Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Clasa Scaphopoda

in Biologie/Enciclopedie

Clasa Scaphopoda

Cuprinde un număr mic de moluşte ce au dimensiuni mici şi sunt în exclusivitate marine. Denumirea clasei provine de la forma de ţăruş a piciorului (scaphos – ţăruş; podos – picior). Corpul este protejat la exterior de o cochilie ce are aspectul unui colţ de elefant, însă deschis la ambele capete, motiv pentru care acest grup mai este numit şi Solenoconcha (solen – tub; concha – cochilie). Capul este redus, având aspecul unui bulb lipsit de tentacule, prevăzut însă cu un fascicul de filamente prehensile.
Reprezentant caracteristic: Dentalium dentalis – are dimensiuni cuprinse între 5 – 7 cm. Intreg corpul este protejat de o cochilie ce are aspectul unui colţ de elefant.

Morfologie externă:

Masa viscerală este foarte bine dezvoltată, conică, acoperită la exterior de 2 lobi ai mantalei foarte bine dezvoltaţi, ce se contopesc între ei prin marginile lor ventrale (caracter ce apropie acest grup de scoici). Cavitatea paleală este larg deschisă atât spre cap cât şi spre partea opusă în vârful masei viscerale.

Cochilia – alcătuită dintr-o singură bucată, nespiralizată ci doar puţin curbată, deschisă la ambele capete. Are forma unui fildeş de la elefant.

Capul – este situat în deschiderea largă a cochiliei. Este reprezentat aşa cum am mai precizat printr-un fel de bulb numit lob cefalic sau proboscis la extremitatea căruia se găseşte orificiul bucal înconjurat de lobi bucali. La baza proboscisului se găsesc 2 lobi tentaculiferi simetrici de la care pleacă numeroase prelungiri filamentoase măciucate numite tentacule filiforme sau captacule. Captaculele servesc ca organe tactile, dar şi ca organe de prindere a hranei. Tentaculele adevărate lipsesc.
Piciorul – este cilindric şi musculos, ascuţit la un capăt, unde are şi 2 lobi laterali. Are aspect de ţăruş sau lopată, fiind atât extensibil cât şi flexibil.

Organizarea internă:

Aparatul digestiv: începe cu orificiul bucal, urmează un bulb faringian prevăzut cu radulă şi cu falcă cornoasă dorsală (ca în cazul melcilor), apoi esofagul scurt şi stomacul slab diferenţiat. La nivelul stomacului se deschide hepatopancreasul. Stomacul se continuă cu intestinul, care formează câteva anse apoi se deschide în cavitatea paleală prin orificiul anal situat în urma piciorului.

Aparatul respirator – branhiile lipsesc, schimbul de gaze are loc la nivelul mantalei, dar şi la nivelul unor diverticule ale rectului. În cavitatea paleală, apa se mişcă datorită cililor ce căptuşesc faţa internă a mantalei.

Aparatul circulator – foarte slab dezvoltat. Inima apare doar schiţată ca o invaginaţie a peretelui dorsal al pericardului.

Aparatul excretor – reprezentat prin 2 metanefridii fără legătură cu pericardul, ce se deschid în cavitatea paleală de o parte şi de alta a orificiului anal.

Sistemul nervos: o pereche de ganglioni cerebroizi; o pereche de ganglioni pedioşi; o pereche de ganglioni parietali; o pereche de ganglioni paleali şi o pereche de ganglioni viscerali.

Reproducerea – sexele sunt separate. Gonada este unică situată pe partea dorsală a masei viscerale. Nu prezintă gonoducte. Eliminarea produselor genitale se realizează prin intermediul metanefridiei drepte cu care gonada realizează o legătură temporară (doar în perioada de reproducere).

Clasa Lamellibranchiata

Cuprinde moluşte adaptate la modul de nutriţie microfag.
Respiră cu ajutorul unor branhii alcătuite din lamele branhiale de unde şi denumirea grupului.
Corpul prezintă simetrie bilaterală nealterată, este în întregime protejat de o cochilie alcătuită din 2 valve legate între ele pe partea dorsală printr-un ligament. După constituţia cochiliei, clasa mai este denumită şi Bivalvia.

Capul a regresat până la dispariţie, motiv pentru care acest grup este denumit şi Acephala.
Piciorul are aspectul unei lame de topor, după acest caracter grupul fiind cunoscut şi sub denumirea de Pelecypoda.

Reprezentant caracteristic: Anodonta cygnea – scoica de baltă.
Are dimensiuni de până la 22 cm lungime, 9 cm lăţime, 8 cm grosime şi 600g. In mod frecvent, în natură sunt întâlniţi indivizi la care aceste dimensiuni sunt reduse la jumătate.

Cochilia este alcătuită din 2 valve simetrice, una stângă şi una dreaptă ce acoperă în întregime corpul animalului şi sunt legate între ele printr-un ligament elastic situat pe partea dorsală la nivelul unei porţiuni ce poartă numele de platou cardinal sau ţâţână. La alte specii de scoici, la nivelul platoului cardinal se pot remarca şi un număr de dinţi şi fosete prin intermediul cărora cele 2 valve se leagă foarte puternic una de cealaltă.

Partea anterioară a cochiliei este mai rotunjită şi mai bombată în comparaţie cu partea posterioară mai subţire şi mai ascuţită. Fiecare valvă prezintă pe partea dorsală, anterior câte o proeminenţă numită umbone. Vârful umbonelui se numeşte apex. De la baza umbonelui şi până la marginea valvelor pot fi remarcate numeroase striuri de creştere cu o dispoziţie concentrică.

Faţa internă a valvelor este concavă, acoperită cu sidef. La nivelul ei pot fi observate nişte zone mai mate ce constituie puncte de inserţie musculară şi sunt cunoscute sub denumirea de impresii sau impresiuni musculare. Impresiunile musculare ce pot fi remarcate pe faţa internă a valvelor sunt: impresia muşchiului adductor anterior, impresia muşchiului adductor posterior, impresia muşchiului protractor al piciorului, impresiile muşchilor retractori anteriori ai piciorului, impresia muşchiului retractor posterior al piciorului şi impresia muşchilor paleali.

După îndepărtarea valvelor, corpul scoicii rămâne acoperit doar de manta. Aceasta este alcătuită din 2 lobi lipiţi între ei doar pe partea dorsală a corpului. Aceşti 2 lobi ai mantalei delimitează cavitatea paleală sau camera matalei foarte bine dezvoltată. Cavitatea paleală comunică cu exteriorul prin 3 deschideri:

-Două dintre aceste deschideri sunt situate în regiunea posterioară a corpului pe linie medio-dorsală. Primul orificiu, mai mic, cu marginile netede, este numit sifon cloacal, iar imediat sub acesta se poate observa cel de-al 2 –lea orificiu, mai mare, cu marginile prevăzute cu numeroase papile, numit sifon branhial.

-A 3-a deschidere este situată antero-ventral şi prin ea este scos sau retras din|în cochilie piciorul.
Marginea lobilor mantalei este prevăzută cu numeroşi muşchi scurţi numiţi muşchi paleali cu ajutorul cărora se prind strâns de valvele cochiliei.

În cavitatea paleală poate fi observat piciorul situat antero-ventral, având aspectul unei lame de topor. Între baza anterioară a piciorului şi muşchiul adductor anterior se deschide în cavitatea paleală orificiul bucal. Pe laturile orificiului bucal pot fi observaţi palpii labiali în număr de 4, mari, triunghiulari cu întreaga suprafaţă acoperită de un epiteliu ciliat, bogat în celule mucoase.

Pe laturile şi în urma piciorului pot fi remarcate 2 branhii mari bine dezvoltate, fiecare branhie fiind alcătuită dintr-o lamă branhială externă şi o lamă branhială internă. În urma piciorului branhiile se sudează între ele prin baza lor pe linie mediană, dar se sudează şi de peretele mantalei, formând astfel un sept orizontal ce împarte cavitatea paleală în 2 etaje: un etaj dorsal, numit cavitate cloacală şi un etaj ventral, numit cavitate branhială.

Cavitatea cloacală comunică cu exteriorul prin sifonul cloacal, iar cea branhială prin sifonul branhial. Apa intră din exterior în cavitatea branhială prin sifonul branhial, este filtrată prin branhii şi ajunge în cavitatea cloacală de unde este eliminată la exterior prin sifonul cloacal.

Organizare internă:

Aparatul digestiv – este simplificat. Începe cu orificiul bucal, care se continuă direct cu un scurt esofag. Faringele cu radula lipseşte. Esofagul se continuă cu stomacul bine conturat de formă ovoidală, iar acesta cu intestinul ce se prezintă sub forma unui tub ce are aproximativ acelaşi diametru pe întregul său lumen. Intestinul realizează 3 anse, luând aspectul cifrei 8 apoi urcă spre partea dorsală a corpului, străbate pericardul, este înconjurat de ventricul ca de un manşon apoi se deschide în cavitatea cloacală prin orificiul anal situat în spatele muşchiului adductor posterior.

În prima ansă intestinală care urmează imediat stomacului, în peretele intestinului se formează un uluc separat aproape în întregime de lumenul intestinal. Acest uluc este denumit tiflosolis şi la nivelul său se găseşte stiletul cristalin de consistenţă gelatinoasă care conţine fermenţi digestivi. Capătul liber al stiletului cristalin este în permanenţă împins în stomac unde se dizolvă punând în libertate fermenţii digestivi.

Hepatopancreasul este unica glandă digestivă întâlnită la scoică şi este situata în jurul stomacului, comunicând cu acesta prin mai multe canale.

Aparatul circulator – este deschis. Inima este alcătuită dintr-un ventricul şi din 2 auricule, fiind înconjurată de un pericard bine dezvoltat. Din ventricul pleacă 2 aorte una anterioară şi una posterioară. Cea anterioară irigă intestinul, ficatul, glandele genitale, regiunea anterioară a mantalei, iar cea posterioară irigă recul, inima, sifoanele, muschiul adductor posterior etc.

Din ramificaţiile arterelor care devin foarte subţiri (capilare), sângele cade în lacune interstiţiale. Din aceste lacune sângele se adună într-un mare sinus venos situat chiar sub pericard. Acest sinus comunică prin valvula lui Kebers cu un sinus foarte bine dezvoltat şi situat în picior. Sinusul din picior sub influienţa reflexelor nervoase se umple cu sânge, piciorul devenind astfel turgescent.

Contractându-se piciorul, sângele este pompat o parte direct în inimă, altă parte la branhii, iar cea mai mare parte la metanefridii unde este curăţat. Din metanefridii sângele ajunge la branhii prin 2 artere branhiale, iar de aici prin 2 vene branhiale sângele ajunge la auricule. Din auricule sângele e pompat în ventricul si circuitul se reia.

Aparatul respirator – reprezentat prin 2 branhii.

Aparatul excretor – reprezentat prin 2 metanefridii modificate ce alcătuiesc organul lui Bojanus, situate pe partea dorsală a corpului, imediat sub pericard. Fiecare metanefridie are aspectul literei U culcat cu deschiderea spre înainte şi cu cele 2 ramuri plasate una desupra celeilalte. Ramura dorsală a metanefridiei este subţire, având pereţii simpli, căptuşiţi cu un epiteliu ciliat. Comunică cu cavitatea cloacală prin orificiul excretor situate în dreptul marginii anterioare a lamei branhiale interne. Ramul ventral este mult mai gros, prezintă un epiteliu puternic plisat şi comunică prin capătul liber cu pericardul prin orificiul reno-pericardic.

Sistemul nervos – este alcătuit dintr-o pereche de ganglioni cerebroizi situaţi chiar pe laturile gurii, apoi la baza piciorului 2 ganglioni pedioşi foarte apropiaţi între ei, iar lângă muşchiul adductor posterior 2 ganglioni viscerali. Ganglionii din cele 3 perechi sunt legaţi între ei prin conective cerebropedioase, respectiv, cerebroviscerale.

Aparatul reproducător: – sexele sunt separate. Gonadele sunt perechi, foarte bine dezvoltate şi sunt plasate între ansele tubului digestive. Fiecare gonadă se deschide separate în cavitatea cloacală prin câte un orificiu genital. Orificiile genitale sunt situate alături de cele excretoare.

Ouăle sunt depuse pe lamele branhiale externe. Spermatozoizii sunt eliminaţi în apă şi intră în cavitatea paleală a femelei prin sifonul branhial. Aici ovulele sunt fecundate. Din ou iese o larvă trocoforă, care apoi se transformă într-o larvă de tip glochidium. Aceste larve au valvele relativ dezvoltate, fiecare valvă fiind prevăzută pe partea ventrală cu câte un ţep foarte bine dezvoltat.

Ele sunt eliminate la exterior prin sifonul cloacal şi cad pe fundul apei. Aici stau cu valvele deschise. Astfel larva poate supravieţui 2 săptamâni. Dacă în acest interval prin preajma larvei trece un peşte, larva închide brusc valvele şi se agaţă de corpul peştelui cu ajutorul ţepilor. Ca o reacţie de aparare, peştele închistează larvele. În interiorul chisturilor, larvele se hranesc cu celule din corpul peştelui pe care le fagocitează cu ajutorul mantalei. După aproximativ 3 săptămâni, din chisturi ies mici scoici.

Sistematica bivalvelor:
Se realizează după mai multe criterii:

1. gradul de dezvoltare al muşchilor adductori – după acest criteriu bivalvele se impart în:
– dimiare: muşchiul adductor anterior la fel de bine dezvoltat ca muşchiul adductor posterior.
– anizomiare: muşchiul adductor anterior este mai slab dezvoltat decât cel posterior
– monomiare: muşchiul adductor anterior dispare, muşchiul adductor posterior bine dezvoltat.

2. după forma impresiei muşchilor paleali:
– integripaleate – impresia muşchilor paleali este paralelă cu marginea ventrală a valvelor.
– sinupaleate – impresia muşchilor paleali are aspectul literei S. Este întâlnită la speciile care au sifoanele bine dezvoltate.

3. după dentiţie:

– taxodontă – platoul cardinal este prevăzut cu numeroşi dinţi dispuşi ordonat pe ambele valve. Dinţii alternează cu fosete. Întâlnită la Arca; Scapharca etc.
– heterodontă – reprezentată prin dinţi puţini care nu sunt echivalenţi între ei. Uzual se pot observa 2 dinţi în mijlocul platoului cardinal numiţi dinţi cardinali, între care există o fosetă. Pe laturile platoului cardinal mai pot fi remarcaţi alţi 2 dinţi laterali Ex: Cardium.
– desmodontă – dinţii cardinali se contopesc într-o structură ce are aspectul unei linguri. Ex: Mya, Pholas.

– schizodontă – dinţii se prezintă sub forma unor lame, despicaţi în două sau dispuşi în formă de V.
– izodontă – dinţi puţini dispuşi simetric pe ambele valve, iar între dinţi sunt fosete ce corespund dinţilor de pe valva opusă.
– pahiodontă – dinţi puternici cu aspect de piroane pe o valvă, iar pe valva opusă, fosete adânci.
– disodontă – dinţii reduşi sau absenţi, pentru articularea valvelor este utilizat doar ligamentul.

4. după tipul branhiilor:

– protobranhiate – bivalve la care branhiile se prezintă în forma lor primitivă de ctenidie, fiind alcătuite dintr-un ax central şi din 2 şiruri de lamele branhiale. Sunt plasate în regiunea posterioară a corpului aproape de orificiul anal. Cilii de pe feţele laterale ale lamelelor branhiale vecine se îmbină între ei, solidarizând astfel lamelele între ele.

– filibranchiate – mărirea suprafeţei de respiraţie se realizează prin alungirea lamelelor branhiale care acum au luat aspect de filamente branhiale. În această situaţie, fiecare branhie este alcătuită dintr-un ax central lipit de corp şi din 2 şiruri de filamente lungi ce stau în cavitatea paleală.

Filamentele branhiale sunt solidare între ele datorită îmbinării cililor de pe suprafaţa lor. Datorită acestui lucru, fiecare şir de filamenta branhiale constituie o formaţiune numită lamă branhială. La unele specii, lungimea filamentelor branhiale depăşeşte înălţimea cavităţii paleale, astfel încât aceste filamente s-au îndoit în sus de la vârf. În acest caz, fiecare lamă branhială este constituită din 2 ramuri sau lamele: un ram (lamelă) descendent şi un ram (lamelă) ascendent sau reflectat.

Spaţiul dintre ramul descendent şi ramul ascendant se numeşte spaţiu interlamelar. Acest tip de branhii = filibranhii.
– eulamellibranchia – filamentele successive ale fiecărei lamele branhiale se leagă între ele nu prin intermediul cililor ca în cazul precedent, ci prin intermediul unor punţi de ţesut propriu prin care circulă sângele. Aceste punţi de ţesut propriu nu se formează doar între filamentele vecine ale aceleiaşi lamele ci şi între ramul ascendant şi ramul descendent.

În urma formării acestor punţi de ţesut iau naştere branhiile adevărate. Marginea ramului reflectat extern se lipeşte de peretele mantalei, iar marginea ramului reflectat intern se lipeşte de sacul visceral sau de picior. În spatele piciorului, marginile ramurilor reflectate interne se contopesc între ele dând naştere unui sept orizontal ce împarte cavitatea paleală în 2 etaje: unul dorsal (cavitatea cloacală) şi unul ventral (cavitatea branhială). Spaţiul interlamelar de la baza fiecărei lame branhiale se numeşte canal branhial, deci fiecare branhie prezintă câte un canal branhial extern şi un canal branhial intern.

– septibranchia – branhiile sunt reduse la un sept transversal străbătut de câteva orificii. Acest sept format de branhii împarte cavitatea paleală în 2 etaje ce comunică între ele prin 4 – 5 perechi de orificii.

1. Ordinul Protobranchia:
Cuprinde cele mai primitive bivalve. Respiră printr-o pereche de ctenidii. Metanefridiile servesc şi ca gonoducte.
Ex: Yoldia limatula.

2. Ordinul Filibranchia:

Respiră prin branhii filamentoase.
Ex: Arca noe – valvele foarte bine dezvoltate, simetrive, având contur aproximativ dreptunghiular. Umbonele foarte bine dezvoltat, deplasat anterior. Între umbonele de pe o valvă şi umbonele de pe valva opusă există un spaţiu plat, romboidal, numit arcă.

Mytilus galloprovincialis – popular midie. Culoarea neagră albăstruie. Cochilia este ascuţită anterior şi rotunjită posterior, marginea dorsală este curbată, iar cea ventrală dreaptă. Se fixează de substrat cu ajutorul bisusului.

Ostrea lamellosa – popular stridia. Cochilia ovală, la exterior cu numeroasestriuri de creştere ce au aspectul unor solzi. Se fixează de substrat prin valva stângă care e mai mare, mai bine dezvoltată.
Pecten maximus – conturul cochiliei este aproximativ circular. Stă pe substrat cu valva dreaptă mai bine dezvoltată. Pe suprafaţa valvelor pot fi observate 10 – 12 coaste radiare.
Pinna fragilis – atinge dimensiuni de până la 30 cm. Valvele au aspect de evantai.

3.Ordinul Eulamellibranchia
Respiră prin branhii adevărate.

Ex: Anodonta cygnea – scoica de baltă.

Unio pictorum şi Unio crassus – scoici de râu. Valvele groase, bine dezvoltate. Dentiţie schizodontă. La specia U. crassus valvele sunt mult mai groase decât la U. pictorum.
Cardium edule – cochilia este circulară, pe suprafaţa externă a valvelor pot fi observate numeroase coaste radiare. Dentiţia este heterodontă.

Solen marginatus – cochilia are aspectul unui mâner de briceag, cu dimensiuni de aproximativ 12 cm lungime şi 2 cm înălţime. Prezintă sifoane lungi.

Pholas dactylus – cochilia oval-alungită. Pe suprafaţa cochiliei se găsesc numeroase striuri concentrice şi striuri radiare care intersectându-se dau naştere la numeroşi dinţişori. Sapă găuri în substrat calcaros prin sfredelire. Este fosforescentă.

Teredo navalis – popular viermele corabiilor. Sapă galerii în lemn, fiind o specie xilofagă. Corpul are aspect viermiform cu masa viscerală, piciorul şi cochilia foarte reduse, dar cu sifoanele foarte bine dezvoltate. Fiecare valvă este prevăzută cu câte un dinte cu ajutorul căruia sapă în lemn. Animalul îşi secretă în jurul corpului un tub calcaros.

Petricola lithophaga – dimensiuni mici (1,5 – 2 cm). Pe suprafaţa valvelor prezintă lame concentrice şi striuri radiare cu ajutorul cărora sfredeleşte substratul calcaros.

Mya arenaria – scoica albă de nisip. Cochilia de culoare albă cu dimensiuni de până la 15 cm. Trăieşte îngropată în nisip, la exterior scotându-şi doar sifoanele care pot depăşi de până la 4X lungimea corpului.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Biologie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web