Clasificarea plantelor medicinale

in Agronomie

Plantele medicinale se pot clasifica în grupe după diverse criterii în funcţie de părerea diferiţilor autori. După Al. Buia 1944 citat de Vârban, 2000, o clasificare ar putea fi după:

organul utilizat în terapeutică. Din acest punct de vedere există 6 grupe de plante medicinale:

  1. Plante medicinale de la care se utilizează rădăcina, bulbii sau tuberii (Angelica archangelica, Valeriana officinalis, Iris germanica, Gentiana lutea ş.a.).
  2. Plante medicinale de la care se utilizează tulpina şi coaja (Rhamnus frangula, Querqus robur ş.a.).
  3. Plante medicinale de la care se utilizează herba (tulpina + frunzele): Mentha piperita, Melissa officinalis, Satureja hortensis ş.a.).
  4. Plante medicinale de la care se utilizează frunzele şi foliolele (Mentha piperita, Salvia officinalis, Plantago lanceolata, Digitalis sp., Atropa belladona ş.a.)
  5. Plante medicinale de la care se folosesc inflorescenţele, florile sau petalele (Lavandula angustifolia, Salvia sclarea, Althaea rosea, Calendula officinalis, Matricaria chamomilla etc.).
  6. Plante medicinale de la care se utilizează fructele şi seminţele (Carum carvi, Coriandrum sativum, Papaver sp., Hyosciamus niger, Sinapis sp., Ricinus communis etc.).
  7. Plante medicinale de la care se utilizează sucul celular şi seva (Aloe sp., Betula sp. etc.).

 

– perioada de recoltare. Perioada optimă de recoltare se stabileşte pe baza dinamicii de acumulare a principiilor active şi anume în faza de acumulare maximă. Din acest punct de vedere se consideră următoarele grupe:

  1. Plante medicinale care se recoltează în perioada repausului vegetativ (Atropa belladona, Inula helenium ş.a.); din categoria speciilor bienale rădăcinile se recoltează în toamna anului I de vegetaţie (Angelica archangelica, Pimpinella anisum excepţie face specia Colchicum autumnale (la care rădăcinile tuberizate se recoltează vara când frunzele încep să se veştejească), şi Aconitum nepellus (la care tuberculii se recoltează în perioada înfloritului). Speciile aparţinând acestei grupe sunt considerate având în vedere utilizarea rădăcinii.
  2. Plante medicinale care se recoltează vara, în perioada de vegetaţie. Această grupă cuprinde specii anuale sau perene care se recoltează pentru flori, organele florale sau herba (Ocimum basilicum, Majorana hortensis, Tagetes patula, Calendula officinalis etc.).

– zonarea naturală (flora spontană) şi zonarea culturilor (specii cultivate). Această clasificare are în vedere cerinţele plantelor faţă de condiţiile ecologice şi sunt:

  1. Plante medicinale de apă şi locuri mlăştinoase – specii iubitoare de apă (Iris sp., Colchicum autumnale, Acorus calamus, Valeriana officinalis etc.).
  2. Plante medicinale de câmpie – specii adaptate condiţiilor de insolaţie ridicată ce caracterizează verile din sudul ţării (Foeniculum vulgare, Pimpinella anisum, Coriandrum sativum, Papaver bracteatum ş.a.).
  3. Plante medicinale de deal – specii adaptate condiţiilor ce caracterizează zonele subcarpatice cât şi zonele împădurite (Atropa belladona, Vinca minor, Crataegus monogyna, Geum urbanum – specii din flora spontană de deal; Papaver somniferum, Carum carvi, Valeriana officinalis – specii cultivate).
  4. Plante medicinale de munte – specii adaptate condiţiilor caracterizate prin altitudine, vânturi, temperaturi mai scăzute în toată perioada anului (Genţiana sp., Arnica .., Angelica archangelica etc.).

– ciclul de vegetaţie şi parcurgerea fenofazelor.

  1. Plante medicinale anuale – specii care parcurg întregul ciclu de vegetaţie într-un singur an (Tagetes patula, Calendula officinalis, Papaver somniferum etc).
  2. Plante medicinale bienale – specii care îşi desfăşoară ciclul de vegetaţie pe parcursul a doi ani (Carum carvi, Salvia sclarea ş.a.).
  3. Plante medicinale vivace (perene) – speciile care au ciclul de viaţă multianual. Acestea pot fi:

 

* Plante cu rădăcina transformată în rizomi sau stoloni (Iris germanica, Mentha piperita, Valeriana officinalis, Acorus calamus etc).

* Plante cu rădăcina tuberizată (Aconitum sp.).

* Plante cu tulpina transformată în bulbotuberi (Colchicum autumnale).

* Plante cu rădăcina îngroşată având la baza coletului muguri dorminzi (Atropa belladona, Inula helenium, Taraxacum officinale, Rheum palmatum etc).

* Plante semilemnoase având la baza ramurilor muguri dorminzi (Lavandula officinalis, Salvia officinalis, Urtica dioica etc).

Plantele perene mai pot fi clasificate şi în funcţie de aspectul lor în: plante ierboase (Valeriana officinalis, Thymus vulgaris, Papaver bracteatum) şi plante lemnoase (Salvia officinalis, Lavandula angustifolia, Glycyrrhiza glabra).

– caracterele botanice. Această clasificare urmăreşte criteriul strict legat de înşuşirile morfologice şi de tipul florii. Astfel plantele se clasifică şi se grupează pe ordine, genuri, familii şi specii.

– conţinutul în principii active.

  1. Plante medicinale ce conţin uleiuri volatile (uleiuri esențiale sau uleiuri eterice). Conceptul privind definirea uleiurilor volatile a evoluat mult. Pot fi definite ca fiind “compuşi aromatici volatili a căror compoziţie chimică este formată dintr-o mulţime de amestecuri de hidrocarburi aromatice, alifatice, aldehide, alcooli, acizi organici, esteri precum şi alţi compuşi similari hidrocarburilor şi care aparţin clasei terpenoidelor“. Au miros aromatic caracteristic și majoritatea sunt solubile în alcool etilic. Pata pe care o prezintă o picătură de ulei esențial pe o hârtie dispare rapid. Uleiurile volatile sunt utilizate în medicină ca stomahice, antispasmodice, carminative, expectorante, sedative, aromatice etc.
  2. Plante medicinale ce conţin alcaloizi (compuşi organici complecşi, caracterizaţi prin prezenţa azotului în molecula lor şi reacţie alcalină, cu formare de săruri). Au o acțiune puternică asupra organismului uman chiar în doze mici. Alcaloizii se formează, de regulă, în părţile subterane ale plantei, de unde migrează în celelalte organe în timpul perioadei de vegetaţie. la mac și rostopască, alcaloizii se găsesc în sucul lăptos. În funcţie de aminoacidul precursor, alcaloizii se clasifică în:

 

– Alcaloizi derivaţi din glicolol

– Alcaloizi derivaţi din triptofan

– Alcaloizi derivaţi din fenilalanina

– Alcaloizi derivaţi de la lizină – ornitină

– Alcaloizi prin intermediul acetil – coenzimei A.

Se întâlnesc mai frecvent la familiile: Ranunculaceae, Papaveraceae și Solanaceae.

  1. Plante medicinale ce conţin principii amare. Principiile amare sunt compuşi vegetali (cu structură glicozidică, alcaloidică etc.), ternari cu gust amar (chiar și la diluții mari) care determină mărirea secreţiei gastrice. Dozarea principiilor amare se face prin metoda organoleptică. Se întâlnesc mai ales la familiile Gentianaceae și Asteraceae.
  2. Plante medicinale care conţin glucide (hidraţi de carbon, heterozide sau glicozide) (Lemnul dulce). Glucidele sunt compuşi organici naturali rezultaţi direct în procesul de fotosinteză. Glucidele se împart în oze şi ozide.
  3. Plante medicinale care conţin flavonoide. Flavonoidele sunt pigmenţi galbeni identificaţi la specii din familia Compositae sub formă de flavone (Matricaria chamomilla, Achillea milefolium, Calendula officinalis) sau sub formă de flavonoli la specii din familia Leguminosae (Sophora japonica).
  4. Plante medicinale care conţin antocianozide. Antocianozidele sunt pigmenţi hidrosolubili aflaţi în sucul celular care conferă florilor, fructelor şi frunzelor toamna, culoarea roşie, violetă, albastră (30…).
  5. Plante medicinale care conţin taninuri. Taninurile sunt compuşi naturali neazotaţi cu structură polifenolică. Ex. …
  6. Plante care conţin antracenozide. Antracenozidele sunt compuşi naturali ai antracenului având proprietăţi purgative. Identificarea lor se realizează prin cromatografie în strat subţire.

 

Din punct de vedere al fitofarmaciştilor cea mai bună clasificare ar fi –

– importanţa terapeutică (în funcţie de principiile active predominante ca acţiune farmacodinamică):

–          plante utilizate în bolile aparatului cardiovascular, care conţin, de regulă, glicozide sau heterozide cardiotonice. Ex. Digitalis sp., Convalaria majalis ş.a.;

–          plante utilizate în bolile aparatului respirator care pot fi cu acţiune emolientă (Althaea sp., Plantago sp. ş.a.), cu acţiune expectorantă etc.

–          plante utilizate în afecţiunile aparatului digestiv ca Mentha sp., Melissa sp., Matricaria chamomilla, Carum carvi ş.a.

–          plante folosite în bolile aparatului urinar;

–          plante folosite în bolile sistemului nervos ca Valeriana officinalis, Vinca minor,Claviceps purpurea, Papaver sp. ş.a.

 

–          plante folosite în unele boli ale aparatului genital ca Claviceps purpurea,Calendula officinalis ş.a.

–          specii utilizate în tratamentul extern ca Hypericum perforatum, Calendula officinalis ş.a. (Crăciun şi col., 1976).

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play