Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Cartea alba

in Limba romana

4dbfcf39c96e64d9ed2be0f802b

Eu sunt Ramtha, o entitate suverană, care a trăit acum foarte multă vreme în urmă, pe acest plan, purtând numele de Terra. La sfârşitul acestei existenţe eu nu am murit de fel, am cunoscut ascensiunea căci am învăţat să supun puterea gândului şi să-mi trimit corpul într-o dimensiune cu viaţă invizibilă. De asemenea, am realizat o existenţă de libertate nelimitată, de forţă de viaţă nelimitată. Alţii au făcut ascensiunea lor de la (pământ) Terra, care au trăit după mine.

In prezent fac parte dintr-o frăţie invizibilă care iubeşte omenirea şi o iubeşte mult. Noi suntem fraţii voştri care vă auzim rugăciunile şi meditaţiile voastre şi care vă observăm mişcările. Ca şi voi, noi am trăit sub formă omenească făcând experienţa disperării, a suferinţei şi a bucuriei. Totusi, învăţând să stăpânim şi să depăşim experienţa omenească pe acest plan, noi am realizat o stare de existenţă superioară.

In sfârşit, eu am venit să vă învăţ că voi toţi sunteţi foarte importanţi şi preţioşi, deoarece viaţa care curge în voi şi gândirea acordată fiecăruia dintre voi – aşa cum o întrebuinţaţi – este inteligenţa şi forţa vitală pe care voi o numiţi Dumnezeu. Această esenţă ne leagă pe toţi, nu numai de cei ce trăiesc în acest plan, dar şi de cei ce trăiesc în imensele universuri pe care ochii voştri nu ştiu încă să le deosebească.

In sfârşit, sunt aici ca să vă reamintesc moştenirea voastră, uitată de voi de multă vreme, de foarte multă vreme. Am venit să vă înalţ până la o perspectivă ridicată de unde să puteţi deduce şi înţelege că voi sunteţi de fapt nişte entităţi divine şi nemuritoare care dintotdeauna aţi fost iubite şi hrănite de către esenţa numită Dumnezeu. Si mai sunt aici ca să vă ajut să înţelegeţi că numai voi aţi creat toate realităţile vieţii voastre prin sublima voastră inteligenţă şi că este aceeaşi forţă care vă permite să alegeţi pentru crearea şi experienţa din toată realitatea pe care doriţi să o creaţi şi cunoaşte.

Nenumarate entităţi au venit de-a lungul istoriei voastre şi noi toţi am încercat pe nenumărate şi diferite căi să vă reamintim măreţia voastră, puterea voastră şi nemurirea. Noi am fost regi cuceritori, sclavi, eroi, Christi, crucificaţi, profesori, ghizi, prieteni, filozofi – orice stare susceptibilă de a crea conştiinţă. În anumite momente noi am intervenit în treburile voastre ca să vă împiedicăm să vă distrugeţi şi sp permitem vieţii aici de a continua să ofere suportul necesar experienţelor voastre şi evoluţiei voastre spre fericire. Dar voi aţi persecutat pe cei veniţi să vă ajute sau i-aţi transformat în statui, voi aţi deformat şi schimbat cuvintele lor de aşa manieră ca ele să coincidă cu destinele personale. În loc să aplice învăţăturile lor, numeroşi dintre voi aţi sfârşit prin a adora pe cei ce vă învăţau.

Pentru a evita de a fi adorat, am ales să nu vin în invelişul meu material, aşa că m-am adresat vouă prin intermediul unei entităţi care a fost fiica mea iubită în timpul cât am trăit aici, pe acest plan. Fiica mea care a consimţit cu amabilitate să-i folosesc propriul ei înveliş şi care s-ar putea numi un canal pur având în vedere că sunt esenţă. În momentele în care vă vorbesc, ea nu este în corpul său, sufletul şi spiritul au părăsit-o cu desăvârşire.

Eu am adus cu mine vântul schimbării. Eu însumi şi cei din jurul meu pregătim umanitatea pentru un extraordinar eveniment, de altfel deja schiţat. Noi vom face unirea dintre popoarele din acest plan şi pentru aceasta vom acorda omului posibilitatea de a fi martor a unor lucrări sublime, strălucitoare, care vor produce în el o descriere care va permite conştiinţei şi dragostei să se răspândească.

Pentru care motiv se fac toate acestea? Din dragoste, căci voi sunteţi iubiţi cu o iubire superioară aceleia pe care o puteţi concepe şi pentru că a venit timpul să se conducă într-un mod cu adevărat inteligent şi nu în modul cum a fost până acum, ca un flagel care l-a cufundat în obscuritate timp de secole, luându-i libertatea, împărţind popoarele, provocând ură între amante şi rpzboaie, între naţiuni. Timpul a venit pentru ca toate acestea să ia sfârşit. Timpul pentru ca omul să-şi dea seama că este divin, nemuritor şi să înceteze să se târască pentru a-şi asigura supravieţuirea pe acest plan.

Va veni ziua, şi este aproape, când cunoaşterea va fi abundent răspândită pe acest plan de către uluitoare entităţi, de fapt fraţii voştrii mult iubiţi. Atunci ştiinţele vor prospera, ele se vor dezvolta ca niciodată până acum. Această epocă se va numi “Epoca lui Dumnezeu” şi se va naşte în parte în virtutea unei noţiuni diferite de timp.

In anii următori boala, suferinţa, ura şi războiul vor dispare. Corpul omenesc nu va mai îmbătrâni şi nici nu va muri, viaţa pe acest plan va fi neîntreruptă. Acestea toate se vor manifesta în viaţa fiecăruia, graţie inteligenţei mărite şi dragostei mult mai profundă.

Nu este mântuire în om decât în descoperirea esenţei divine din el. Această descoperire există în voi germinând (chiar de pe acum). În timp ce voi vă veţi descoperi meritele voastre, valoarea voastră şi nemurirea vieţii voastre, conştiinţa gândului nelimitat, a libertăţii nelimitate se va amplifica încetul cu încetul. Atunci, gândurile şi descoperirile voastre vor înălţa şi mări conştiinţa peste tot în jurul vostru. Trăind aceste lucruri pe care le-aţi înţeles pentru binele şi întregul vostru beneficiu, veţi oferi şi altora posibilitatea a fi martorii, prin voi, unui proces superior de gândire, de o inteligenţă – înţelegere-superioară, a unei existenţe mai fericite şi mai plină de înţelepciune.

Epoca prezentă este cea mai extraordinară din toată istoria voastră. Cu toate că este presărată cu dificultăţi şi sfidări, aţi înţeles să trăiţi din pricina împlinirii pe care o oferă. De multă vreme a fost făcută promisiune oamenilor că-l vor vedea pe Dumnezeu în viaţă. În timp ce vieţile s-au succedat, n-aţi reuşit să-l descoperiţi. În prezent, în schimb, cei mai mulţi dintre voi îl vor vedea cu adevărat. O minunată împărăţie se va ivi, civilizaţii vor apare, a căror existenţă nici n-aţi putut să o banuiţi. Dragostea, pacea, bucuria de a trăi, vor onora cu prezenţa lor acest pământ binecuvântat, nestemata universului vostru şi locuinţa lui Dumnezeu.

Luaţi aminte la ceea ce vi se va spune. Permiteţi acestor cuvinte să pătrundă în voi. Făcând-o din gând în gand, din sentiment în sentiment, din clipă în clipă, veţi înţelege din nou material, puterea şi slava voastră.

CAPITOUL 1

EU SUNT RAMTHA. EU SUNT RAM CUCERITORUL, RAM DUMNEZEUL.

AM FOST UN BARBAR ŞI AM DEVENIT DUMNEZEU. AM DEVENIT GRAŢIE UNUI MIJLOC ÎN ACELAŞI TIMP FOARTE SIMPLU ŞI FOARTE PROFUND. CEEA CE VĂ ÎNVĂŢ, ESTE EXACT CEEA CE AM ÎNVĂŢAT.

Eu sunt Ramtha, “Le Ram”,în limba foarte veche a timpului meu, aceasta înseamnă Dumnezeu. Eu sunt prea celebrul Ram al poporului hindus, primul om născut din matricea de femeie şi din mijloc de om, care a făcut ascensiunea de la acest nivel. Această artă n-am învăţat-o de la vreo fiinţă omenească ci prin mine însumi, înţelegând Dumnezeul viu în toate lucrurile. Mai înainte am fost omul care ura şi dispreţuia, care ucidea şi cucerea ca să domnească.

Eu am fost primul cuceritor pe care acest plan l-a cunoscut. Am întreprins un foarte lung drum, un drum care a durat în total 63 de ani, şi prin care am cucerit trei sferturi din lumea cunoscută pe atunci. Totuşi, cea mai mare cucerire a mea a fost propria mea cucerire. Am învăţat să mă iubesc şi să îmbrăţisez totalitatea vieţii, după care m-am ridicat cu vântul pentru eternitatea timpurilor.

Ascensiunea mea a avut loc în prezenţa poporului meu, la nord-estul muntelui numit Indus. Poporul era compus din Lemurieni, din poporul Ioniei şi din triburi fugite din Atalia, ţara pe care voi o numiti Atlantida. Sunt descendenţii poporului meu cei care în zilele voastre formează populaţia Indiei, Tibetului, Nepalului şi a Mongoliei de Nord.

Nu am trăit decât o singură viaţă pe acest plan, sunt de atunci 350 000 de ani, după felul vostru de a percepe timpul. M-am născut în ignoranţă şi disperarea extremă a unui popor nenorocit, pelerinii veniţi din ţările Lemuriei şi care trăiau în cartierele mărginaşe ale Onai-ului, oraşul portuar, cel mai important al Atlantidei, în sfera sa meridională. Aceasta se petrecea în perioada numita “cei ultimii o sută de ani”. Acest pământ după aceea s-a desprins şi valurile l-au înghiţit.

Civilizaţia Atlantidei era condusă prin intelect. În Atlantida trăiau oameni extrem de dotaţi pentru ştiinţe. Stiinţele lor, de altfel, întreceau pe cele ale lumii moderne, căci Atlanţii înţeleseseră principiul luminii şi îl puneau în aplicare. Ei ştiau să transforme lumina în energie pură. Ei posedau chiar şi vase acţionate prin lumină (ştiinţă care le-a fost dezvăluită de entităţi ce locuiesc în alte sisteme solare cu care aveau legături). Foarte rudimentare aceste vase, evoluau bine în aer. Cum Atlanţii erau pasionaţi de tehnologie, adoraţia lor mergea spre intelect. Astfel, într-un fel intelectul era religia lor.

Lemurienii erau foarte diferiţi. Ei nu aveau tehnologia avansată a atlanţilor, ei posedau doar o mare înţelegere a lucrurilor spirituale. Măreţia strămoşilor mei stătea în înţelegerea valorilor invizibile. Ei adorau şi visau la ceea ce era dincolo de Lună şi de stele. Ei iubeau o esenţa, o putere pe care au denumit-o Dumnezeu necunoscut. Şi cum Lemurieii nu adorau decât pe acest Dumnezeu, Atlanţii îi dispreţuiau aşa cum dispreţuiau tot ce era “progresist”.

In zilele lui Ram, când eram un mic băieţel, viaţa era dură şi excesiv de aspră. În acest moment anume Atlanţii pierduseră tehnologia lor, centrele din nord fiind distruse. Călătoriile în spaţiu au străpuns stratul ceţos care înconjura planeta voastră, asemănător aceluia care înconjoară acum planeta Venus. Stratosfera distrusă, averse de apă cădeau pe pământ, unde s-a resimţit o răcire a atmosferei. Aproape toată Lemuria şi întreaga suprafaţă din nordul Atlantidei a fost acoperită de ape. Locuitorii din nord şi poporul Lemurian s-au refugiat atunci în sudul Atlantidei.

După distrugerea tehnologiei din nord, viaţa a devenit treptat primitivă în sud. În cei 100 de ani care au precedat scufundarea Atlantidei, regiunea meridională a cunoscut decăderea şi în curând s-a regăsit în mâna unor tirani care au ţinut poporul în plasa unor legi draconice. Sub înfiorătoarea stăpânire a acestor tirani, Lemurienii erau priviţi ca bălegarul Pământului, mai puţin decât câinii vagabonzi.

Imaginaţi-vă un moment că, sunteţi scuipaţi, că se urinează pe voi şi nu aveţi decât lacrimile pentru a vă spăla. Imaginaţi-vă că şi câinii vagabonzi au hrană mai bună decât a voastră, care mâncaţi orice pentru a vă potoli durerile din burţile voastre.

Pe străzile Onai-ului frecvent se puteau vedea copii brutalizaţi şi femei bătute şi violate. Adesea se observau Atlanţi trecând pe lângî un Lemurian pe stradî, un Lemurian înfometat, ducându-şi batista la nas (îmbibate cu apă de trandafir sau iasomie), căci noi eram pentru ei infame creaturi rău mirositoare. Noi eram mai puţin decât nimic, deşeuri fără suflet şi inteligenţă deoarece nu cunoşteam ştiinţific gazul şi lumina. Pentru faptul că noi nu eram înclinaţi către intelectualitate, ca să zicem aşa, am fost reduşi la starea de sclavie, numai buni să lucrăm pământul.

Iată deci, ceea ce avea loc în anii în care m-am născut pe acest plan. Iată ce era pe vremea mea. În ce fel de vise eram eu prins? Cel în care venea omul intelectual, arogant şi prost.

Nu o condamn pe mama că m-am născut din tată necunoscut. Nu îl condamn pe fratele meu pentru că nu era din acelaşi tată cu mine. Tot aşa n-o condamn pe mama că eram de o totală sărăcie. Eram încă mic copilandru când am văzut-o pe mama scoasă în stradă şi batjocorită. După cele întâmplate am văzut cum mamei i se mărea burta şi astfel am ştiut cine este tatăl. Am văzut-o pe mama plângând că a trebuit să mai apară un copil nefericit, care să sufere ca noi în acest “pământ al făgăduinţei”!

Mama era foarte slabă. A trebuit să am grijă de ea. Plecam după hrană pe străzi, după câinii vagabonzi sau animale salbatice, mergeam noaptea târziu să fur grâu de la cei ce posedau. E drept că eram foarte iute de picior. O hrăneam pe mama, astfel a putut să alăpteze pe mica mea surioară. Nu o condamn pe mica mea surioară de moartea mamei mele mult iubite, căreia i-a supt şi ultima picătură de vlagă. Imediat după aceasta, sora mea a avut diaree; neputând să mai păstreze hrana în ea, viaţa s-a scurs din ea.

M-am dus să adun câteva scânduri şi deasupra am aşezat-o pe mama şi pe micuţa mea soră. Apoi am plecat cu multă precauţie noaptea în căutarea focului. Am spus o rugăciune pentru mama şi sora mea, amândouă dragi inimii mele. după care am dat foc degrabă scândurilor. Am vrut ca miasma să nu-i incomodeze pe Atlanţi, căci dacă ar fi simţit-o, ar fi aruncat corpul degrabă şi hienele s-ar fi năpustit şi l-ar fi sfârtecat.

In timp ce priveam cum dispăreau mama şi sora mea, ura mea pentru Atlanţi se îngroşa în mine până la a deveni un puternic venin de viperă – şi nu eram decât un copil. In timp ce fumul încărcat cu miros de carne arsă se răspândea prin toată valea, am început să mă gândesc la Dumnezeul Necunoscut al poporului meu. Nu reuşeam să înţeleg nedreptatea acestui Dumnezeu şi nici de ce a autorizat crearea acelor monştrii ce urau atât de mult poporul meu. Ce-au făcut mama şi sora mea ca să merite un sfârşit atât de josnic (nefericit), cum a fost al lor ?

Nu-l dezaprobam pe Dumnezeul Necunoscut pentru lipsa Lui de dragoste pentru mine. Nici de lipsa Lui de dragoste pentru poporul meu. Nu-l dezaprobam pentru nimic – îl uram ! Nu mai aveam pe nimeni, căci fratele meu a fost ridicat de un satrap şi dus în stare de sclavie în aceea ţară care mai târziu a primit numele de Persia. S-a abuzat de persoana lui pentru plăcerea satrapului, pentru ceea ce se chema satisfacerea şalelor.

Eram pe atunci un băiat de 14 ani, slăbit, având în el o mare amărăciune. De aceea, am hotărât să dau bătălia cu Dumnezeul Necunoscut al strămoşilor mei – era singurul motiv pentru care mi se părea demn de a muri. Eram hotărât să mor cu condiţia să o fac cu demnitate; ori în ochii mei moartea primită din mâna omului nu putea fi decât dezonorantă.

Am observat un munte înalt, un loc misterios care se contura exact deasupra orizontului, în depărtare. Mi-am zis că dacă există Dumnezeu, acela nu poate locui decât acolo, adică deasupra noastră, asemenea celor ce guvernau poporul nostru. Dacă m-aş fi urcat pe acest munte, mi-am zis eu, aş putea să-l întâlnesc pe Dumnezeul Necunoscut şi să-i declar ura ce mi-o inspira nedreptatea Sa.

Am părăsit cocioaba mea şi mergeam zile întregi devorând lăcuste, furnici, rădăcini. La poalele muntelui am început să mă caţăr. După aceea urcam şi urcam, până la norii, care în acel moment ascundeau ochilor mei vârfurile lor albe, în sfârşit voi da bătălia cu Dumnezeul Necunoscut. Strigam către El. Sunt un om! De ce n-aş avea şi eu demnitate? Si i-am cerut să-şi arate faţa, dar el mă nesocoti. Eu am căzut în fund şi mi-am dat drumul lacrimilor. Am plâns până ce întinderea albă din jurul meu îngheţa din pricina lacrimilor. Când am ridicat ochii, o femeie era în faţa mea, minunat de frumoasă, ţinea în mână o sabie imensă. Ea îmi vorbi, spunând: “Ram, Ram tu care ţi-ai pierdut curajul, rugăciunile tale au fost ascultate. I-a această sabie şi fă propria ta cucerire!” O secundă după aceea, ea a dispărut.

Să mă cuceresc eu însămi ? îmi era imposibil să întorc lama spre mine ca să-mi tai capul; braţele mele prea scurte nu erau nici cât teaca sabiei. Dar această sabie impunătoare mă onora. Deja nu mai tremuram, ba chiar dimpotrivă, mă încălzisem. Si când ochii mei priviră din nou locul unde căzuseră lacrimile mele, o floare creştea, o floare cu un parfum suav şi cu o culoare atât de delicată încât am înţeles că însemna speranţă.

Cobor din munte ţinând în mână sabia enormă. În analele poporului hindus această zi este descrisă ca teribila zi a lui Ram. Un copil s-a urcat pe munte, un om s-a coborat. Trupul meu nu mai era nici slab, nici delicat, am devenit un Ram adevărat în deplină semnificaţie a acestui cuvânt. Eram un foarte tânăr bărbat cu o strălucire înspăimântătoare în privire şi cu o sabie mai mare ca el. Uneori îmi pare că aş fi avut înţelegerea înceată în această existenţă, căci niciodată n-am înţeles cu adevărat ce făcea sabia uşoară atât încât să o pot duce, ea fiind atât de imensă încât nouă mâini împreună n-o puteau ţine în gardă.

Din munte m-am întors la Onai. Pe câmp, în jurul oraşului, o femeie ridică capul. Puse mâna ştreasină la ochi şi mă privea, în timp ce mă apropiam. Curând toţi şi-au întrerupt lucrul. Căruţele se opriră. Măgarii zbierau. Poporul se puse să fugă în direcţia mea, şi atitudinea mea i-a convins căci unul câte unul îşi adunau uneltele amărâte şi m-au urmat până în oraş. Când am cerut Atlanţilor să-şi deschidă grânarele poporului înfometat, ei mă scuipară în ochi. Noi am deschis grânarele şi apoi dădurăm foc la Onai. Onai arse până la temelii. Nici un singur moment nu m-am întrebat dacă aş fi în stare să-i răpun pe Atlanţi. Puţin îmi păsa dacă voi fi viu sau mort căci nu mai aveam nici un motiv să trăiesc.

Dar, în ciuda masacrului şi a incendiului, a rămas în străfundul meu o rană adâncă. Ura mea nu se potolise. Am părăsit oraşul mergând spre munte, gândind să mă ascund, dar poporul mă urma. Totuşi, blestemam pe toţi, le aruncam pietre şi pe deasupra şi scuipam.

Ram, Ram”, cântau ei, purtând pe umeri ustensilele lor de câmp şi baloturi pline cu grâu şi conducând în faţa lor turme de oi şi capre. Le strigam să mă lase în pace, să se întoarcă la ei; degeaba şi totuşi mă urmau căci ei nu mai aveau în ce locui.

Cum ei insistau să mă urmeze oriunde m-aş fi dus, am adunat toate aceste creature “fără suflet” de diferite denumiri. Au devenit armata mea, poporul meu. această era momentul în care s-a constituit marea armată a lui Ram. La început ea număra aproape 10.000 de oameni. Din acea zi m-am simţit îndemnat să dobor tirania şi să mă fac bine respectat. Si după toate asediile, toate bătăliile purtate, numeroase ţări biruite, mulţimi eliberate, armata mea puţin câte puţin creştea şi devenit celebra, apoi a devenit legenda lui Ram şi armata sa.

Următorii 10 ani care au urmat, am rămas o entitate sub influenţa constrângerii, un barbar dispreţuind tirania oamenilor, uram specia umană şi nu speram decât un singur lucru: a muri. Spre deosebire de un mare număr din oamenii mei, mie nu-mi era deloc frică de moarte – dorinţa mea era numai de a muri onorabil. De asemenea, eu nu cunoşteam frica; nu cunoşteam decât ura.

Pentru a susţine un atac de unul singur, fără să ai pe nimeni nici la stânga – nici la dreapta, trebuie să fii nebun. Cel care riscă aşa ceva este plin de un puternic sentiment pe nume ura. Pentru duşmanii mei, eram desigur un frumos spectacol de nimicire (măcar dacă ar dori să-mi facă onoarea) şi ca să primesc moartea am ales cei mai viteji opozanţi. Dar vedeţi voi, lipsa fricii întăreşte voinţa de a cuceri. Astfel, am devenit un mare cuceritor. Inainte de mine, nu au existat cuceritori, numai tirani.

Eu am creat războiul. Din toţi cuceritorii pe care i-a avut acest pământ (plan), eu am fost primul. Inaintea mea nu s-a format încă niciodată vreun grup de răzvrătiţi ca să lupte împotriva aroganţei Atlanţilor; nici unul. în furia mea şi în duşmănia mea care mă animau, am devenit ceea ce voi aţi numi o valoroasă entitate. Stiţi voi ce este un erou ? Ei bine, eu eram într-adevăr. Eroul prezervă viaţa, el pune capăt relelor vieţii, cu toate că actionând în acest fel, el creează fără să-şi dea seama un alt rău. Dorinţa mea era de a combate tirania sub toate aspectele ei şi am făcut-o realmente, dar pentru a deveni exact ceea ce dispreţuiam.

Eram o entitate ignorantă, un barbar, un imbecil. Si în marşul meu, timp de 10 ani am făcut razboi unor nevinovaţi şi mi-am croit drum printre multe ţări cu lovituri de sabie şi incendiu – până în ziua în care am fost străpuns la rândul meu de o sabie foarte vitează. Sângeram din abundenţă. La un moment dat, când priveam cum viaţa se scurgea din mine pe un teren de marmură albă ca zăpada, aparent fără defect, am văzut cum fluviul roşu a găsit o fisură prin care se scurgea. In timp ce eram aici pe marmura rece, privind cum sângele îmi gâlgâia din trup, se făcu auzită o voce şi această voce mi se adresa mie, spunând “în picioare!”. Ea spuse: “în picioare!”.

Atunci, am ridicat cu greutate capul, am întins mânile înaintea mea; apoi mi-am adunat genunchii sub mine. Am ridicat fruntea, mi-am redresat şi reechilibrat capul pe umeri. după aceea am pus piciorul stâng întărindu-l pe podea. Si, în sfârşit, adunându-mi toate forţele am pus mâna stângă pe genunchiul stâng şi mâna dreaptă în rană şi dintr-o mişcare bruscă m-am ridicat. Aici în picioare, sângele curgându-mi din gură, am văzut atacatorii rupând-o la fugă. Văzându-mă pe picioare au dobândit convingerea că sunt nemuritor. Soldaţii au asaltat oraşul şi au pus foc. Oraşul a fost distrus până la temelie. Eu n-am putut uita aceea voce care mi-a ordonat să mă scol şi m-a împiedicat de a muri. În anii care au urmat, m-am ocupat ca să-i găsesc chipul.

Oamenii mei m-au încredinţat femeilor care ne însoţeau, care m-au îngrijit. A fost la drept vorbind o experienţă foarte umilitoare, căci eram forţat să le ascult şi să mă las dezbrăcat în faţa lor. Nu puteam să-mi fac nevoile singur. Printre altele, trebuia să suport cataplasme rău mirositoare care constau din grăsime de vulture, aplicate pe piept. (grăsimea de vulture, îmi spuneam eu, nu serveşte la vindecare ci la menţinere în viaţă; atât de cumplită era aceea miasmă că numai simplul fapt că o respiram păstra în mine un pic de viaţă).

In timpul acestei convalescenţe, mândria şi ura mea au trebuit să cedeze din plin din pricina exigenţelor supravieţuirii. In timp ce-mi reveneam din cumplita rană, orice activitate îmi era interzisă; aşa că am început prin a contempla lumea înconjurătoare. Într-o zi, am observat, aşadar, o bătrână femeie pe punctul de a părăsi acest plan, o vedeam cum se agăţa cu toate puterile de o pânză. Alungită la lumina Soarelui de amiază, o străbateau frisoane; am văzut gura deschizându-i-se şi faţa luând o expresie consternată, ochii i-au devenit sticloşi şi indiferenţi la lumină. Nimic nu mişca, în afara brizei şi a părului de pe bătrânul ei cap.

Am început să mă gândesc la acestă femeie şi la fiul ei care a pierit şi mă gândeam la marea lor inteligenţă. Apoi atenţia mea s-a îndreptat către Soare, care nu piere niciodată. Este acelaşi Soare pe care bătrâna l-a văzut prin crăpăturile acoperişului când s-a născut. Si tot pe el l-a observat în momentul morţii. Am privit soarele. Si, vedeţi voi, el nu face caz de această moarte. Si am mai privit Soarele când femeia a fost băgată în pământ, sub un plop înalt lângă râu.

In ziua aceea, când el se culca, l-am blestemat. El părea aşezat pe mantia munţilor, asemenea unei imense bijuterii arzătoare cu ochii stacojii. Am parcurs din privirea înălţimile violacee şi valea deja învelită în ceaţă şi iată cum ţepii de lumină aureau toate cele dând iluzia frumuseţii. Am văzut norii mişcându-se şi luând tonuri stacojii, roşu aprins şi roz.

Soarele încet-încet s-a retras dispărând în spatele muntţlor şi aceştia se ridicau ameninţători deasupra orizontului, ca nişte dinţi gata să muşte. Ultimele raze au dispărut în faţa întunericului care avansa. O pasăre ţipa deasupra mea. Atunci am ridicat capul spre cer şi am văzut că luna se ridica palidă, în cerul întunecat. Briza începu să sufle: am simţit-o trecând prin părul meu, uscându-mi lacrimile – o greaţă mă cuprinse.

Eram un luptător desăvârşit, care cu sabia sa putea străpunge un om într-o fracţiune de secundă. Am tăiat capete, am doborât şi masacrat oameni. Am sorbit sângele şi mirosul cărnii arse. La ce bun, mi-am spus eu, tot acest masacru? Soarele va apune cu aceeaşi măreţie, păsările vor ţipa în noapte, luna va răsări.

In aceea noapte, am început să meditez despre Dumnezeul Necunoscut. În adevăr, nu mai doream altceva decât un singur lucru: să înţeleg această esenţă invizibilă, aparent atât de înspăimântătoare, atât de misterioasă şi depărtată. În fond, ce este omul? Da, ce este el? De ce nu este el superior Soarelui? De ce bătrâna femeie nu şi-a mai putut continua viaţa? Pentru care motiv omul este după toate aparenţele fiinţa cea mai vulnerabila din toate fiinţele de pe acest plan; el fiind foarte numeros, fiind şi forţă creatoare. Daca omul are atâta importanţă câtă îi acordă poporul meu, de ce Soarele nu se opreşte pentru a plânge moartea unuia dintre ei? De ce Luna nu-şi îmbracă culoarea violet? De ce păsările sălbatice nu-şi întrerup zborul. Chiar aşa se pare, are prea puţină importanţă, căci toate îşi continuau mersul lor, în ciuda pericolului ce-l ameninţa.

Vroiam să înţeleg. Nimic altceva nu mă mai interesa.

N-am primit învăţătura de la nici un om, ca să înţeleg pe Dumnezeul Necunoscut, căci n-aveam încredere în nimeni. Ochii mei au văzut prea mult răutatea lui şi perversitatea lui, am suferit prea multe pierderi din cauza lor. Am văzut oameni dispreţuindu-şi semenii, crezându-i fără suflet. Am văzut nevinovaţi cu măruntaiele scoase sau arşi. Am văzut copii culcaţi goi pe blocuri pentru sclavi şi fiinţe perverse aplecate peste ei, examinându-i şi smulgând părul adolescentin ca să semene aparent cu copii înainte de a-i viola. Am văzut preoţi şi profeţi care, în ura lor de oameni, inventau creaturi oribile capabile de îngrozitoare chinuri, în sfârşit ca să poată guverna şi reduce la starea de sclavie pe semenii lor.

Nu există om viu pe care să mi-l doresc profesor, căci gândirea tuturor era alterată – ceea ce în realitate era pur inocent, ei l-au alterat din pricina înţelegerii lor limitate. De asemenea, am refuzat sî am de-a face cu un Dumnezeu creat din înţelegerea omului, un asemenea Dumnezeu era în ochii mei vulnerabili.

Au fost elementele vieţii, cei mai autentici profesori ce pot fi găsiţi, care m-au învăţat Dumnezeul Necunoscut. Am învăţat de la zile, de la nopţi, de la viaţă fragila şi neglijabilă, abundenta până în faţa distrugerii şi a morţii.

Contemplam Soarele care se ridica cu măreţie la orizont. Observam drumul lui spre cer, până în sfera occidentală unde pleca la culcare. Am învăţat că oamenii ce se luptau cu vitejie, încetau să se mai lupte la apusul Soarelui.

Am observat Luna care în frumoasa ei lumină palidă parcurgea, dansând, bolta cerească iluminând întunericul în drumuri misterioase şi minunate. Focul din tabăra noastră se ridica spre cer noaptea şi îl lumina. Ascultam păsările salbatice atingând apa cu aripile lor, foşnetul păsărilor în cuiburile lor, râsul copiilor. Pândeam stelele căzătoare, observam privighetorile, chiciura scânteind şi astfel creând iluzia unei alte lumi. Vedeam frunzele de măslin schimbându-se din verde deschis spre argintiu la adierea vântului.

Urmăream din ochi femeile în picioare lângă râu, care scoteau apa în urne, fuste ridicate şi înodate, ele îşi descopreau genunchii de alabastru. Ascultam vorbăria lor zgomotoasă şi râsul lor tachinător. Sorbeam fumul focurilor depărtate şi usturoiul şi vinul din respiraţia oamenilor mei.

Dar natura Dumnezeului Necunoscut, ceea ce era cu adevărat, nu am descoperit, decât după ce am observat viaţa în mersul ei şi după ce m-am gândit. Din aceste observaţii şi din aceste reflexii am conchis că Dumnezeul Necunoscut era diferit de zeii creaţi de gândirea alterată a omului.

Am înţeles că, zeii oamenilor nu erau decât personificarea lucrurilor de temut sau respectate, că adevăratul Dumnezeu este esenţa care întreţine şi permite omului să creeze şi să joace serios iluziile pe gustul lui, pe care le va regăsi în ziua în care va reveni în această lume pentru o nouă primavară, o nouă viaţă. Am înţeles că era în puterea forţei vitale în indestructibilitatea care se găsea în Dumnezeul Necunoscut.

Si cine era Dumnezeul Necunoscut? Era eu … dar de asemenea păsările în cuiburile lor de noapte, chiciura pe trestii, cerul de dimineaţă şi cerul de seară. Este Soarele şi Luna, râsul copiilor, genunchii de alabastru şi apa cristalină, mirosul de usturoi, de pielarie şi aramă. Mi-a trebuit timp până am înţeles, cu toate că erau mereu în faţa ochilor mei. Dumnezeul Necunoscut nu era, mi-am zis eu, nici dincolo de Soare, nici dincolo de Luna – era peste tot în jurul meu.

La naşterea acestui nou mod de fi, am îmbrăţişat viaţa şi mi-a plăcut să o fac, căci descoperisem un ideal. Am înţeles că viaţa nu este numai moarte şi duhoare de război – că ea era cu mult mai mult decât ceea ce percepusem până atunci. Această descoperire este aceea care, în anii următori, mi-a permis să înţeleg de asemenea că omul era creaţia supremă, căci dacă Soarele îşi continua drumul său pe firmament, atunci când omul murea, era numai pentru că nici nu se gândea să moară. Soarele nu ştia decât un singur lucru – a fi.

Ziua în care prin observaţie şi prin gândire am înţeles cine este Dumnezeul Necunoscut, ceea ce EL era, mi-am spus că eu nu vreau să pier şi să mor ca bătrâna femeie. Mijlocul exista desigur, mi-am zis eu pentru a ajunge să fii veşnic ca Soarele.

Rana mortală din corpul meu s-a vindecat, nu mai aveam altă treabă decât aceea de a privi, asezaţi pe un platou, armata mea devenea leneşă şi grasă. Într-o zi, când priveam spre orizont şi contemplam contururile fantomatice ale munţilor şi văilor neexplorate, am făcut această reflexie. Să fii Dumnezeul Necunoscut, forţă Vitală, a ce poate să semene ? Si cum aş putea eu avea parte de această esenţă care există vesnic?

In acel moment anume vântul îşi bătu joc de mine şi insulta lui depăşea limitele suportabilului, Îmi ridica mantia lungă, ca a unui rege, până deasupra capului. Era o situaţie penibilă, nu prea indicată pentru un cuceritor! După aceea, ridica o coloană de praf din pământul alăturat de culoarea sofranului. Ea se ridica exact lângă mine până în înaltul cerului. Apoi fiind un moment distrat, vântul se linişti şi făcu să cadă pe mine tot praful.

Vântul se puse din nou să sufle, dar puţin mai departe. L-am auzit mugind prin canion, acolo unde curgea un râu şi apoi mai departe în minunaţii măslini care-şi schimbau culoarea de la un verde deschis la argintiu. El ridică fusta unei frumoase tinere fete până la talie şi ea începu să chicotească. El smulse pălăria de pe capul unui băieţel şi el fugi să-şi prindă pălăria.

I-am cerut vântului să revină, dar el s-a abţinut, se mulţumea să râdă în rafale prin canion. I-am trimis ordine, până când mi-am învineţit obrajii. Degeaba. A revenit doar când mă găseam întins pe spate şi îmi mângâia obrazul. Aceasta este libertatea, mi-am zis.

Dacă nu era nimeni să mi se pară demn de a servi de ideal, vântul în schimb mi se părea prin comportamentul lui. Nimeni nu poate vedea vântul, totuşi când vine peste tine cu furie, te copleşeşte. Si oricât ai fi de puternic sau glorios, nu-i poţi declara război. Ce îi poţi face? Să-l tai cu sabia? Să-l despici cu securea? Să-l scuipi? Va continua să sufle şi-ţi va trimite scuipatul în obraji.

In afară de vânt, mă gândeam eu, mai poate fi ceva care poate da omului atâta libertate de mişcare, atâta putere care poate în întregime să scape naturii limitate a omului? Cine poate să-i permită acestuia să fie peste tot şi în acelaşi timp să nu moară niciodată?

In ochii mei, vântul era o ultimă esenţă, deoarece el subzista mereu, această mişcare fără piedică venind de hac oricui, neavând nici frontieră, nici formă; aşadar, iubind explorarea şi aventura; în aşa fel că el este desigur cel mai asemănător de esenţa Vieţii, de Dumnezeu. Si vântul nu judeca omul şi nici nu-l părăseste. Când îl chemi, el vine la tine, din dragoste. Este ceea ce trebuie să fie un ideal.

Astfel am dorit să devin vântul. Am început să-l contemplu, să îl observ cu atenţie. Era idealul meu. Eu vântul vroiam să fiu. Si toate gândurile mele tindeau spre această devenire. Contemplam vântul, mă fortam să mă acord cu uşurinţă lui, cu conturile lui insesizabile, cu inconsistenţa lui.

Am devenit vântul abia după 6 ani. 6 ani s-au scurs de când cu rana mea. Seara, mă duceam să mă asez pe un platou mai lateral, priveam Luna, dulcea sa paloare şi eram atent la vânt. Si, veni ziua când m-am regăsit foarte sus la cer, într-un mod cu totul neaşteptat. Mi-au trebuit câteva clipe ca să înţeleg că eram afară din corp. Când l-am văzut pe acesta, departe sub mine, pe platou, extrem de mic, frica intră în mine (n-am cunoscut frica din ziua în care un adversar mi-a implantat sabia în corp). Ea a fost cea care m-a făcut să mă reintegrez în corp.

Când am deschis ochii o sudoare în acelaşi timp rece şi caldă picura pe fruntea mea – pentru a înţelege că am fost plecat afară din închisoarea învelişului meu.

Dar foarte curând, frica cedă locul unei exaltări, în faţa dovezii că am devenit vântul. M-am ……………. Dumnezeu-Izvorul, Puterea, Cauza, Vântul. Nu voi uita niciodată aceste minute extraordinare în care am fost harul şi frumuseţea şi viaţa abundentă a vântului şi am dedus că dacă am putut să devin vântul era numai din motivul hotărârii în privinţa idealului meu, pentru a fi ştiut să menţin clarviziunea acestuia în spiritul meu.

Ziua următoare, seara, m-am dus din nou în locul meu solitar, şi îmi imaginam devenind vântul cu bucurie şi exuberanţă, dar nimic nu se produsese. De nenumărate ori mi-am dat osteneala să devin vântul. Stiam sigur că experienţa mea n-a fost produsul imaginaţiei mele. Ea mi-a permis să văd lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Am evoluat în cer în felul cum ar face un porumbel, un vulture şi mi-am văzut bietul corp culcat sub mine.

Nu mai vroiam nimic, nu mai doream nimic, nu aveam decât un singur gând: să redevin acea libertate pe care am cunoscut-o. Dar, în ciuda tuturor sforţărilor mele, în ciuda tuturor transpiraţiilor mele ce se revărsau din corp (şi de nenumărate înjurături), nu m-am mai dus nicaieri. Am rămas în corpul meu şi această îmi păru mai greu ca niciodată căci acum aveam mai bine conştiinţa greutăţii lui. Totuşi, nu m-am îndepărtat de idealul meu. Si nici nu voi uita ceea ce am resimţit în clipa în care, de acolo de sus, mi-am aruncat ochii asupra bietului meu corp.

N-am mai redevenit vântul decât după multă vreme după aceea – numai după 2 ani, socotind după notiunea voastră de timp. Si de data aceasta nu a fost contemplând vântul, ci într-un moment în care m-am lăsat într-un somn reparator. Tocmai adusesem laude Soarelui, prafului asemănător cu sofranul, Lunei, stelelor, mirosurilor delicate de iasomie – pe toate acestea le-am lăudat. Si cum am închis ochii, m-am simtit din nou evoluând în cer, ca vântul!

Dupa ce am învăţat bine cum să-mi părăsesc corpul, am început să învăţ evaluarea distanţelor – lungă ucenicie. Dar veni ziua în care unul din oamenii mei s-a găsit într-o situaţie periculoasă. El căzu de pe cal şi piciorul îi rămăsese în scară. Gândul meu plecă la el şi îndată am fost acolo, eliberandu-i călcâiul captiv. M-am ridicat deasupra lui şi i-am urat: Noroc. Dar el a crezut că a visat!

Timp de mulţi ani am călătorit cu gândul în alte lumi şi pe lângă alte entităţi. Am văzut civilizaţii (născându-se) în zorii lor şi viitorul lor şi vieţi încă necunoscute de ele. Reusesc să anulez timpul în călătoriile mele, pentru a învăţa că entitatea se găseşte în locul precis unde gândeşte. Si ce deveni de atunci strategia cuceririlor? Eram un adversar de temut, căci ştiind să citesc gândurile inamicilor mei, eu îi invingeam pe toţi prin inteligenţă. Nu mai desfăceam împărăţiile, le lăsam să se desfacă singure.

Incetişor, aceasta a durat mai mulţi ani, în timp ce gândul la idealul meu deveni forţă vie a celulelor învelişului meu, sufletul meu schimbă cu încetul programarea acestuia ridicând intensitatea vibratorie, atât de mare îmi era dorinţa! De asemenea, mare era şi seninătatea în faţa vieţii de aici înainte. Si aceasta se propaga în întregul meu corp, făcându-l după măsură mai uşor şi mai luminos. Oamenii mei văzându-mă, îmi spuneau: “Este o aură în jurul corpului stăpânului nostrum”. Si era adevărat! Vibraţiile corpului s-au accelerat. Corpul meu nu mai vibra ca material ci ca lumină, de unde şi aura ce emana din corpul meu.

Cu timpul, corpul meu deveni transparent astfel că într-o seară m-am ridicat până la Lună. Reuşind să-mi intensific vibraţiile corpului – această a reuşit să vibreze atât de intens cât lumina – am călătorit cu, şi numai cu gândul. Eram în culmea bucuriei căci niciodată încă nu s-a auzit vorbind de o asemenea antrepriză! Cu toate acestea am revenit, dorind să verific dacă voi reuşi să reproduc experienţa. Si am reuşit de multiple ori, 63 de ori înainte de ultima mea ascensiune. Actul ascensiunii deveni pentru mine la fel de natural cum este pentru voi respiraţia.

Devenind vântul, am înţeles în ce măsură am trăit în limitare şi cât de libere sunt elementele. Am devenit inima unei puteri în mişcare, unei puteri de neîmblânzit, o mişcare sălbatică şi liberă – nesupusă greutăţii, măsurii şi timpului. Am devenit o forţă invizibilă fără formă, lumină pulsând care nu seacă. In acestă stare puteam să mă mişc în toată libertatea prin văi şi vâlcele şi şanţuri, pe munţi, pe oceane şi printre nori fără ca nimeni să mă zărească. Ca şi vântul aveam puterea să fac frunzele să se încline spre argintiu, să scutur arborii foarte viguroşi, să pătrund în plămânii unui bebeluş, apoi în gura unui îndrăgostit, apoi să mă întorc către nori ca să-i gonesc înaintea mea.

Când am devenit vântul, am înţeles cât era omul de neînsemnat şi neputincios în neştiinţa lui despre el însuşi şi cât de puternic devine prin cunoaştere

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web