Cel mai bogat român de la sfârşitul secolului al XIX-lea a ridicat palate, iar la unul dintre ele şi-a dorit chiar acoperiş de aur

in Istorie de

„Nababul” era porecla celui mai bogat român de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Datorită averii sale atât de impresionate a construit palate, iar la unul dintre ele şi-a dorit chiar acoperiş de aur. Unul dintre cei mai prosperi români din toate timpurile a trăit în secolul al XIX-lea, în „Belle Epoque” europeană prezentă şi în Principatele Române.

Numele lui era Gheorghe Grigore Cantacuzino şi, mulțumită averii sale colosale, a fost supranumit ”Nababul“.  El era un personaj extrem de prosper, totalul averii sale nefiind cunoscut în epocă, dar estimat după obiceiurile sale excentrice în plan financiar. Bogăţia extremă nu l-a condus spre egoism; ba din contră s-a îmbinat cu filantropia, bunul gust şi o educaţie de clasă. Face parte dintre oamenii care s-au implicat activ în tot ce înseamnă cultura, administraţia şi economia românească şi a cărui moştenire pentru posterioritate continuă să trăiască prin veritabile bijuterii arhitectonice, dar şi prin suportul acordat unor artişti care, de asemenea au dăruit opere nemuritoare. Viața celui mai bogat român este captivantă şi uşor de înțeles prin prisma documentelor din Arhivele Naţionale.

Gheorghe Grigore Cantacuzino nu a fost o persoană îmbogăţită peste noapte care a ajuns printr-o întâmplare o personalitate a României la cumpăna dintre secole. „Nababul“ provine dintr-o familie nobilă, imperială. El s-a născut în 1832 la Bucureşti cu titlul de prinţ și provenea din renumita ramură princiară a Cantacuzinilor, cu descendenţă directă din voievozi români, dar şi cu legături imperiale în lumea vechiului Bizanţ, prin neamul Cantacuzinilor. Trecutul familiei sale în Principatele Române își are începutul în secolul al XVI-lea, mai exact, cu Andronic Cantacuzino descedent din Imperiul Bizantin. Locuia în vechiul Constantinopol, dar a fost nevoit, în 1578 să fugă în Ţara Românească pentru a se salva din calea otomanilor. Sultanul Murad al III-lea a hotărât în acel an să extermine neamul Cantacuzinilor. Aici, în Ţara Românească s-au bucurat de prosperitate. Au urcat pe tronul acestui principat în mai multe rânduri, dintre care cei mai renumiţi sunt Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, fiind nepot după soră al lui Şerban Cantacuzino. Tot din acest neam provenea și ”Nababul“, prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino, despre care de altfel, istoricul Nicolae Iorga spunea că era ”cel din urmă reprezentant al boierului mare de odinioară”.

Toată lumea știa că ”Nababul“ era bogat, dar averea sa nu a putut fi cunoscută cu exactitate. Uriaşul potențial financiar a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino era doar ghicit prin estimarea valorii uriaşelor moşii deţinute în Ţara Românească, dar mai ales prin cheltuielile sale excentrice, care ar concura şi astăzi cu orice cheltuială nebunească a unui milionar. Aşa cum reiese şi din colecţia arhivei lui Filliti, investea doar în lucruri durabile, acele lucruri care să onoreze memoria familiei şi renumele său princiar. Dovedea respect pentru eticheta şi prestanţa rangului său în tot ceea ce întreprindea. O dimensiune a averii sale incomensurabile este oferită de suma dată pentru o serie de tablouri la o expoziţie bucureşteană, care a avut loc pe 11 mai 1887 în Palatul Eforiei. Aici se puteau admira și lucrările renumitului pictor Nicolae Grigorescu. Se însumau peste 200 de lucrări. Atunci „Nababul“ nu a ezitat să-l susţină pe genialul pictor, achiziționând tabloul „Evreul cu gâsca” cu o sumă considerată şi astăzi de-a dreptul enormă. Pentru acest tablou, Grigore Cantacuzino a oferit nu mai puţin de 8.000 de lei aur, echivalentul de astăzi a sumei de 90.000 de euro.

Când venea vorba de investiții, caracterul excentric al ”Nababului“ este dovedit şi de palatele sale. Așa cum am precizat anterior, Grigore Cantacuzino investea în prestigiu şi lucruri durabile, cel mai bun exemplu fiind palatul ridicat de ”Nabab” pe Calea Victoriei, cunoscut sub numele de Palatul Cantacuzino unde se află astăzi ”Muzeul George Enescu”. Palatul este o operă arhitectonică remarcată prin lux, dar şi bun gust. Proiectul a aparținut arhitectului Ion Berindey, în stil baroc francez tipic epocii lui Ludovic al XVI-lea. Construcția s-a realizat în perioada 1898-1900, iar costul s-a ridicat la valoarea de nu mai puţin de 700.000 de lei, echivalentul a câteva milioane de euro astăzi. Are faţada cu adevărat impresionantă cu doi lei şi cu o emblemă a Cantacuzinilor realizată de faimosul Emil Wilhem Becker. 

”Nababul“ a vrut să demonstreze lumii că poate oricând depăşi averea regilor germani ai României din acea vreme, dar şi statutul acestora, ca om al acestui pământ din generaţie în generaţie de prinţi şi voievozi. Festivitatea de inaugurare a castelului a fost pe măsura așteptărilor. Data deschiderii palatului nu a fost întâmplătoare pentru cei mai mulţi – 1906 chiar în ziua în care era aniversat jubileul, adică 40 de ani de conducere a țării sub regele Carol I. ”Nababul“  a invitat la palat peste 600 de oameni, iar printre aceștia se numărau Principele Ferdinand şi Principesa Maria. El a cerut tututor bărbaţilor să își prezinte medaliile şi decoraţiile iar femeile să se îmbrace ca pentru o petrecere regală. Palatul a devenit foarte cunoscut pentru petrecerile date aici, chiar și de către fiul ”Nababului“, Mihail Cantacuzino, alături de soţia acestuia, Maruca Cantacuzino. În acest palat, devenit ulterior reşedinţă a familiei, George Enescu susținea numeroase concerte.

Palatele şi construcţiile impunătoare au continuat să fie construite și după ridicarea Palatului Cantacuzino. Urmează construirea altuia pe întinsele sale moşii de la Floreşti. Proiectul palatului aparține aceluiaşi Ion Berindey, iar constucţia a început în anul 1911. S-au inspirat de la Palatele Micul şi Marele Trianon de la Versailles. Rezultatul este o bijuterie arhitectonică eclectică cu elemente rococo şi neoclasice. Ca și în cazul Palatului din Bucureşti, Grigore Cantacuzino a dorit să angajeze muncitori români şi să folosească materiale româneşti. S-a folosit la construcția acestui palat şi beton armat. După inaugurare i-a dat numele de Micul Trianon şi a fost ridicat drept cadou pentru nepoata sa Alice, din partea fiului său Mihail Cantacuzino. În anul 1901, se începeau lucrările pentru Castelul din Buşteni, o lucrare arhitectonică impresionantă ce a durat 10 ani, fiind considerat unul dintre cele mai moderne castele, dotat cu  rețele de curent electric şi de distribuţie a apei. Construcția era ornată cu grote şi multiple artificii arhitectonice, fiind folosită drept casă de vacanţă. „Nababul” a dorit să acopere acest castel cu bani din aur și chiar l-a întrebat ostentativ pe regele Carol I dacă are dreptul. Din motive necunoscute planul nu a fost dus până la capăt. Oriunde în interiorul acestor palate puteți întâlni însemnele Cantacuzinilor şi descendenţa lor deosebită.

Sursa: adevarul.ro

loading...