CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA BIZANTINĂ

in Istorie

Denumirea de „bizantin” a fost dată în secolul XVII imperiului care a succedat celui roman, dezvoltat între secolele IV-XV d.Chr., a cărui capitală a fost Constantinopolul, ridicat pe locul unei vechi colonii greceşti, Bysantion (astăzi Istanbul). Civiliazţia bizantină a realizat o sinteză între tradiţia latină, moştenită de la Imperiul Roman, cea elenistică, la care s-au adăugat elemente din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, precum şi componenta religioasă creştină.

Dincolo de trăsăturile ei generale, relativ unitare privitoare la organizarea politică, administrativă, religioasă, economică, artistică, civilizaţia bizantină prezintă o mulţime de particularităţi regionale şi locale, datorită tradiţiilor culturale ale diferitelor arii geografice şi populaţii care au făcut parte din Imperiul Bizantin.

Între anii 330 – 610 se situează perioada de început, marcata de data întemeierii Constantinopolului, de către împăratul roman Constantin cel Mare şi de domnia lui Heraclios. Caracterul roman a fost dominant, latina era limba oficială iar greaca limba culturii. Oficial capitala se numea Noua Romă, ceea ce evidenţiază faptul că primul împărat bizantin, ca şi unii dintre cei care i-au urmat, se considerau urmaşii împăraţilor romani. Noua capitală a fost plasată într-o poziţie strategică, pe ţărmul răsăritean al Bosforului, cu un zid de apărare lung de 3 km iniţial, la care s-a adăugat altul. Capitala era apărată atât pe uscat cât şi pe mare, ceea ce a făcut să nu poată fi cucerită timp de opt secole. Dispunea de un mare port maritim, la intersecţia drumurilor comerciale cu Orientul şi Occidentul. Aspectul general al Constantinopolului era de tradiţie romană : situat pe şapte coline, ca şi Roma, împărărţit în 14 sectoare, cu patru pieţe principale, cu forumuri, palate imperiale, apeducte, terme, coloane cu statuile împăraţilor, arcuri de triumf, hipodrom, biblioteci. Numeroase opere de artă greceşti şi romane au fost aduse aici din diferite părţi ale Imperiului Roman.

În anul 381 creştinismul a fost declarat religie oficială de stat iar cultele păgâne au fost interzise. În această perioadă au avut loc invaziile unor popoare migratoare, precum goţii şi vizigoţii, invazii ale persanilor. Iniţial, Imperiul bizantin cuprindea Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit iar mai târziu în partea apuseană au apărut o serie de regate care s-au desprins de sub dominaţia Constantinopolului. Domnia împăratului Iustinian (527 – 565) ultimul mare împărat roman, ce dorea să reânvie trecutul glorios al vechii Rome, a marcat o perioadă de apogeu pe plan militar şi cultural-artistic, datoriră recuceririi unor teritorii pierdute între timp , reformelor legislative iniţiate de împărat, înfloririi artelor. În secolul VI a fost construită cea mai mare biserică creştină, Sf. Sofia iar în anul 425 s-a înfiinţat Universitatea din Constantinopol.
În perioada clasică, dintre 610 – 1081, civilizaţia bizantină şi-a dobândit un deplin caracter grecesc, prin aportul elementelor orientale. A fost o perioadă de transformări pe multe planuri, s-au pus bazele statului medieval, au apărut noi structuri administrative, au fost cucerite noi teritorii în regiunea Balcanilor, precum şi Siria, Armenia, Mesopotamia. Deşi din punct de vedere militar se înregistrează un declin spre sfârşitul acestei perioade, viaţa culturală şi artistică a fost deosebit de înfloritoare.

Între 1081 – 1453, s-a accentuat declinul din punct de vedere politic şi militar al Imperiului. Aristocraţia feudală concentra în mâinile sale aproape toată puterea economică, resursele financiare ale statului s-au diminuat şi din cauza tot mai numeroaselor privilegii dobândite de negustorii veneţieni şi genovezi, parteneri tradiţionali de comerţ. Prin constituirea statelor bulgar şi sârb în Balcani se pierde dominaţia asupra acestor teritorii, ca şi a altora, de asemenea cruciadele occidentalilor au dat serioase lovituri imperiului, în 1204 Constantinopolul a fost jefuit şi cucerit de către aceştia, pentru ca în 1453 , în urma asediului armatelor turce conduse de Mahomed al II-lea să rămână definitiv în stăpânirea acestora.

Organizarea politică. Instituţia împăratului

Instituţiile bizantine îşi au originea în cele latine, fondate însă pe principii creştine. Imperiul era considerat o emanaţie a voinţei divine iar împăratul alesul şi omologul lui Dumnezeu pe pământ, cu o putere absolută. Un factor important de unificare a unor populaţii şi etnii diferite a fost religia creştină. Împăratul reunea trei ipostaze: imperator roman, legislator şi comandant suprem al armatei; basileus – monarh autocrat; ca şef al unui imperiu creştin, suprem conducător religios, reprezentant al lui Dumnezeu şi egal în rang cu apostolii.

Juriştii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a împăratului, orice jignire la adresa sa era considerată un sacrilegiu iar răzvrătirea împotriva sa era pedepsită cu excomunicarea. Nu exista o lege care să reglementeze succesiunea la tron, căci se considera că era o chestiune care ţinea de voinţa divină. Teoretic, oricine putea deveni împărat, chiar dacă aparţinea unei clase sociale de jos, aşa cum a fost cazul unor împăraţi. Condiţia recunoaşterii împăratului era ca pretendentul să fie aclamat de Senat, de armată şi de populaţia Constantinopolului. Totuşi, a existat şi modalitatea de asigurare a succesiunii la tron, împăratul având dreptul de a-şi asocia la domnie pe unul dntre fiii săi, ce devenea succesorul său, ceea ce a dus la existenţa unor dinastii. De asemenea, putea succede la tron fiica, sora sau văduva împăratului, care putea transmite dreptul la domnie soţului ei.

Recunoaşterea oficială a noului împărat era ceremonia investiturii. Cel ales era înălţat pe scut, ceea ce simboliza calitatea sa de conducător al armatei. Urma încoronarea religioasă, care consfinţea autoritatea sa de şef al bisericii, în catedrala Sf. Sofia, în cadrul unei ceremonii fastuoase, în care patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida şi încălţările de purpură (însemne ale demnităţii imperiale), îl miruia, îi punea pe cap coroana şi îi da sfânta cuminecătură.

Soţia împăratului era încoronată în cadrul unei ceremonii la Palatul Imperial, în prezenţa patriarhilor şi a înalţilor demnitari. Împărăteasa se bucura de anumite onoruri oficiale : efigia sa putea figura pe monede, ca şi cea a împăratului, asista la ceremonii şi procesiuni, la jurământul înalţilor demnitari, primea ambasadori. Dacă era regentă a fiului ei minor, exercita toate prerogativele împăratului.
Cultul imperial a devenit în Bizanţ o adevărată religie, acesta avea un sanctuar propriu în Palatul Sacru (Imperial), principala sa reşedinţă din Contantinopol, existau capele unde aveau loc ceremonii de celebrare acestuia. Codificate prin tratate, acestea aveau aspectul unor liturghii, cu gesturi rituale, rugăciuni, prosternări, incantaţii, lumânări aprinse, fum de tămâie, aclamaţii, totul menit să glorifice măreţia împăratului. Multe dintre aceste elemente rituale au fost transmise şi păstrate până astăzi în liturghia bisericii ortodoxe. Alte prilejuri de etalare a bogăţiei şi puterii împăratului erau audienţele imperiale, primirea ambasadorilor, preocesiunile religioase, banchetele, funeraliile imperiale. Adoraţia faţă de împărat era ilustrată şi prin numeroasele monede cu chipul său, portrete, busturi, statui ce îi erau dedicate. Exista un calendar al sărbătorilor imperiale, diferit de cel religios iar cele religioase se celebrau la palat înainte de de a fi sărbătorite în biserici.

Împăratul era totodată legislator şi judecător suprem, voinţa sa avea valoare de lege. În exercitarea acesteia se ţinea seama doar de respectarea tradiţiei juridice a dreptului roman. Atribuţiile sale administrative erau exercitate prin intermediul unui aparat bine pus la punct, cu demnitari aflaţi în subordinea sa directă, care răspundeau de domenii diferite – armată, afaceri externe, finanţe, justiţie ş.a. O instituţie importantă era Consiliul imperial, constituit din consilieri specializaţi pe diferite domenii, care formau diferite comisii, ce s-au transformat cu timpul în Casa civilă şi apoi Cancelaria personală a împăratului, cu o importanţă mai mare decât cea a Consiliului imperial.

Instiuţia Senatului, preluată din tradiţia romană, avea atribuţii de a propune legi, dar puterile sale erau limitate la cele consultative, atunci cînd era solicitat de împărat. Ca adunare politică, Senatul ratifica alegerea noului împărat de către armată şi popor. Deşi anacronică şi prea puţin funcţională, datorită prerogativelor absolute ale împăratului în toate domeniile, instituţia Senatului a supravieţuit până la sfârşitul Imperiului Bizantin.

Organizarea administrativă şi militară

Una dintre condiţiile esenţiale a existenţei îndelungate şi a puterii imperiului a fost excelenta organizare administrativă, de tip centralizat, dependentă de împărat, la fel ca toate celelalte instituţii. Încă din perioada de început apăruse o structură administrativă bazată pe theme , circumscripţii militare, comandate de un strateg, al căror număr a crescut de la 4 la 31. Cu atribuţii militare dar şi civile, strategul numit de împărat, era locţiitorul acestuia şi avea în subordine şefi ai unor subdiviziuni teritoriale.

Palatul Sacru era centrul administrativ al Imperiului, toţi funcţionarii militari şi civili erau direct subordonaţi împăratului, erau numiţi sau revocaţi de către acesta, căruia trebuiau să îi depună jurământul de credinţă, primeau titluri onorifice şi privilegii, salarii anuale şi cadouri cu diferite ocazii. Îndatorirea oricărui funcţionar era de a executa hotărârile împăratului sau de a veghea ca acestea să fie îndeplinite. Sistemiju de recrutare se baza pe un examen dificil, care presupunea cunoştinţe de retorică, literatură, filosofie şi drept. Teoretic, oricine avea acces la cariera administrativă dar practic doar cei din familiile bogate, care îşi permiteau să studieze cu plată în şcolile de nivel mediu şi în universităţi.

Forţa armatei a constat mai puţin în amploarea sa cât în foarte buna ei organizare, conform tradiţiei romane. Militarii se bucurau de numeroase beneficii şi privilegii, de o poziţie socială respectabilă. Existau trupe de frontieră mobile, trupe formate din barbari aliaţi, numiţi federaţi, corpuri expediţionare şi gărzile Palatului. În secolul VII a avut loc o reformă importantă a armatei, bazată pe sistemul fiefurilor militare. În schimbul concesionării pe viaţă a unui lot de pământ, care nu putea fi înstrăinăat dar putea fi lăsat moştenire, beneficiarul era obligat să presteze serviciul militar, la fel ca moştenitorul lotului. Aceştia primeau o mică soldă, din care îşi procurau armamemtul sau puteau fi echipaţi prin contribuţia familiei ori a comunităţii. În acest fel, s-a evitat o vreme sistemul mercenariatului, costisitor şi nesigur dar din secolul XI, sistemul militar bazat pe fiefuri decade şi creşte ponderea mercenarilor. Până în secolul VII, Imperiul nu avea o flotă navală permanentă dar sub ameninţarea atacurilor piraţilor şi ale arabilor se organizează o flotă imperială şi unele ale themelor. Pe lângă navele de război existau şi cele comerciale însă flota comercială şi-a pierdut supremaţia în Mediterana, la sfârşitul secolului XI, în favoarea flotelor normande, genoveze şi veneţiene.

Clasele sociale

Conform concepţiei creştine bizantine, că tot ceea ce înseamnă existenţă, inclusiv cea socială, era un dat al Divinităţii, existau două clase sociale principale, în funcţie de avere – cei bogaţi şi cei săraci- şi o serie de categorii intermediare: eunucii, o categorie aparte, care aveau acces la aproape toate funcţiile şi demnităţile; medicii liber profesionişti, învăţătorii şi profesorii (laici şi clerici), notarii, avocaţii, arhitecţii, inginerii, militarii, retorii, scriitorii, caligrafii, copiştii. Toţi aceştia aveau o situaţie economică instabilă, mai sigură era cea a meşteşugarilor şi negustorilor, organizaţi în corporaţii.
Cea mai de jos categorie era cea a sclavilor, proveniţi din prizonierii de război, copiii sclavilor, debitori insolvabili, ţărani foarte săraci care se vindeau ei înşişi ca sclavi, cei capturaţi şi vânduţi de piraţi. Deşi Biserica considera că sclavia era împotria voinţei lui Dumnezeu şi a naturii, o accepta ca necesară societăţii. Sclavii erau la totala discreţie a stăpânilor, puteau fi cedaţi, dăruiţi, vânduţi dar şi eliberaţi. O mare parte dintre ei lucrau pe moşiile mănăstirilor şi ale bisericilor, în mine, cariere de piatră, manufacturi. Deşi un mare număr de sclavi au fost eliberaţi de-a lungul timpului, sclavia ca instituţie s-a păstrat în toată perioada Imperiului Bizantin

Dreptul şi justiţia

Sursa dreptului era împăratul, totodată şi judecător suprem ale cărui sentinţe erau pronunţate în numele său de către judecători. Împăratul însuşi judeca în cadrul Consiliului suprem, emiţând hotărâri sau răspunsuri solicitate de către judecători sau cetăţeni. În afara tribunalului imperial, compus din înalţi demnitari, care judeca cazurile de înaltă trădare şi avea şi funcţie de curte de apel, şefii departamentelor exercitau jurisdicţia asupra personalului aflat în subordinea lor. În urma unor reforme în sistemul judiciar, la începutul secolului al XIV-lea, tribunalul imperial a fost înlocuit cu o curte superioară de apel compusă din patru judecători generali ,doi laici şi doi oameni ai Bisericii, ceea ce a dat posibilitatea instituţiei Bisericii de a participa direct la procesul de justiţie.

Avocaţii, în număr limitat, erau constituiţi într-o corporaţie iar pentru exercitarea profesiei erau necesare studii de drept. Un avocat nu putea pleda decât pe lângă un singur tribunal şi nu putea exercita în acelaşi timp altă profesie.Aveau o poziţie socială importantă în societatea bizantină, deţineau titluri şi privilegii. Mai exista corporaţia notarilor, din rândurile lor şi ale avocaţilor se recrutau judecătorii. Corporaţiile avocaţilor şi notarilor erau controlate de către eparh, judecătorul principal al Imperiului. Pentru judecarea anumitor cauze existau tribunale speciale iar în theme strategii aveau şi atribuţii judecătoreşti şi un judecător în subordinea lor.

Codul penal bizantin a fost inspirat de cel roman, cu o serie de modificări. Au existat o serie de coduri, elaborate de diferiţi împăraţi, dintre care cel mai important a fost cel al lui Iustinian. Acesta a limitat pedeapsa cu moartea la cazurile de adulter, omucidere şi vrăjitorie, a suspendat pedepse precum crucificarea şi însemnarea cu fierul roşu a condamnaţilor la munca în mine. Pedepsele maxime obişnuite erau exilarea în regiuni îndepărtate ale Imperiului (de regulă în Crimeea), confiscarea bunurilor, amenzi, internarea în mănăstiri. Pedepsele corporale, introduse în secolul VIII, erau biciuirea şi punerea în lanţuri. Uneori pedeapsa cu moartea era înlocuită cu mutilarea – tăierea nasului, a limbii, a mâinilor, scoaterea ochilor – pedepse curente în codurile orientale, de unde au fost adoptate.

Învăţământul

Pregătirea intelectuală a laicilor ca şi cea a oamenilor Bisericii era foarte răspândită şi preţuită în Bizanţ, fiind de altfel unul dintre mijloacele de a accede pe o treaptă socială superioară, de a deţine funcţii şi de a practica anumite profesii. Învăţământul elementar şi mediu erau accesibile tuturor băieţilor provenind din familii destul de înstărite pentru a plăti profesorii din şcolile particulare. Din secolul al XII-lea au avut acces la învăţătură şi fetele. Şcolile erau atât laice cât şi mănăstireşti, cele din urmă destinate viitorilor călugări.
În şcolile primare, începând de la vârsta de 7 ani, copiii învăţau să citească şi să socotească. În cele de nivel mediu erau pregătiţi viitorii funcţionari administrativi, prin studiul gramaticii, lecturilor şi comentariilor din textele antice, cunoştinţe de mitologie, geografie, istorie, retorică, aritmetică, geometrie, muzică, astronomie, ştiinţe naturale. Limba de predare era greaca veche, pentru studiul autorilor antici iar pentru celelalte discipline o limbă comună, numită koine, care se dezvoltase independent de vechile dialecte ale epocii clasice şi elenistice greceşti, diferită de limba vorbită în mod curent. Aceste şcoli, cu profesori laci, în casa cărora copiii şilocuiau, erau conduse de Biserică, care le şi subvenţiona parţial.
După vârsta de 20 de ani tinerii se puteau înscrie la Universitatea din Constantinopol sau la o altă şcoală superioară de stat din oraşele Imperiului, precum cele de la Roma, Siracuza, cezareea, Alexandria ş.a. Cea din Constantinopol, înfiinţată de Constantin cel Mare, era cea mai vestită şi mulţi dintre studenţii ei proveneau din Occidentul Europei. Cursurile erau predate în greacă şi latină, până în secolul VII iar pentru a accede la funcţia de profesor trebuia susţinut un examen dificil. Profesorii erau obligatoriu creştini, aveau un salariu anual iar după 20 de ani de învăţământ deveneau înalţi demnitari ai Imperiului. Spre deosebire de universităţile din Occident, cele din Bzanţ erau independente de Biserică iar studiul teologiei era exclus din acestea. Din secolul al XI-lea i s-a permis Bisericii să supravegheze programul de studii al universităţior, mai ales în privinţa celor de filosofie antică. Pentru învăţământul religios exista o şcoală superioară de teologie.

Viaţa religioasă

Mai mult decât în oricare altă societate medievală, instituţia Bisericii a fost implicată în Bizanţ în toate domeniile şi aspectele societăţii iar instituţiile laice au colaborat permanent cu cele religioase. În ipostaza sa de locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, împăratul era protectorul Bisericii şi apărătorul credinţei. Intervenea în disputele dogmatice, convoca şi prezida Conciliile (adunări ale conducătorilor Bisericii în cre se luau hotărâri privitoare la dogmă), chiar decidea şi legifera în chestiuni bisericeşti fără să mai convoace Conciliile iar hotărârile lui trebuiau sa fie aplicate de către toţi supuşii, ba chiar se pretindea ca întrega creştinătate să li se supună. Unoeri împăraţii interveneau în calendarul liturgic şi stabileau anumite sărbători. Iustin al II-lea a stabilit ziua de 25 decembrie ca sărbătoare a naşterii lui Isus, un alt împărat bizantin a stabilit sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului în 15 august, date adoptate şi păstrate până astăzi de întreaga creştinătate. Împăratul conducea legal şi efectiv Biserica, veghea şi asupra respectării canoanelor, a îndatoririlor ierarhiei bisericeşti, alegea şi destituia patriarhii.

Cu toate acestea, Biserica din Bizanţ avea propria sa organizare, ierarhică, independentă de a statului, fiind sub autoritatea spirituală a patriarhului din Constantinopol. În secolul V, Biserica era organizată în 5 patriarhate : Roma, Constantinopol, Alexandria (în Egipt), Antiohia (în Siria) şi Ierusalim. Fiecare patriarhat era reprezentat de câte o legaţie la toate celelalte, unde trimitea actele Sinodului său. În secolul VII, cucerirea Egiptului, a Siriei şi Palestinei de către arabi a creat dificultăţi respectivelor patriarhate, încât cel din Constantinopol a devenit cel mai important, şi-a luat titlul de „ecumenic”, cu pretenţia de a-şi extinde autoritatea asupra întregii lumi creştine. Începând din secolul IX, împăratul intervenea direct în treburile patriarhatului de la Constantinopol, îl alegea pe patriarh, îi conferea investitura în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palatul imperial.

Patriarhul avea şi autoritate politică, datoria lui era de a-l ajuta pe înpărat la guvernarea statului. Îi încorona pe noii împăraţi, oficia căsătoriile acestora şi ale moştenitorilor lor, îi boteza pe copiii împăratului. Puterea economică a Bisericii din Bizanţ era considerabilă, dobândită prin bunuri confiscate de la temple şi presupuşii eretici, venituri provenite din amenzi şi donaţii. Se bucura de o seamă de privilegii, precum reduceri şi scutiri de taxe. Membrii clerului aveau şi atribuţii de control asupra autorităţii laice, puteau să participe la numirea unor funcţionari ai statului, să-i supravegheze pe magistraţi în îndeplinirea legilor, să controleze finanţele oraşelor, întreţinerea termelor, a depozitelor de grîne, a apeductelor, podurilor etc.
Monahismul (viaţa călugărească)

Monahismul, apărut în secolul III în Egipt, s-a dezvoltat la început în afara vieţii clericale, sub forma sihăstriei, apoi călugării au fost organizaţi şi reuniţi în cadrul mănăstirilor. La început au existat „lavrele”, un fel de cătune ale călugărilor, care se întâlneau o dată pe săptămână pentru a lua masa în comun şi a oficia slujba religioasă. Cel care a instituit reguli pentru viaţa din mănăstirile ortodoxe a fost Vasile cel Mare, episcop al Cezareei, în secolul IV. Cu timpul, sistemul monahal a cunoscut o influenţă tot mai mare asupra Bisericii bizantine, a obţinut numeroase privilegii fiscale şi întinse proprietăţi şi, în consecinţă, o apreciabilă putere economică.

Unul dintre reformatorii monahismului bizantin a fost, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, Theodoros, egumenul mănăstirii Stoudios. Acesta a instituit o serie de reguli, conform cărora călugării se ocupau cu opere de caritate, de misionarism, servicii în spitale. Între ocupaţiile intelectuale şi artistice ale acestora se numărau pictura, realizarea mozaicurilor, copierea şi ilustrarea de manuscrise, scrierea de opere teologice şi istorice. Spre deosebire de cea a călugărilor din Occidentul Europei, cea a călugărilor din Bizanţ nu a fost supusă unor reguli foarte precise. Au coexistat două forme principale ale monahismului : cea orientală, în care călugării nu făceau nici un fel de muncă fizică sau intelectuală, ducând o viaţă ascetică şi contemplativă, în izolare şi cea greacă, care urma regulile instituite de Vasile cel Mare, în care traiul în comun, în mănăstiri era obligatoriu. Legislaţia împăratului Iustinian s-a referit şi la viaţa călugărească, la regimul mănăstirilor. Conform acesteia, toţi călugării trebuiau să trăiască în mănăstiri, sub autoritatea unui egumen. Primul stagiu al călugăriei era noviciatul, care dura trei ani, după care călugărul putea dispune de bunurile sale personale. Dacă nu îşi păstrau legământul si păsăreau mănăstirea, călugării trebuiau readuşi cu forţa iar în caz de recidivă erau înrolaţi în armată, fără a-şi mai putea recâştiga drepturile şi bunurile.

În perioada iconoclastă (când cultul icoanelor şi a oricăror reprezentări ale personajelor sacre sub forma umană au fost interzise) mulţi călugări au fost închişi sau ucişi iar unii dintre ei au emigrat în Occident iar averile multor mănăstiri au fost confiscate. Renaşterea vieţii monahale a avut loc după încheierea perioadei iconoclaste (843), când s-au înfiinţat renumite mănăstiri, între care complexul de pe muntele Athos, muntele Sinai, Latros Thesalia (în Grecia de azi), devenite adevărate centre mănăstireşti, care au adăpostit călugări de diferite naţionalităţi, între care şi români. În patrimoniul lor se află numeroae obiecte de preţ, manuscrise, veşminte ş.a. donate şi de domnitori români. Împăraţii şi membrii familiilor lor, demnitarii au fost fondatori ai unor mănăstiri, cărora le-au dăruit averi şi conferit privilegii.
Viaţa religoasă în Bizanţ a cunoscut o serie de dispute şi lupte împotriva curentelor considerate eretice precum : arianismul, curent creştin din secolul IV, care nega natura divină a lui Hristos, după numele unui preotului Arie din Alexandria; nestorianismul , de la numele lui Nestoric, patriarh al Constantinopolului, curent care de asemenea nega natura divină a lui Hristos; monofizismul, care recunoştea numai natura divină a lui Hristos; ereziile paulicienilor, bogomililor, cea din urmă manifestată în secolele IX-X, al cărei nume provenea de la cel al preotului bulgar Bogomil şi respingea dogmele şi ritualul bisericii ortodoxe, spre exemplu nu admitea botezul şi împărtăşania. În principiu, toate acestea erau devieri de la doctrina teologică cunoscută, privitoare mai ales la relaţia dintre Dumnezau tatăl şi fiul său, dintre natura divină şi umană a lui Isus Hristos. Erezii erau considerate şi diversele forme de idolatrie şi superstiţii cu caracter religioas, care îşi aveau originea în credinţele păgâne de dinainte de creştinism, precum prezicerile, astrologia, ghicitul, practicile magice.

ARTA BIZANTINĂ

Arta, ca şi civilizaţia bizantină, a avut o difuziune largă, în toate provinciile Imperiului, din apusul şi răsăritul Europei, cu precădere în răsărit şi în spaţiile orientale care au aparţinut lumii greceşti şi romane, din Asia Mică până în Egipt, Siria, Persia.

Începuturile artei bizantinte sunt precedate de arta paleocreştină, care s-a răspândit în tot Imperiul, mai ales in secolul VI în timpul domniei lui Iustinian. În această perioadă, a fost esenţial aportul cutural şi artistic al Orientului, prin concepţia estetică generală, formele şi genurile artistice cultivate. Se consideră că prototipul icoanelor bizantine sunt portretele din epoca elenistică, de la Fayum (Egipt). Din Persia provine gustul tipic oriental pentru proporţii monumentale în arhitectură, pentru fast şi decoraţie bogată. Tot sub influenţă orientală, au evoluat credinţele religioase, care păsăresc tradiţia clasică greacă şi romană a armoniei şi unităţii fiinţei şi o înlocuiesc cu concepţia dualistă a binelui şi răului, a întunericului şi luminii, a materiei şi spiritului, a pământeanului şi cerescului. Aceste opoziţii stau la baza artei bizantine, care nu încearcă să reproducă frumuseţea fizică, lumească, ci să pătrundă în lumea cerească. De aceea, reprezentările umane nu mai respectă proporţiile clasice ale corpului, care sunt înlocuite cu unele nefireşti iar personajele sunt statice, supuse unor canoane rigide de reprezentare. Domină simbolurile cu semnificaţii spirituale, canoanele antice ale frumuseţii au fost înlocuite cu scheme şi abstracţiuni. Aproape tot ceea ce ţinea de observarea şi redarea naturii nu îşi mai găseşte locul în artele bizantine, care respectă norme şi reguli precise în privinţa motivelor artistice, felului redării lor. Este o artă mistică şi simbolică, care exclude observaţia şi raţiunea în favoarea revelării necunoscutului şi apropierii spirituale.

Arhitectura

În secolele IV –V, arhitectura apare ca o continuare a antichităţii târzii elenistice şi romane. Edificiile religioase sunt de tipul bazilică , cu plan longitudinal, cu 1,3, sau 5 nave, despărţite prin coloane sau stâlpi, la rasărit cu o absidă de plan semicircular , uneori şi absidiole. Exemplele cele mai cunoscute din această perioadă sunt bazilicele de mari dimensiuni Santa Maria Maggiore şi San Paolo Fuori le Mura. din Roma. Alte bazilici au un plan pătrat – mausoleul Gallei Placidia din Ravenna sau circular – mausoleele dedicate martirilor şi baptisteriile ( anexe ale bazilicilor care adăposteau bazinul pentru botezul prin scufundare). De tipul bazilical sunt şi San Apollinare Nouvo, San Apollinare in Classe şi San Vitale din Ravenna. Exteriorul acestora este simplu, sever, lipsit de decoraţii. Din secolul VI datează cea mai mare biserică cu cupolă din lume, Sf. Sofia din Constantinopol, refăcută de împăratul Iustinian. Interiorul avea o galerie închisă (nartex) , prin care se făcea intrarea prin nouă porţi . Din primul nartex se intra prin cinci porţi în al doilea nartex iar din acesta prin alte nouă porţi în nava centrală, ce formează un patrulater. Deasupra navei se înalţă cupola, de dimensiuni foarte mari (cu diametrul de 33 m, ridicată 56 m de la sol şi sprijinită pe patru pandantivi, patru arce şi patru stâlpi masivi). În partea de est şi vest a cupolei centrale se găsesc două mari semicupole. La baza cupolei principale există 40 de ferestre, care asigurau luminaţia, pe lângă cea pe care o dădeau cele 100 de lampadare de argint. Se consideră că acest element arhitectural, cupola, are semnificaţii simbolice, cupola înseamnă cerul iar spaţiul pe care îl acoperă, pământul.
Un alt plan arhitecural al bisericilor apare tot în secolul VI, planul aşa-numit în cruce greacă, compus din două patrulatere cu braţe egale care se intersectează, cu câte o cupolă pe fiecare braţ al crucii şi una centrală, aşa cum sunt la biserica Sântul Ioan din Efes şi Sfinţii Apostoli din Constantinopol, care va fi modelul pentru San Marco din Veneţia, construită în secolul XI. În secolul IX, tipul de biserică în cruce greacă devine tot mai frecvent. Cupola nu se mai sprijină pa stâlpi masivi, ci pe pereţii lateriali şi bolţi. Apare şi decoraţia experioară cu mici arcade oarbe, din cărămizi aşezate pe muchie în zig-zag pentru ca alternanţa dintre zidărie şi piatră să creeze efecte de culoare contrastantă, plăci de ceramică smălţuită.

Sculptura

Sculptura în ronde-bosse a existat doar în prima perioadă, prin statuile unor împăraţi şi împărătese, precum statuia ecvestră a lui Iustinian (Constantinopol), aşa-zisul Colos de la Barletta (sudul Italiei) – o statuie monumentală din bronz reprezentându-l probabil pe împăratul Valentinianus I. După secolul VI sculptura în ronde-bosse dispare, fiind considerată că aparţinea spiritului păgân al antichităţii.
Basorelieful s-a aflat mai întâi sub influenţa antichităţii greco-romane, în ce priveşte subiectele şi modalităţile de realizare artistică. Începând din secolul VI, sub influenţe orientale, mai ales din Persia, relieful se aplatizează tot mai mult, dispare volumul şi sugestia spaţiului, în favoarea unui decorativism bazat pe figuri geometrice iar motivele vegetale şi zoomorfe dobândesc semnificaţii simbolice. S-a utilizat tehnica burghiului prin care se realizau adevărate dantelării în piatră sau marmură, ce decorează coloanele, amvoanele sau balustradele.

Pictura şi mozaicul

La originea picturii bizantine se află arta creştină din primele secole d. Chr., care a îmbinat tradiţia elenistică cu cea orientală. În perioada medievală, tradiţia elenistică a fost continuată în zona Constantinopolului, pe coastele Asiei Mici, Macedonia, Ţara Românească, apusul Rusiei, Georgia şi Anatolia. Cea orientală, pornită din Asia, a cuprins insula Creta, Dalmaţia, Italia, regiunea Provence din Franţa, Spania, Grecia continentală.
Din perioada dinainte de iconoclasm datează decorul din mozaic şi marmură policromă al bisericii Sf. Sofia. Reprezentările figurative de aici, precum cei patru heruvimi de la baza cupolei, proroocii şi episcopii de pe zidurile laterale şi picturile din navă, nartex şi deasupra porţii de intrare au fost executate în secolul IX.

În biserica Sf. Dumitru din Salonic se află mozaicuri reprezentând portretele unor donatori iar un altul îl înfăţişează pe Sf. Dumitru. Mozaicurile din San Apollinare Nuovo din Ravenna sunt de influenţă orientală dar deja cu trăsături specific bizantine. Ele sunt un şir de compoziţii rectangulare decorate cu teme evanghelice. De-a lungul pereţilor laterali sunt reprezentate procesiuni de mucenici şi mucenice. Fondul este de aur iar solul e reprezentat prin culoarea verde. În afară de valoarea lor artistică, aceste mozaicuri au şi o importanţă documentară, deoarece înfăţişează monmente ale epocii, azi dispărute, precum palatul lui Teodoric (regele ostrogot care domnise înainte împăraţilor bizantini) şi alte construcţii alăturate acestuia.

Celebre sunt mozaicurile din San Vitale din Ravenna, din secolul VI, cu un colorit preţios, bogat şi strălucitor, cu reprezentări de interioare de palate, peisaje, păsări. Din acest ansamblu fac parte portretele împăratului Iustinian şi ale împărătesei Teodora, cu suitele lor, de o valoare artistică şi documentară excepţională. Siluetele personajelor au un aer de solemnitate iar figurile, cu ochii mari şi feţe ovale, amintesc portretele egiptene de la Fayum dar şi icoanele creştine. Mozaicul de la San Apollinare in Classe din Ravenna reprezintă peisaje, figura sfântului patron şi alte personaje sacre.
De factură bizantină sunt decoraţiile în mozaic din trei monumente aflate la Roma : capela San Venanzio din Lateran, paraclisul papei Ioan VII, bazilica Sf. Nereo şi Achilleo. Numeroase mozaicuri, unele fragmentare, au fost descoperite în Constantinopol, zone din Africa aflate sub dominaţie bizantină, la muntele Sinai.
Perioda iconoclasmului a avut drept consecinţe şi distrugerea de monumente şi decoraţii ale acestora. După 843, epoca cunoscută ca „renaşterea bizantină”, a însemnat reîntoarcerea la tradiţiile antichităţii greceşti. Din această perioadă datează multe dintre mozaicurile aflate în Sf. Sofia din Constantinopol, cele din biserica mănăstirii Chios, de la Dafni (în apropiere de Atena), din bazilicile din Niceea, Torcello ( lîngă Veneţia), bazilica San Marco din Veneţia, la Cefalu şi Palermo (Sicilia).

Ansambluri de fresce bizantine se păstrează pe teritoriul Rusiei, în Grecia, îndeosebi la Salonic, al doilea mare centru de artă al lumii bizantine, care a dat naştere şcolii macedonene, de origine orientală. Echipe de meşteri formaţi la Salonic au lucrat şi în Serbia, Bulgaria, Ţara Românească. Biserica mănăstirii Cozia, ridicată de Mircea cel Bătrân în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, păstrează picturile originale în pronaos, picturile bisericii domneşti din Curtea de Argeş, din aceeaşi perioadă, cuprind scene şi portrete de factură biuzantină. O serie de monumente la de Muntele Athos au decorul executat în frescă de meşteri bizantini.
Icoanele
Multe dintre icoanele bizantine portative, pictate în encaustică (procedeu care foloseşte ceara), mozaic sau tempera au dispărut, datorită transportului dintr-un loc în altul iar materialele preţioase, plăci de aur, smalţuri fine, filigrane de aur şi argint, pietre preţioase au fost adeseori desfăcute pentru a se valorifica. O problemă dificilă este datarea sau atribuirea acestora, deoarece erau rar semnate sau datate şi ajungeau în locuri îndepărtate de originea lor.

Ca origine, icoanele bizantine au două izvoare : realitatea , respectiv portretul de tradiţie egipteană şi concepţia grecească a concretizării unei idei, care a făcut ca icoana să devină o dovadă a dogmei, o concretizare a ideologiei şi a legendelor creştine iar de-a lungul timpului, cele două direcţii s-au reunit. Concepţia asupra icoanei bizantine, care nu urmăreşte asemănarea cu cel reprezentat, ci caută să reveleze ceea ce este ascuns, s-a cristalizat în secolul VIII, ea fiind „triumf şi vădire”, proba dogmei şi a istoriei.

Din secolle IV-VI s-au păstrat icoane-portrete cu figuri idealizate, în muzee din Rusia şi la Vatican. Icoanele portative, realizate în mozaic, erau numeroase în Bizanţ şi în Orient iar unele exemplare deosebite se păstrează la Muntele Athos, în Gruzia, în Italia. In Rusia, Serbia, Bulgaria, Ţările Române, în secolele XVI -XVII au apărut tipuri noi de icoane care copiau pe cele vechi, acoperite cu straturi de argint aurit cizelat. Icoanele în tempera sunt cele mai numeroase, datând din secolele IX-XVII, aflate în Grecia, Rusia, Balcani, în România, Italia.

Miniaturile

Ilustraţiile cărţilor sfinte sau ale celor de rugăciuni erau realizate de copişti şi miniaturişti, călugări şi laici. Textele cele mai fecvent copiate în mănăstiri erau Psaltirea, Evangheliile, operele Părinţilor Bisericii. Miniaturile în culori reprezentau scene, figuri sau motive ornamentale şi reproduceau de obicei modele mai vechi, inspirate din antichitate, într-o tratare liberă. În felul acesta au pătruns uneori în manuscrisele religioase episoade din mitologia greacă. Fastuoase şi deosebit de preţioase sunt cele păstrate în Biblioteca Vaticanului, Biblioteca Naţională din Paris. În Rusia, Balcani, ca şi în România (Suceviţa, Dragomirna) se păstrează manuscrise cu miniaturi din perioada bizantină târzie.

Artele decorative

Artele decorative reprezintă o multitudine de genuri, tehnici, obiecte de artă de cele mai diverse tipuri şi utilizări: ceramică smălţuită, plăci decorative pentru pardoseli, plăci sculptate din bronz, sticlărie de lux şi vitralii, piese de mobilier cu incrustaţii de materiale preţioase, vase din pietre semipreţioase (alabastru, onix, calcedoniu, jasp etc.), veselă din argint, icoane cu straturi de argint aurit, obiecte din email şi pietre preţioase, plăci sculptate în fildeş, bijuterii, veşminte cu broderii de aur şi argint, obiecte liturgice din aur, argint, cu decoraţii în email şi pietre preţioase. Bogăţia materialelor folosite şi caracterul somptuos al unor asemenea obiecte se datorează influenţelor orientale, pe care meşterii bizantini le-au asimilat şi prelucrat în forme şi tehnici originale. O asemenea imensă producţie a fost posibilă datorită bogăţiei curţii imperiale, a aristocraţiei şi Bisericii. Multe dintre asemenea obiecte erau oferite ca daruri de către împăraţii bizantini altor conducători, astfel încât ele se mai păstrează şi în zone din afara influenţei artistice a Bizanţului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Brilliant, Richard, Arta romană de la Republică la Constantin, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1979
Cavalo, Guglielmo, Omul roman, Iaşi Editura Polirom, 2001
Dennis, George, Lumea etruscilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 2 vol., 1982
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 3 vol., 1985-1989 sau Editura Saeculum, 10 vol., 2000-2005
Faure, Elie, Istoria artei, Bucureşti, Editura Meridiane, 5 vol., 1970
Ştefănescu, I.D., Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1973

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.