Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

ARTA GRECIEI CLASICE

in Arta/Istorie

Arta greciei clasice (sec V-IV a.Chr)

Arta greacă clasică a foste pregătita de două procese istorice de importanţă majoră: afirmarea democraţiei sclavagiste în polisurile greceşti şi războaiele medice. Pe fondul acestor evenimente se fixează trăsăturile de bază a artei greceşti clasice:observarea şi studierea realităţii, alegerea de teme care redau măreţia omului liber cu un accentuat rol educativ, simplitate şi sobrietate. Aceste coordonate vor forma trăsătura de bază a artei greceşti şi anume umanismul său. Omul (sau divinitatea umanizată) este în centrul atenţiei, imaginea omului nefiind investită cu un sens simbolic sau cu o funcţie magică ci este reprodusă pentru imaginea lui proprie.De fapt în arta clasică greacă numărul temelor este redus, dar varietatea detaliilor, atitudinilor , expresiilor exclude monotonia. Arta greacă nu era menită să glorifice un suveran ca în Asia Mică sau Egipt, ori acest “program artistic” se va reflecta mai ales în creaţiile epocii clasice.

 
Arhitectura epocii clasice este dominată tot de templul care nu se impune prin dimensiuni ci prin armonia proporţiilor şi perfecţiunea tehnică. De fapt în condiţiile lipsei complete a unui plan urbanistic, singurul capitol demn de atenţie este arhitectura templelor din sec V-VI a.Chr. Templul lui Zeus din Olimpia, templele Herei şi Poseidon din Paestum , al Atenei din Siracusa şi Olimpeionul din Siracusa, templele dorice din Segesta, templul Concordiei din Agrigento, templele ionice colosale din Asia Mică (cel al Artemidei din Efes şi templul mormânt a lui Mausolos)şi bineînţeles complexul de pe Acropole sunt exemplele cele mai elocvente ale manifestării plenare a geniului grec.

 
Tempul zeiţei Atena Afaia din Egina şi templul lui Zeus din Olimpia prezintă un interes deosebit pentru că se pot urmări realizările tehnice ale grecilor în perioada dintre arhaic şi clasic.
Astfel, templul din Egina prezintă pe cele două frontoane ale sale scene din Războiul troian, scene meticulos realizate care se disting prin unitate compoziţională, detalii anatomice şi podolabele sculpturale. Templul lui Zeus din Olimpia (templu doric, peripter, hexastil, adică cu şase coloane pe laturile mici), are decoraţia pe cele două frontoane şi cele 12 metope pe care sunt sculptate faptele de eroism al lui Hercule. Din păcate redările pierd mult din cauza dimensiunilor metopelor, care nu premit reprezentarea mai mult de două figuri în care domină liniile verticale şi oblice.

 

 

Complexul de pe Acropole oglindeşte întreaga istorie a artei greceşti: reconstituită după războaiele medice, arhitecţii vor (re)folosi vechile comori de artă lăsate intacte de perşi adăugând creaţiile proprii care vor sat mărturie peste secole geniului grec. Compoziţia Acropolei deşi foarte variată şi liberă avea totuşi unitate, fiecare clădire fiind indreptată către privitor, care îşi putea da seama de aspectul şi utilitatea fiecărui edificiu în parte. Acropolele se deosebea fundamental de toate ansamblurile arhitectonice mai vechi, destinate cultului, în special de templele egiptene, în care diferitele construcţii se contopesc cu desăvârşire, dar şi de vechile sanctuare greceşti care formau un ansamblu dezordonat Vizitatorul Acropolei vedea toate clădirile îndreptate spre el şi realiza cu uşurinţă aspectul fiecărei clădiri în parte.Era deci un ansamblu unitar dar cu păstrarea “individualităţii” fiecărei clădiri. Aşa cum afirma şi Henrik van Loon “…Acropola reprezintă unirea ideală a celor trei factori care contribuie să dea preţ unui monument: fondul natural(dealul Acropolei fiind înalt de circa 156 m, cu versanţii foarte abrupti-n.n.),perfecţiunea arhitectonică şi utilitatea socială” .

 
Propileele (propylaion-“avanpoartă”) se prezentau ca o intrare monumentală cu aspect de fronton de templu, flancată de două corpuri de clădiri cu coloane dorice. Prin porticul central se intra în marea incintă sacră. La cele două extemităţi ale propileelor se afla o pinacotecă (galerie de picturi), în partea stângă, iar pe partea dreaptă s-a construit un mic templu ionic dedicat zeiţei Nike Apteros sau Victoriei fără aripi (atenienii credeau ca neavând aripi, Victoria va rămâne veşnic de partea lor). În spatele construcţiei se înălţa statuia Atenei Promachos, a cărei lance cu vârf de aur servea ca punct de orientare pentru corăbiile ce intrau în Pireu. În imediata apropriere a Propileelor se afla templul Atenei Victorioase (Nike) ridicat pe locul unui vechi altar al zeiţei. Micul templu ionic prezenta în sculptura frontonului şi a frizei figuri de zei, scene de bătălie contra perşilor iar pe parapet reprezentări de tinere Victorii ce aduc ofrande Atenei.

 
Partenonul (“Casa fecioarei”), lung de 69,50 m larg de 31m cu câte opt coloane pe laturile scurte şi câte 17 pe cele lungi, este fără îndoială “marele templu” al antichităţii greceşti. Coloanele externe erau dorice în timp ce interiorul tavanul era susţinut de colonade ionice. Incinta sacră era împărţită în două încăperi:în cea din faţă era plasată statuia din hriselefantină, înaltă de 15m, a Atenei, opera lui Fidias, iar în încăperea din spate era plasat tezaurul zeiţei şi al statului.Încăperea centrală era decorată în exterior de jur împerjur cu ofriză în stil ionic pe o bandă lungă de 160 m, înaltă de 1 m cu 4oo de figuri omeneşti 200 reprezentări animaliere, redând procesiunea Panateenelor.

 
Frontoanele- tot opera lui Fidias-glorificau pe zeiţa Atena cu un profund substrat civic, naţional şi politic.
Cultul religios propriu-zis era legat de Erechteion, plasat pe locul cel mai venerat de greci, mai precis pe stânca cu urmele fulgerului cu care Zeus -conform legendei- îl lovise pe Erechteus fondatorul serbărilor Panateene.Tot aici creştea măslinul pe care zeiţa îl sădise ca dar al cetăţenilor polisului. De remarcat faptul că deşi sanctuarul are o suprafaţă de 15X30 m edificiul Erechteionului adăpostea nu mai puţin de 9 sanctuare. Genialul arhitect-probabil Mnesicles-a ştiut să adapteze clădirea terenului accidentat, realizând un monument apreoape unic. Elocvent în acest sens este realizarea faimosului portic al cariatidelor-cu acele şase tinere arefore (servitoarele zeiţei Atena) înalte de 2,60 m care poartă ăe cap coşuri cu ofrande ce constituie echina capitelului. Prin ingeniozitate şi viziune arhitectonică, Erechetionul constituie una din cele mai originale şi rafinate opere arhitectonice ale Greciei clasice.

 
Din secolul IV a. Chr. arhitectura cunoaşte o perioadă de inovaţii .Una din inovaţiile cele mai spectaculoase este folosire ordinului corintic, care în linii generale se aseamănă cu cel ionic cu excepţia capitelului care se compune dintr-un fel de coş (cathalos) înconjurat de două rânduri de frunze de acant suprapuse. Ordinul corintic exprimă ideea de bogăţie(fiind şi stilul perferat al Romei imperiale). La începutul sec IV a.Chr. coloanele corintice se întâlnesc în interiorul unor temple cum ar fi cel de la Epidaur.

 
Schimbări apar şi în arhitectură unre accentul nu mai cade pe construirea templelor ci pe construirea de porticuri, a pieţelor publice, a teatrelor şi a caselor de sfat. În acest context remarcabile sunt teatrele din Epidaur cu o capacitate de 14000 locuri, precum şi teatrul din Atena.Pentru audiţiile muzicale se construiau teatre speciale numite odeon, care avea aceeaşi împărţire ca şi teatrele numai că erau acoperite. Arhitectura cunoaşte noi forme de afirmare în Asia Mică, pregătind terenul pentru arta elenistică. Se impun forme pretenţioase, solemne cum ar fi templul din Efes şi Mausoleul din Halicarnas, monument ridicat de o echipă de artişti în frunte cu Scopas. Mausoleul era un templu-mormânt înalt de 45 m, comupsă din trei părţi : o bază aproape pătrată, heeronul (unde se ţineau ceremoniile de cult), înconjurat de o colonadă ionică şi un acoperiş în formă de piramidă în trepte.Pe acoperiş era fixată o cvadrigă în care erau aşezate statuile lui Mausol şi a soţiei sale, Artemisa din grija căreia s-a construit monumentul.

 
Aceste aspect ale arhitecturii greceşti clasice vor fi preluate şi dezvoltate de societatea elenistică din sec III până în sec I a.Chr.
Sculptura Greciei clasice reprezintă apogeul legării sculpturii de structura arhitectonică. Artiştii nu mai reprezentau figuri mitologice individuale, ci grupuri complexe şi pline de imaginaţie .Cu toate că edificiile deveniseră un cadru destul de fix, reliefurile ţineau pasul cu dezvoltarea arhitecturală în mod independent până târziu în epoca elenistică. Întreaga sculptură grecească (în special cea din sec .V) a fost asociată cu cultul. În temple, temele erau în chip firesc religioase. Dar şi în afara cadrului religios legăturile dintre cadrul arhitectural şi cel sculptural erau organice. De exemplu ar fi eronat să se creadă că numeroasele statui de atleţi, sau Auriga din Delfi (“Conducătorul de cvadrigă”) ar fi fost statui independente de un complex arhitectonic.(De exemplu Auriga va fi aşezată în marele sanctuar panelenic şi închinat lui Apollo).Dacă pentru ochiul modern statuile arhaice au o valoare prin însăşi încerca rea de a domina materialul, arta statuară a epocii clasice devine mai “standardizată” şi din cauza dominării materialului, piatră şi bronz, dar şi din cauza unei cunoaşteri mai amănunţite şi mai complete a corpului uman. La acestea se adaugă şi următorul aspect: artiştii nu se aflau în afara atmosferei intelectuale ale vremii lor precum şi faptul religia greacă spre deosebire de cea egipteană de exemplu le oferea libertate de acţiune.

 
Sculptura Greciei clasice porneşte de la “stilul sever” al perioadei războaielor medice, caracterizat prin simplitate, austeritate şi rigiditate. Legea frontalităţii este acum abandonată fapt ce-I permitea sculptorului să lărgească gama de atitudini şi situaţii redate. Se remarcă o serie de carcacteristici specifice: chiar dacă personajul este redat în momentul unei încordări dramatice expresia facială rămâne gravă şi impasibilă; a dispărut fixitatea privirii, ochii, nasul, gura forma muşchilor ne arată că artiştii nu se mai mulţumeau să reprezinte tipuri (cum făceau egiptenii şi babilonienii), ci căutau să redea cât mai fidel particularităţile individuale ale fiecărui model; în al treilea rând: deşi sunt redate în atitudini de completă imobilitate, personajul este animat deo încordare musculară reţinută şi de o voinţă care dă statuii forţă interioară.Sinteza dintre seninătatea figurii şi intensitatea modelului, dintre gestul violent şi expresia calmă dă compoziţiei forţă şi demnitate.
Cât priveşte ceramica, repertoriul de forme a rămas cel din epoca arhaică dar stilul şi tehnica decoraţiei se schimbă radical: dispar caracteristicile arhaice şi orientalizante la fel reprezentările vegetale şi zoomorfe, unicul subiect fiind omul în activitatea cotidiană.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Arta

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web