbăreață fată, domnule! și, pe deasupra, frumoasă. Cred că se înnebunesc băieții după ea!”, mă gândeam, închipuindu-mi cum ar fi fost să am și eu o fiică la fel de drăguță ca ea. „Aș fi avut mari probleme cu derbedeii ăștia de prin cartier!” Controlul medical a dat rezultate bune, ca și cu o zi în urmă. Exceptând faptul că-și julise destul de serios unul dintre genunchi, restul era în regulă. Am pornit înapoi spre casă. Pe drum, convenisem cu Amalia să nu mă mai „domnească” atât, că ar fi mai bine să mă tutuiască. Nu de alta, ci ca să mă simt și eu mai tânăr.

— Mă refuzi și de data asta? m-a întrebat apropo de invitația din ziua trecută.

— Ce crezi tu că ar spune lumea, vreun cunoscut de-al meu, dacă ne-ar vedea intrând împreună în bloc?

— Haide, Paul, te rog! s-a pisicit ea. Dacă vrei, uite cum facem: parchezi mași-na în spatele blocului și urci, așa, la vreo 5 minute în urma mea, bine? Hai, te rog!

Am cedat în cele din urmă. Nu-i frumos să te lași chiar atât de mult rugat. La urma urmei, ce putea să se întâmple? Nimic rău! Când am ieșit din lift, parcă m-a cuprins totuși o urmă de remușcare. Ce ar spune nevastă-mea dacă m-ar vedea acum? Om bătrân și-mi fug ochii după fetișcane de 20 de ani! Mă hotărâsem să fac cale întoarsă, dar chiar atunci s-a deschis ușa de la garsoniera Amaliei.

— Ce faci, mă ții cu sufletul la gură? m-a dojenit ea, nerăbdătoare. N-ai reținut numărul apartamentului?

— Era cât pe ce să plec! Nu este bine ce facem! Nu se cade!

M-a luat de mână, trăgându-mă în casă. Parcă deja mă obișnuisem cu tupeul ei. Mi se părea ușor forțat, dar cam atât. A pus de o cafea. Bineînțeles, vorbea întruna, ca de obicei. îmi povestea de prietenul ei, rămas la Sibiu, cu care nu se mai înțelegea deloc, că voia să o termine cu el, că e cam bădăran. Până și maică-sa o sfătuise în acest sens, iar acum nu aștepta decât momentul potrivit să-i spună „pa”, proba-bil când avea să meargă acasă.

La un moment dat, Amalia și-a adus aminte că trebuie să-și schimbe bandajul de la genunchi și m-a rugat să o ajut. Era sigură că n-ar fi reușit să se descurce de una singură. Se așezase pe pat, rezemându-se de perete.

Eu, lângă ea, îi curățam rana cu un tifon îmbibat în apă oxigenată. Deși concentrat asupra operațiunii, am simțit-o pe Amalia căutându-mi privirea. Mirat, m-am uitat în ochii ei.

— Ești un bărbat tare chipeș, domnule Paul!

Am rămas perplex. Amalia a profitat de momentul meu de derută, continuând să vorbească.

— Iartă-mă că ți-o spun, dar nu mă pot abține! ți-a mai zis cineva că semeni cu Antonio Banderas?

M-a pufnit râsul:

— ți-ai propus să-ți bați joc de mine? Hai că ești tare! Stai cuminte, să termin cu bandajul acesta și după aia spunem bancuri câte vrei.

N-a mai scos niciun cuvințel, însă, după ce am terminat cu banda-jatul, Amalia nu m-a lăsat să mă ridic de pe pat. S-a lipit repede de mine și mi-a trecut degetele răsfirate prin păr. Mi-a prins obrajii între palmele ei mici, sfredelindu-mă cu o privire drăgălașă, irezistibilă. știa să se facă dorită! Zâmbind, m-a sărutat încet, parcă pentru a nu ucide vraja acelei clipe…

— Vreau să fiu a ta! Te rog! mi-a șoptit la ureche.

Așa a început această relație care m-a acaparat aproape în întregime. Nu visasem vreodată la așa ceva, iar acum, iată, îndrăzneam să mă complac în această situație. Mă încăpățânam să-mi spun că nu se întâmplă nimic aiurea cu mine, că fac foarte bine profitând de această șansă unică ce nu se ivește de două ori în viață. Pielea ei catifelată, mângâierile ei, partidele de amor din garsonieră, întâlnirile secrete, drăgălășenia cu care mă întâmpina de fiecare dată, toate acestea mă făceau să mă simt tânăr, născut parcă pentru a doua oară. Mă eschivam față de soția mea mințind-o că am mult de lucru la firmă. Apelasem și la contul meu secret, din care îmi întrețineam relația cu Amalia. Pentru a nu avea surprize, închiriasem o garsonieră, într-un cartier depărtat față de cel în care locuiam, unde ne făceam de cap.

S-a scurs astfel vreo jumătate de an. Contul meu din bancă se subțiase simțitor, chiar foarte mult, pot spune, și-mi cam luasem adio de la căsuța mea de la țară, dar nu asta era problema. Adevăratele necazuri și-au făcut apariția în momentul în care Amalia a început să ridice nasul, cum spune o vorbuliță. începuse să nu-i mai convină ținerea în secret a „iubirii” noastre, o iritau din ce în ce mai mult nopțile în care trebuia să dorm acasă, alături de soție. Nici banii pe care-i mai dădeam, din când în când, pentru a-și face hatârul cu o rochiță sau cu o pereche de pantofi noi nu-i mai ajungeau. Devenise, într-un cuvânt, posesivă. într-o zi, mi-a spus în față:

— Dragule, a trecut atâta timp de când suntem împreună și tot pe ascuns ne vedem. M-am săturat. Cred că ai avut suficient timp pentru a te gândi ce să faci cu viitorul tău. Te rog să iei o hotărâre…

— Ce vrei să fac, să divorțez? Cunoști situația în care mă aflu, am nevastă și copil! Nu e deloc așa simplu cum crezi tu. într-un fel, sigur că-ți dau și ție dreptate, dar nu pot face una ca asta! Nu pot divorța! Nu vreau să divorțez!

— Ce să înțeleg, că am fost pe post de jucărie în tot acest timp? Că nu merit nimic, nu pot ocupa și eu un loc în viața ta?

— știi foarte bine ce vreau să-ți spun! știi că țin la tine, dar trebuia să înțelegi încă de la început că relația noastră nu poate fi altfel decât este!

— Ba eu cred că se poate! mi-a spus, nervoasă. Am s-o întreb pe nevastă-ta ce părere are! Crezi că n-o cunosc?

Am ieșit, trântind ușa garsonierei. Amalia nu avea dreptate, eram convins! Ceea ce își dorea ea nu reprezenta decât niște ifose de femeie răsfățată. Aici eu greșisem. Eu, cu dorința mea de a-i face toate poftele, iar ea, neobișnuită cu un astfel de tratament, fusese o pradă ușoară a ingratitudinii. „Poftim, că ți s-a înfundat, domnule Casanova!”, m-am certat în gând. Așa-mi trebuia. Amenințarea îmi bătea la ușă. Amenințarea să-mi pierd familia, căsnicia. Trebuia să pun capăt jocu-lui, cât mai repede. După ce m-am gândit la un plan de bătaie, m-am întors la Amalia. Am împăcat-o, promițându-i că am să-i fac pe plac.

— Dă-mi puțin timp, iubito, să vorbesc cu nevastă-mea, să pun la cale un divorț ci-vilizat. Că e în stare să mă jupoaie de bani! Ai puțină răbdare, te rog!

— Bine, fie! îți dau o lună, atât îți dau! Am acționat repede. Am vizitat-o des în zilele următoare, plângându-mă de spectrul sărăciei. Mă îmbrăcam neglijent, nu-i mai aduceam cadouri, încercam să par din ce în ce mai abătut. în schimb, îngrijorarea ei crescândă era autentică.

— Ce e, Paul? De ce nu-mi mai aduci și mie un parfum? De ce nu mai bem șampanie, ca altădată? Nu mă mai iubești? m-a întrebat, în cele din urmă.

— Amalia dragă, nu am îndrăznit să-ți spun până acum. A ieșit rău cu nevasta mea… Mi-a cerut să-i dau toți banii din bancă, dacă vreau să semneze cererea de divorț… Sunt ruinat… Am renunțat și la apartamentul ăsta, e ultima oară când ne mai întâlnim aici.

— Ceee? a exclamat, cu ochii ieșiți din orbite. Ah, mi-e rău, aș vrea să mă liniștesc puțin. Te rog, du-te acasă…

— Bine, iubito, vin mâine. și nu fi tristă, important e că ne iubim!

A doua zi, m-am dus la ea ca să verific succesul acțiunii mele. Succesul s-a confirmat. Amalia nici măcar nu mi-a mai deschis! Nici atunci, nici în zilele următoare. 0 săptămână mai târziu, am aflat de la un vecin de pe palier că se mutase de acolo. Dar am mai trăit o vreme cu spaima-n suflet. Abia de o lună îndrăznesc să ies din casă îmbrăcat la patru ace, ca înainte. Noroc că nu s-a prins nevastă-mea!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate. Sursa: Libertatea.ro

loading...
Loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Ultimile din Articole

Daţi-ne un "LIKE":Ne urmaresti deja? Poti inchide aici
Mergi SUS

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web