Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Antonimia

in Limba romana

Book_03_by_Alternative_Rock

Antonimia este un tip de relaţie semantică reprezentat de opoziţia de sens dintre două cuvinte cu referenţi nu doar diferiţi, ci şi contrari sau contradictorii. În lucrările de specialitate, se vorbeşte despre sensuri contrare sau contradictorii, în sensul că ele nu pot fi infirmate sau negate în acelaşi timp (ele se află în raport de disjuncţie logică). Spre exemplu, o pisică nu poate fi, în acelaşi timp, şi albă şi neagră. Facem distincţia între noţiuni contrare şi noţiuni contradictorii. Primele sunt cele care nu epuizează împreună sfera noţiunii, admiţând existenţa altor noţiuni intermediare. De exemplu, dacă afirmăm că o pisică nu este neagră nu înseamnă că ea este în mod necesar albă, ci poate fi galbenă sau gri. Noţiunile contradictorii epuizează sfera noţiunii supraordonate. Dacă afirmăm că un număr este impar înseamnă că el este în mod necesar par, sau dacă o persoană este căsătorită înseamnă că ea nu este celibatară.

Criteriile de interpretare a antonimiei sunt variate, iar această varietate este determinată de îmbinarea dintre criterii extralingvistice (logice, în cea mai mare parte) şi criterii lingvistice. Altfel spus, se poate vorbi despre o antonimie implicată în lucruri: relaţia de opoziţie dintre cuvinte reflectă o opoziţie din realitatea obiectivă – zi-noapte, îngheţ-dezgheţ, iarnă-vară, blond-brunet etc. Este adevărat că între zi şi noapte există şi amurg, iar între iarnă şi vară există şi primăvara, însă în relaţia de antonimie vorbitorii nu iau în considerare un al treilea termen, intermediar, ceea ce dovedeşte că raportul dintre termenii opuşi este binar.

În cercetarea antonimiei ca fenomen semantic, criteriile extralingvistice interesează numai sub aspectul implicaţiilor lor lingvistice. Chiar în cazul în care antonimele se bazează pe opoziţiile obiectelor şi fenomenelor din realitate, antonimia lexicală nu poate fi explicată direct acestea. De altfel, o serie de tipuri de antonime nu pot fi explicate referenţial. Fie două enunţuri: Ghiozdanul lui Ionel are 7 kg, iar cel al lui Vasile are 3 kg şi Ghiozdanul lui Ionel este greu, iar cel al lui Vasile este uşor. Relaţia de antonimie se stabileşte numai la nivelul celui de-al doilea enunţ; în primul, avem o apreciere strict cantitativă, fără ca obiectele să fie comparate sub un anumit raport. Aprecierea este însă relativă, deoarece numai comparat cu un ghiozdan de 3 kg, ghiozdanul de 7 kg este greu.

Concluzie: antonimia ca fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare (în baza unei obiectivităţi extralingvistice), cât şi pe acelea puse de vorbitori în opoziţie antonimică prin comparare şi diferenţiere sub un anumit aspect.

Sensurile unui cuvânt polisemantic sunt unităţi funcţionale distincte, astfel încât pentru unul şi acelaşi cuvânt putem menţiona mai multe antonime, care nu sunt echivalente între ele. Dicţionarul de antonime al limbii române înregistrează următoarele antonime pentru cuvântul drept:

  1. strâmb (A tras o linie strâmbă.)

  2. cotit, sinuos, şerpuit (A trebuit să aleagă un drum cotit.)

  3. eronat, greşit (Drumul pe care l-a ales s-a dovedit a fi greşit.)

  4. inexact, neadevărat (Mărturia lui este neadevărată.)

  5. nedrept, inechitabil (Este nedrept ca ei să primească subiecte mai uşoare.)

  6. stâng (Nu ştie dreapta ce face stânga.)

Observăm că fiecare sens poate avea antonime mai apropiate sau mai îndepărtate, în funcţie de identificarea referentului şi în funcţie de compatibilităţile lor contextuale. Faptul că unul şi acelaşi cuvânt poate intra în două sau mai multe serii antonimice se explică prin aceea că în fiecare serie el realizează un al sens. De exemplu, tare se opune lui moale pentru contexte de tipul „aluat, pernă” şi se opune şi lui slab pentru contexte de tipul „vânt, sunet, voce”; în contexte precum „om, caracter”, antonimul este tot slab, însă pentru un alt sens al acestuia; la fel stau lucrurile pentru perechea tare-slab în contexte ca „băutură, medicament, ceai, cafea”.

Concluzie: relaţia de antonimie nu trebuie înţeleasă ca o opoziţie între două cuvinte considerate în totalitatea sferelor lor semantice. Antonimia se stabileşte la nivelul unui singur sens, nu la cel al unităţii lexicale înţelese global.

Când un vorbitor pune în legătură două cuvinte, scump şi ieftin sau bătrân şi tânăr, acesta dovedeşte că în mintea lui cuvintele se evocă unul pe celălalt, între ele există o conexiune. Corelaţia dintre cuvinte apare în mintea vorbitorului pe baza unor elemente comune sensului celor couă cuvinte; vorbim despre o dimensiune semantică ce le reuneşte, chiar dacă vorbitorul nu conştientizează acest lucru. Existenţa unui nucleu semantic comun care grupează cuvintele cu sensuri opuse în perechi antonimice determină o caracteristică importantă a acestora, şi anume faptul că ele se presupun reciproc. Analiza componenţială aduce un plus de informaţie pentru explicarea antonimiei: în conţinutul semantic al antonimelor există un sem incompatibil contrar. De exemplu, cald şi rece se află în raport de antonimie pe baza semelor incompatibile „apreciere în plus” şi, respectiv, „apreciere în minus” a temperaturii (în raport cu un etalon faţă de care se face aprecierea).

Condiţiile stabilirii unei relaţii de antonimie între două cuvinte sunt:

  1. existenţa unui număr oarecare de seme comune;

  2. opoziţia pe baza semelor incompatibile contrare, aceasta fiind, de preferinţă, singura opoziţie dintre membrii perechii.

Introducerea acestor condiţii relevă specificul antonimiei: opoziţia dintre două antonime nu este o simplă opoziţie semantică, ci o opoziţie anume realizată pe baza semelor contrare. Mai mult chiar, trebuie subliniat şi caracterul obligatoriu al semelor comune, fără de care incompatibilitatea logică nu are importanţă.

Limba română dispune de un număr apreciabil de antonime, însă nu se poate vorbi despre o repartiţie egală a acestora în toate zonele vocabularului. Există categorii care se situează în afara antonimei, precum substantivele care denumesc obiecte concrete: stilou, pahar, fereastră etc. Tot în afara antonimiei se situează şi termenii corelativi care se leagă şi se opun printr-o trăsătură cum ar fi genul natural: mamă-tată, frate-soră, raţă-răţoi etc. şi, în egală măsură, numele proprii. Cele mai predispuse să contracteze relaţii de antonimie sunt cuvintele care exprimă calităţi, valori, însuşiri, aprecieri calitative, cantitative, opoziţii spaţiale sau temporale, raporturi cronologice.

Punctele de vedere în privinţa clasificării antonimelor sunt divergente, deoarece criteriile pe care le au în vedere diferiţi autori sunt diferite. Ele pot privi structura morfologică a termenilor opuşi (antonime cu radicali diferiţi – antonime cu acelaşi radical), clasa morfologică (substantiv/ adjectiv/ verb – substantiv/ adjectiv/ verb antonim). Aplicând criteriul semantic, R. Sîrbu (1977) propune următoarea distincţie între antonime:

  1. antonime graduale – cele care reprezintă diferite grade de manifestare ale uneia şi aceleiaşi însuşiri (cald-rece, ieftin-scump, aproape-departe);

  2. opoziţii negraduale (căsătorit-celibatar, mort-viu, moral-imoral);

  3. opoziţii direcţionale (vectoriale) – care vizează acţiuni, însuşiri orientate în direcţii diametral opuse şi care au referenţi diferiţi (a intra-a ieşi, a importa-a exporta, a veni-a pleca);

  4. opoziţii de tip conversiv – în care este vizat unul şi acelaşi referent din punctele de vedere ale unor participanţi la o acţiune, situaţi pe poziţii diametral opuse (frumos-urât).

Dacă ţinem cont de condiţiile de antonimie de mai sus, putem propune două tipuri de antonime care nu au în vedere semantica termenilor care intră în opoziţie, ci îndeplinirea sau nu a condiţiilor care fac din antonimie un fenomen foarte rigid: antonimie în sens restrâns, pentru perechile care respectă condiţiile binarismului şi ale simetriei (antonimele se caracterizează prin absolut aceleaşi trăsături de conţinut, inclusiv cele de categorizare gramaticală, cu excepţia semelor incompatibile contrare), ex. înalt-scund, bun-rău, şi antonimie în sens larg, pentru perechile în care condiţia simetriei este încălcată, ex. călduţ-rece, slab-plinuţ.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web