Cea mai veche mărturie arheologică despre cinstirea Răstignirii şi a Numelui Mântuitorului Iisus Hristos descoperită în România

in Religie
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea o copilă din oraşul Constanţa a reuşit să adune de pe plaja Mării Negre circa 30-40 de pietre de inel (geme), pe care erau diferite reprezentări artistice. Nu le-a putut da importanţă acestora decât atunci când s-a făcut mare şi a ajuns să se stabilească la Londra. A luat batista cu descoperirile din copilărie şi aici le-a arătat unui colecţionar de antichităţi, care, dându-şi seama de importanţa lor, le-a achiziţionat şi apoi unele dintre ele au ajuns în colecţiile celebrului British Museum.
Responsabil al antichităţilor greco-romane era atunci învăţatul Cecil Smith. Pe cea mai importantă dintre geme el a publicat-o în The Annual of the British School at Athens, III, pp. 201-206, 1896-1897, sub titlul The Cru­cifixion on a Greek Gem. Im­portanţa ei decurge din faptul că pe pietricica (o cornalină roşia­tică) de podoabă a inelului este gravată Răstignirea Mântuito­rului Hristos, fiind considerată în acelaşi timp cea mai veche reprezentare a acestei teme din tot spaţiul creştin antic.
După Cecil Smith, gema a mai intrat în preocupările şi ale altor specialişti, care, în general, au acceptat concluziile sale, mai cu seamă datarea gemei în se­colele II-III şi originea ei siriană. Două excepţii de la cronologia stabilită de Smith le fac învăţatul german Franz Joseph Dölger (†1940) şi o cercetătoare tânără din Australia, Felicity Harley-McGowan, în vremea noastră: primul propune secolul al V-lea, cea de a doua, începutul sau mijlocul secolului al IV-lea.
Până de curând gema creş­tină a avut în toate publicaţiile, ca imagine, doar un desen rea­lizat după un mulaj în gips. Aşa am procedat şi noi în 1976, când am inclus gema în volumul Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, nr. 53, şi la fel Ion Barnea în cartea sa Les monuments paléochretiens de Rou­manie, Cittŕ del Vaticano, 1977, nr. 41, acceptând totodată da­tarea propusă de Dölger.
Deşi intrasem în 1976 în problematica pusă de gema de la Tomis şi cunoşteam soluţiile date de cercetători, ele nu mă mulţumeau. Totodată, intuiam importanţa deosebită pe care gema o poate avea pentru istoria şi iconografia creştină, în ge­neral, şi cea românească, în special, şi căutam prilejul să văd cu ochii mei şi să pipăi această relicvă, să obţin după ea o ilustraţie corespunzătoare şi s-o supun unei noi cercetări.
Prilejul mi s-a oferit în anul 2006, când am participat la cel de-al XXI-lea Congres inter­naţional de studii bizantine de la Londra. Atunci am mers de câteva ori la British Museum, am supus-o unui examen autoptic şi am obţinut de pe ea ilustraţia necesară.
Figura centrală a gemei este reprezentată de Mântuitorul Iisus Hristos, răstignit pe o cruce în formă de T(au), cu trup supradimensionat, în com­pa­raţie cu al Apostolilor, înşiraţi câte şase de o parte şi de alta a crucii. În acelaşi timp, Iisus este cu trupul gol, fapt care se explică prin cuvintele prorocului David, Psalmul 21, 20: „Îm­părţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi”, reproduse întocmai şi în Evanghelia după Ioan 19, 24. Capul este înclinat spre dreapta şi poartă o barbă scurtă, conică. Trupul supradimensionat în comparaţie cu al Apostolilor se explică prin influenţa artei antice, care reprezenta divinităţile sensibil mai mari decât oamenii.
Toţi Apostolii sunt îmbrăcaţi la fel, cu câte un scurt hymation (tunică) ori pallium (manta) cu slabe striuri. Feţele lor sunt îndreptate către cruce şi Cel răstignit pe ea. La primii doi din partea dreaptă şi la primul din partea stângă a crucii se observă că au mâinile ridicate spre adorare. Trei dintre Apostoli de la extrema dreaptă au păstrate doar capetele şi partea superioară a trupului, fiindcă aici gema a fost vătămată.
Răstignirea este, aşa cum am spus, pe o cruce în formă de T(au) (crux commissa), de fapt cea mai veche formă, iar braţul ei vertical se opreşte sus la contingenţa cu cel orizontal (transversal). Aceasta din urmă se întrerupe pe latura din dreapta şi se continuă cu o altă bucată, care-l suprapune şi doar aceasta ajunge la capăt. Mâinile lui Hristos sunt întinse lejer, fără să se înscrie pe o orizontală perfectă, iar la încheieturile cu palmele sunt prinse de lemnul crucii cu câte o le­gătură, nu ţintuite în cuie. Nici picioarele Mântuitorului Hris­tos nu sunt legate ori ţintuite în cuie, ci libere, aşezate la acelaşi nivel cu cel al Aposto­lilor, pe un podium (suppedaneum), care marchează oarecum nivelul de călcare.
În fine, braţul vertical al crucii depăşeşte în adâncime nivelul de călcare, pe care stau atât Mântuitorul, cât şi Apostolii Săi; el pătrunde în adâncul lumii de dincolo, la cetele morţilor, marcată de un craniu, care simbolic îl reprezintă pe Adam. Este aici reflectarea artistică a ideii că prin Răstignirea, Moartea şi Învierea Sa, Hristos a mântuit şi lumea de dincolo, de dinaintea venirii Lui pe pământ, element reprezentat şi mai târziu în arta bizantină.
Deasupra scenei Răstignirii este gravată inscripţia ICQUC, adică acrostihul care-L desemnează pe Iisus Hristos prin literele cuvântului grecesc peşte, semnificând fiecare literă un cuvânt, adică: I(Iisus) H(ristos) F(iul) lui D(umnezeu) M(ântuitor).
Elementele cele mai de seamă, care conferă gemei de la Tomis o importanţă cu totul deosebită, rezultă pe de o parte din vechimea ei, pe de alta din conţinutul ei teologic.
Vechimea propusă de primul editor în secolele II-III (nu mai târziu de secolul al III-lea) poate fi admisă astăzi atât pe baza documentaţiei de atunci, când a apărut studiul său, cât şi a altor surse care se pot invoca astăzi.
Am semnalat că Răstignirea apare pe o cruce în formă de T(au) (# litera grecească T). Izvoarele scrise confirmă existenţa acestui tip de cruce încă din prima jumătate a secolului al II-lea, aşa cum arată Scri­soarea atribuită lui Barnaba, alcătuită în acea vreme. De asemenea, în jurul anului 200 scriu despre cruce în formă de T(au) Tertulian de Cartagena (160-225), Adv. Marc. III, 4, 5, şi Clement A­lex­an­dri­nul (115-211) în Stromata VI, 11, 84, 2/4. Acestor scriitori bisericeşti li se adaugă inscripţiile cele mai veche creştine, din catacombele romane (datând din secolul al III-lea) şi altele ca cea a Liciniei Amias, din jurul anului 200.
Folosirea frecventă a crucii în formă de T se explică şi prin aceea că ea era pusă în legătură cu litera ebraică T, menţionată de profetul Iezechil 9, 4, 6, ca semn sacru însemnat pe frunţile oamenilor, aflaţi în mari necazuri şi eliberaţi de ele, după următorul procedeu: „Şi a zis Domnul: treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim şi însemnează cu semnul T (al crucii) pe frunte pe oamenii care gem şi care se plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mij­locul lui”.
Tot pentru o datare veche a gemei ne împinge şi acrostihul ICQUC gravat deasupra capului şi crucii Mântuitorului. Semni­ficaţia acrostihului este de a desemna pe Hristos nu numai ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mân­tuitor, ci şi ca Mare Peşte şi Pescar, care le-a dat Apostolilor harul de a deveni pescari de oameni, adică de a face misiune (Clement Alex. Paed. III, 52, 2; Mt. 4, 19; Mc. 1, 17; Lc. 5, 10; In. 21, 3). Într-un imn către Mân­tuitorul Hristos, Clement Ale­xan­drinul, Paed. III, 101, 3 zice: „Pescarule de oameni mântuiţi, Care prinzi pentru viaţa cea dulce pe cei curaţi, din valul vrăjmaş al mării păcatului”.
ICQUC rostit aşa ori desenat pe nisip şi ţărână ca peşte a fost şi un semn de recunoaştere şi identitate a creştinilor în lumea romană. La botez el era simbolul prin care se trecea de la starea de păgân la cea de creştin. Scriptic este atestat către anul 200 tot de Tertulian, De baptismo, I, 3: „Dar noi peştişorii, (care avem numele) potrivit lui ICQUC al nostru Iisus Hristos, ne naştem în apă şi nu suntem mântuiţi în acest chip, decât dacă rămânem în apă”.
Din aceeaşi vreme veche aflăm că Abercius, episcopul cetăţii Ierapolis din Frigia, şi-a petrecut viaţa sub patronajul aceluiaşi ICQUC, iar la vârsta de 72 de ani îşi pregăteşte epitaful în versuri pentru mormânt, punând în stânga textului acrostihul ICQUC. În conţinut îşi mărturiseşte credinţa în El: „am fost ucenic al Păstorului celui Sfânt, pescuit de o Fecioară Curată (âMaica Dom­nului), am făcut misiune în Siria şi Mesopotamia, unde mi s-a dat ca hrană (trojh) Peştele din izvor, foarte mare, adică Sfânta Împărtăşanie din vin curat (nobil) amestecat cu pâine”.
Pentru a înţelege în conti­nuare problematica ridicată de gema descoperită la Tomis, trebuie spus că în perioada timpurie a creştinismului lumea se confrunta cu o dominaţie puternică a credinţelor păgâne, unele dominate de demoni, de aceea o formă de protecţie, de liniştire a vieţii oamenii au găsit-o în amulete, inele cu geme, gravate cu chipuri de zeităţi sau alte fi­guri din viaţa de toate zilele. Clement Alexandrinul intervine în această problemă, sfătuind pe creştini ca pe inele să fie: un porumbel, un peşte sau o corabie împinsă de un vânt favorabil, o liră muzicală, o ancoră nautică sau un pescar, să ne aducă a­minte de apostol (Lc. 5, 10) şi de copiii scoşi din apa botezului. „Nu trebuie gravate însă chipuri de idoli, nici sabie sau arc, pentru că noi urmărim pacea”.
Având sub ochi aproape permanent un simbol creştin, ne gândim la el, şi mai ales când este scris şi un nume, ca în cazul gemei de la Tomis, adică al lui Iisus, îl şi invocăm, punându-l în context cu cele scrise despre El în Sfânta Scriptură, iar Acesta răspunde prompt la invocarea noastră. Origen spune că în acele momente creştinii cunosc o stare curată de adevărată credinţă, iar puterea asupra demonilor este atât de mare, încât acţionează benefic chiar şi asupra celor care au păcate.
Iustin Martirul şi Filosoful (c. 100-167) scrie şi el: „Mulţi dintre creştini, care au invocat numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit în timpul lui Pontius Pilat, au reuşit să se vindece prin alungarea demonilor, care îi stăpâneau”. Tot el adaugă că această putere atât de mare „i-a dat-o Părintele Său, ca şi demonii să se supună numelui Lui”.
Toate acestea ne amintesc de texte similare din Evanghelii şi mă refer doar la vers. 17, cap. 10 din Ev. lui Luca, unde ucenicii întorşi dintr-o misiune îi spun lui Iisus: „Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău”. Sfântul Apostol Pavel relevă şi el această realitate (Filip. 10. 10, 9-10): „Pentru aceasta şi Dumnezeu L-a preamărit şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, şi al celor pământeşti, şi al celor de desubt”.
În concluzie, putem spune că gema descoperită la Constanţa a suscitat interesul multor cer­cetători, care în majoritate au a­preciat-o „ca fiind cea mai ve­che reprezentare a Răstignirii” (Smith), „unicat în descoperirile de până acum” (Dölger) şi că „ea stă la originea dezvoltării iconografiei Răstignirii” (Felicity Har­ley-McGowan). Ne asociem acestor caracterizări şi adă­u­găm că ea are un conţinut teolo­gic profund, născut într-un me­diu religios evoluat, unde au e­xis­tat de timpuriu comunităţi creş­­tine, care au înflorit la An­ti­o­hia (locul în care cei ce credeau în Hristos s-au numit pentru pri­ma dată creştini FA 11, 26), la Edessa şi Damasc. De re­gele Abgar al Edessei se leagă tra­di­ţia potrivit căreia Mân­tui­torul i-a trimis impregnat pe o nă­fra­mă chipul Său, spre a-l vin­deca de o boală incurabilă. Şco­li de teologie înaltă au func­ţionat la An­tio­hia şi Edessa, unde Răstignirea Mântuitorului a fost percepută în sensul ei profund ca jertfă mântuitoare pentru neamul o­me­­nesc, iar Sfânta Cruce n-a mai fost privită ca instrument de supliciu, ci ca semn al bi­ruin­ţei asupra morţii. Astfel a dis­pă­rut opoziţia estetică faţă de Dum­­nezeu Omul suferind pe cru­ce, sentiment nutrit de antici.
La Constanţa gema a putut ajunge pe calea schimburilor comerciale şi religioase între Orientul Apropiat şi cetăţile de pe ţărmul vestic al Mării Negre. Dobrogea (Scythia Minor) era atunci o provincie a Imperiului Roman şi beneficia de circulaţia dintr-o parte într-alta fără li­mite de graniţă ori de limbă. Într-o perioadă romană mai târzie cunoaştem prin intermediul inscripţiilor persoane care au plecat din Siria şi s-au stabilit la Tomis. (Acad. Emilian Popescu)
loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.