Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Barocul ca tip de existenţă

in Limba romana

S6000149

OBSESIA INTERIORULUI

Această nouă parte din lucrarea de faţă urmăreşti o necesară consolidare în cunoaşterea obiectului tratat. Unele indicaţii asupra rostului ei au şi fost date la finele primului volum. Acolo am precizat că ne vor solicita acum unele trăsături „mai speciale” ale barocului. Este tocmai rostul consolidator al .,întregirilor”, pe care le inaugurăm, chiar din actualul capitol, cu preocupările le­gate de obsesia interiorului.

Am reţinut de la început existenţa acelei conştiinţe dezbinate şi a acelui tragic antagonism lăuntric pe care se întemeiază compensatoriu strălucirea barocă. Este un salt în afară cu atît mai apreciabil cu cît se află lansat din cel mai adînc interior. Nu totdeauna, însă, o asemenea explozie exterioară reuşeşte. Avîntul, împiedecat de unele prea dense zone de trecere, recade în interiorul unde şi-a avut punctul de plecare. Stilul capătă, în asemenea cazuri, o notă închisă, înăbuşită, decisă de ceea ce am numi obse­sia interiorului. Barocul se poate, totuşi, împlini şi pe această cale. El nu-şi mai scoate splendoarea din izbucnirea

în a „râ, ci din însuşi caracterul straniu, fascinant, al pro­priului interior, care-l captivează pe om asemenea unei tainice puteri ascunse în sine.

Ne-am raporta aci la fenomenul pe care Ortega y Gasset îl numeşte obl’deraţie. Filosoful spaniol dă o des­luşire amănunţită acestui termen, pe care l-a împrumutat din anatomie şi fiziologie. Este „un prim stadiu de ma­turitate în dezvoltarea unui organism viu… cînd se poate spune că acel organism este un organism ca atare… în aşa fel îneît să constituie o unitate internă închidă pen­tru exterior… un interior, deci, despărţit de marele afară ce este Universul…”. Un asemenea fenomen de „maturi­tate” se vede extrapolat de către Ortega y Gasset pe pla­nul istoriei, coincizînd cu momentul mare al barocului. Ast­fel, naţiunile europene au ajuns „către 1600 la acel prim stadiu de’maturitate”, care „determină fiecare popor să-şi îndrepte atenţia asupra lui însuşi şi să înceapă să se bu­cure de propria sa fiinţă, să savureze seva lui particulară…” Tocmai ,,de aceea se închide în el însuşi”, iar „acest mod particular al fiecărui popor de a se închide i-a ho-tărît destinul pînă la data actuală…” (Velâsquez Goya din volumele Obras completas, Madrid, 1960, tr. Dan Mun-teanu, pref. Andrei Ionescu, Meridiane, 1972). Am reprodus textual o mare parte din cuvintele lui Ortega y Gasset pentru a nu se ivi nici o suspiciune în interpretarea pe care dorim a i-o face.

Nu putem nega existenţa pe plan istoric a unui atare fenomen de închidere sau obliteraţie în preajma lui 1600 aşa cum l-a surprins filosoful spaniol. Numai că ne si­tuăm pe o poziţie de radicală divergenţă faţă de inter-

I

pretarea sa. Această închidere există, dar în nici un ca2 ea nu este, la aşezămintele din acea vreme, indiciul unui „prim stadiu de maturitate, un început de conştiinţă ple­nară, bucuroasă, a propriei fiinţe, de savurare a propriei seve”. Dimpotrivă, o asemenea închidere reprezintă ca­tegoric un semn al declinului. Ceea ce este viu deţine, fără excepţie, facultatea comunicării cu exteriorul, cu o ordine mai vastă în care se cuprinde şi circulă totul. Faptul că leziunea internă nu se poate compensa prin saltul în afară, ci recade asupra ei însăşi, explică acea dirijare a atenţiei numai spre înlăuntru, de care vorbeşte Ortega y Gasset, şi pe care am numit-o obsesia interiorului. Dacă ar fi să folosim -şi noi o analogie cu planul fiziologic, am spune că este mai curînd vorba de ceea ce în medicină se numeşte o ocluzie, adică o anormală obstrucţie a circulaţiei, care grevează organul afectat.

De fapt, aproape pe aceeaşi pagină, Ortega y Gasset îşi părăseşte poziţia, şi am crede că trece cu anticipaţie de partea noastră. îl surprindem anume cu o serie de grave şi neaşteptate contradicţii la ceea ce am citat dintr-însul cu puţin mai-nainte. Cum se face, bunăoară, că acel ,.prim stadiu de maturitate”, cînd se poate spune că „un organism este un organism ca atare” să fie totuşi „fatal pentru un popor ca acel spaniol”, aşa cum afirmă filosoful mai departe ? Cum se face apoi că, în acelaşi stadiu de maturitate, Spania împreună cu vastul ei im­periu avea „peste o sută de breşe” ? Faptul, consemnat de asemenea de Ortega y Gasset, că cei de la posturile de comandă se dezinteresau complet de „enorma peri-

frr’e” a acestui imperiu esfe mai curînd un fenomen <3e dezmembrare, de decorelare anatomică, de tipoliză, cu alte cuvinte de declin. în sfîrşit, filozoful mai adaugă „oboseala de a stăpîni. deziluzia hegemoniei şi a pre-ponderanţei”. Revenim la cazul organismului devenit prea mare, ce nu se mai poate articula ca întreg, determinînd acea „extremă specializare” a părţilor, precum şi ocluzia lor, care le împiedică de-a se mai lăsa străbătute de curentul unitar al ansamblului. Iar raportarea unui ase­menea fenomen la oboseala şi deziluzia, provocate de o formală şi extenuantă preponderenţă planetară, ne apare ca o genială observaţie de psihologie a istoriei. Totul concură nu către indiciul maturităţii viguroase, ci către acea închidere centrată pe obsesia lăuntrică.

O asemenea obsesie se exprimă în mai multe moduri. Primul este al substituirii simpatetice cu acele organisme animale, care oferă intuiţia cea mai directă a închiderii ermetice. Ele fascinează pînă la saturaţie spiritele ba­roce pătrunse de obsesia interiorului. Revenim, astfel, la des invocatul model cochiliform. Noi am atribuit contac­tului cu marea şi cu oceanul frecvenţa prodigioasă a acestui motiv în baroc. Desigur că fără o amplă intuiţie marină mai greu am fi putut să-i realizăm răsfrîngcrca în artă. Totuşi nu exclusiv cochilia mediului lichid se cultivă în baroc. Locuinţa-tefugiu a melcului de uscat devine şi ea un model al stilului. Acest motiv se identifică îndeosebi în forma complexelor cupole din barocul german, unde,

pe o calotă semisferică, se etajează alta semiovoidală, uşor ţuguiată la vîrf.

Proiectarea simbolică a obsesiei lăuntrice. într-un mo­tiv care atrage totodată prin strălucirea sa, ne apare cît se poate de semnificativă. Cochilia, motiv ornamental în arta barocă, ajungând uneori şi model pentru grandioasa componentă arhitectonică a cupolei, exprimă desăvîrşit ■— ca şi perla ivită dintr-o asemenea matrice — ambi­valenţa baz’ocă. Ea întruneşte şi fondul obsesiv şi străluci­rea prin care acel fond caută să se elibereze şi totodată să se şi valorifice.

în categoria de faţă am invocat pînă acum numai schema cochiliformă, legată şi ea de presupusa sa apli­care numai la artele vizuale. Fenomenul nu se opreşte, însă, aci. Alte motive naturale de involucre, folosite în alte domenii artistice, pot fi deopotrivă de ilustrative. Constatarea noastră se vede confirmată de unele edifi­cări venite din partea poeziei. Astfel, -Frank Warnfce (în Op cit.) surprinde în creaţia poetului baroc englez George Herbert (1593—1633), frecvenţa „imagine] or de cuiburi şi de alte închideri protectoare'”. Exemple de această na­tură pot fi aflate, desigur, şi la mulţi alţi lirici ai epocii.

Dar obsesia interiorului nu se exprimă numai printr-o proiectare simbolică în unele adecvate elemente din afară, ci şi printr-o fixare explicită sau numai implicită la pro­priul organism lăuntric, de unde au şi venit simptomele unei asemenea crize. Am semnalat, printre altele, că, îa acest cadru, omul „se vede supus fatalităţii interne a

11

propriului temperament, care depinde de rngermţeie unuia sau altuia din umorii organici dominanţi. Ca rezultantă a obsesiei date de propriul interior, ale cărui variate afec­ţiuni trag greu îndărăt orice iniţiativă de salt în afară, se iveşte cunoscuta trăire viscerală a barocului. Apar dez­voltate acum, cu o ascuţime neobişnuită, ceea ce noi nu­mi n\ simţurile interne.

Un ecou al acestui fenomen apare şi la Cervantes în Don Quijote prin motivul inimii lui Durandarte în capito­lul Peşterii lui Montesinos, unde marele scriitor regisează şi o intensă atmosferă mortuară, de criptă. De asemenea în Libro de su vida a Teresei de Avila, cînd autoarea evocă experienţa unor emoţii puternice de natură extatică, amin­teşte de mai multe ori repercusiunea acelor emoţii în „vis­cerele'” sale. Aceste indicaţii vagi, plurale, capătă odată o localizare precisă. Este vorba de resimţirea acută a unei răni în inimă. în baroc acest organ vital devine obiectul principal al unui cult relicviar. în alte cercuri baroce mai vechi inima capătă metaforic o proiectare cosmică. Feno­menul se poate surprinde în India, mai precis într-un imn de adoraţie solară din Rig-Veda. Soarele se îmbracă aci în superba metaforă de inimă luminătoare (tr. G. Coşbuc). Dar, desigur, aşa cum vom vedea, nu numai inima pri­meşte această funcţiune primordială în baroc.

Aldous Huxley crede a fi descoperit, în alt sens, o trăire viscerală şi la El Greco. în calitatea sa de învăţat naturalist, scriitorul englez a căutat sa pătrundă şi pro­cesul fiziologic al extazului. Acesta s-ar alcătui din două etape succesive. Prima din ele se cuprinde în descărcarea

12

unor emoţii atît de violente, încît afectează zguduitor unii centri ai organismului lăuntric, în special aceia unde fasciculele de nervi se manifestă printr-o mai intensă sensibilitate. Al doilea moment, cu totul opus, constituie eliberarea, cînd se anihilează orice senzaţie corporală. La El Greco această eliberare în „infinitatea universală” ar rămîne numai o aspiraţie, fiindcă el nu poate ieşi din prima fază emoţională a extazului, cea material-organică (v. Aldous Huxley, Meditation on El Greco, în Rotunda, London. 1932). Faptul coincide cu acea neputinţă a saltului, despre care am relatat la început, şi, în consecinţă, cu închiderea în obsesia lăuntrică, ceea ce se întâmplă adesea în baroc.

O cale cu totul specială va lua trăirea viscerală în ornamentică. Aceasta va reproduce indirect unele ele­mente organice interne sub masca destul de transparentă a unor alte motive. Printre asemenea motive, existente adesea numai ca titlu, se distinge în primul rînd cel vege­tal, în decoraţiile mai cu seamă sculptate. Intră aci în ac­ţiune două mijloace reprezentative ale barocului, masca şi metamorfoza. Bunăoară, în înfăţişarea frunzelor orna­mentale, de tipul celor de iederă sau de liliac, relieful se îngroaşă şi se umflă într-atîta, căpătînd o componenţă cărnoasă, încît se schimbă într-o serie decorativă de inimi. O metamorfoză, care pleacă tot de la motivul ve­getal, ce ia forma şi structura inimii, apare şi în alte cercuri baroce, cum ar fi cel precolumbian din America. Intr-una din naraţiunile înserate în Popol-Vuh, carte de

13

tradiţii mitice a literaturii Maya, întîmim următoarea transformare : „Un fruct s-a desprins clin ram… şl s-a prefăcut într-o minge strălucitoare, care a luat înfăţi­şarea unei inimi plină de seva roşie care curgea în pomul acela…” (tr. Francisc Păcurariu). Am atins, deci, iarăşi acest delicat organ, eu un rol atît de covîrşitor în bare îneît s-a ajuns să i se atribuie şi o superioară facultate raţională (Ies raisons du coeur ale lui Pascal). Altă dată, frunzele de anumite contururi stilizate, dispuse cîte două de o parte şi de alta a unei ramuri, prin aceeaşi îngroşare de consistenţă cărnoasă fac să rezulte — după variantele formelor şi reliefurilor — unele din acele perechi de or­gane interne, prinse simetric de un ax median (plămîm, rinichi). Sîntem, dealtfel, în perioada unei ample dezvol­tări a aplicărilor şi experimentelor anatomice, despre care vom mai aminti.

Dar nu numai elementul vegetal încearcă să mascheze pe plan ornamental injoncţiunea organică internă, şi să metamorfozeze însăşi masca în sensul unei anumite ob-seeii viscerale. O deosebită funcţiune mai deţine, în această privinţă, şi motivul nubiform în sculptură. El se află răspîndit pretutindeni în zona barocului, dar mai cu seamă a celui german. în fond, piatra, cu densitatea ei grea, este unul din materialele eefc mai puţin indicate pentru a sugera structura rarefiată, difluentă şi vagă a norilor. Ea n-a putui sâ dea decît iluzia unui ţesut moale şi flasc, dar nicidecum uşor şi vaporos. S-au realizat numai nişte umflai uri neregulate, puse cap la cap, aşa îneît să întregească un fel de tub larg şi încolăcit la care se alternează turgescenţele cu gîtuiril’e. Conturul pronunţat

14

al lucrării in piatră sau marmură împiedică. însă, orice veleitate de difluenţă şi de revărsare vagă. Sculptarea norilor îi îmbracă parcă într-un involucru subţire, într-o pieliţă care se încreţeşte uşor la punctele de joncţiune. Această inadeevare, de un gust, negreşit, îndoielnic, nu stânjeneşte cîtuşi de puţin optica artistului baroc, fiindcă, pe calea motivului ornamental al norilor, el a dat incon­ştient satisfacţie unei ingerinţe a propriului interior or­ganic. Motivul nubiform capătă, în asemenea cazuri, struc­tura greoaie a aparatului digestiv, a pungii stomacale, şi a unei încolăciri de intestine. Este tocmai sediul concen­trat al unor centri nervoşi, şi de aci, al emoţiilor celor mai violente, constituind, ha momentele respective, fo­carul obsesiei viscerale.

Subliniem din nou că operaţia se dovedeşte a fi pur intuitivă. în unele manifestări ale barocului din veacul nostru s-a transmis implicit şi această trăire organică. De astă dată. însă, senzaţia se află lucid analizată prin in­dicii explicite asupra procesului ei originar. Printre altele, un exemplu concludent ne oferă acea serie de fine in­trospecţii, pe care şi le aplică Eugenio d’Ors în Oceano­grafia del teăio (Oceanografia plictisului). Este vorba tot de resimţirea intensă a unei componente organice interne, trăire declanşată prezumtiv de un motiv cosmic, de in­tuiţia tot a norilor, particularizată, însă, la un anumit nor. Senzaţia nu se mai conectează cu aparatul digestiv, ci cu o parcelă din sistemul osos. La un moment dat a simţit i vîntul care părea să vină de la respectivul nor i-a atms în mod special şi i-a afectat acel bombat os sensibil

15

care se află în dosul pavilionului urechii. Imediat a căutat să detecteze .cauza care i-a declanşat această senzaţie organică. Atunci a surprins un fel de corespondenţă tai­nică între structura spongioasă a acelui nor şi ţesutul similar al amintitei regiuni osoase.

Această legătură poate fi o simplă ficţiune, dar sen­zaţia resimţită este, în orice caz, reală şi chiar extrem de vie. Dacă Eugenio d’Ors ar fi fost sculptor ar fi re­prezentat probabil acel nor în materia unei pietre uşoare, spongioase, asemănătoare cu respectivul ţesut osos. Sau chiar, lăsînd la o parte declanşatorul senzaţiei, ar fi creat pur şi simplu un motiv ornamental pe baza ace­luiaşi ţesut. în trăirea barocă atîtea excitante din afară trezesc latenţa permanentă a obsesiei faţă de interiorul organic.

Dar o asemenea obsesie poate fi şi inversă, îndreptîn-du-se nu numai către ceea ce se află închis înlăuntrul subiectului, ci şi către ceea ce îl închide pe acesta ca într-un ermetic receptacul organic’ Desigur că, în cazul de faţă, nu mai intră în acţiune o senzaţie propriu-zisă, ci mai curînd o meditaţie depresivă. Este voi’ba de pre­istoria individului din stadiul placentar sau uterin. Am semnalat, dealtfel, într-un capitol precedent, calificativul de mormîni viu, pe care îl dă sinului matern prinţul Sigis-mundo în extinsul său monolog din Viaţa este vis.

Acest motiv al barocului se extinde şi la alte creaţii ale lui Calderon, precum şi la unele reflecţii ale poetului englez John Donne. Fiindcă mereu în asemenea cazuri

16

se asociază ideea sinului matern cu aceea a mormîntului, poate fi detectat aci un indiciu al „pesimismului baroc”, legat de o fatală captivitate a omului, din care nu se poate niciodată salva. Motivul este categoric pesimist, însă această trăire îndurerată poate proveni şi dintr-o raţiune cu totul opusă. Omul îşi simte deopotrivă şi con­diţia lipsită de „înveliş”, de ocrotire, în vitregia căreia este lăsat pradă odată cu „eliberarea” sa provizorie între două morminte. Aşa apare în unele cadre mai vechi, de unde se trage ideea. De ce din pîniec nu m-ai aşezat în mormînt ? se repetă plîngerea lui Iov.

Barocul trăieşte, aşadar, şi obsesia închiderii într-un receptacul organic, fie că ea rezultă ca o constrîngere şi apăsare, fie, dimpotrivă, ca obiectul unei aspiraţii şi dorinţe. Repercusiunea acestei obsesii apare şi pe planul artelor vizuale. Avem aci iniţial în vedere iarăşi unele medii baroce mai vechi, cum ar fi cel arab. Ne gîndim la o enigmatică schemă ornamentală, difuzată apoi în is­lamism, şi care ar înfăţişa cu aproximaţie poziţia fătului în închiderea sa prenatală. Această schemă ovoidă ver­ticală, continuată sus printr-o torsadă care se apleacă spre interior pentru a se uni iarăşi cu ovalul de unde a plecat, s-a răspîndit, tot cu o funcţiune decorativă, şi în barocul european. în condiţii de largă popularizare, ea supravieţuieşte şi astăzi.

în alte vechi cadre baroce, marcate de o pronunţată trăire viscerală, cum ar fi ale civilizaţiei aztece, mo­tivul se introduce într-un alt registru. Se ştie că mumiile mexicane, spre deosebire de cele egiptene, nu se pre­zintă drepte, ci ghemuite şi strînse. Ele recapătă poziţia

11

fătului în uterul matern. Se cere ca, la ultimul sau popas, omul să revină la aceeaşi condiţie a ocrotirii pe care a trăit-o în faza prenatală. Schema umană încovoiată pînă la joncţiunea extremităţilor sale opuse, într-o închidere aproape circulară, apare adesea geometric stilizată şi îr arta aztecă

Propensiunea către lăuntric se extinde frecvent in baroc de ia planul organic la cel arhitectonic. Analo­gia este, însă, şi reversibilă. Tot atît de adesea şi interio­rul arhitectonic se constituie ca simbol iniţial pentru in­teriorul uman. către al cărui obiectiv se revine. Este adevărat, însă, că această ultimă interioritate se prezintă, fel mare parte, sublimată de la trăirea viscerală la o trăire uneori pur spirituală. Vom privi mai întîi prima va­riantă —■ cea mai directă — adică trecerea de la obsesia interiorului organic la aceea a inleriorului arhitectonic.

Aşa cum a rezultat şl din exemplele anterioare, mai mult organele moi şi fragile constituie obiectivul fascina­ţiei lăuntrice. Din cauza structurii lor prea gingaşe au şi nevoie de adăpostul interiorului. Faptul se ataşează la gustul barocului pentru lucrurile fragile. Tocmai în vir­tutea fragilităţii lor, ele populează ambianţa umană adă­post’, tă, iar nu cea supusă intemperiilor. Relaţiile organi­cului se prelungesc, astfel, în cele ale arhitectonicului. Cunoscuta înclinaţie a barocului către spaţiile interioare se asociată cu aceea faţă de obiectele gingaşe şi moi sau casabile pe care le ocrotesc acele interioare. Cu anumite excepţii, lucrurile ce-şi au sediul într-un înlăuntru sînt

mai nerezistente decît cele ce se află în ajară. Obsesia interiorului — de orice natură ar fi — se redate, în cele din urmă, la expresia unei slăbiciuni, a unei deficienţe, a unei alcătuiri sensibile şi vulnerabile.

Faptul ne pune iarăşi în faţă cu dominanta elementu­lui textil în baroc. Pictura de interior excelează în repro­ducerea draperiilor, a ţesăturilor, a îmbrăcămintei din materiale scumpe, dar care nu suportă un contact frec­vent cu natura exterioară, cu un soare puternic, eu ume­zeala, cu vîntul stîrnilor de praf şi de impurităţi. Sînt elemente care reclamă adăpostul arhitectonic, aşa cum >i dHicatele organe interne ale omului sau ale altor vie-ţu’toare reclamă ocrotirea corporală. Termenul de ţesut organic, adoptat de- ştiinţă, exprimă o analogie cum nu se poate mai concludentă. In această categorie intră — cu toate aparenţele contrarii — si sistemul osos. El apar­ţine tot unei alcătuiri sensibile, care are nevoie de-a fi apărată de contactul cu exteriorul, klcea de „ţesut” al oaselor — ţiesut „spongios”‘, ca şi al unor stofe, în exemplul de mai sus al lui d’Ors — relevă aceeaşi vulnerabilă fragi­litate ce se recunoaşte şi organelor interne de consistentă „cărnoasă”.

De aeeea predilecţia arătată de baroc structurii tex­tile este adesea indiciul unei ascuţite sensibilităţi, purtă­toare de variate semnificaţii. De muiie ori, ea deţine un sens de necontestată gravitate ţi aceasta chiar de ia oele mai vechi tiranii ale orientului pînă la momrntul mare al stilului. Purpura fenicienilor, îndeosebi in cadrele ba­roce, îşi capătă pînă tîrziu cunoscutul titlu al majestiiţii nu prin materia colorantă în sine, ci prin aplicarea ei

ii

2*

asupra elementului textil. Se aminteşte uneori de o „func­ţiune emblematică” a veşmîntului, precum şi de multiplele roluri sociale în care „veşmîntul înlocuieşte simbolic pe purtătorul său”. Există de asemenea şi o serie de creaţii literare în care se conferă vestimentaţiei o demnitate alegorică. Cele mai numeroase şi mai variate modele de interpretare în acest sens ne sînt oferite de literatura barocului. Cuprinzînd mereu alte nuanţe, se integrează pe rînd, în această ordine, Faerie Queene a lui Edmund Spenser, El gran teatro ăel mundo a lui Calderon, Anat-homy of Melancholy a lui Robert Burton, la care se mai poate adăuga, din barocul elenistic, episodul lui Menip-pos din Dialogurile morţilor ale lui Lucian din Samosata.

într-adevăr, poate că în nici un alt tip de perioade istorice materia textilă, alcătuită ca veşmînt, nu-l în­locuieşte mai pregnant pe purtătorul său. Una din ilustră­rile cele mai convingătoare, oferite, de astă dată, nu in­direct, de interpretarea literară, ci obţinute prin intuiţia nemijlocită a obiectului, ne prezintă simulacrele în mărime naturală din catedralele spaniole şi din cele concomitente latino-americane. Deoarece un asemenea fenomen în­tregeşte substanţial înţelegerea barocului, merită o privire mai apropiată.

In primul rînd se cere precizat că la simulacrele amin­tite ponderea nu mai cade asupra sculpturii. Rudimentul vizibil de artă statuară dintr-însele se restringe doar la modelarea feţei — şi aceasta încă destul de convenţional. Sculptorul cedează aproape complet locul croitorului, de­senatorului de costume şi ţesătorului de artă. In cazul de

20

faţă chiar la modul propriu se poate spune că îmbrăcă­mintea îl înlocuieşte pe purtătorul ei, fiindcă acesta din urmă nu mai există prin el însuşi, ci numai prin veşmîntul care ii anihilează ca fiinţă, şi totodată, îl şi reprezintă pregnant.

într-adevăr, aşa-zisa statuie nu este decît un manechin, un simplu suport de etalare a veşmintelor, care însă, printr-un fel de hipostazantă uzurpare, îşi însuşesc ele identitatea umană. Pe lîngă faptul că sculptura barocă propr’u-zisă reproduce perfect în piatră moliciunea mîn-găioasă a stofelor finej ea se mai şi află în speţă efec­tiv substituită prin materia textilă a acestor stofe, care ajung adesea la gradul unor adevărate capodopere vesti­mentare. Componenţa lor delicată se cere, însă, adăpostită într-un interior, ca şi ţesutul organelor interne omeneşti, în ambele registre ceea ce este mai -preţios se păstrează cu grijă înlăuntru spre a nu se expune vătămării, fie că-i vorba de alcătuiri culminante ale valorii organice, vitale, fie ale celei economice, estetice, spirituale.    .

Pe cît de fragile pe atît de somptuoase sînt şi metafo­rele poeziei baroce. Au şi ele ceva din structura materii­lor fine textile, ceea ce îndrituieşte formula superbei tapiserii, pe care a aplicat-o Ingegneri artei poetice. Aşa cum în sanctuarele baroce persoana reprezentată artistic dispare, mîncată de propriile sale veşminte, care i se substituie şi îi preiau identitatea, tot astfel şi obiectul evocat în poezia barocă se pierde complet sub vălurile bogate ale metaforelor, ce-l acoperă în întregime. Iată,

21

 

din Adonis a lai Giambattista Marino, următoarea imagine a trandafirului, însă fără irandafir, care. ascuns de pro­priile saîe veşminte metaforice, nu mai poate fi nicăieri aflat la suprafaţă :

„Tu, purpură a grădinilor, al luncilor alai, A primăverii gemmă. ochi viu al lunii mai. Şi Amoraşi şi Gratii, de mină împieună, Iii Jac sinului salbă şi pletelor cunună. Se-ntorc ades spre tine să-şi ia al hranei bir Zburdalnica albină şi gingaşul zefir. Tu ii îrnbii hă soarbă din ceaşcă de rubine Licori înrourate, suave, cristaline”.

Este o strălucire lipsită de adîncime, dar care, în mod paradoxal, provine dintr-o adîncâ sensibilitate organică internă. Aceasta se vede subliniată în elemente tot atît de delicate ce populează un rafinat interior baroc ; purpura, valorificată desigur, în materia textilă, amoraşii decora­tivi, cupele în lucrătură preţioasă. Numai din asemenea componente lăuntrice se află ţesute veşmintele metaforice ale trandafirului, în ciuda sediului său exterior în cu­prinsul grădinii. Chiar presupusele trăsături artificiale ale barocuKii îşi trădează neaşteptat rădăcina în obsesia naturală a interiorului.

Am privit pînă acum extinderea de la ceea ce cuprinde organismul la ceea ce populează înlăuntru spaţiul aihitec-turii. Vom ilustra în momentul de faţă drumul invers, de înapoiere. Urmează, aşadar, să plecăm de la interiorul arhitecturii ca simbol al interiorului uman.

22

Ne întoarcem iarăşi, cu acest prilej, la Teresa de Avila> pe care am ilustrat-o sub aspectul trăirii viscerale. De astă dată no solicită o altă carte a eir Castelul interior (Castilia interior), titlu cît se poate de sugestiv pentru mo­mentanul nostru interes. Aci se accentuează relaţia dintre lăuntricul arhitectonic, ca simbol, şi adîncul tainic al con­ţinutului uman. La Juan* de la Cruz, în ciclul Suirea muntelui Cârmei (La subida ăel Monte Cârmei), întîl-nim aceeaşi asociere :

„într-o preaneagră noapte,

Viu zguduilă-n flăcări de iubire,

Intră jără de ştire

Cînd liniştea ăomnea-n a )nea zidiri’.

Revelaţia pătrunde pe nesimţite în propria zidire a fiinţei tocmai într-un moment de ,.noapte” a cugetului, care, pu­ternic agitat de .,iubire”, implică şi resonanţe viscerale. Pe plan simbolic interiorul arhitectonic devine interior al propriei alcătuiri organice şi spirituale, resimţită în vibraţia vie a existenţei sale.

Dar nu numai ca simbol, ci şi ca receptacul efectiv al trăirii baroce apare adesea spaţiul dintre pereţii lăuntrici, în. ale sale Exerciţii spirituale, chiar la începutul cărţii, frugo de Loyola, pe care l-am mai citat în primul volum, Postulează, ca o condiţie indispensabilă pentru asemenea «exerciţii”, încăperea complet închisă. Faptul se va răs-ţfeige şi în. pictura barocă, odată cu însăşi oficializarea m- Gîndul ni se îndreaptă iarăşi către vestitul Sfînt feronim de Caravaggio. Personajul nu poate fi închipuit ecît în acel concentrat spaţiu interior, care parcă l-ar

închide cu ziduri de întuneric. Doar o rază plăpîndă se răsfrînge îndeosebi asupra capului său pleşuv şi aplecat, al cărui creştet străluceşte în obscuritate, asemenea unui glob lăuntric luminat.

Un caz cu totul special în complexitatea sa prezintă Don Quijote. Este omul ce-şi poartă propriul interior în lume, un interior atît de ermetic închis, încît se vede lipsit de orice uşă de comunicare cu bogatele circumstanţe exterioare prin care trece, fără să le poată identifica. Dar conexiunea dintre diferitele aspecte ale motivului ne poate duce mai departe. Acest interior imaginat a germi­nat şi a luat fiinţă în favorabilul mediu solitar al unui interior real, al unei efective închideri arhitectonice. Este vorba de vestitul său aposento, de acea odaie a sa cu cărţi, în care se retrăgea îndelung, şi unde şi-a făurit uni­versul lăuntric. Această încăpere reprezintă mediul închis, uterin, în care s-a zămislit noua identitate a personajului, sau mai curînd crisalida cu conţinut criptic, unde s-a me­tamorfozat Alonso Quijana în Don Quijote. Astuparea zidită a odăii cu cărţi de către cele două femei ale casei, pentru ca obsedatul cavaler să nu o mai poată găsi, este un act magic. Anulînd acel interior arhitectonic, ca mediu germinator de fantasmagorii, ele credeau că anu­lează implicit şi noul interior imaginar pe care şi-l însuşise celebrul personaj. Era, însă, prea tîrziu. Nexul ombilical se rupsese. Don Quijote îşi transmutase acel interior în sine, urmînd, cu aceeaşi virtute ermetică, să-l proiecteze în lume.

Pe cînd era încă Alonso Quijana el făcea parte dintr-o categorie socială întrucîtva sărăcită şi ameninţată cu dispa-

riţia. Adoptînd ca atare o atitudine retractilă, Alonso şi-a aflat sediul şi adăpostul într-un interior predilect, alături de cărţile sale. Aci s-a transmis subconştient, de la o identitate la alta, numai nemulţumirea, caje a luat în cele din urmă, forme ofensive, de reformare morală a lumii. Această ofensivă imaginară îşi are, însă, rădă­cina într-o defensivă reală, cu adiacenta consecinţă a refugiului interior, intrat într-insul sub chip de obsesie interioară, şi vehiculat astfel de propria închipuire.

S-ar părea, din cuprinsul acestui capitol, că am fi contrazis vederea acceptată încă de la Wolfflin asupra ba­rocului, ca expresie a formelor deschise, ce se opun forme­lor închise, clasice. Este, însă, numai o superficială apa­renţă, pe care ar fi bine să o explicăm. Ideea de obsesie în sensul căreia ne-am situat prezenta preocupare nu se poate confunda, în nici un caz, cu aceea de formă. Ba mai mult, departe de-a se stabili între aceste două noţiuni un consens, există mai degrabă un contrasens. Şi ne sur­prinde chiar că nu s-a consemnat pînă acum mai stăruitor un fapt ce ni se pare elementar în privirea artei.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web