Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Comunicarea in perspectiva multiculturala

in Pedagogie

educatie (2)

În plan particular, comunicarea verbală, ca şi cea nonverbală, ţine de o anumită competenţă a relaţionării sociale, fiindu-i specifică punerea în relaţie a propriului referenţial valoric cu un altul diferit cultural , prin decodificare şi recodificare a mesajului cultural. Pentru a putea pătrunde în semnificaţia unui mesaj cultural, diferit de cel propriu, trebuie să avem noi înşine un inventar – “concept” – de abilităţi comunicaţionale, în funcţie de care să decodificăm şi să recodificăm, astfel încât mesajul “negociat” de către interlocutori să aibă un sens împărtăşit de toţi. Însă, sensul comunicării apare dintr-o anumită contextualizare1 – spaţio-temporală, senzorială, relaţională sau/şi culturală ( ceea ce se spune are sens în funcţie de normele invocate sau construite în timpul schimbului).

Inter-relaţionarea dintre identităţi culturale diferite poate avea, în funcţie de însuşirea sensului comunicării, efectul deschiderii, al reciprocităţii, sau efectul “încapsulării culturale”2, specific blocajului comunicaţional. De aceea, semnalele şi gesturile verbale/nonverbale trebuie să se încadreze într-o secvenţă conversaţională eficientă (cea mai scurtă propoziţie trebuie să fie inteligibilă/purtătoare de sens pentru destinatar).

Din perspectiva situaţională, a comunica înseamnă : a vorbi, a modula intonaţia, a te comporta într-un anumit fel, a adopta mimica, gesturile şi atitudinile corespunzătoare, a alege o anumită atitudine, a pregăti acţiuni combinate, a elabora dispozitive fizice sau normative, a acţiona asupra elementelor mediului înconjurător, totul pentru a rezolva, cât mai bine cu putinţă, o problemă legată de un fapt de viaţă.3

Scopurile comunicării

Schimbul de informaţii nu este unicul scop al comunicării. Psihologia comunicării ne atrage atenţia că, în mod implicit, oamenii urmăresc şi alte scopuri atunci când comunică: acelea de a-şi afirma statutul de prestigiu, de a se impune în faţa altei persoane sau a grupului, de a primi un răspuns afectiv, de a scăpa de plictiseală sau de a fugi de singurătate, sau pur şi simplu de a se auzi vorbind. În toate aceste cazuri este vorba de satisfacerea unor nevoi sufleteşti profund umane, pe care nu avem dreptul să le dispreţuim, însă trebuie să le cunoaştem cât mai bine pentru a putea înţelege corect reacţiile semenilor noştri.

Printre cele mai frecvente scopuri ale comunicării se găsesc următoarele :

  • să fim receptaţi ( văzuţi, auziţi, citiţi );

  • să fim înţeleşi (mesajul nostru să fie decodificat corect );

  • să fim acceptaţi ( mesajul nostru să nu fie respins);

  • să provocăm o reacţie (o schimbare de percepţie, de gândire, de interpretare, de atitudine sau de comportament)4

Tipuri de comunicare; şcoala “proces” şi şcoala “semiotică”.

În funcţie de criteriul de clasificare, au fost definite mai multe tipuri de comunicare, dintre care:

  • comunicarea intraindividuală (comunicarea cu sine),

comunicarea interindividuală,

comunicarea intergrupală,

comunicarea în masă;

  • comunicarea verbală (lingvistică),

comunicarea nonverbală (pre-lingvistică)

comunicarea paralingvistică (ceea ce comunicăm prin ritmul vorbirii, prin timbrul şi prin tonul vocii sau prin alte elemente nonverbale, dar care se manifestă tot timpul comunicării verbale);

  • comunicarea informală

comunicarea formală (instituţională)

  • comunicarea privată (confidenţială)

comunicarea publică.

Un criteriu al comunicării eficiente se referă la folosirea în mod adecvat a tipurilor de comunicare prin adaptarea lor la contextul comunicaţional. Astfel, într-o comunicare interindividuală folosim adesea un ton şi un vocabular potrivite mai degrabă comunicării în masă; alteori, nu ne controlăm comunicarea non-verbală sau pe cea paralingvistică, devalorizând şi imprimând un alt înţeles mesajului transmis prin intermediul cuvintelor; sau, comunicăm în spaţiul privat, dar folosim un ton şi o dicţie adecvate mai curând spaţiului public ( cazul profesorilor, care-şi trădează adesea ocupaţia, spre deliciul martorilor, care-i percep cam prea “didacticişti”)5.

În teoria comunicării s-au conturat două curente principale, în privinţa definirii conceptului de comunicare, şi anume : şcoala “proces” şi şcoala “semiotică”.

Şcoala “proces” ( abordarea liniară a comunicării)

– consideră mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. (mesajul este ceea ce s-a transmis de la A la B, ambalat corespunzător şi pregătit pentru a afecta starea sau / şi modul de gândire al receptorului). Un alt efect decât cel urmărit sau un efect mai mic decât cel scontat este considerat drept eşec în comunicare. În această situaţie, şcoala “proces” urmăreşte depistarea cauzelor care au provocat eşecul.

– consideră comunicarea drept transmisia de mesaje sau procesul prin care o persoană intră în legătură cu alta şi o afectează intelectual, emoţional sau comportamental;

– este preocupată de modul în care interlocutorii codifică şi decodifică mesajul;

Reprezentanţi : G. Gerbner (1956), T. Newcomb (1953), Jakobson (1960).

Şcoala “semiotică” ( abordarea culturală a comunicării )

(semiotica : studiul semnelor şi al modului în care acestea funcţionează)

– defineşte comunicarea ca producere şi schimb de înţelesuri (semnificaţii), fiind preocupată de rolul mesajului într-o cultură şi de rolul diferenţelor culturale. Foloseşte termeni cum este cel de semnificaţie şi nu consideră neapărat neînţelegerea ca semn al eşecului în comunicare – neînţelegerea poate să apară şi ca efect al referinţelor culturale diferite dintre interlocutori.

– accentul cade pe producerea şi schimbul de înţelesuri determinate cultural;

– emiţătorul scade în importanţă;

– negocierea sensului comunicării se realizează atunci când receptorul filtrează mesajul prin sita propriului model cultural .

Reprezentanţi : Charles Sanders Peirce (1931), Ferdinand de Saussure (1916).

Relativismul cultural contra etnocentrismului

Termenul de etnocentrism a fost folosit pentru prima dată de H. G. Summer (1907), pentru a desemna o atitudine colectivă care consta în repudierea formelor culturale diferite faţă de cele ale propriei societăţi. Etnocentrismul vizează modul de a reacţiona la comportamente diferite din punct de vedere cultural, pornind de la teza că: propria cultură este dezirabilă şi superioară celorlalte culturi. Această reacţie este cauza atitudinilor intolerante faţă de “celălalt” sau faţă de alte culturi. O alta cauză o reprezintă faptul că majoritatea oamenilor sunt formaţi într-o singură cultură, pe care nu o părăsesc niciodată. Pe de altă parte, etnocentrismul poate fi uşor asociat cu rasismul, credinţa că anumite grupuri culturale sunt genetic superioare altora. La întâlnirea cu alte culturi, conştientizăm că suntem în stare de surpriză (dezgust, dezaprobare) – semnalul că a intrat în funcţiune comportamentul etnocentric. În consecinţă, cu cât distanţa dintre culturi este mai mare, cu atât comportamentul etnocentric este mai intens, de aceea, este important să renunţăm la aprecieri sau judecăţi de valoare atâta timp cât nu ştim nimic despre modul cum funcţionează culturile respective.

Studiile diferenţelor culturale între grupuri şi societăţi implică presupunerea unei poziţii a relativismului cultural. Antropologul francez, Claude Levi – Strauss, a exprimat astfel acest lucru: “Relativismul cultural afirmă că o cultură nu are nici un criteriu absolut pentru a decide că activităţile unei culturi sunt “inferioare” sau “nobile”. Totuşi, fiecare cultură poate şi trebuie să aplice acest criteriu propriilor activităţi, deoarece membrii săi sunt atât actori cât şi observatori”. 6

Pe măsură ce cercetările de teren au evoluat, s-a evidenţiat faptul că fiecare cultură are o valoare specifică care trebuie înţeleasă în mod ştiinţific, obiectiv, detaşată de atitudinile personale subiective. Această ofensivă a fost lansată de Franz Boas, părintele antropologiei moderne din SUA. El înţelege prin relativism cultural că un fapt cultural trebuie să fie interpretat din interiorul contextului cultural din care face parte şi nu din punctul de vedere al observatorului.

Pentru a ajunge la înţelegerea unei culturi, trebuie să abordăm perspectiva interioară şi nu cea obiectivistă folosită în ştiinţele naturii, în care cercetătorul se plasează ca observator exterior.

Relativismul cultural respinge ideea că anumite culturi, inclusiv cea proprie, posedă un set de reguli absolute după care se pot judeca alte culturi. Fiecare cultură are un set de norme particulare specifice. Absolutizarea, supraevaluarea relativismului cultural are însă consecinţe negative, atât în plan metodologic, cât şi în plan etic. În plan metodologic, efectul ar fi că fiecare cultură va fi evaluată numai în termenii propriilor standarde şi orice fel de comparaţie interculturală nu ar mai posibilă şi nici justificată.

În plan etic, absolutizarea relativismului cultural ne pune în situaţia de a valoriza orice fapt cultural şi orice tip de comportament, întrucât ar trebui să considerăm toate culturile echivalente moral. O astfel de abordare ar putea scuza acte precum holocaustul, etnocidul, rasismul, etc., întrucât toate practicile culturale comportă aceeaşi demnitate, şi deci ar trebui tolerate.

Antropologii culturali se exprimă împotriva acestor practici, considerând că schimbările trebuie să vină din interiorul culturii respective şi nu din exterior.7

2.Teoriile comunicării. Deschideri interculturale

Perspective interculturale: teorii şi mize ale comunicării interculturale

În societatea contemporană, puţine domenii de studiu sunt atât de provocatoare cum este domeniul comunicării; ea este considerată ca „miezul culturii, cunoaşterii şi comportamentului social”. Când ne referim la comunicare nu avem de a face cu un obiect de studiu ci cu o arie multi-disciplinară.

Tot mai mult se vorbeşte despre globalizarea modelului societăţii deschise şi libere, care facilitează contactul intim al unor culturi diferite, generând uneori fenomene periculoase precum crima organizată, fundamentalismul religios sau terorismul. Într-o epocă a interferenţelor, întâlnirea dintre persoane sau grupuri care au culturi diferite ridică problema comunicării interculturale. Acest lucru putându-se remarca şi din analiza celor două şcoli – şcoala “proces” şi şcoala “semiotică” care ne permit un studiu mai bun asupra comunicării.

Dincolo de orientările saussuriene sau pierciene, studiul comunicării în contextul actual al globalizării, determinarea valenţelor interculturale şi depăşirea barierelor de comunicare, întâmpină anumite dificultăţi printre care se pot enumera: conceptualizarea, construirea paradigmei şi abordările metodologice.

Legându-ne de conceptualizare, descoperim că termenul de comunicare interculturală a fost folosit prima dată de Edward Hall (1959) în lucrarea “Silent Language”, unde abordează aspecte legate de importanţa comportamentului nonverbal în comunicare, definind comunicarea nonverbală ca pe un schimb care nu implică cuvinte.

Constantin Cucoş (2000, p.136), la rândul lui, defineşte comunicarea interculturală ca un “schimb sau tranzacţie valorică însoţit de înţelegerea semnificaţiilor adiacente, între persoane sau grupuri care fac pate din culturi diferite. Schimburile se pot realiza la nivel ideatic, verbal, nonverbal, comportamental, fizic, obiectual, organizaţional. “

Comunicarea interculturală mai poate fi definită ca abilitatea de a comunica verbal şi nonverbal cu indivizi din alte culturi astfel încât toţi indivizii participanţi la comunicare să codifice şi să decodifice mesajele comunicate şi să evite pe cât posibil interpretările şi evaluările eronate.( Michael Hinner ,1998, p.53 )

Comunicarea dintre culturi este dificilă dacă avem în vedere elementele ei componente. Cultura este reprezentată ca un iceberg, partea vizibilă fiind determinată de limba, arhitectura, etc., iar partea invizibilă având cele mai puternice şi definitorii elemente, ce sunt mai puţin vizibile: normele sociale, valorile, concepţiile despre timp şi spaţiu, concepţia despre sine, etc.

Yoshikawa (1987) clasifică comunicarea interculturală în patru tipuri:

tipul etnocentric – ( Având două culturi, A şi B, cultura B va fi întotdeauna o umbră a culturii A. Cultura B nu are unicitate iar diferenţierea este ignorată. Comunicarea este într-un singur sens, iar feed-back-ul nu există.)

tipul controlat – ( Se recunosc elementele de unicitate ale culturii B, dar sunt manipulate pentru a atinge scopurile şi obiectivele culturii A.)

Exemplu: Ţările Europene, care au colonizat statele africane între secolele al XVI-lea şi al XX-lea, au comunicat cu populaţia băştinaşă în modurile etnocentric şi cel controlat. Aceleaşi tipuri de comunicare apar şi la biserica catolică în încercarea de a evangheliza populaţia africană.

tipul dialectic – (Modul de comunicare dialectic are trei potenţiale finalităţi:

  • prima: tezele culturii A întâlneşte teze opuse în cultura B şi transced într-o noua cultură C;

  • a doua: este dizolvarea culturii A în cultura B, devenind o parte a culturii B,

  • a treia: cultura B devine o parte a culturii A.

Toate aceste finalităţi au la bază comunicarea bazată pe fuziune. )

tipul dialogat – ( Culturile A şi B sunt distincte, independente, comunică şi interrelaţionează, dar fiecare cultură îşi păstrează integritatea.)

Modelul de comunicare dialogat este considerat cel mai eficient mod prin care să înţelegem, apreciem şi să respectăm diversitatea.

După Koester, comunicarea interculturală aduce faţă în faţă două aspecte, pe de o parte păstrarea şi conservarea anumitor elemente şi pe de altă parte adaptarea, schimbarea la alte culturi ceea ce implică dezvoltarea anumitor competenţe culturale şi interculturale. ( apud.Cucoş, 2000)

Competenţa interculturală este definită de Kim ca o capacitate de a mobiliza cunoştinţe, metode de acţiune, trăiri afective în contextul unor interacţiuni interculturale. ( apud.Cucoş, 2000). Competenţa interculturală presupune adaptarea şi flexibilitatea persoanei la situaţia nouă şi nu rigiditate, intoleranţă şi monotonie. Competenţa interculturală nu este suficientă pentru a realiza o comunicare eficientă ci trebuie avut în vedere contexul în care se realizează comunicarea.

În ceea ce priveşte comunicarea didactică într-o situaţie interculturală, profesorul este cel care conduce comunicarea şi trebuie să conştientizeze mecanismele care pot duce la distorsiuni sau chiar la conflicte atât la nivelul elevilor cât şi la nivelul propriei persoane. Una din exigenţele formării cadrului didactic este aceea de formare a competenţelor interculturale.

” A treia cultură” ca strategie a comunicării interculturale

Fred L. Casmir foloseşte prima dată termenul de “a treia cultură” şi defineşte trei niveluri de analiză ale comunicării:

-comunicare individuală,

-comunicare organizaţională,

-comunicare mediatică.

Comunicarea individuală în spaţiul “culturii a treia” este una în care individul capată abilitatea de a-şi suspenda identitatea culturală temporar şi acceptă diversitatea. Un astfel de individ va servi drept legătură în schimburile dintre culturi. El face posibil fluxul de comunicare interculturală, fiind un translator al mesajelor expediate şi un interpret al celor primite. Mentalul său se caracterizează prin flexibilitate cognitivă, sensibilitate culturală, realism faţă de valorile şi atitudinile culturale, înţelegere empatică şi spirit inovator.

Astfel de atribute individuale sunt, totodată, premise ale comunicării interculturale efective şi factori stimulatori pentru contactele şi schimburile transculturale.

Din dezvoltările lui Casmir se desprind următoarele întrebări:

1. Este posibil şi necesar să se elaboreze un cod etic al comunicării interculturale?

2. Care ar trebui să fie scopurile cercetării comunicării interculturale?

3. Cum trebuie să abordăm practic comunicarea interculturală, având în vedere că o comunicare etică şi eficientă depinde de toţi participanţii la o cultură (nu doar de reprezentanţii ei)?

4. Are cineva dreptul de a-şi impune propriile standarde de comportament comunicaţional, dacă ţinem cont de faptul că schimbarea comportamentului comunicaţional înseamnă schimbare culturală?

Întrebările de mai sus sunt vitale pentru o posibilă teorie a comunicării interculturale condiţiile de posibilitate ale unei comunicări eficiente şi etice. Aceste misiuni nu sunt deloc uşoare întrucât trebuie păstrată rigurozitatea epistemologică.

Casmir realizează o incursiune teoretică în literatura comunicării interculturale, dar constată că trebuie să reţină nu atât succesele teoretizării, cât mai ales eşecurile şi incertitudinile lăsate în urmă de acestea. Respingând ideea dominaţiei culturale, Casmir îşi propune să găsească oportunităţile pentru dezvoltarea mutuală a unor culturi aflate în interacţiune proximă, ca de exemplu, cele ce convieţuiesc în societatea americană.

A treia cultură” apare ca o punte ce unifică paradigmele culturale rivale, contrastante, într-un tot unitar, funcţional, fiind rezultatul unei viziuni sintetice – trecerea de la multiculturalism (culturi paralele, interacţiune statică ) la interculturalism, prin sintetizarea elementelor comune. În urma joncţiunii celor două culturi, a treia cultură devine mai amplă decât cele originare şi va fi împărtăşită de ambele părţi a celor două culturi.

Astfel, cea de “a treia cultură” nu este un simplu rezultat al fuziunii dintre două sau mai multe entităţi, ci produsul “armonizării” reciproce a acestora, care devin componentele unui întreg. Mai mult, nu este vorba de o totalitate mecanică, în care întregul se alcătuieşte prin combinarea elementelor diferite dar compatibile între ele, şi nici de o totalitate organică, în care fiecare parte depinde de întreg. Este o “subcultură de situaţie”( Casmir, op. cit.), în cadrul căreia persoanele aflate în interacţiune îşi pot ajusta comportamentul atâta timp cât încearcă să atingă scopuri comune. La “ a treia cultură” nu se ajunge nici prin perfecţionare spirituală, nici prin intermediul educaţiei –deşi aceasta poate sprijini acest proces. La “a treia cultură” se ajunge în mod necesar sub presiunea unei situaţii obiective şi constrângătoare : situaţia în care persoane diferite cultural sunt constrânse să contribuie la îndeplinirea unor sarcini asupra cărora au căzut de acord că trebuie îndeplinite.

Trăsăturile celei de “a treia culturi” sunt :

  1. deschiderea– fiind capabilă să absoarbe noi elemente pe care ulterior le dezvoltă;

  2. expansivitatea – putându-şi lărgi graniţele contextuale, fiind în stare să includă noi situaţii de comunicare individuale, organizaţionale, instituţionale sau mediatice;

  3. sensibilitate la provocări – răspunzând la noile solicitări provenite din ajustările şi reajustările continue, necesare pentru alinierea percepţiilor şi aşteptărilor participanţilor ( atât ale unora cu privire la alţii, cât şi ale ambilor referitoare la situaţia care îi obligă la colaborare şi comunicare interculturală);

  4. orientare spre viitor – determinând atitudini anticipative raportate la eventualitatea unei situaţii şi a unei comunicări sporite.

Perspectiva filosofică şi psihologică a individului format în “a treia cultură”, depăşesc limitele culturii sale de provenienţă. Identitatea sa are la bază diversitatea şi universalitatea formelor culturale şi a condiţiilor de viaţa umană. O astfel de persoană, spune Casmir, “ are abilitatea de a-şi suspenda identitatea culturală, astfel încât să creeze noi forme de realitate, bazate pe diversitatea umană şi pe imprevizibilitatea evoluţiei umane”.

5.3. Noua filosofie a comunicării şcolare din perspectivă interculturală

Cea care va trebui atunci să intervină în evoluţia culturii şi bineînţeles a comunicării interculturale şi a dezvoltării persoanei formate în spiritul celei “ de-a treia culturi” va fi educaţia.

Umanitatea vede în educaţie, ca practică socială curentă şi permanentă, un “instrument indispensabil pentru a atinge idealurile păcii, libertăţii şi dreptăţii sociale”.8 Dincolo de aceasta, educaţia este o expresie a afecţiunii noastre faţă de copii şi tineri, şi o încercare de a-i pregăti pentru a-şi ocupa locurile cuvenite în sistemul educativ, în familie şi în comunitatea locală şi naţională. Se impune astfel, ca educaţia să aibă o atitudine înţeleaptă faţă de schimbările şi mutaţiile profunde, complexe şi interdependente ce caracterizează societatea contemporană.

Mult timp inerţială, tradiţionalistă şi conservatoare, educaţia îşi asumă astăzi responsabilitatea de a trasa hărţile unei lumi în continuă mişcare, şi de a pune la dispoziţia oamenilor instrumente de orientare cu ajutorul cărora aceştia să-şi găsească propriul drum.9 Ca urmare a acestei asumări, au apărut în sfera educaţiei teorii şi practici educaţionale care reflectă schimbările de paradigmă existenţială şi societală ale omului postmodern. Între acestea se află şi educaţia interculturală, ce susţine şi cultivă toleranţa activă între culturi, coexistenţa plurală şi pluralismul spiritual. În încercarea de a depăşi limitele sistemului tradiţional de educaţie şi a veni în întâmpinarea unor stări de fapt: societatea europeană pluriculturală, cultura planetară, dar şi ”disculturalismul” social, şcoala vine cu un “suflu” nou – interculturalismul.

Interculturalismul este un nou mod de abordare a realităţii sociale ce presupune aşezarea pluralismului cultural în cadrele unei filosofii umaniste, ce vizează toate domeniile vieţii. În prezent, interculturalismul presupune o analiză factorială a realităţii contemporane, complexe şi fluide, secondată de o hermeneutică filosofică, legată de necesitatea conceptualizării fenomenului interculturalităţii.

Şcolii îi revine rolul de a reflecta în curricula caracteristicile postmodernităţii şi ale globalizării, de a educa formatorii şi formabilii pentru a descoperi şi a înţelege unitatea existenţială a omenirii pe această planetă. După monismul şi etnocentrismul şcolii din perioada anterioară, educaţia interculturală reprezintă o adevărată “dinamitare” a curriculei, impunând o reconsiderare, o reinterpretare şi o reformulare a scopurilor, conţinuturilor, strategiilor şi sistemelor sale de evaluare.

Interculturalitatea aduce cu sine o nouă matrice a comunicării, ce presupune o deschidere de la comunicarea interpersonală şi socială spre comunicarea interculturală. Aceasta din urmă, presupune capacitatea de a negocia semnificaţiile culturale şi sistemul de valori, cultivarea unei atitudini tolerante, de deschidere şi permisivitate la diversitate . Se impune o schimbare de paradigmă în care Eul şi Altul sunt complementari şi conviviali. Iar dacă a învăţa să te exprimi înseamnă a învăţa să gândeşti, atunci comunicarea în perspectivă interculturală înseamnă a renunţa la monologul cultural în favoarea dialogului cultural polifonic, şi a-ţi reprezenta alteritatea pe principiul “toţi diferiţi, toţi egali”.

Din perspectiva integrării europene şi euro-atlantice şcoala trebuie să-şi propună ca scop asigurarea coerenţei existenţiale şi a identităţii individului în condiţii de eficienţă socială şi interculturală. Identitatea şi alteritatea sunt inseparabile şi coevolutive, iar identitatea se va desface şi se va reface permanent, în funcţie de circumstanţele în care va activa subiectul. Se impune ca indivizii să fie abilitaţi în a gestiona prompt şi eficace şi aceste fenomene. Educaţia interculturală presupune, pe de-o parte asigurarea unei comunicări autentice cu sine şi a lua cunoştinţă cu propria identitate culturală, iar pe de altă parte comunicarea cu un alter, individ sau grup, care permite construcţia activă a identităţii de cetăţean al Europei şi al lumii. Formarea competenţei de a intra în raport eficient cu alteritatea, fără disoluţia propriei identităţi, presupune întărirea spiritului critic şi cultivarea reflexivităţii faţă de experienţa cotidiană, prin angajare conştientă în procesul definirii de sine prin întâlnirea cu altul. Eficienţa comunicării şcolare în perspectivă interculturală implică diminuarea incertitudinii şi a anxietăţii legate de alteritate şi construcţia unei noi scheme perspective a celuilalt, ce se cere experimentată la clasă. Eludarea etnocentrismului şi deschiderea spre pluralismul cultural implică o decentrare a teoriilor educaţiei şi ale comunicării, de pe emiţător pe receptor. Principiul priorităţii receptorului este poate principiul călăuzitor al educaţiei interculturale. Receptorul este creator de sensuri în comunicare, uneori cu totul altele decât cele scontate de emiţător. Iată de ce, a decodifica sistemul de referinţă şi sistemul de valori al receptorului este o obligaţie pe care emiţătorul trebuie să-şi o asume în momentul comunicării interculturale. Disponibilitatea de a negocia sensurile este şi ea strict necesară pentru optimizarea comunicării interculturale. Dialogul prin “universaliile culturale” presupune educarea pentru disponibilitate de cooperare, presupune renunţarea la strategiile egocentrice, logocentrice şi etnocentrice ce distrug multiplicitatea culturală prin asimilarea celuilalt în propriul eu.

Pentru ca indivizii să surprindă nuanţat dinamica actului de comunicare interculturală, şcoala trebuie să faciliteze exerciţiul comunicării prin cultivarea proactivă a interacceptării prin intercunoaştere şi respectare în fapt a individualităţii fiecărui elev. Dacă şcoala nu va face proba faptului că trăieşte şi aplică ceea ce propagă, nu se va bucura de credibilitate. Toleranţa la diversitate nu se poate învăţa decât într-o şcoală în care discursul liberal şi atitudinea liberală faţă de elev sunt convergente, în sensul încrederii în celălalt, al acceptării necondiţionate a acestuia.

Adevărata provocare este poate aceea, de a oferi experienţe de comunicare optimizatoare, care să permită ieşirea din sine şi deschiderea spre celălalt, ceea ce poate implica uneori lupta cu propriile prejudecăţi şi stereotipuri şi reconsiderarea acestora.

Aceste experienţe relevante ce permit autoanaliza şi autoresponsabilizarea pentru ceea ce sunt şi ceea ce gândesc îşi pierd din semnificaţie dacă şcoala nu facilitează formarea şi exersarea competenţelor de participare şi influenţare a vieţii comunitare.

O comunicare interculturală autentică presupune uneori părăsirea băncilor şcolii şi participarea efectivă la programe comunitare susţinute de organizaţii guvernamentale sau ONG-uri. Aceste demersuri facilitează transferul competenţelor interculturale dincolo de zidurile şcolii. Numai printr-o sinergie a resurselor şcolii, ale comunităţii şi ale organizaţiilor locale şi internaţionale, putem facilita construcţia la elevi a unei perspective de înţelegere a lumii şi a diversităţii culturale în acord cu valorile filozofiei umaniste. A abilita elevii în a aborda autonom, flexibil şi eficient realitatea interculturală contemporană, iată care este piatra de încercare a educaţiei interculturale.

Şi dacă “interculturalul este domeniul în care atitudinile sunt mai importante decât savoir-urile sau didacticile” 10, atunci când nu se preocupă de fenomenul interculturalităţii şcoala “comunică”:

– neînţelegerea filozofiei pluralismului cultural,

– lipsa de orientare prospectivă, având în vedere Casa Comună a Europei şi fenomenul globalizării,

– lipsa de coerenţă între politica educativă şi practica educativă,

– lipsa de receptivitate faţă de realitatea cotidiană.

Cât priveşte educaţia interculturală în şcoala românească, ea se desfăşoară mai degrabă în registrul implicitului şi al naturalului, fiind expresia unei opţiuni ideologice, filozofia pluralismului cultural, şi a uneia politice, integrarea în structurile comunitare transnaţionale. Deseori, se reduce la o pledoarie pentru acceptarea diversităţii, ce transpare din documentele şcolare şi din principiile reformei educaţionale, dar fără un suport acţional adecvat şi susţinut.

Precaritatea statutului acestei dimensiuni curriculare derivă şi din poziţia marginală a educaţiei interculturale, reflectată în discipline opţionale sau facultative, depinzând de iniţiativa individuală a profesorului, insuficient abilitat. Deschiderea politicii curriculare a facilitat cel mult abordări inter şi transdisciplinare, la nivelul unor discipline opţionale, iar de curând introducerea problematicii în formarea cadrelor didactice. Interculturalismul este o filosofie ce a prins contur în ultimii 20 de ani. Acum este poate momentul ca ea să prindă viaţă şi în şcoală, pentru că este mai limpede ca oricând că “trebuie să renunţăm la a identifica educaţia cu o cultură anume…”,după cum subliniază şi Alain Touraine.11

  1. Comunicarea ca mediere intreculturală

Realizarea efectivă şi complexă a competenţelor interculturale implică recunoaşterea interculturalităţii ca principiu călăuzitor pentru toate disciplinele şi programele care să faciliteze comunicarea activă şi interacţiunea pozitivă între diferitele culturi ale lumii.

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei.

Orice informaţie exercită o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentelor celor ce o receptează, determinând un anumit efect al comunicării.

informaţie

informaţie

 

informaţie

emiţător canal receptor efect

Valoarea informativă reflectă dincolo de probabilitatea sau improbabilitatea rezultatului relevanţa socială a evenimentului. Ceea ce pentru cineva este important pentru altcineva poate fi neimportant, ceea ce pe cineva influenţează pe altcineva poate lăsa rece. Valoarea informaţiei este dată şi de cultura fiecăruia, atât ca individ cât şi ca grup. Comunicarea între individ şi grup sau între grupuri, ca proces „ presupune crearea şi schimbul de mesaje în sânul unui sistem relaţional de interdependenţe”12. Schimbul poate fi vertical sau orizontal, acest lucru putând fi observat şi din schemele reţelelor de comunicare elaborate de Leavitt, Bavelas şi Barett:

În cazul reţelelor restrictive ( lanţ y, x ), cu grade de centralizare diferite, accesul participanţilor este inegal, persoana centrală C având la dispoziţie mai multă informaţie decât persoanele de la periferia reţelei. Prin urmare, persoana centrală va avea un grad mai mare de satisfacţie derivată din comunicare decât cele periferice, a căror satisfacţie este invers proporţională cu distanţa faţă de centru.

Reţele flexibile sunt descentralizate, nici o persoană nu are o poziţie favorizată, care să-i permită „ monopolizarea” informaţiei. Accesul la informaţie este egal, ceea ce produce participanţilor o satisfacţie mai mare decât în cazul anterior. Moralul grupului este mai ridicat în cadrul acestor reţele.

În reţelele centralizate de comunicare accentul cade pe comunicarea verticală ( ascendentă / descendentă ) iar distanţa dintre vârful şi baza ierarhiei se măreşte; informaţia circulă prin lanţuri ierarhice stabilite”13.

Reţelele descentralizate au o organizare predominant orizontală, cu mai puţine niveluri ierarhice; pentru integrarea părţilor se foloseşte mai mult comunicarea orizontală directă (…) iar comunicarea verticală are ca scop predominant controlul.”14

Comunicarea prin intermediul acestor reţele este influenţată de o mulţime de factori, printre care mărimea grupului, gradul de centralizare şi gradul de incertitudine ce apare într-o activitate. În grupurile mici comunicarea este predominant orală, realizată prin contacte directe, pe orizontală şi pe verticală, toţi participanţii având acces egal la informaţie, comunicarea orală fiind folosită mai mult în relaţiile cu exteriorul. În grupurile mari predomină comunicarea scrisă, informaţia circulând mai lent, fiind diferenţiată în funcţie de valori. “Demn de luat în consideraţie este faptul că într-o organizaţie ( sau grup) funcţionează indivizi de provenienţă şi factură diferită;diferite sunt originea socială, biografia, opiniile, idealurile sau ideile, cultura,credinţa.”15 Procesul de comunicare este din această cauză adesea îngreunat sau stopat iar principalul obstacol al fiecărei forme de comunicare este legat de ordinul diferenţei. În acest sens majoritatea studenţilor consideră că între ei înşişi şi cei cu care vor să comunice există un clivaj care persistă, de care trebuie să se ţină seama . De această conştientizare a diferenţei depinde reuşita tuturor celorlalte eforturi ulterioare. ( Haney, 1973, p.13 )

Printre principalele categorii de obstacole întâlnite în comunicare se pot preciza următoarele:

  • diferenţele de percepţie

  • lipsa de interes

  • emoţiile incontrolabile

  • personalitatea

  • paradigma culturală

Diferenţele de percepţie

Modul în care privim lumea este determinat cultural, fiind influenţat în mare măsură de experienţele noastre anterioare, precum şi de limba în care gândim. Astfel, persoane, grupuri, de diferite vârste, naţionalităţi, religii, ocupaţii, statusuri sociale, percep lucrurile şi situaţiile în mod diferit. Percepţia nu este niciodată “inocentă”, neutră, ci întotdeauna relativă la contextul cultural în care ne situăm.

De aceea, trebuie să fim atenţi la persoana din faţa noastră şi să intuim care este referenţialul său cultural, cum ne vede pe noi sau cum percepe faptele abordate. Vom avea adesea surpriza să constatăm că percepţia individului din faţa noastră diferă mult de percepţia noastră, iar mesajul transmis de noi nu are nici un sens pentru el, ori va fi filtrat, tradus de acesta în sistemul lui de referinţă. Dacă nu ştim să ne explicăm ce se întâmplă, vom avea parte de o “ruptură de comunicare”, iar dacă nu ne vom stăpâni nervii, vom avea parte de un “incident”.

Lipsa de interes

De multe ori este vorba, pur şi simplu, de lipsa de interes pentru mesajul transmis. În mod firesc, orice om este interesat mai mult de problemele proprii decât de alte altora sau de ale instituţiei în care lucrează. În fond nimeni nu este obligat să fie interesat de persoana noastră, nimeni nu poate fi obligat să se intereseze de noi . Nimeni, în afară de câteva categorii profesionale, printre care: personalul didactic, personalul medical şi funcţionarii publici. Cine simte că nu poate fi interesat de problemele altuia nu are ca căuta în aceste profesii !

Emoţiile incontrolabile

Emotivitatea necontrolată a interlocutorilor poate fi o barieră care să ducă la blocarea aproape totală a comunicării. Când emotivitatea este negativă, comunicarea poate fi înlocuită cu un conflict deschis. Dacă interlocutorul ne jigneşte sau ne umileşte, este bine să întrerupem comunicarea, altfel riscăm să răspundem “cu aceeaşi monedă”, ceea ce va duce la escaladarea conflictului. Ideal ar fi să ne putem controla şi să dovedim, astfel, că suntem superiori. (ne aducem aminte de bine-cunoscuta zicală populară : “Ca să iasă cu bătaie, trebuie să existe cel puţin doi nebuni”).

Însă şi lipsa totală de emotivitate nu este utilă în comunicare. Dacă ea este evidentă la emiţător, receptorul va fi mai puţin interesat de o persoană care vorbeşte fără emoţie, considerând-o plictisitoare.

Personalitatea

De multe ori, percepţia ne este afectată de personalitatea celui cu care comunicăm, şi invers : comportamentul nostru comunicaţional îl influenţează pe interlocutor. Dacă între cele două personalităţi există o inadvertenţă structurală, şansele unei comunicări eficiente scad considerabil. Întrucât este mai greu de schimbat personalitatea “celuilalt”, e preferabil să încercăm să o “ajustăm” pe a noastră, modificându-ne comportamentul în sensul evitării “conflictului de personalitate”. “Cel mai deştept cedează!”

Paradigma culturalăansamblu de valori, credinţe şi metode (inclusiv tehnici de problematizare) împărtăşite la un moment dat de membrii unei comunităţi.

La baza discuţiei vizând posibilitatea unei comunicări interculturale eficiente trebuie să aşezăm conceptul de “paradigmă culturală”, care este de fapt o translaţie a termenului de “paradigmă ştiinţifică”, împrumutat din filozofia ştiinţei, unde a fost impus de epistemologul american Thomas S.Kuhn.

Pluralismul cultural presupune implicit existenţa unor paradigme culturale rivale, care la rândul lor implică şi incovenienţe de ordin lingvistic.

Astfel, pentru a avea loc o comunicare neproblematică – fără obstacole – este nevoie de un limbaj comun. Dar “limbaj” nu înseamnă doar vocabular, el mai presupune norme specifice de organizare a discursului, precum şi un anumit sens atribuit cuvintelor.

Există situaţii în care limbajul este comun ( de pildă, limbajul matematic), şi vocabularele sunt diferite ( două limbi naturale), după cum există şi situaţii opuse: vocabular comun şi limbaje diferite. În situaţiile din prima categorie, problemele comunicării se rezolvă relativ simplu, prin apelul la dicţionar. Dacă doi matematicieni ( să spunem unul român şi altul englez) nu utilizează acelaşi vocabular pentru că nu sunt vorbitori ai aceleiaşi limbi naturale, problemele care pot să apară sunt relativ uşor de rezolvat : se apelează la un translator, şi eventual, la un dicţionar.

În cazul existenţei unui vocabular comun şi a limbajelor diferite, comunicarea reală este imposibilă sau iluzorie, întrucât sensul atribuit cuvintelor aceluiaşi vocabular diferă de la un interlocutor la altul, sau de la o cultură la alta.

Când limbajele ( determinate cultural) diferă, sunt posibile următoarele efecte :

  1. în plan semantic avem un “dialog al surzilor” – ceea ce înseamnă că fiecare interlocutor decodifică mesajul celuilalt, prin intermediul propriului limbaj, adică nu “aude” decât ceea ce gândeşte el însuşi, nu ceea ce gândeşte interlocutorul său (disonanţa cognitivă);

  2. în plan psihologic intervine disconfortul psihic, şi uneori, starea de exasperare – de unde şi tendinţa de evitare a contactelor cu “celălalt”;

  3. în plan pragmatic avem o cooperare disensuală, contradictorie, cu deschidere spre conflict.16

Consecinţa : absenţa unei competenţe lingvistice de fidelitate, a limbajului comun, generează efecte inverse comunicării, toleranţei şi cooperării.

În acest sens, este elocventă disputa legată de definirea termenului “agresiune” folosit în documentele oficiale ale ONU, care a durat 30 de ani (1945-1975). Deşi se găsea în vocabularul tuturor interlocutorilor – state membre ONU – timp de trei decenii termenul nu şi-a putut găsi un sens general-acceptat, adică o definiţie univocă pentru a preciza corect termenii de “agresor” şi “parte agresată”.

Alături de aceste obstacole prezentate anterior mai pot apărea şi altele. B. Rime propune următoarea clasificare a obstacolelor care apar la nivelul diferitelor domenii psihice în cadrul comunicării:

Tipul blocajelor

Conţinut

Cognitive

perceptuale

Stilul perceptiv format în propria cultură, percepţia spaţiului a timpului specific fiecărei culturi.

Proximitatea – spaţiul dintre doi oameni atunci când comunică( de exemplu, japonezii ar fi speriaţi de cât de apropiaţi comunică israelienii.)

Determinate de specificul reprezentărilor

Reprezentarea timpului şi a spaţiului

Timpul – românii acceptă 15 minute întârziere, americanii tolerează 5 minute, iar mexicanii 30 de minute.

gândirea

Importanţa algoritmilor şi modul de rezolvare a problemelor.

memoria

Fondul informaţional, calitativ sau cantitativ.

imaginaţia

Atitudinea specifică faţă de nou.

limbajul

Competenţa şi performanţa lingvistică şi bilingvistică la nivel verbal şi non – verbal.

la nivel verbal (Exemplu: Dacă produsul Dacia – Nova ar fi fost vândut pe piaţa spaniolă s-ar fi putut să întâmpine anumite probleme, “no va” în limba spaniolă însemnând “ nu te duce”). A comunica în limba nativă într-un context multicultural presupune o modelare a vitezei de transmitere a mesajului, o exprimare clară , cu articulare de cuvinte fără utilizare de regionalisme sau expresii idiomatice. “Tehnica” de formulare a întrebărilor limitează şi hotărăşte căile prin care se oferă răspunsurile – cu alte cuvinte, determină modul de producţie a ideilor, a ideologiilor, a concepţiilor despre lume.

– la nivel non – verbal :

  • Gesturile joacă un rol important în comunicare, de exemplu latinii folosesc mai multe gesturi când comunică decât scandinavii, de aceea aceştia sunt văzuţi ca plictisitori de către latini.

  • Contactul vizual in timpul comunicării – Europenii consideră că asiaticii au tot timpul ceva de ascuns pentru că nu menţin contactul vizual în timpul comunicării.

  • Vocea – arabii au tendinţa de a ridica vocea atunci când vor să accentueze ceva, acest lucru fiind de mai multe culturi interpretat ca o formă de agresivitate.

Afectiv motivaţionale

Modelarea educativă a sensibilităţii interculturale, specificul stimei, specificul cultural al ataşamentului.

Structura personalităţii

aptitudini

Aptitudini lingvistice, aptitudini interpersonale, capacitatea empatică.

caracter

Specificul individual al formării caracteriale: egocentrism, intoleranţă, neîncredere, conformism

Psihosociale

– Orientarea socială spre valorile grupului sau spre valorile individuale.

– Structura grupurilor în structura de apartenenţă

– Specificul conformismului în normele grupului

– Modul de structurare a proceselor de disonanţă cognitivă

– Specificul rezistenţei la schimbare

– Prejudecăţile, stereotipurile

Stereotipurile sunt “generalizări abuzive sau judecăţi de valoare despre un grup de persoane care încearcă să rezume caracteristicile acelui grup într-o sumă de comportamente, tradiţii, obiceiuri.” (Cucoş, 2000) Punctul de plecare în formarea stereotipurilor sunt modelele şi imaginile pe care ni le formăm prin contact direct cu realitatea.

Stereotipurile sunt de ordin binar pozitiv (ardelenii sunt profunzi) sau negativ (negrii sunt leneşi, moldovenii sunt melancolici).

Prejudecăţile sau ideile preconcepute sunt aprecieri pe care ni le formăm despre persoane sau grupuri fără a le cunoaşte direct. Acestea sunt elemente pe care le luăm din mediu şi le interiorizăm fără să verificăm veridicitatea lor.

Toţi oamenii au prejudecăţi, important este însă să ştim să le controlăm pentru a nu avea efecte asupra comportamentului şi deciziilor noastre.

Prejudecăţile şi stereotipurile se concretizează în comportamente de discriminare şi marginalizare .

Comunicarea interculturală ne provoacă la anumite exigenţe:

  • să construim o atitudine de învăţare şi acceptare a diversităţii

  • să arătăm respect pentru partenerii culturali

  • să ascultăm atent o altă persoană

  • să suspendăm discriminările şi prejudecăţile

  • să ne formăm competenţe lingvistice aşa încât să putem comunica în alte limbi

  • să învăţăm să ne adaptăm la situaţii noi.

Studiul proceselor de comunicare relevă un mod defensiv în care indivizii comunică între ei, neştiind prea bine ce trebuie făcut cu diferenţele de opinie. În general, comunicarea dintre ei pleacă de la axioma că “lumea este aşa cum o văd eu.” Aceasta poate deveni o barieră, ce poate fi depăşită prin acceptarea opiniilor, valorilor, credinţelor, culturii şi prin găsirea unei căi de mijloc care să faciliteze comunicarea sau a cât mai multor modalităţi alternative de a rezolva dificultăţile care survin în comunicare.

Intenţia de a-i convinge pe ceilalţi joacă un rol important în procesul de comunicare, aceasta numindu-se şi comunicare persuasivă. Între grupuri de culturi diferite ar trebui să funcţioneze cel mai bine. Dacă persuadarea reuşeşte sau nu acest lucru depinde de o serie de factori, dintre care:

  • calitatea argumentelor

  • prestigiul vorbitorului

  • contextul social

  • limbajul, mimica, tonul şi atitudinea

Comunicarea persuasivă ca mediere interculturală presupune interdependenţa dintre finalitatea şi mijloacele comunicării, dintre pragmatică şi semantică. Leech aborda “ semantica strategică” ( Leech, 1976, partea I, p.77) realizând o paralelă între tipurile de manipulare conceptuală şi asociativă. Primul tip implică manipulări de ordinul extensiunii şi intensiunii verbale iar cel de-al doilea tip de manipulări se realizează prin conotaţii. Aceste tipuri de manipulări ne duc cu gândul la un joc de cuvinte ce reprezenta polemica dintre loby-ul ecologist şi cel automobilistic: “ecologiştii afirmă că dintre toate ţările europene, Olanda este ţara cu cel mai mare număr de automobile raportat la suprafaţă, în vreme ce adversarii spun că Olanda este ţara care dispune pentru un automobil de cea mai mică suprafaţă.”( Revista Vrij Nederland, 28 aprilie 1990). Manipularea solicită şi selecţia. Având în vedere complexitatea relaţiilor sociale, se poate spune că, “sistemul social influenţează permanent comunicarea”17. Uitaţi-vă ceea ce se întâmplă în mass-media. Pentru a influenţa un public cât mai larg, programele de televizor rămân obligatorii la un nivel cultural scăzut, pe gustul păturilor mijlocii. Primatul economiei impune în viziunea lui DeFleur, preponderenţa emisiunilor rentabile care să atragă publicul, rentabilitate care, în lumea americană, presupune proporţionalitatea dintre cheltuielile făcute şi numărul de telespectatori pe emisiune. Aşadar, sunt date, spre deliciul publicului, cât mai multe emisiuni de divertisment. Câţi dintre noi avem puterea de a selecta programele la care ne uităm? Câţi părinţi reuşesc să-şi oprească copiii să se uite la desenele pline de violenţă sau la filmele de groază?

DeFleur nu consideră că emisiunile de calitate inferioară ar forma un scop în sine sau că autorii lor ar viza în mod conştient menţinerea sistemului social. Ceea ce îl preocupă nu este manipularea publicului de către elite ci pur şi simplu consecinţele pe care le are economia de piaţă în plan cultural .

Comunicarea presupune astfel şi manipulare, selecţie dar şi acord. Totul constă în priceperea de a comunica dar şi de a asculta.

5.5 Metode şi tehnici de comunicare din perspectiva interculturală

În orice întâlnire dintre doi oameni are loc o negociere de sens, lucru care reprezintă însăşi esenţa faptului de a comunica: a atinge un sens împărtăşit de ambele părţi. Această afirmaţie este valabilă în contextul intercultural pentru că adevărata comunicare presupune a ajunge la un acord, prin faptul că mesajul emis de către destinatar primeşte acelaşi sens în momentul receptării lui de către interlocutor .

Specific comunicării interculturale este faptul ca protagoniştii ei nu au aceleaşi referinţe culturale sau nu utilizează aceeaşi limbă. Astfel, când acest proces de cunoaştere prin comunicare este îngreunat apar deseori disensiuni între grupurile de referinţă, ceea ce numim conflict. În viziunea multora acest lucru înseamnă existenţa agresivităţii. Cercetătorii contemporani tind să elimine aceasta prejudecată prin abordarea lui ca o ocazie. Într-adevăr conflictul poate fi o ocazie pentru ca în viitor relaţiile să fie benefice . Însă cum este posibil acest lucru ?

Prin utilizarea diverselor metode şi tehnici de comunicare. Orice comunicare interculturală poate fi situată pe un continuum între interpersonal şi intergrup în funcţie de gradul în care celălalt ni se pare a fi un străin. Scopul acestui tip de comunicare este acela de a-i arăta interlocutorului nostru ca deşi suntem diferiţi, toţi avem aceleaşi drepturi , baza pentru o comunicare deschisa fiind constituita din respect reciproc.

Astfel asertivitatea adecvată constituie o metodă prin care îndeplinim scopul comunicării. Structura ei este următoarea:

1. formularea acţiunii

2. formularea răspunsului interlocutorului

3. formularea rezultatului preferat de interlocutor.

Caracteristic acestei metode de comunicare este faptul că evită blamarea, aratând cum se simte persoana.( Eu simt…Ce aş vrea eu este să….). În prima etapă se face o descriere obiectivă a acţiunii sau a situaţiei. În etapa a doua se va face referire la răspunsul protagoniştilor comunicării ce poate fi sub formă de emoţie sau de impuls asupra căruia nu i se opune rezistenţă.

Astfel tonalitatea răspunsului trebuie să evite orice fel de urmă de reproş fie el deschis sau implicit. Acuzarea interlocutorului de alta cultură provoacă defensivitate şi adversitate. Etapa a treia vizează rezultatul preferat de interlocutor . Acesta trebuie să se simtă liber în alegerea lui.

1 Mucchielli, A., Arta de a influenţa, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p.34.

2 Văduva, M., D., Formarea interculturală al profesorului şi capcanele implicitului psiho-socio-cultural, p.206, în Cozma, T. (coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p. 205-214.

3 Mucchielli, A., Les situation de communication, p.94, Eyrolles, Paris, în Mucchielli, A., Arta de a influenţa, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p.197.

4 Borţun, D., Comunicare şi relaţii publice (Curs). Studii aprofundate.

5 Borţun, D., op.cit..

6 Hofstede, G., Managementul structurilor multiculturale. Software-ul gândirii., Ed. Economică, 1996.

7 Coposescu, S., Antropolgie culturală, Braşov, Ed. Univ. “Transilvania”, 2001, p.32.

8 Delors, J. (coord), Comoara lăuntrică, Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 10.

9 Delors, J., idem, p. 69.

10 Văduva, D., M., Formarea interculturală a profesorului şi capcanele implicitului psiho-socio-cultural, în Cozma, T. (coord)., O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p.212.

11 Perotti, A., Pledoarie pentru intercultural, Institutul Intercultural Timişoara, Timişoara, Ed. Lexus, 1998, p.15.

12 Luca, M., Deprinderi de comunicare, Braşov, Ed. Universitatea Transilvania, 2000.

13 Luca, M., op. cit., p. 126.

14 Luca, M., idem.

15 Luca, M., idem.

16 Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţa & Tehnica S.A., 1995, în Borţun, D., Comunicare şi relaţii publice (Curs). Studii aprofundate.

17 Goodman, N., Introducere în sociologie, Bucureşti, Ed. Lider, 1992.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web