Călugăriţa eroină

in Curiozitati

Maica Mina Hociotă a fost un soldat al lui Hristos, dar şi unul dedicat unităţii şi independenţei ţării noastre. Originară din Ardeal, a intrat în monahism în Mănăstirea Văratec. În timpul celor două războaie mondiale a îngrijit rănile şi a alinat suferinţele eroilor de pe front. A avut gradul de sublocotenent şi a primit decoraţia „Crucea comemorativă“ şi medalia „Virtutea ostăşească“ – clasa I. Monahia Mina „e un exemplu bun de devotament monahal pentru cauza patriei. Este un exemplu grăitor pentru modul cum şi-a înţeles monahismul românesc misiunea lui spirituală: nu pentru izolare şi individualizare, ci pentru slujirea aproapelui şi a ţării“.

În a 19-a zi a lunii august din anul 1896, o familie de oieri din Săliştea Sibiului sărbătorea venirea pe lume a fiicei lor, Marina. În sat, Marina Hociotă s-a remarcat în copilărie prin rezultatele bune la învăţătură, dar şi prin curajul ei neobişnuit: călărea caii familiei pe care îi ducea la păscut, când nu avea nici 10 ani.

Moartea tatălui, răpus de gută, înainte ca ea să împlinească 12 ani, dar şi introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile româneşti, au determinat-o pe adolescenta Marina să îşi părăsească satul natal şi să treacă munţii spre mănăstirea Văratec din Moldova, unde s-a şi călugărit la 18 ani. A primit numele Mina şi a fost luată sub mantie de mătuşa ei, maica Melania Cruţiu.

N-a putut suporta prigoana, siluirea conştiinţei sale, obligată să înveţe în altă limbă decât cea moştenită de la părinţi. Această durere a împărtăşit-o într-o scrisoare biografului ei, preotul Grigorie Popescu: „Am plecat la mănăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în şcoală, unde numai în limba ungurească învăţam lecţiile“.

De la crucea monahismului, la Crucea Roşie

În luna mai 1916, Ministerul de război pregăteşte mobilizarea generală. Printre cei înştiinţaţi se găseşte şi maica Mina, care s-a înscris ca voluntară. Ordinul primit, de culoare roşie, îi aduce la cunoştinţă că a fost repartizată la Spitalul Comitetului Regional din Tecuci. Avea pe-atunci exact 20 de ani, dar vârsta nu a împiedicat-o să meargă în primele rânduri şi să-şi rişte propria viaţă pentru a salva, de sub bombe şi ploaia de gloanţe, viaţa soldaţilor români răniţi.

În Tecuci, spitalul se afla în imediată apropiere a frontului şi, de multe ori, maica Mina aducea în spate până la spital pe cei ce aveau nevoie urgentă de îngrijire medicală. Conştientiza foarte bine pericolul la care se expunea, dar nu avea linişte gândindu-se la cei ce se jertfeau pe câmpul de luptă pentru identitatea naţională şi pentru siguranţa propriilor familii. Şi-ar fi dat viaţa pentru oricare din ei şi poate chiar acest spirit de sacrificiu o proteja de pericole.

După un timp, remarcată fiind de superiori, a primit autorizaţia să poarte uniformă de militar şi a fost mobilizată pe frontul de la Mărăşeşti, unde a primit gradul de sublocotenent. Acolo s-a îngrijit de transportul răniţilor de pe front la Vaslui sau Iaşi.

„Ne-am împlinit datoria ca ostaşi ai Domnului şi ai ţării noastre“

În vara anului 1917, însoţind un tren militar cu răniţi din zona Mărăşeşti, spre Vaslui şi Iaşi, a fost grav rănită la coapsa stângă. Piciorul i-a fost salvat de la amputare la Spitalul din Iaşi, de medicul căpitan Gheorghiu. Impresionaţi de cunoştinţele sale medicale, doctorii îi propun să rămână la Spitalul nr. 271 din Iaşi, condus de prof. dr. Gerota. A acceptat să îşi continue datoria în mijlocul bolnavilor din spital. În momentul izbucnirii epidemiei de tifos la Iaşi, doctorul Gerota i-a cerut să rămână, spunându-i: „După dumneata n-are cine să plângă“. Deşi expunsă pericolului contaminării, monahia Mina a rămas fidelă crezurilor evanghelice de slujire a aproapelui. După încheierea războiului, prin înaltul decret regal din 7 iulie 1918, viteaza monahie a fost decorată cu „Crucea comemorativă“. Se întoarce apoi la Mănăstirea Varatec, cu conştiinţa împăcată: „Noi, călugăriţele şi călugării, ne-am pus în nesiguranţa vieţii… pentru ţară şi am slujit cu credinţă şi am mers în război cu toată conştiinţa, în ajutorul răniţilor pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferinţă… Ne-am împlinit datoria nu ca nişte oameni, ci ca ostaşi ai Domnului şi ai ţării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului“. După moartea mătuşii sale, în 1923, maica Mina s-a mutat de la Agapia la Mănăstirea Nămăieşti, în judeţul Argeş. În anii ’30 se înscrie, cu binecuvântarea patriarhului Miron Cristea, la Institutul surorilor de caritate „Regina Elisabeta“ din Bucureşti. A câştigat încrederea patriarhului, care a numit-o apoi pe maica Mina Hociotă conducătoarea unui grup de infirmiere la Şcoala de infirmiere de la Cluj.

Decorată, după 50 de ani de la încheierea Primului Război Mondial

În momentul izbucniri celui de-al Doilea Război Mondial, maica Hociotă avea 45 de ani. E mobilizată din nou şi trimisă la Spitalul din Câmpulung Muscel, arătând acelaşi entuziasm, ca şi în tinereţe, pentru cauza naţională. A devenit membră activă în „Asociaţia surorilor de caritate de război din România“ şi în „Corpul luptătorilor naţionalişti“. Contribuţia ei la victoria din primul război era încă vie în amintirea tuturor. Faptele ei de vitejie, precum şi actele sale de caritate n-au fost uitate nici peste mulţi ani, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Aşa se face că în 1968, la Mărăşeşti, în faţa Mausolelului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la Primul Război Mondial, printre veteranii prezenţi acolo, să fie prezentă şi maica Mina Hociotă. Autorităţile de stat i-au conferit atunci medalia „Virtutea ostăşească“ – clasa I.

Cea mai valoroasă medalie – dragostea de aproapele

A îmbătrânit într-o chilie modestă din Mănăstirea Nămăieşti, mângâindu-se cu amintirile şi păstrând cu sfinţenie cele câteva decoraţii, insigne, brevete, acte care îi dădeau mulţumirea unui destin împlinit, un destin aflat sub semnul curajului şi al iubirii jertfelnice faţă de oameni şi faţă de patrie. Se simţea binecuvântată de Dumnezeu care a chemat-o, la vârsta de 20 de ani, la o slujire prin excelenţă bărbătească: armata. Deşi a trăit mai mult pe front şi prin spitale, decât între zidurile mănăstirii, l-a cunoscut pe Dumnezeu în suferinţa răniţilor pe care i-a îngrijit. Până la momentul trecerii ei la Domnul, în 9 iulie 1977, a primit neîncetat cuvinte de mulţumire, scrise pe cărţi poştale şi fotografii, cu caligrafie simplă, dar din sufletele pline de recunoştinţă, de la cei pe care i-a îngrijit în zilele cumplite ale războiului. Rămân memorabile cuvintele vrednicului de pomenire mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, care a alcătuit o biografie a vrednicei: „E un exemplu bun de devotament monahal pentru cauza Patriei. Este un exemplu grăitor pentru modul cum şi-a înţeles monahismul românesc misiunea lui spirituală: nu pentru izolare şi individualizare, ci pentru slujirea aproapelui şi a Ţării. În vremuri de linişte s-au bucurat de tihnă şi şi-au împărţit devotamentul între rugăciune şi muncă; în vremuri de restrişte s-au regăsit dintr-odată, laolaltă cu ceilalţi cetăţeni, gata să facă totul pentru libertate, pentru demnitate, pentru independenţă“.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.