Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Argument pentru o fonetică integrată

in Limba romana

schimb-de-carti-top-vinsieu.ro_

Fonetica se constituie ca ştiinţă de sine stătătoare la începutul secolului al XX-lea, datorându-şi apariţia curentelor structuraliste. Precursorii foneticii aparţin secolului anterior, dar putem vorbi despre preocupări pentru studiul sunetelor mult mai devreme decât secolul al XIX-lea. Întoarcerea în timp se poate face până la antichitatea greacă sau la vechii indieni, ultimii anticipând chiar termenul de fonem, obiect de studiu al fonologiei moderne.1

Numeroase teorii ale limbajului, în încercarea de clarificare a raporturilor numelui cu obiectul, deşi nu explicit, se raportează şi la sunete, mai ales atunci când se pune problema caracterului arbitrar sau motivat al semnului lingvistic. Cel care va integra semnificantul în structura semnului şi-i va determina funcţiile va fi Saussure2, care va folosi, în bună măsură, ideile înaintaşilor săi, dar pe care le va încadra într-un sistem articulat şi progresist3. Mai târziu, A. Meillet4, J. Vendryes5, M. Cohen6, aparţinând şcolii sociologice franceze şi continuatori ai lui Saussure, au dezvoltat, printre altele, problematica schimbărilor lingvistice, comentând acţiunea legilor fonetice în evoluţia limbilor. Cea mai importantă contribuţie în dezvoltarea ştiinţei sunetelor o are însă Şcoala lingvistică de la Praga, cunoscută şi sub numele de Şcoala fonologică de la Praga. Cel care este recunoscut pentru a fi elaborat teoria fonologică în cadrul Şcolii de la Praga este Nikolaj Sergheevici Trubetzkoy7.

Trubetzkoy aplică ideile saussuriene la domeniul sunetelor, unde determină distincţii între sunetele din vorbire şi sunetele din limbă, adică fonemele. Pentru aceasta Trubetzkoy foloseşte metoda substituţiei (fată, pată, vată). Introduce termenul de trăsătură pertinentă şi trăsătură non-pertinentă, atunci când diferenţiază sau nu două unităţi fonetice, în speţă, două unităţi lingvistice. Introduce, de asemenea, clasele de opoziţii (bilaterale-proporţionale; ex. t-d, în română, şi multilaterale). Un sistem fonologic este cu atât mai simplu cu cât posedă mai multe opoziţii proporţionale şi multilaterale. Opoziţiile propuse de Trubetzkoy sunt privative (ex. opoziţia dintre t-d: t este surdă în raport cu d), graduale (e şi é în franceză) sau echipolente când doi termeni au valoare egală. Trubetzkoy a grupat particularităţile fonetice în trei clase: vocalice, consonantice şi prozodice. A definit noţiunile de neutralizare, sincretism şi arhifonem. ”El a fost primul care a cercetat pe baza noţiunii de opoziţie, în general, şi pe baza opoziţiei binare, în special, relaţiile care există între invariantele fonetice, după ce el a deosebit prin criterii funcţionale fonemul, ca sunet al limbii, de realizările lui (sunete). Trubetzkoy a făcut prima tentativă de a crea o sistematică în fonologie şi de a clasa distincţiile pertinente utilizate de limbajul uman”. Pe de altă parte, Trubetzkoy separă fonetica de fonologie, prima fiind considerată o ştiinţă naturală, cea de-a doua o disciplină lingvistică, teorie criticată pe bună dreptate. Cf. C. Frâncu, op. cit. p. 65- 66.

Trubetzkoy va fi urmat de Roman Jakobson8 şi de André Martinet9. Sub aceeaşi influenţă saussuriană se va afla şi Şcoala lingvistică de la Copenhaga sau Şcoala “glosematică”, al cărei reprezentant de marcă este Louis Hjelmslev.

Reformulând definiţia saussuriană a semnului lingvistic, format din semnificant şi semnificat, Louis Hjelmslev vorbeşte de două planuri: al conţinutului şi al expresiei, care menţin ansamblul funcţiei semnului (v. şi Frâncu, 1977, 84)10. Mai departe, Hjelmslev distinge pentru fiecare plan o formă şi o substanţă11. Substanţa expresiei este materialul fonetic şi este studiat, după Hjelmslev, de fonetică, disciplină extralingvistică, care ţine de fizică sau de fiziologie, iar fonologia studiază forma expresiei, văzută ca sistem fonologic al unei limbi. Concepţia glosematică a fost criticată însă tocmai pentru despărţirea formei de substanţă şi pentru neluarea în seamă a substanţei.

Din lingvistica americană reţinem numele lui Eduard Sapir, reprezentant al direcţiei mentaliste, care, deşi accidental, foloseşte înaintea structuraliştilor praghezi termenul de sunet fundamental în opoziţie cu variantele individuale. Ulterior, el va folosi expres termenul de fonem într-un articol publicat12. Un alt reprezentant este Leonard Bloomfield13 şi mai târziu, Noam Chomski14.

Autor al unui curs de Introducere în lingvistică (1951) şi a numeroase lucrări în domeniul lingvisticii diacronice şi sincronice, profesorul Eugen Coşeriu reprezintă cel mai elocvent spiritul acestui început de mileniu, în care rigoarea se împleteşte cu flexibilitatea şi cu respectul faţă de cercetările înaintaşilor. Pentru ştiinţa sunetelor articulate, dintre lucrările sale interesează nu numai cele de lingvistică generală, ci şi cele privind teoriile limbajului sau semantica15. Aducând în prim plan limba funcţională şi actul lingvistic ca loc de realizare efectivă a vorbirii, Eugen Coşeriu oferă punctul de plecare pentru ideea studierii integrate a foneticii. În primul rând, prin integrare în lingvistică, prin utilizarea întregului fundament ştiinţific pe care aceasta i-l pune la dispoziţie, iar în al doilea rând, ca ştiinţă relaţionată, în grade diferite, cu toate celelalte discipline lingvistice, cu disciplinele de graniţă, dar şi cu disciplinele extralingvistice. Fonetica structurală rămâne în continuare disciplina tradiţională şi funcţională la care se va raporta şi pe care o va exploata constant fonetica integrată. Ultima însă va ieşi din rigiditatea schemei, va trece accentul de pe paradigmatic pe sintagmatic şi va atrage atenţia asupra rolului pe care îl îndeplineşte semnificantul în realizarea semnificaţiei, în procesul de comunicare.

2. Comunicarea

Semnele şi semnalele folosite de pre-hominizi şi probabil de hominizii de dinainte de oamenii CroMagnon au permis înţelegerea imediată la un anumit nivel, insuficient însă, în ciuda evoluţiei, pentru a transmite seturi mai lungi de informaţii. Ei au evoluat material, confecţionându-şi unelte tot mai eficiente, folosind focul, organizându-se, dar pâna la apariţia limbajului, nu putea fi vorba de evoluţie culturală. Pe de altă parte, limbajul articulat nu era folosit din simplul motiv că, aşa cum s-a constatat, primii oameni nu aveau capacitatea de a articula sunetele. Abia atunci când au putut să vorbească au reuşit să transmită generaţiilor următoare nu numai secretele confecţionării uneltelor şi obţinerii hranei, ci şi informaţii privind viaţa, obiceiurile, legendele, miturile create în sânul comunităţii. Din acest moment se poate vorbi de o evoluţie cu adevărat rapidă a societăţii umane. Şi aceasta deoarece fusese depăşit pragul limitelor de comunicare şi totodată al limitării abilităţilor de a gândi şi a inova.16

O dată cu apariţia limbajului, societatea comunicaţională a evoluat într-un ritm uimitor, principiul pe care s-a bazat această dezvoltare fiind unul de acumulare, completat de altul şi anume acela că „natura proceselor de comunicare din cadrul unei societăţi este legată în mod semnificativ de fiecare aspect al vieţii zilnice a oamenilor care fac parte din ea” (De Fleur, Ball-Rokeach 1999: 27), principii considerate de cei doi autori ca aparţinând unei teorii a tranziţiilor.

Treceri rapide s-au produs apoi de la epoca vorbirii şi a limbajului, la epoca scrisului, la epoca tiparului, ca să se ajungă la epoca mijloacelor comunicării de masă, din care, în ultimul timp se desprinde tot mai pregnantă comunicarea computerizată, deocamdată ca formă a comunicării de masă (De Fleur, Ball-Rokeach 1999).

Comunicarea, în sens general, este un proces care dispune de patru componente fundamentale: un emiţător, un canal, informaţie şi un receptor.

Modelul elementar al comunicării:

emiţător informaţie canal informaţie receptor

dezvăluie esenţa procesului de comunicare şi anume deplasarea, transferul sau transmiterea informaţiei de la un participant la celălalt. Altfel spus, comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Modelul fundamental al comunicării:

emiţător x codare y canal x+z decodare x’ receptor efect

zgomot de fond

poate fi interpretat astfel: dacă un emiţător doreşte să transmită o informaţie (x) unui receptor, informaţia trebuie să fie inteligibilă. Pentru a se face înţeles, el va trebui să-şi codeze mesajul, să folosească coduri. O dată codat, mesajul este transpus în semnale (y) care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l interpreteze (x’). Pe de altă parte, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informaţie (z) sau de zgomot de fond (noise). Se poate vorbi, conform acestui model, de succesul actului de comunicare. Reuşita în comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre x şi x’: receptorul acordă mesajului o semnificaţie (x’) care e aceeaşi ca şi pentru emiţător (x = x’). Acelaşi model indică însă şi impedimentele pentru ca izomorfismul să se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum şi zgomotul de fond. (Ştiinţa comunicării 1998: 23-25).

Pentru a realiza comunicarea, locutorii vor folosi un cod. Alegerea codului este condiţionată de limbajul în care se realizează comunicarea.

2.1. Limbajul

În sens foarte larg, limbajul reprezintă ”orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei.” (Coşeriu 1995: 17) În sens lingvistic, limbajul este un sistem special de semne, ”semnele” fiind cuvinte alcătuite din sunete şi corespunde aşa-zisului limbaj articulat.

În lingvistică termenul trimite la :

  • o abstracţie construită plecând de la limbi pentru a desemna caracterul general sau universal” (se distinge limbajul ca activitate de comunicare17 şi limbajul ca facultate de a vorbi);

  • o concretizare care evită ambiguităţile prin utilizarea în anumite contexte: limbajele de specialitate sau profesionale” (ŞAL 1997: 276).

În concepţie saussuriană şi postsaussuriană, limbajul se defineşte în relaţie cu limba: limba este o parte a limbajului care există printr-o practică socială a numeroase acte de vorbire concrete, ca realizare individuală. Coşeriu defineşte însă limbajul ca ansamblu al limbii şi al discursului, cvasisinonim cu vorbirea, înţeleasă, în general, drept competenţă, facultate (Coşeriu).

Vorbirea, în concepţia saussuriană, este echivalentă cu discursul şi are caracter individual şi variabil. Din acest punct de vedere, în vorbire se pot distinge combinaţiile prin care subiectul vorbitor utilizează codul limbii pentru a exprima gândirea sa personală şi mecanismul psiho-fiziologic care îi permite să exteriorizeze aceste combinaţii. F. de Saussure are în vedere raportul social-individual sau vorbirea ”colectivă” şi vorbirea ”individuală”, altfel spus – raportul schemă – utilizarea schemei. Vorbirea este un act de voinţă care presupune din partea vorbitorului o activitate de selecţie şi punere în practică a unei tehnici idiomatice efectiv realizate (la nivelul unei limbi anume şi la nivelul unui vorbitor care o singularizează).18

Pentru Hjelmslev, vorbirea este un act concret care nu interesează lingvistica, iar distincţia dintre limbă şi vorbire este făcută prin opoziţia dintre schemă (forma pură) şi uzaj (ansamblul de deprinderi).

Coşeriu arată că vorbirea poate fi privită sub două aspecte: vorbirea ca activitate şi vorbirea ca facultate de a vorbi, de a exprima, sau tehnică a vorbirii. Prima interpretare este în sens saussurian, vorbirea prezentându-se ca o tehnică idiomatică efectiv realizată. În ceea ce priveşte pe cea de-a doua, teoria lui Coşeriu porneşte de la premisa că, în mod concret, nu există decât activităţi lingvistice şi admite că, în cadrul realităţii unitare şi indivizibile care e limbajul, se pot introduce delimitări din diferite perspective. El consideră că dicotomia saussuriană limbă/vorbire este influenţată de gradele de abstractizare diferite: între sistem (limbă) şi vorbire se situează norma. Dacă se stabileşte opoziţia între concret şi abstract, numai vorbirea concretă şi norma individuală se încadrează în ”parole”, iar norma socială şi sistemul funcţionează în limbă.

Coşeriu propune astfel o teorie care să împace diferitele puncte de vedere privind raportul limbăvorbire şi porneşte de la faptul acceptat că limbajul este o activitate umană universală, care se realizează întotdeauna şi în mod necesar individual, în acord cu anumite norme istorice, cu anumite tradiţii istorice, şi anume într-o limbă. ”Nu există limbaj care să nu fie limbă; şi atunci când se fac, se construiesc în mod artificial limbi, se fac tocmai de acord cu acest model al limbilor tradiţionale, al tradiţiilor istorice ale limbajului.” (Coşeriu 1992/1993: 30).

Autorul atrage atenţia că există trei niveluri ale limbajului: nivelul universal (al limbajului, în general), nivelul istoric (al comunităţilor istorice) şi nivelul individual (al individului vorbitor dintr-o limbă). Pentru fiecare nivel, lingvistul găseşte un corespondent: ca activitate (enérgeia =activitate creatoare a omului), ca tehnică (dynamis=ceea ce s-a învăţat şi se aplică) şi privind conţinutul. Se constituie astfel o structură în care nivelului universal îi corespunde vorbirea în general, sub formă de competenţă elocuţională, vizând desemnarea; nivelului istoric îi corespunde limba sub formă de competenţă idiomatică, vizând semnificaţia; nivelului individual îi corespunde discursul (ca unitate a vorbirii – act de vorbire, serie de acte de vorbire), sub formă de competenţă expresivă, vizând sensul. Fiecare dintre forme este autonomă la nivelul ei, dar nu există separat de celelalte. La fiecare nivel acţionează norma pe baza cunoaşterii lucrurilor, a lumii în care trăim: la nivel elocuţional, norme ale vorbirii, ale gândirii, în general, pe de o parte, şi norme determinate de cunoaşterea lucrurilor, de cunoaşterea lumii, pe de altă parte. La nivelul individual, al competenţei expresive, acţionează, după Coşeriu, norme specifice, independente de limbă, pentru construirea unui anumit tip de discurs, care intervin în momentul vorbirii în situaţii determinate, când se vorbeşte despre anumite lucruri sau cu anumiţi interlocutori. (Coşeriu 1992/1993: 36)

Problematica limbajului din perspectivă filozofică a fost dezbătută de Eugen Coşeriu (Coşeriu 1992/1993: 8-26) care arată că încă în antichitate existau cele două direcţii de gândire în legătură cu întrebarea ce este limbajul.19 În primul rând, direcţia care consideră limbajul în relaţie directă cu lucrurile pe care le numeşte, ”limbajul spune, într-un sens care rămâne să fie definit, ce sunt lucrurile, se referă la esenţa lor, numeşte lucrurile, le reprezintă într-un anume fel pentru om”, iar în al doilea rând, direcţia care se ocupă de rolul limbajului în comunicare, adică de intersubiectivitatea limbajului, (bazată pe principiul comunităţii limbajului). Comentând raportul dintre limbaj şi esenţa lucrurilor şi problema intersubiectivităţii limbajului, Coşeriu aminteşte de Heraclit, care susţinea ”un fel de identitate” între trei forme ale logosului, adică ale raţiunii: logos ca limbaj, logos ca lucru şi ca gândire. De la Heraclit, filozofia greacă cunoaşte două direcţii de interpretare a raportului dintre lucruri, gândire şi limbaj. Prima consideră că numele sunt necesare şi corespund naturii lucrului, altfel spus, numele este cerut de lucrul pe care îl reprezintă, este ”motivat”, chiar dacă cu timpul această motivare s-a diminuat sau s-a şters din conştiinţa vorbitorilor. A doua susţine că numele sunt ”instrumente mai mult sau mai puţin convenţionale”. Prin prezentarea în continuare a concepţiilor privind teoria ”în acord cu natura, după natură” şi a teoriei ”(im)punerii numelui” în filozofia greacă, Coşeriu demonstrează că, practic, ambele direcţii se regăsesc atât la Platon cât şi la Aristotel. Dacă Platon20 nu ajunge la nici o soluţie în ceea ce priveşte una sau alta dintre interpretări, Aristotel introduce trei schimbări importante care îi permit să rezolve problema raportului dintre cuvinte şi lucruri. ”Aristotel trece de la planul cauzal propus până la el, de la acea motivare a numelui prin lucru sau printr-o lege impusă, la o explicare prin planul finalităţii, printr-un plan al funcţiunii, am spune, culturale.” Aristotel elimină, de asemenea, problema adevărului cuvântului, precizând că limbajul ca atare este anterior înseşi distincţiei între ”existenţă şi nonexistenţă”. Cuvântul în sine nu este nici adevărat, nici fals. Problema adevărului se pune numai atunci când limbajul devine propoziţie, şi anume doar atunci când se afirmă sau se neagă ceva. În al treilea rând, Aristotel precizează raportul dintre lucru şi nume, folosindu-se de alte trei raporturi: între forma materială şi conţinut; între semnul cu formă şi conţinut, adică între nume şi lucrul desemnat; între raportul nume-lucru (ca subiect al propoziţiei) şi predicat (ce se spune despre nume ca noţiune). Ajunge astfel la interpretarea numelor drept ”conţinuturi ale conştiinţei” care nu sunt nici adevărate, nici false, fiindcă nu afirmă, nici nu neagă ceva despre lucruri, dar au o semnificaţie (conţinut de conştiinţă).

Aristotel arată că orice expresie lingvistică este semantică21, dar nu orice expresie lingvistică este adevărată sau falsă (doar propoziţia poate fi adevărată sau falsă). Folosind termenul de logos apofantikos pentru propoziţiile care ”afirmă sau neagă ceva cu privire la lucruri“, Aristotel va spune deci că tot limbajul este de natură semantică, dar nu tot limbajul este apofantic. Urmărind al doilea raport, Aristotel trece la finalitate şi arată că ”nici un obiect nu este nume prin natura sa, ci este nume numai când devine simbol, adică atunci când este expresie umană intenţionată”. Deci raportul cu lucrul este considerat de Aristotel, ”aşa cum s-a stabilit prin tradiţie, de acord cu ceea ce s-a stabilit”, fiind un raport de ordin istoric. În ceea ce priveşte raportul dintre nume şi predicat, el este fie adevărat, fie fals. În acest caz Aristotel vorbeşte de lucruri, şi aceasta, consideră Coşeriu, deoarece propoziţia vorbeşte despre lucruri, obiecte, şi nu despre cuvinte.

În esenţă, Aristotel arată că logos semantikos primeşte determinări ulterioare suplimentare, de tipul logos apophantikos, logos pragmatikos sau logos poietikos, logos semantikos interacţionând obligatoriu cu una sau alta dintre determinări. Cuvântul ca atare este doar o delimitare a unei substanţe, a unui mod de a fi.

Concepţiile despre limbaj ale lui Aristotel vor fi reluate şi dezvoltate mai întâi de stoici iar mai târziu de Sfântul Toma d’Aquino, de Hegel şi Heidegger, de Benedetto Croce în Estetica.

Coşeriu subliniază faptul că dacă până la Sfântul Toma, până la scolastica târzie, pe primul plan a stat dimensiunea obiectivă a limbajului, de aici22 înainte este tot mai mult luată în considerare şi cealaltă dimensiune, şi anume intersubiectivitatea.

Sfântul Toma, Juan Luis Vives, G. Berkeley, David Hume, M. Merleau-Ponty, Guido Callogero, John Dewey sau Heidegger au prezentat în teoriile lor puncte de vedere mai mult sau mai puţin apropiate. În esenţă, părerile lor converg spre înţelegerea limbajului, pe de o parte, drept instrument al gândirii, iar, pe de alta, drept instrument al comunicării, datorită acelei calităţi de a fi comun vorbitorilor dinainte şi de a deveni comun în timpul comunicării, de a crea o legătură care se bazează pe ceva comun anterior actului de vorbire.

Într-o încercare de a sintetiza dimensiunea obiectivităţii şi intersubiectivităţii, Coşeriu apelează la o lucrare de lingvistică a lui Humboldt, în care ideea fundamentală este aceea că ”în creaţia originară a limbajului, obiectivitatea şi intersubiectivitatea sunt simultane şi complementare”. Comentând ideea, Coşeriu subliniază faptul că limbajul se creează pentru a domina obiectul, dar acesta nu poate fi obiectivat decât atunci când admitem că şi pentru ceilalţi este la fel. Acest obiect se desprinde de tine numai atunci când accepţi că este al tău şi al altuia, îl recunoşti şi tu şi celălalt. Intersubiectivitatea presupune că în creaţia originară înţelesul nu este numai al meu sau al tău, ci al amândurora, cu sublinierea că orice creaţie lingvistică se face într-o anumită limbă. ”De aceea, fiecare limbă are şi o dimensiune viitoare. Româna, de exemplu, este nu doar ce s-a spus până acum, ci în egală măsură ce se poate spune de acum încolo. O limbă nu este un depozit simplu, ci şi un sistem al modurilor de a face, de a crea semnificaţii. O limbă este şi creaţie originară, dar şi creaţie pentru altul, prin atribuirea propriului eu celuilalt. Astfel s-au creat şi se creează permanent limbile. Această experienţă o avem în fiecare zi şi de aceea nu ne mai gândim la ea.”

Vorbind despre autonomia limbajului, Coşeriu subliniază ideile lui Giambattista Vico, acesta integrând limbajul printre obiectele culturale, ca obiecte formale, create de om; ”ele se află în conştiinţa noastră, dar le şi construim în lume, dându-le o substanţă, asemenea aceleia a obiectelor naturale”. Prin aceste trăsături, limbajul îşi dobândeşte autonomia. ”El poate fi utilizat pentru a comunica, pentru a vorbi despre lucruri, dar este el însuşi o creaţie, o operă, un mod de a cunoaşte; este un mod de cunoaştere intuitivă, de cunoaştere a universalului în faptul individual. Ca operă individuală, un cuvânt conţine universalul.”

În ceea ce priveşte motivarea limbajului, Coşeriu consideră că Hegel a răspuns la această întrebare, când l-a caracterizat pe om prin cele două dimensiuni ale sale, depinzând amândouă de determinarea originară: dimensiunea fizică, biologică şi dimensiunea spirituală. În conformitate cu prima, omul îşi construieşte o lume pentru necesităţile sale ca fiinţă biologică. Conform celei de-a doua dimensiuni, omul respinge lumea ”care i se dă ca senzaţie fugitivă” şi îşi creează o altă lume pentru necesităţile sale ca fiinţă spirituală, o lume pe care ”să o poată gândi, să o poată studia, să o poată transmite sub formă de cunoaştere altor oameni” în prezent sau în viitor. De aici, cele două dimensiuni ce-l caracterizează pe om: munca, construire a lumii reale şi limbajul, construire a lumii potrivite pentru fiinţa spirituală”. (Coşeriu 1992/1993: 24).

***

Principala funcţie a limbajului este funcţia de comunicare.

În 1934, Karl Buhler propunea o primă clasificare, în lingvistica modernă, a funcţiilor limbii, din perspectivă filozofică şi psihologică, determinând: funcţia de reprezentare sau referenţială (despre obiectul discutat); funcţia de expresie sau subiectivă (privitoare la vorbitor); funcţia intersubiectivă, referitoare la receptor. În 1963, Roman Jakobson enumeră şase funcţii care se ierarhizează diferit, în funcţie de situaţie (de «context»): funcţia emoţională (expresivă), centrată pe emiţător; referenţială, centrată pe context; poetică, centrată pe mesaj; fatică, centrată pe contactul dintre parteneri; conativă, vizând receptorul sau destinatarul; şi metalingvistică, orientată către cod.

Au existat şi alte clasificări23, dar oricare din funcţiile determinate nu sunt altceva decât «subfuncţii» ale funcţiei de comunicare, funcţie primordială şi principală. (Slama Cazacu: 1999: 101-102). Funcţie a limbajului, funcţia de comunicare este o realizare a acestuia, privit ca proces cu doi poli: emiterea ca act intenţional, care presupune transformarea unui conţinut psihic într-un fapt obiectiv cu o anume semnificaţie codată, prin intermediul unui mesaj, şi receptarea, ca atitudine activă de preluare a mesajului şi de înţelegere a acestuia prin efortul de decodare. ”Caracterul bipolar al limbajului cere ca expresia să fie inteligibilă pentru cei care recepţionează şi ca înţelegerea să fie adaptată la modul de a se exprima al persoanei care emite.” (Slama Cazacu 1999: 103).

Problemele limbajului au continuat să preocupe pe cercetătorii din diverse domenii, dând naştere la mai multe teorii care atestă complexitatea fenomenului.

Capacitatea de a emite semnale verbale, de a folosi limbajul articulat, a constituit obiect de studiu şi de construire a numerose teorii care nici astăzi nu s-au pus definitiv de acord asupra a cel puţin două probleme: motivarea limbajului şi interpretarea celor două aspecte ale limbajului. În peisajul teoretic, se disting mai multe tendinţe din care două s-au impus: teoria relativistă care susţine că limba delimitează gândirea (limba este cea care ne limitează experienţele) şi teoriile universaliste care insistă pe ideea potenţelor creatoare ale limbii (limba nu limitează capacitatea de a gândi; orice om normal dispune de la naştere de o schemă conceptuală originară [innate conceptual scheme], ceea ce se extinde şi la nivelul colectivităţii; fiecare colectivitate îşi construieşte limba pe baza aceloraşi principii universal valabile); conform universalismului, limba stă la dispoziţia gândirii. Ambele sunt însă două tipuri ideale. (Ştiinţa comunicării 1998:169-170). Teoria inneistă (universalismul) şi cea constructivistă vin amândouă din zona psiholingvisticii şi au cel puţin doi susţinători de marcă: pe Noam Chomsky şi pe Jean Piaget. Controversa lor porneşte de la a accepta sau nu caracterul înnăscut al limbajului. Dacă pentru Piaget limbajul reprezintă un caz particular al ”funcţiei semiotice” şi condiţiile apariţiei sale fac parte ”dintr-un ansamblu mai larg, pregătit de diferite stadii de inteligenţă senzorio-motorii”, pentru Chomsky determinarea genetică a structurilor limbajului este evidentă. (Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomski, Studiu introductiv de Călina Mare, Editura politică, Bucureşti, 1988, p.309). Este interesant de urmărit cum, în ultimă instanţă, cele două teorii aflate la antipozi, prin ele însele, dar şi prin interpretările oferite de participanţii la dezbateri (psihologi, biologi, filozofi, lingvişti), se apropie până la intersectare în unele sau altele dintre afirmaţiile celor doi reprezentanţi. Astfel, Piaget afirmă: ”Am spus deja că toate conduitele comportă un aspect înnăscut şi unul dobândit, dar că nu se ştie unde se află frontiera dintre ele. Nu am negat niciodată că există ceva înnăscut în funcţionare, căci niciodată nu s-a reuşit să se facă un om inteligent dintr-un imbecil.” (p. 311), iar Chomsky recunoaşte: ”Anumite aspecte ale limbajului sunt în legătură cu inteligenţa”, dar ”Un cimpanzeu şi un afazic grav pot face lucruri minunate, pot avea capacităţi reprezentative, să manipuleze înlănţuiri complexe de simboluri, să facă judecăţi de cauzalitate, dar nu pot pur şi simplu, să vorbească.” (p. 331) Aceasta, deoarece, adaugă Chosmky, cimpanzeului îi lipseşte ceva, ”acel mic fragment al emisferei stângi, răspunzător de structurile foarte specifice proprii limbajului omenesc”. (p. 329) Lucrurile se complică şi mai mult în momentul în care, aşa cum afirmă Hilary Putnam, există atât inteligenţă generală, cât şi un model înnăscut. (p. 493) Practic, cu mijloacele pe care le are omul la îndemână în acest moment, răspunsul în ceea ce priveşte caracterul limbajului ca fenomen psihologic se bazează încă pe compromisuri teoretice

Problemele sunt la fel de complexe şi în ceea ce priveşte explicaţiile referitoare la diversitatea limbilor ca sisteme de semne mai mult sau mai puţin diferite, considerând aici expresia şi conţinutul (ca substanţă şi formăHjelmslev). O serie de teorii au vizat schimbarea lingvistică, urmărind să clarifice natura şi cauzele acesteia.

Amintim teoriile: naturalistă (ex. a mutaţiilor consonantice din limbile germanice), substratului etnic (a lui G. I. Ascoli), tendinţelor limbilor şi a generaţiilor (ambele susţinute de A. Meillet), teoria minimului efort, teoria analogiei, teoria economiei expresiei.

Toate, susţine Coşeriu, mai degrabă ”decât să identifice motivaţiile schimbării lingvistice, pun în evidenţă «mecanismul» şi condiţiile acestei schimbări”. Autorul subliniază că, de fapt, schimbările lingvistice provin întotdeauna de la un act individual, de la o inovaţie care se difuzează prin imitaţie. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul strict al schimbărilor fonetice. Acestea se produc mai întâi la nivelul unui cuvânt, fiind acceptate ulterior la nivelul altor cuvinte în care contextul fonic este acelaşi, reproducându-se, de obicei, în toate cazurile analoge, sau în marea majoritate a acestora, ”ceea ce justifică principiul metodologic al corespondenţei regulate între două faze succesive ale aceluiaşi sistem sau ceea ce se numeşte lege fonetică.” (Coşeriu 1995: 74-91).

2.2. Limba -cod

Modelul fundamental al comunicării dezvăluie că relaţia de comunicare lingvistică nu se stabileşte direct, ci prin folosirea unui cod constituit din semne cu valoare constantă şi generală pentru membrii aceleiaşi societăţi, dar având totodată şi o valoare variabilă, adaptată contextului. Contextul privit ca ansamblu determinat lingvistic, psihologic şi social, imprimă, în ultimă instanţă, organizarea specifică tuturor mijlocelor de expresie, astfel încât actul receptiv să se poată realiza cât mai corect. El trebuie avut permanent în vedere, chiar şi atunci când studiul asupra comunicării se realizează selectiv, structural. Pentru realizarea comunicării este nevoie, deci, de un instrument comun cunoscut ambilor vorbitori. Acest instrument care permite codarea şi decodarea limbajului este limba, concomitent competenţă elocuţională, competenţă idiomatică şi competenţă expresivă. Existenţa codului, existenţa unor baze fiziologice normale care să permită analiza şi decodificarea mesajului, condiţiile psihice generale, care creează «atitudinea de limbaj», reprezintă tot atâtea premise ale actului comunicării.

Limba este un termen care se foloseşte în lingvistică sub accepţiunea de sistem general al unei limbi date, delimitare introdusă de Saussure pentru a desemna “cel mai important sistem de semne prin care oamenii comunică între ei.” Limba este considerată normă, sistem lingvistic care se realizează în vorbire şi aparţine societăţii24. Eugen Coşeriu atrage atenţia însă că limba trebuie privită ”mai întâi ca funcţiune şi apoi ca sistem”, aceasta pentru că, adaugă el, ”limba nu funcţionează fiindcă este sistem, ci dimpotrivă, este sistem pentru a îndeplini o funcţiune […], devine evident faptul că termenii problemei trebuie inversaţi” (Coşeriu 1997: 27). După acelaşi autor, limba nu se manifestă decât în vorbirea indivizilor ”iar a vorbi înseamnă întotdeauna a vorbi o limbă.” (Coşeriu 1997: 29)

Nivelul competenţei idiomatice, al limbii, este ceea ce se numea la Saussure langue, având caracter sincronic şi omogen. Coşeriu consideră că o asemenea limbă este limba istorică drept ”sistem de tradiţii ale vorbirii într-o comunitate”. Nici măcar această limbă nu este omogenă, fiind de fapt ”o colecţie de sisteme”, uneori chiar divergente, adică deosebite. (Coşeriu 1992/1993: 38). Ceea ce ar corespunde termenului saussurian de langue ar fi acela de limbă funcţională, adică limba care funcţionează în mod imediat în vorbire, mai bine zis, în fiecare punct al vorbirii (Coşeriu 1992/1993: 39/ Coşeriu 2000: 249 ş.u.)) 25.

Realitatea concretă a limbajului este, după Coşeriu, actul lingvistic (Coşeriu 1995: 26-31), adică actul de a întrebuinţa pentru comunicare unul sau mai multe semne ale limbajului articulat. Un cuvânt, o frază efectiv spuse sunt acte lingvistice. Actul lingvistic este, prin natura sa, act eminamente individual, însă determinat social prin însăşi finalitatea sa, care este aceea de a spune cuiva ceva despre ceva. Complexitatea actului lingvistic reflectă de fapt complexitatea limbajului, ceea ce duce inevitabil la schimbările lingvistice de la individ la individ. Chiar dacă sunt folosite modele lingvistice anterioare, noul act lingvistic nu va fi niciodată identic cu acestea.26.

Limba, în concepţia coşeriană, este caracterizată prin omogenitate şi prin varietate. Fiind activitate creatoare, limbajul poartă în sine această varietate în fond nelimitată (până la individ, dar şi până la momente diferite de exprimare ale aceluiaşi individ). Coşeriu prezintă cele trei tipuri mari de varietate: varietate diatopică (în spaţiu), varietate diastratică (între păturile sociale şi culturale ale unei comunităţi) şi varietate diafasică (între modalităţile de vorbire determinate prin situaţia însăşi a vorbirii şi prin elementele situaţiei vorbirii, adică cine vorbeşte, cu cine, despre ce, în ce circumstanţe) (Coşeriu 1992/1993: 38). Cele trei tipuri de varietate sunt puse în relaţie prin intermediul unei alte dimensiuni universale, alteritatea, cu omogenitatea, aceasta fiind şi ea, la rândul ei, sintopică, (în sens spaţial, dialect), sinstratică, (nivel de limbă) şi sinfasică, (stil de limbă). Fiecare unitate este unitară numai într-un sens, în celelalte două prezentând varietate. (Coşeriu 1992/1993: 39). Limba funcţională este limba ideală, langue (Saussure 1998), obiect al lingvisticii structurale, unitară nu numai sincronic, ci şi sintopic, sinstratic şi sinfazic, “fără diferenţe nici în sus, nici în jos, nici la dreapta, nici la stânga“. Ea există şi se realizează imediat în vorbire, în fiecare punct al vorbirii. (Coşeriu 1992/1993: 60).

În funcţie de omogenitate şi varietate există, după Coşeriu, patru discipline sincronice, descriptive: gramatica (în sens general), care studiază omogenitatea, dialectologia, care studiază varietatea diatopică, sociolingvistica, care studiază varietatea diastratică şi stilistica care studiază varietatea diafasică.

1 Panini şi, mai târziu, Patanjali fac o distincţie clară între fonem (spotha) şi sunet (dhavani), fapt recunoscut şi de Jakobson. Apud Constantin Frâncu, op.cit.,p. 200

2 Ferdinand de Saussure în 1878, la 21 de ani, dădea o ”strălucită lucrare de fonetică indo-europeană: Mémoire sur le systeme primitif des voyelles dans la langues indo-européennes”, iar mai târziu a elaborat cunoscutul său Curs de lingvistică generală în care se regăsesc bazele lingvisticii generale ca ştiinţă şi care a dat naştere unei adevărate şcoli lingvistice internaţionale. Ap. C. Frâncu, op. cit., p. 8. Vezi şi Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998.

3 Lingvistica a fost şi este o ştiinţă cumulativă şi oarecum conservatoare, folosind de cele mai multe ori, armonios, tot ceea ce s-a constituit de-a lungul timpului, ca puncte nodale, în cadrul cercetărilor asupra limbilor. (v. şi Frâncu, 1997, 200) Distincţia dintre semnificant şi semnificat sau altfel spus, dintre „ceea ce este în voce” de „ceea ce este în suflet”, apare prima dată la Aristotel şi mai târziu la stoici. Tot Aristotel este cel care iniţiază teoria conform căreia cuvintele nu semnifică „prin natura lor„ ci „în virtutea a ceea ce s-a stabilit” sau în acord cu tradiţia, devenită teoria modernă a arbitrarului semnului lingvistic, regăsită şi la Van Humboldt, dar şi la lingvistul american D. W. Whithney sau la precursorul foneticii moderne, Baudouin de Courtenay. (Lingvist rus, de origine poloneză, 1845-1929. Pe lângă problema arbitrarului, Baudouin de Courtenay distinge disciplina care se ocupă cu studiul sunetelor de disciplina filologică care studiază imaginile fonice şi funcţia lor lingvistică. Distincţia dintre sunet şi fonem pare să-i aparţină unui elev al lui Baudouin de Courtenay, polonezul Krusewski. Ap C. Frâncu, op. cit., pp. 37-39. Vezi şi Al. Rosetti, Introducere în fonetică, 1963).

4 Antoine Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, I, Paris, 1921.

5 J. Vendryes, Le langage, Paris, 1921, ed. a II-a, Paris, 1950.

6 Antoine Meillet, M. Cohen, Les langues du monde, Paris, 1924, ed. a II-a, Paris, 1952; M. Cohen, Linguistique et matérialisme dialectique, Paris, 1948 şi M. Cohen, Pour une sociologie du langage, Paris, 1956.

7 N. S. Trubetzkoy, Principes de phonologie, Paris, 1949, ed. a II-a, Paris, 1957.

8 Creator al fonologiei istorice, R. Jakobson şi colaboratorii săi elaborează teoria binară, teorie fonologică conform căreia sistemele fonologice ale diverselor limbi pot fi descrise utilizând un repertoriu de 12 trăsături binare, de natură preponderent acustică, dar şi articulatorie (primele nouă bazându-se pe trăsături de sonoritate, iar ultimele trei, pe trăsături de tonalitate).

9 André Martinet, Elements de linguistique générale, Paris, 1960; în româneşte în traducerea lui Paul Miclău, 1970. În anumite interpretări lingvistice funcţionaliste (André Martinet şi adepţii săi) planul expresiei prezintă o dublă structură în care unităţile de nivel inferior (sunetele) se combină pentru a forma unităţi de nivel superior (morfeme, cuvinte). Articulaţia dublă (dubla articulare) identifică două tipuri de unităţi:

  • unităţile cu dublă faţă, care se pot auzi şi vedea şi care au un sens. În succesiunea luna este pe cer, se recunosc patru unităţi cu dublă faţă: luna + este + pe + cer;

  • unităţile cu faţă unică, strict formală, lipsită de sens; literele l+u+n+a etc. şi fonemele /l/u/n/a/ etc.

Unităţile celei de-a doua articulaţii sunt numite foneme (pentru manifestarea orală) şi grafeme (pentru cea scrisă). Vezi şi ŞAL 1997: 70.

10 Louis Hjelmslev, Prolegomene la o teorie a limbii, EŞ, Bucureşti, 1970.

11 Între forma expresiei şi forma conţinutului există o legătură stabilită prin legea comutaţiei: orice schimbare în forma expresiei produce o schimbare în forma conţinutului şi invers. Comutarea apare ca metodă care presupune înlocuirea unui element prin alt element al paradigmei. Comutarea se referă la invariante, în timp ce substituţia se referă la variante (ex. t din lot comută cu c din loc, dar este vorba de substituţie între t şi th aspirat din acelaşi cuvânt, loth ).

12 În 1933, în La réalité psychologique des phonémes.

13 El reprezintă Şcoala mecanicistă care pune bazele analizei formale şi mecaniciste. Aceasta nu ia în considerare criteriul semantic şi-l înlocuieşte cu criteriul distribuţional. Cea mai importantă contribuţie a lui Bloomfield este introducerea analizei în constituenţi imediaţi, ca metodă de reducere a variantelor la invariante în sintaxă. Rezultă un număr finit de modele structurale care reprezintă invariante, pe care se bazează întreaga varietate de enunţuri realizate în vorbire. Vezi şi Coşeriu 2000: 122-128.

14 Creator al direcţiei generativ-transformaţionale. El introduce termenii de structură de adâncime şi structură de suprafaţă, prima cuprinzând ansamblul indicatorilor sintagmatici şi interpretarea lor semantică, cea de-a doua cuprinzând indicatorii sintagmatici derivaţi finali şi interpretarea lor fonetică. Componentul fonologic al structurii de suprafaţă conţine reguli care traduc structura abstractă generată de componentul sintactic şi interpretată de cel semantic în secvenţe de semnale sonore: fiecare lexem este o înlănţuire de foneme; fiecare fonem este un ansamblu de trăsături distinctive. Vezi C. Frâncu, op. cit., p. 103.

15 Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996; Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), ca supliment al publicaţiei Anuar de lingvistică şi istorie literară, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A Lingvistică; Introducere în lingvistică, Traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia Bojoga, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Editura Echinox, Cluj, 1995; Lecţii de lingvistică generală, Traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Editura Arc, 2000; Sincronie, diacronie şi istorie, Problema schimbării lingvistice, Versiune în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1997; Teoria del lenguaje y linguistica general, Madrid, 1973; Principios de semantica estructural, Madrid, 1978 etc.

16 Modurile greoaie de a comunica reflectau şi susţineau în acelaşi timp procese de gândire limitate, având în vedere că regulile de gândire merg în paralel cu regulile de vorbire, că gândul şi raţionamentul sunt manipulări interne ale limbii. Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, 1999, p. 27.

17 Psihologic, limbajul reprezintă sistem şi activitate de comunicare cu ajutorul limbii Este considerat ca un fenomen psihologic şi este pus diferit în relaţie fie cu vorbirea, fie cu limba, în sens saussurian. Vorbirea, este actul de utilizare individuală şi concretă a limbii în cadrul procesului complex al limbajului. Limba apare ca premisă şi rezultantă a limbajului. De fapt, limba, limbajul şi vorbirea alcătuiesc trei aspecte ale unui proces unitar. Psihologia se ocupă de limbaj, punând accentul pe vorbire ca modalitate primordială şi fundamentală a limbajului. (Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 414).

18 Ch. Bally a introdus categoria actualizării concepută ca mecanism al trecerii limbii în vorbire.

19 Regăsite mai târziu La Vico, Hegel şi Humboldt.

20 În special în Cratylos.

21 Adică semnificativă, are o semnificaţie. Semnificaţia este tocmai acea posibilitate de desemnare a unităţii unei esenţe, a unui mod de a fi. ”Când numim pe cineva om, îl numim prin umanitatea din el, prin faptul de a fi om”.

22 Se găsesc doar referiri sporadice: la Platon, noţiunea de ”manifestare”, adică faptul că prin limbaj dăm pe faţă unii faţă de alţii ceea ce avem în minte, în interiorul conştiinţei; la Aristotel afirmaţia că limbajul este stabilit prin tradiţie, dar şi recunoaşterea în Politica a faptului că limbajul este baza comunităţilor omeneşti, ca fiind o calitate exclusiv umană; la Sfântul Augustin care recunoaşte rolul limbajului în cadrul comunităţii şi care afirma că ”fiecare dintre noi trăieşte mai cu plăcere cu un câine al său decât cu un om care vorbeşte altă limbă”.

23 Fr. Kainz, Renzo Titone, Tatiana Slama Cazacu etc.

24 Noţiunea saussuriană de ”limbă” se suprapune definiţiei faptului social la Durkheim, afirmă Meillet (vezi A. Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, II, Paris, 1938, p. 72-73, apud E. Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 36.)

25 Coşeriu subliniază faptul că limba funcţională este o limbă determinată, care nu se prezintă niciodată complet şi nu apare ca singura limbă cunoscută de vorbitor, fiecare cunoscând, mai mult sau mai puţin, diferite limbi funcţionale, aşa cum cunoaşte mai multe stiluri de limbă. Deci limba funcţională trebuie dedusă din vorbire de fiecare dintre noi, sau din propria competenţă lingvistică, ca o limbă omogenă care este obiectul de descriere gramaticală.

26”S-a constatat că orice sunet, fie el cât de simplu, nu se pronunţă practic niciodată exact în acelaşi fel de către indivizi diferiţi şi nici măcar de către acelaşi individ în momente diferite: ceea ce numim a, de exemplu, este în realitate un ansamblu de realizări acustice diferite; iar o realizare acustică a, considerată izolat, nu este decât un exemplu al unei entităţi abstracte, a, ceea ce numim fonemul a sau un exemplu al unei clase (vocale, de ex.). Individul creează actele sale lingvistice după modele anterioare pe care le păstrează în memoria sa, altfel spus, el recreează actele, dar recreându-le, le modifică în formă şi conţinut. Pe de altă parte, nici intuiţia şi nici perceperea nu sunt identice la emiţător şi receptor, întotdeauna existând o zonă, chiar infimă, de neînţelegere datorată unor cauze obiective şi subiective, ceea ce conduce la deformarea voită sau nu a modelelor anterioare.” (Coşeriu 1995: 30),

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web