Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Antropologie culturala

in Limba romana

civilizatia-sumeriana

Adeseori, incercand sa se raspunda la intrebarea ce este cultura?, se prezinta celebrul caz al lui Miguel de Unamuno y Jugo. Adresandu-se participantilor la dezbaterea intitulata Viitorul culturii, organizata la Madrid, de catre Liga Natiunilor, Unamuno a declarat ca dupa 40 de ani de profesorat el nu stie ce este cultura. Dincolo de senzationalul cazului, eventual de scepticismul autorului, se ascunde insa o chestiune mult mai profunda: cultura este un fenomen social foarte complex (nu in sensul sociologic al conceptului de fenomen social), aproape imposibil de prins intr-o definitie stricto sensu. Asa se explica faptul ca toate incercarile de a defini cultura dupa schema logica clasica – prin gen proxim si diferenta specifica, preocupare, oricum, nu mai veche de secolul al XIX-lea, s-au dovedit, daca nu imposibile, cu siguranta unilaterale. Cele 163 de definitii, din aproape 300 inregistrate, trecute intr-o analiza intreprinsa de americanii Alfred L. Kroeber si Clyde Kluckhohn, in 1952, vin sa probeze, prin varietatea lor, dificultatea circumscrierii sintetice, printr-o insumare de trasaturi congruente, necesare si suficiente, a culturii.
Nici incercarea de a se porni de la sensul originar al termenului nu a dat roade. Este adevarat ca termenul cultura provine din latinescul cultura, culturae, numai ca in antichitate romanii foloseau acest termen cel mai adesea in intelesul originar de cultivare a pamantului, ca actiune de transformare a naturii, sens care, in multe limbi romanice, s-a perpetuat pana astazi. Intelesul celalalt al culturii, cultura animi, si opus lui cultura agri, ca educatie in sens larg, a spiritului indeosebi, inteles provenind din mediile intelectuale ale Romei antice, este si el prezent printre semnificatiile uzuale actuale ale culturii, fara insa ca o asemenea perspectiva sa devina satisfacatoare si operationala din punct de vedere epistemologic.
In epoca moderna, cele mai importante contributii la studiul culturii le-au adus etnologia (sau/si etnografia), antropologia culturala, sociologia culturii si istoria. Iata in ce consta punctul lor de vedere asupra culturii.
    Sociologia culturii, ca ramura a sociologiei generale, analizeaza raporturile dintre societate (in termenii sociologiei – sistemul social global) si cultura, ca subsistem al acesteia, din perspectiva conditionarii sociale a culturii si functiei sociale a culturii. Sociologia abordeaza cultura ca ansamblu de valori materiale si spirituale, de institutii, obiceiuri, norme, traditii ca expresie a modului de trai si calitatii vietii. Sociologia analizeaza: raportul dintre cultura si civilizatie, mai ales din perspectiva conditionarii reciproce, sistemul culturii nationale, cultura folclorica, cultura inalta, cultura de masa, structura interna a culturii. Toate aceste aspecte sunt privirile oarecum explicativ-constatativ, atemporal, aspatial, functional-cauzal. Este vorba de rolul culturii in procesul de socializare a indivizilor, in actiunea de organizare, conducere, control si dinamica sociala. Ajutorul sociologiei in rezolvarea problemelor pe care filosofia culturii si le propune este de un mare folos si nu poate fi trecut cu vederea.
    Antropologia culturala este o disciplina particulara despre cultura specifica unor comunitati etnice determinate. Ea nu se ocupa de etnos in general, ci pune accentul pe tipurile culturale ale diferitelor comunitati etnice intruchipate in moduri de trai (ca un ansamblu de fapte de cultura si civilizatie), in care cunoasterea, actiunea, valoarea culturala si faptul de civilizatie, sensul cognitiv si cel etic sunt abordate in unitatea lor originara. Antropologia culturalista (culturala) din mediile anglo-americane, mai ales cea din prima jumatate a acestui secol, tinde sa substituie complet conceptul de cultura celui de societate, transformand, in acelasi timp, in obiect de analiza modelele comportamentului, nu comportamentul insusi. O anumita idealizare, ca si supraevaluarea unitatii caracteristicilor culturale in dauna diversitatii acestora, vor face ca acest curent sa propuna mai degraba o fictiune teoretica despre un model ideal de cultura decat o constructie apta sa-i descrie mecanismele si functionarea. Este vorba aici de o antropologie culturala holista si universalista, adica de o incercare de a explica parti prin intreg si de a aplica acelasi cadru conceptual pentru orice fel de societate si cultura.
Foarte aproape de antropologia culturala se afla etnologia. Etnologia inseamna etnografia ajunsa la maturitate. Ea se ocupa de studiul comportamentului uman in functie de mediu, habitat, populatie, obicei etc. Etnologia pune in evidenta adeseori specificul cultural al unei colectivitati, fapt pentru care, uneori, este privita ca o ramura a istoriei. Autorul american L.L. Largness arata, de exemplu, ca pentru etnologie cultura ”este acel tot complex care include cunoasterea, credinta, arta, morala, legea, obiceiul si alte capacitati si deprinderi dobandite de om in calitate de membru al societatii’‘ .
Cat priveste punctul de vedere al istoriei asupra culturii se impun cateva precizari. Termenul istorie are aici intelesul de disciplina de cunoastere, de stiinta. Din perspectiva acestei acceptiuni, istoria studiaza ”istoria” societatii in general, a diferitelor popoare, in particular, sau a unor domenii ale societatii (istoriile de ramura). Istoria este, cum arata Catalin Zamfir, ”o stiinta care se ocupa de dinamica temporala a unor obiecte individuale”. Ca atare, istoria priveste cultura ca o dimensiune a societatii, ca un element component al acesteia. Modul insa cum este privit acest raport tine de modelul explicativ adoptat de istorie: comprehensiv, cauzal, sistemic etc. Spre deosebire de alte discipline, istoria cauta sa particularizeze fenomenul cultural la diverse popoare sau arii geografice, sa-l incadreze in timp si sa-l reconstituie in manifestarile sale, ”povestindu-ne” astfel despre ”cultura Egiptului antic”, ”cultura Greciei antice”, ”cultura romaneasca in epoca moderna” etc. Ea savarseste adeseori greseala de a periodiza evolutia culturii folosindu-se de criterii ex-culturale, introducand cel mai adesea criterii politice pentru a delimita. Vom reveni cu alt prilej asupra acestui aspect. Pentru perioada ”straveche si veche” a omenirii (expresia apartine tot istoricilor), termenul de cultura desemneaza totalitatea elementelor specifice vietii materiale si spirituale sesizabile pe cale arheologica. Din acest considerent intalnim in cartile de istorie expresii de felul ”cultura Hamangia”, ”cultura Cucuteni”, ”cultura Turdas” etc. Este un alt punct de vedere al istoriei asupra culturii.
Fiecare in parte nu a putut insa sa-si depaseasca conditia. Cultura a devenit copilul fiecaruia si al niciuneia dintre ele. Precum elevul la scoala: fiecare profesor se ocupa de el, il crede al lui, isi formeaza o imagine despre el si considera ca asa, si numai asa este. S-a incercat apoi solutia unei discipline mai integratoare, care sa cuprinda la un loc explicatiile pozitiviste partiale si sa ofere o viziune mai generala despre cultura. Dictionarele au botezat aceasta incercare de la cumpana secolelor al XIX-lea si al XX-lea culturologie. Pasul era important, incercarea laudabila, dar rezultatul insuficient de multumitor. S-a crezut atunci ca una dintre cauzele crizei culturii europene s-ar datora tocmai acestei faramitari a perspectivelor analizei fenomenului cultural. Dar nici acest nou ”organism”, acest ”consiliu profesoral” al culturii, nu putea rezolva decat partial problema. La un pozitivism partial se oferea, ca solutie, un pozitivism mai general – culturologia. Acest altceva s-a dovedit a fi in final filosofia, filosofia culturii.
Reflectiile asupra culturii dinspre filosofie sunt vechi, dar despre o ramura a filosofiei, care sa aiba ca obiect de cercetare cultura, nu putem vorbi decat de pe la inceputul acestui secol. In Romania, primul curs de filosofia culturii, intitulat ”Introducere in stiinta culturii”, a fost sustinut de Tudor Vianu, in anul universitar 1929-1930 la Facultatea de filosofie si litere din Bucuresti. De unde decurge nevoia unui al treilea nivel de generalizare asupra culturii? Cum priveste filosofia cultura? In ce raporturi se afla ea cu celelalte indeletniciri teoretice despre cultura? Iata intrebari de neocolit.
Concept fundamental, sintetic, cumuland numeroase intelesuri, prezent in toate sferele gandirii, cultura poseda, pe langa sensul de intrebuintare cotidiana, intelesuri nu de toti intrezarite, nu de circulatie, si care sunt rezultatul unei aprofundari de natura filosofica. Asadar, ”a defini cultura, ne spune Alexandru Tanase in una dintre cartile sale de buna circulatie, inseamna a dezvalui semnificatia majora a omenescului, a descoperi vocatia suprema a omului ca existenta constienta de sine, ca fiintare specifica ce depaseste imediatul si se proiecteaza in viitor ca tendinta spre viabilitate si permanenta”. Rezolvarea acestei probleme nu putea ramane in seama cugetului simplificator si aproximativ al omului obisnuit, ”care foloseste cuvintele ca banul care umbla”, ca sa folosim cuvintele lui Lucian Blaga, nici in seama stiintelor particulare ale culturii. Era nevoie de aportul unor ”iubitori de zari mai adanci”, de o aprofundare de esenta filosofica, suficient de apropiata si suficient de departata de obiectul de cercetat incat sa-l cuprinda in esenta, dar si in sfera sa.
Filosofia culturii, din perspectiva celor de mai sus, se gaseste la un nivel de generalizare mult mai ridicat decat stiintele despre cultura. Generalizand asupra materialului acestora, filosofia culturii face trecerea de la nivelul unor generalizari mai restranse, la nivelul ultimelor generalizari. Spre deosebire de aceste discipline, filosofia culturii se ocupa de definirea conceptului de cultura din perspectiva genetica, structurala si functionala. Ea raspunde deci la intrebari de genul: Ce este cultura sub raportul originii sale, care sunt momentele constitutive ale culturii si componentele sale fundamentale? In ce raport se afla cultura cu asemenea realitati conexe, precum societatea, omul, civilizatia etc.? O astfel de cerinta teoretica si metodologica fundamentala nu o poate realiza decat o disciplina filosofica, prin excelenta integratoare si sintetizatoare.
Dintre celelalte domenii ale filosofiei, filosofia culturii are raporturile cele mai stranse cu axiologia si filosofia istoriei. Axiologia studiaza valorile in general, pe cand filosofia culturii studiaza acel tip de actiune umana – cultura – in/prin care se creeaza valori, adica actul subiectiv (spiritual) prin care gandim un obiect in sfera unei valori, dar si actul obiectiv prin care, de fapt, introducem efectiv un obiect in sfera valorii, actul prin care cream bunuri culturale.
Cu filosofia istoriei, cu antropologia mai ales, apropierile sunt de asemenea evidente. Am putea spune, fortand putin lucrurile, ca istoria omenirii nu este altceva decat istoria culturii si civilizatiei, omul devenind OM in momentul in care a produs cultura, de unde reiese faptul ca cele doua domenii ale filosofiei se intersecteaza. Filosofia istoriei cuprinde o gnoseologie si epistemologie a istoriei, o ontologie dar si o teleologie a istoriei. Filosofia culturii se indreapta si ea pe aceste cai, dar numai in ce priveste cultura ca unul dintre domeniile umanului. Preocuparile de filosofia istoriei sunt mai vechi si mai cuprinzatoare decat cele de filosofia culturii. Daca filosofii istoriei au incercat sa ”inghita” cultura in malaxorul general al istoriei, neuitand, cei mai multi dintre ei, sa arate adeseori ca inovatia culturala si difuziunea acesteia sunt cele care au pus mereu in miscare omenirea, filosofii culturii, la randu-le, cu orgoliul si egocentrismul lor, au ridicat cultura la rangul de suflet al omenirii. Ea e totul; cand cultura moare istoria omenirii este in pragul sfarsitului, spune Oswald Spengler.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web