Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

ARHITECTURA ROMANEASCA

in Arta

Stilul neoromânesc
De remarcat este transmutarea unor imagini cu identitate arhitecturală distinctă, evident locală, în alte provincii ale ţării faţă de sursa lor – aşa cum este cazul catedralei ortodoxe „moldoveneşti” de la Timişoara. Gestul deliberat de diminuare a specificului local în detrimentul celui „naţional” -inevitabil construit, artificial şi eclectic -pare să sugereze de asemenea o atitudine politică. în speţă, este un act de destabilizare a spiritului regional – autonom şi localist prin definiţie – puternic mai ales în Transilvania şi Banat, care şi astfel, la nivelul simbolicii urbane, trebuia să cedeze în faţa avansului nivelator al statului naţio¬nal cu centrul în Bucureşti.

 

Acestui peisaj trebuie să îi aducem degrabă şi corecţii: destule dintre bisericile ortodoxe ale epocii sunt mai degrabă locale, chiar cu riscul con¬fuziei cu lăcaşuri ale altor culte decât cel majoritar, iar lucrul acesta nu se petrece, cum am crede, numai în Transilvania (bise¬rica ortodoxă din Mediaş, arh. Gh. Liteanu, 1928), care are deja o tradiţie semnificativă în acest sens, ci şi în vechiul regat: este cazul, bunăoară, al Bisericii împăraţi Constantin şi Elena din Constanţa (arh. D. Ionescu Berechet, 1935), unde calcarul, tex¬tura zidirii şi turnul unic de clopotniţă amintesc mai degrabă despre geamiile oraşului.

 
In fine, mai există un motiv, pe care îl vom găsi rostit explicit abia în anii de regim autoritar (1938-1944), mai cu seamă când integritatea teritorială a ţării întregite va fi fost violentată şi va fi început „războiul sfânt” de recuperare a Basarabiei. Astfel, între ingredientele identităţii urbane locale din Transilvania şi Banat găsim cu mare dificultate contribuţii ale etnicilor români.

 

Absenţa precedentelor de prestigiu şi de scară monumentală datorate etnicilor români fusese destul de dificil de surmontat şi în vechiul regat în anii de început ai neoromânescului. Cum să faci primării, eforii ale spitalelor, palate de justiţie şi tre¬zorerii când tot ce ai la dispoziţie este o arhi¬tectură „românească” domestică arhaizantă, vernaculară, din materiale perisabile, sau una de mănăstire sau urbană mai apropiată ca scară, dar ridicată de meşteri străini pentru o „pătură superpusă” (Eminescu) alogenă?

 

Nu este de mirare că efortul arhitecţilor neoromânescului de primă gene-raţie a fost unul comparativ mult mai dificil decât cel al şcolii lui Lechner din Austro-Ungaria, devreme ce primii aveau de adus împreună nu doar o diversitate debordantă de tipuri arhitecturale medievale (în cazul arhitecturii ortodoxe din Moldova şi Valahia, bunăoară), ci şi pentru că această diversitate provincială trebuia temperată în numele unor idealuri noi, cele ale unităţii şi omogenităţii naţionale şi, pe cale de con¬secinţă, statale.

 
Acestui efort iniţial – soldat cu succese de stimă de felul Bufetului de la Şosea atâta timp cât edificiul rezultat se menţinea cu eleganţă înlăuntrul constrângerilor impuse de „mărimea absolută” (P.A.Michelis) a sur¬sei – i se adaugă după unire un al doilea val, îndreptat cu preponderenţă asupra provinci¬ilor nou adăugate, dar care propune şi în vechiul regat edificii semnificative. „Stilul” neoromânesc devine un comentariu supra¬ponderal la „stilul” brâncovenesc – singurul care putea oferi deopotrivă argumente de scară şi naţionale cu privire la etnia eponi¬mului său.

 

Acum se vor produce excesele de scară ale arhitecturii neoromâneşti – şi, cu ele, ieşirea de sub tutela stabilizantă a prece¬dentului citabil. Va deveni astfel cu putinţă să colezi decoraţii proprii unora sau mai multora dintre provinciile istorice sau tipuri arhitecturale locale pe o clădire nouă, mo¬numentală — dacă nu de-a dreptul gigantică faţă de modestia surselor, cum este cazul Primăriei Bucureştilor a lui Petre Antonescu sau al clădirii actualului Muzeu al Ţăranului Român a arh.Ghika-Budeşti. Va fi chiar cu putinţă să inventezi, mixând ludic (dar fără pic de ironie) ceea ce este propriu/specific cu ceea ce este impropriu/străin acolo unde tradiţia nu te ajută, ca în cazul cupolei de catedrală ortodoxă, reprodusă poate după Pantheonul parizian la Cluj.

 

Prin urmare, campania de „românizare” a administraţiei îşi are un pandant vizibil în tentativa de a autohtoniza, rescriind-o în spiritul etniei majoritare, arhitectura oraşelor intracarpatice ale României Mari.

 
Un prim val (al anilor douăzeci şi până la jumătatea anilor treizeci) este acela al cate¬dralelor şi marilor biserici ortodoxe în cen¬tre urbane semnificative (Catedrala încoro¬nării de la Alba Iulia, 1924 arh. V. Ştefănes-cu, catedralele ortodoxe de la Cluj, 1925/35 arh. G. Cristinel, Timişoara, 1935 arh. I. Traianescu, Satu Mare, 1930 arh. V. Smighelschi), când se ridică şi Palatul Patriarhal de pe Dealul Mitropoliei din ca¬pitală (arh. Gh. Simotta). Este în mod evi¬dent un gest politic: catedralele sunt de dimensiuni evident gigantice în raport cu locul amplasării lor şi ocupă locuri privile¬giate în centrele respectivelor oraşe, desti¬naţia lor fiind una festivă şi simbolică mai degrabă decât liturgică8.

 

Un al doilea val de arhitectură românească (în care adminis¬traţia va fi la fel de activă ca şi biserica orto¬doxă) va urma în oraşe secunde ale Transilvaniei şi chiar în Secuime în anii treizeci. Acest al doilea val „colonizator” va cuprinde însă şi vechiul regat, mai cu seamă Bucureştii, unde se ridică lăcaşuri de cult ortodox la scara preconizatei metropole (Caşin, Sf. Elefterie Nou) şi se preconizează noi monumente ortodoxe (Turnul Patriarhiei, 1937 arh. Gh. Simotta, o amplă Catedrală Patriahală); unde, de asemenea, începe amintitul proces de „îndreptare” şi „modernizare” a structurii urbane.

 
Arhitectura ortodoxă din această a doua generaţie postbelică este mai puţin eclectică – în sensul colajelor de localităţi decorative sau tipologice – şi mai consistent bizan-tin(izant)ă. Se produce însă acum o desprindere de modul iniţial de a înfiinţa identitatea colectivă (naţională & româ¬nească – două atribute noi, fără precedent în istoria teritoriilor asamblate în stat).

 
Este interesantă această opţiune pentru soluţii mai degrabă atipice spaţiului autoh¬ton, unde bisericile ortodoxe medievale au fost oricum construite mai degrabă în spiri¬tul locurilor de unde proveneau meşterii (Serbia în sud, Armenia, Georgia sau Ucraina în Moldova, spaţiul central-euro-pean în vest). în esenţă, ceea ce arhitecţi de tipul lui Ionescu-Berechet, Tiberiu Niga sau, puţin mai târziu, Constantin Joja au dorit să facă la Caşin10 sau, respectiv, la Catedrala din Odessa11 şi Biserica Neamului (proiecte de concurs) 12 a fost să rezolve problema scării şi diversităţii neconvenabile a prece¬dentelor medievale din provinciile istorice.

 

Aceasta s-a făcut prin punerea în paranteză cu totul a episodului post-bizantin (în sens propriu). Vedem cum se încearcă din nou şi din nou să se răspundă ziditor întrebării colective „cine suntem?”, de data aceasta prin fetişizarea (esenţialistă) a originilor. Pare că sunt acestea mereu altele, în funcţie de necesităţile prezentului – religioase sau etnice; „reale” (i.e. argumentate istoric) sau imaginare (argumentate mitic sau propagandistic).

 

 
Invocarea directă, nemediată a (re)surselor bizantine şi chiar romane părea că poate rezolva convenabil (şi într-un singur edificiu) atât problema scării urbane, cât şi aceea a subtextului identitar. Mai cu seamă opţiunea romană – în cazul Bisericii Neamului a lui Joja şi Goga, al proiectelor lor pentru concursul de la Odessa şi, încă mai explicit „latin”, pentru că romanic în felul baptisteriului şi a turnului din Pisa, cel al lui Tiberiu Niga la acelaşi concurs pentru Odessa din 1942 — ne apare astăzi ca stranie.

 

Părea să existe un consens în epocă privitor la caracterul feluritelor edificii: roman pentru administraţie, bizantin pentru biserică. în anii patruzeci însă, sub spectrul războiului şi al propagandei regimului antonescian, pare că asemenea ambiguităţi sunt menite să dispară. Cum regimul întrevede ca posibilă (deşi nu real¬izează niciodată) o axă latină – în interiorul, dar încă mai plauzibil în afara Axei militare – cu Italia şi Spania, este de înţeles de ce acest accent apăsat şi exclusiv pe compo¬nenta latină a originilor poporului român, cele care i-ar marca definitiv nu doar limba, ci şi mediul edificat.

 
Insistenţa pe monumentele romane este semnul unui astfel de efort. Nu mai departe decât monumentul lui Apolodor din Damasc, Tropaeum Traiani, de la Adamklissi (cum suna în ortografierea epocii), ar fi trebuit restaurat, dar unde? – în Parcul Carol din Bucureşti, iar aici transfor¬mat într-un Monument al Eroilor. O suge-rează explicit arh. Spiridon Cegăneanu, un critic acerb deopotrivă al modernismului (ca „aiureli”13 lipsite de spiritualitate, de ero¬ism) şi al reveriilor ludice ale neo-românis-mului14 (nefiind acesta din urmă suficient de ataşate tradiţiei).

 

Faţă de rezultatele ambigue ale concursului pentru un Mausoleu al Eroilor15, arhitectul propune nu atât restaurarea sa în Parcul Carol, cât folosirea lui ca „inspiraţie pentru un mau¬soleu, şi m’a surprins că la concursul ce s’a ţinut nu s’a gândit nimeni la aşa ceva.(.. .)”16 Critica principală adusă competiţiei era, aşadar, aceea că „nimeni nu s’a adâncit în psihologia subiectului şi în tradiţia formelor plastice naţionale spre a reda un mausoleu al ostaşului român, cum a dat Apolodor din Damasc un Tropaeum al gloriei romane”.
Edificiile şi monumentele României ar fi trebuit aşadar să fie romane în esenţa lor, întocmai cum romani sunt în esenţă românii în numele cărora se fac ele18.

 

 

Este important a aminti aici intervenţia de substanţă a lui Petre Antonescu în chestiunea raportului arhitecturii ortodoxe noi cu chestiunea identităţii şi a noilor mate¬riale, din expunerea „Biserici noui după cutremur”, făcută la Academia Română la 1 mai 194219. Modernizator chiar atunci când formele propuse nu o dovedesc explicit, discursul lui Antonescu vorbeşte despre devenirea în timp a formelor arhitecturii de cult creştin în procesul de aducere la zi a materialelor; ca un corolar contemporan, despre necesitatea de a trece la beton armat: în proces, se vor elimina – o va fi cerut materialul cel nou – bolţile şi cupolele spre a le înlocui cu tavane plane brăzdate de grinzi de BA; despre necesitatea de a face biserici tipizate, după două criterii: cel al zonei de amplasare şi al destinaţiei – bise¬rică de parohie, de mănăstire sau catedrală.

 

„Biserici nouă” este un studiu care oferă arhitecturii ortodoxe două căi de adaptare la prezentul urban (căi încă scindate şi neex¬ploatate suficient nici astăzi, după şaizeci de
ani de la redactarea lui): modernizarea mate¬rialelor şi, cu ele, a vocabularului formal aferent şi/sau re-bizantinizarea – o întoarcere la origini atât de îndepărtate, încât pot fi considerate un (nou) început, în felul în care arhitectura vernaculară în genere şi cea mediteraneană în special au fost recon¬siderate ca sursă pentru (o parte din) arhitec¬tura modernistă.

 
Acestei dimensiuni religioase a neo-românescului – ignorată aproape integral de istoriile arhitecturii din România de până la 1989 – i se adaugă în epoca studiată şi efor¬tul de a „româniza” o serie de sedii adminis¬trative locale, sau aparţinând unui anume minister. Este cazul, de pildă, al sediilor financiare de sector din Bucureşti, făcute în aceeaşi perioadă sub patronajul arh. Staţie Ciortan. Maniera neo-românească devine de asemenea şi retorică oficială a şcolii de arhi¬tectură din Bucureşti, chiar dacă deja tinerii viitori arhitecţi se gândesc mai degrabă la arhitectura modern(ist)ă decât la rescrieri ale trecutului pentru uzul prezent.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Arta

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web