Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Apa si aerul

in Biologie/Ecologie

Apa

Sursa de apă pentru plante este oferită de umiditatea solului şi de umiditatea atmosferică.
Umiditatea solului este asigurată de precipitaţii (ploaie şi zăpadă), rouă şi ceaţă. Precipitaţiile sunt sursa cea mai importantă de apă. Cantitatea de apă variază periodic cu anotimpul şi accidental, cu regiunea.

În ţara noastră, se înregistrează un minim în luna februarie şi un maxim în luna iunie; minimul se înregistrează pe litoral şi în Delta Dunării, de 300-400 l/m2, maximul este de 1.200 l/m2 în zonele de munte,iar valorile medii, de 500-600 l/m2 la câmpie. Roua şi ceaţa oferă circa 10% din precipitaţiile anuale.

Umiditatea atmosferică este cantitatea de vapori de apă din atmosferă, rezultată din evaporarea apei din mări, oceane, lacuri şi transpiraţia plantelor. Umiditatea relativă este raportul dintre cantitatea de vapori aflată la un moment dat şi cantitatea de vapori din aerul saturat.

Umiditatea atmosferică prezintă variaţii periodice diurne şi anuale. Variaţiile diurne înregistrază un maxim dimineaţa şi un minim la ora 14, iar variaţiile anuale înregistrează un maxim iarna şi un minim vara. În ţara noastră umiditatea relativă a aerului este de 70% în Bărăgan şi 83% pe litoral.

Apa reprezintă un factor ecologic limitant al răspândirii plantelor pe glob. În funcţie de necesarul de apă, plantele se împart în 4 grupe ecologice:

– plante hidrofile, care trăiesc numai în apă;
– plante higrofile, care trăiesc în zone cu umiditate ridicată;
– plante mezofile, care trăiesc în zone cu umiditate moderată;
– plante xerofile, care trăiesc în zone cu umiditate foarte scăzută.

Adaptarea plantelor din diferite grupe ecologice la condiţiile specifice de mediu se face prin diferite caractere morfo-fiziologice ce controlează intensitatea procesului de transpiraţie.

Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă exprimată în litri consumată de către o plantă pentru producerea unui kg de substanţă uscată. Acesta variază între 1064 la lucernă şi 50-100 la plantele de tipul fotosintetic CAM. În funcţie de valoarea coeficientului de transpiraţie, plantele pot avea un consum de apă ridicat, moderat şi scăzut.

Fiecare specie prezintă limite bine stabilite ale preferendumului hidric, existând chiar specii indicatoare pentru anumite condiţii de umiditate. Valorile optimului variază cu fenofaza, existând aşa numitele faze critice pentru apă, situate în general în timpul creşterii vegetative şi al înfloririi. În afara limitelor de toleranţă, supravieţuirea nu este posibilă.

Pe glob plantele se pot confrunta cu valori supraoptimale ale umidităţii, datorate în special inundaţiilor, care sunt incompatibile cu viaţa. Cel mai des plantele se confruntă cu valori subminimale exprimate de seceta solului şi seceta atmosferică.

Kramer (1959) clasifică plantele în funcţie de rezistenţa la secetă astfel:

– plante care nu suportă seceta, cum sunt plantele de umbră;

– plante care suportă moderat seceta, cum sunt majoritatea plantelor;

– plante care suportă seceta prin diferite mecanisme, de exemplu reţinere de apă, transpiraţie redusă, tip fotosintetic CAM;

– plante care suportă seceta numai prin deshidratarea reversibilă a protoplasmei.
Studiul mecanismelor fiziologice care asigură adaptarea plantelor la condiţiile de mediu în funcţie de acţiunea factorilor ecologici constituie obiectul unei noi ramuri a ecologiei, numită ecofiziologie vegetală.

Aerul

Aerul influenţează viaţa plantelor atât prin compoziţia chimică, cât şi prin mişcările sale (vânturile).
Compoziţizia chimică. Aerul atmosferic se conţine cca. 4/5 azot, 1/5 oxigen şi cantităţi foarte mici de CO2, argon, heliu etc. Variaţia cantitativă şi calitativă a compoziţiei chimice a aerului constituie un factor ecologic important.

Conţinutul de oxigen. În stratele inferioare ale atmosferei, la suprafaţa scoarţei terestre, conţinutul de oxigen este relativ constant, şi anume cca. 21%. Aceasta permite ca utilizarea oxigenului în respiraţia aerobă să fie generalizată, conţinutul de oxigen nefiind un factor limitant în aceste condiţii.

În sol şi la altitudine ridicată, datorită dificultăţilor de aerare şi reducerii presiunii atmosferice, conţinutul de oxigen scade. Astfel, cantitatea de oxigen devine un factor limitant pentru organismele din sol şi pentru ecosistemele de altitudine.

În apă, oxigenul prezintă o solubilitate relativ scăzută, influenţată de temperatură şi salinitate care duce la scăderea concentraţiei sale, fapt pentru care devine, de asemenea factor limitant. Scăderea concentraţiei oxigenului poate fi determinată de consumul său în respiraţia organismelor acvatice, de încărcarea cu substanţă organică biologică sau industrială etc.

Conţinutul de CO2. Plantele absorb anual în procesul de fotosinteză cca. 30-60 miliarde tone de carbon, sub formă de CO2. Totuşi se consideră că în atmosferă, concentraţia CO2 se menţine constantă. Recent s-a depistat o tendinţă de creştere a concentraţiei CO2 în atmosferă (0,029% în anul 1850 faţă de 0,033% în prezent), evidentă mai ales în ultimele decenii. Calculele apreciază că prin această creştere exponenţială peste cca. 60 ani concentraţia CO2 în atmosferă va fi de 4 ori mai mare.

Cauzele acestui fenomen sunt extinderea arderilor industriale, defrişarea pădurilor ecuatoriale care produce oxidarea humusului şi împiedică utilizarea CO2 în fotosinteză. Pesticidele micşorează capacitatea plantelor de a absorbi CO2.

CO2 contribuie la menţinerea radiaţiei terestre, aşa numitul efect de seră, determinând creşterea temperaturii medii a aerului la suprafaţa Pământului cu 0,50C. Se preconizează că pe această cale va creşte temperatura, încât în următorii 75 ani se va produce topirea gheţarilor din Oceanul Arctic. Aceasta ar avea grave consecinţe ecologice. Efectul de seră datorat CO2 ar putea fi compensat însă de prezenţa în atmosferă a aerosolilor cu efect contrar.

Mişcările aerului.

Deplasarea maselor de aer, de obicei paralel cu suprafaţa pământului poartă numele de vânt. Cauzele vântului sunt diferenţele de presiune atmosferică determinate de diferenţele de temperatură. Direcţia vântului este orientată din zonele cu presiune mare spre cele cu presiune mică. Ea depinde de gradientul baric, dar şi de frecarea de substart, determinată de formele de relief, prezenţa covorului vegetal etc. Viteza vântului depinde de diferenţa de presiune.

Vânturile se clasifică astfel:

– vânturi cu caracter constant, de exemplu alizeele;
– vânturi cu o anumită periodicitate, de exemplu crivăţul, brizele, musonii;
– vânturi cu caracter de perturbări neregulate, de exemplu furtunile şi uraganele.

Efectele ecologice ale vântului pot fi pozitive şi negative. Ca efecte pozitive pot fi considerate transportul energiei termice, al umidităţii (norilor), al particulelor solide de praf, nisip, cenuşă vulcanică sau radioactive, precum şi polenizarea anemofilă şi răspândirea fructelor şi seminţelor. Ca efecte negative pot fi citate ruperile de arbori, desrădăcinările, eroziunea solului, uraganele şi furtunile, care au efecte catastrofale reprezentate de inundaţii, păduri doborâte etc.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Biologie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web