Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

ART DECO IN ROMANIA INTERBELICA

in Arta

Mezalianţele stilului naţional:
modernism, Art Deco, „stil românesc de rit spaniol”
O  cale de a depăşi „tavanul de sticlă” al monumentalităţii este, pentru arhitectura neoromânească, „polenizarea încrucişată”, (mez)alianţele cu o arhitectură modernă care căuta cale de acces la respectabilitate (expri¬mată în comenzi şi vizibilitate urbană). Arhitectura aceasta, ambiguă stilistic dar extrem de agreabilă, care a făcut la vremea ei (parte din) carierele unora precum H. Delavrancea-Gibory (vile la Balcic sau Bucureşti) şi Octav Doicescu (Yacht-Club Herăstrău, restaurant la Grădina Botanică), a mai putut fi revizitată – la o scară mult mai amplă şi după intermezzo-ul stalinist – abia în anii şaizeci20.

 

 
Cât despre arhitectura modernă, atunci când este propulsată de stat, ea este limitată la cămine de ucenici, locuinţe sociale sau clădiri secunde, precum staţia de radio de la Bod. Când este însă comandată de persoane sau instituţii private, ea se răspândeşte şi pe teritori¬ul locuirii individuale, al cluburilor de noapte şi industriei. Sanatoriile balneare sunt adevăraţi topoi ai epocii, alături de block-haus; nu doar ale arhitecturii acesteia, prin modernitatea deliberată – care este şi una forţată de program, nu doar o decizie a arhitecţilor – ci şi a înfiripatei literaturi mo¬derne din România interbelică (Blecher).

 

 
Iată, pe scurt şi inevitabil sumar, expli¬caţia celor trei feţe diferite, cu zone de con¬taminare reciprocă în zona de contact, a arhitecturii româneşti interbelice. Arhitecţii români ai vremii, mai cu seamă cei a căror carieră demarase înainte de primul război mondial, vor da seamă în operele lor de toate cele trei ipostaze posibile. Putem numi această quasi-absenţă a unui idiom pro¬priu cameleonism, lipsă de program estetic, ori eclipsă a spiritului critic în raport cu gus¬turile clienţilor?

 

Probabil că există o doză de adevăr în toate acestea21. Dacă adăugăm acestui portret complex şi cele câteva tuşe care nu se lasă modelate (confuziile destul de frecvente care se fac între modernism şi Art Deco, acesta din urmă destul de consis¬tent prezent în epocă; arhitectura „maură/ florentină” ca fenomen atipic, de succes), avem reprezentarea caleidoscopică a unor oraşe care se străduiau, mai cu seamă în vechiul regat, să părăsească starea de târg spre a şi-o însuşi pe aceea de metropolă (occidentală). într-un stat care se străduia să devină unul unitar şi naţional, aşadar cen¬tralizat, probabil că nu este lipsit de interes să urmărim cum acest întreit portret este de găsit în chiar devenirea capitalei regatului român.

 
Bucureştii: o schiţă de peisaj urban interbelic

 
Un Bucureşti monumental, „eroic” se ridica în Stilul Carol II, cum se grăbiseră să numească lăudătorii vremii maniera locală a clasicismului epurat. Pandantul său „civil” era însă Bucureştiul modern; unii cercetă¬tori, legănaţi de visări dulci şi senine, încer¬când să îndrepte trecutul spre a-1 putea ide¬aliza, îl numesc de-a dreptul modernist25.

 

Bulevarde, de felul celui numit Magheru/ Bălcescu astăzi, bordate de îndelungi block-haus-uri, apar în anii treizeci ca din pământ şi dau seama mai degrabă despre un mod de viaţă al boemei aristocraţiei tinere decât despre vreun „proiect total, politico-estetic, de rescriere a realităţii”, aşa cum definea undeva Boris Groys încercarea avangardei -a celei arhitecturale constructiviste în primul rând – de a inventa, construind pe ruinele celei vechi, o realitate alternativă. Cu per¬spectivele lor lungi date de benzile continui de ferestre, cu garsonierele lor duble, fără bucătărie (blocul Scala) sau cu intrare sepa¬rată pentru servitori (în blocurile făcute de Marcu însuşi), ele ar putea sugera — şi, aşa cum am arătat deja, chiar o fac – o masivă apetenţă pentru modernitatea care era încă un fenomen marginal şi în Occident.

 

 
Urbanistic vorbind, modernismul bucu-reştean este încă mai absent decât cel din arhitectură. Planul din 1935 era aproape de planurile monumentalizante (şi ideologizate în sens totalitar) ale Moscovei (1935), Berlinului (1936) sau ale oraşelor italiene şi departe de Planul Voisin sau de Cetatea Radioasă ale lui Le Corbusier. Cartierele acelei upper-midle class bucureştene, fer¬mecate încă de aristocraţie (care, în perioada interbelică, încerca să îşi găsească un rost economic şi politic după abolirea marii proprietăţi funciare), pendulînd între moşie şi club, între terenurile de tenis şi bursă, între bănci şi Capsa, sunt într-adevăr împănate cu vile moderne, savant camuflate în verdeaţă; dar sunt, totodată, deliberat decuplate de la oraşul propriu-zis, desprinzând astfel por¬ţiuni disproporţionat de ample din spaţiul public spre folosinţă exclusivă.

 

 

Servicii comunale, funcţiuni urbane şi arhitecturale noi marchează oraşul patriarhal postbelic, după cum arhitecţi străini, alţii decât omniprezenţii francezi cu ajutorul cărora oraşul eclectic se va fi format în a doua jumătate a secolului anterior, vin să lucreze în Bucureşti, adeseori prin inter¬mediul unor mari companii străine. Mulţumită lor, apar în Bucureşti imagini arhitecturale „străine”, precum acel Palat al Telefoanelor – Art Deco „of Gotham City”, dar fără vulturii clădirii Chrysler din New York – şi meserii adiacente lor, precum spălătorul de geamuri la altitudine – jumătate alpinist, jumătate chivuţă – prezentat într-un film de propagandă despre Bucureşti din anul 1940.

 
Cu excepţia teritoriilor peri-urbane (cartiere sau mahalale, unele cu subculturi
proprii), oraşul în teritoriul său istoric se densifica, se înălţa, îndreptându-se încet, dar – aparent -sigur, către acea massă critică dincolo de care s-ar fi putut vorbi despre o metropolă contemporană celor din vremea ei. Acest proces fu întrerupt însă cu brutali¬tate de cutremurul din 1940, de război şi de bombardamentele din faza sa finală (1944). Reluat, el s-a făcut în numele unei ideologii care a distrus capitala în acelaşi fel în care a distrus întreg teritoriul naţional.

 

La final
Pavilionul regal al României de la Paris 1937 este aşadar un pavilion tricefal: solemn spre spaţiul public; domestic, pitoresc-nos-talgic către interior; în fine, monden şi mo¬dern deopotrivă, naţional şi cosmopolit. Să fie el semnul unei ambiguităţi deliberate a arhitectului? Să fie „de vină” complexitatea temei de proiectare, dorind să surprindă în această reprezentare „cubistă”, pluri-faţe-tată, imaginea ţării? Să fie de vină imprecisa identitate a ţării înseşi? Fapt este însă că pavilionul reprezintă în mic, dar complete, atât ezitările, cât şi reuşitele pe de o parte ale arhitecturii din care provenea şi pe de altă parte ale societăţii (sau, mai exact spus, ale elitei acesteia) care îl trimisese acolo să o reprezinte.

 
Tema forte a pavilionului este cea iden-titară. O ţară care se rescrisese pe sine de câteva ori în mai puţin de un secol, unde care coexistau cel puţin două ipostaze soci-etale (feudalism şi capitalism, în feluritele sale ipostaze); în care societatea, în partea sa superioară mai cu seamă, era diversă ca structură şi ca etnie; unde regele însuşi era domn străin – atât Ferdinand, cât şi Carol II veniţi în România după lungi perioade de absenţă sau auto-exil; unde timpul prezent, modern şi cel primitiv, arhaic, coexistau atât în societate, cât şi în cultură: iată patria care se voia reprezentată de pavilionul său naţional. Să nu ne mirăm deci de ambigui¬tatea soluţiilor arhitecturale co-prezente în el, ci să admirăm mai degrabă inteligenţa arhitectului care a reuşit să modeleze într-o singură clădire – temporară – căutările -imaginare – ale unui întreg neam.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Arta

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web