Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Conceptul sociologic de organizare

in Pedagogie

64319_1446227712692_1143139304_31080911_7786079_n

Timp de secole, ştiinţele sociale fie că au neglijat fenomenul organizaţional, fie că l-au studiat din unghiul de vedere restrâns al unor subsisteme: statul, armata, biserica, şi, mai târziu, în secolul al XIX-lea, partidele politice, sindicatele. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai ales, din primele decenii ale secolului al XX-lea, începe, prin aportul esenţial al sociologiei, studiul sistematic al organizaţiei ca fenomen general, prezent în toate domeniile vieţii sociale.

Cauza “neglijării” de până atunci constă în faptul că în societăţile tradiţionale, preindustriale, organizarea era limitată în mod obiectiv şi predominant la sfera politicii (statul, armata, etc.), religiei (biserica), alături de care altele ca, de pildă, breslele, deţineau o pondere redusă într-o societate rural-agrară.

Industrializarea şi urbanizarea au schimbat din temelii întreaga viaţă socială, impunând cu necesitate organizarea tocmai în activitatea economică – producţia, serviciile – precum şi în toate celelalte sfere ale vieţii: cultura, învăţământul, ocrotirea sănătăţii, mijloacele de comunicare de masă, timpul liber, ş.a.

Societatea modernă şi organizarea sunt inseparabile: organizarea a devenit o trăsătură generală a vieţii sociale în ansamblul ei. Acest caracter atotcuprinzător al organizaţiilor, omniprezenţa lor a dat naştere termenului de “organizational society” (societate organizaţională), desemnând tipul istoric de societate în care, spre deosebire de trecut, organizaţiile imprimă un caracter specific vieţii sociale, cuprinzând în cadrul lor domenii tot mai largi ale existenţei şi activităţii indivizilor şi colectivităţilor umane.

Adâncirea diviziunii muncii şi a activităţilor sociale în general, specializarea, cooperarea şi coordonarea a tot mai numeroase grupuri umane determină proliferarea organizaţiilor care acţionează în diferite domenii.

Diversitatea crescândă a organizaţiilor, amploarea literaturii de specialitate comportă dificultăţi inevitabile în elaborarea vreunei definiţii, care implică fie riscul unei formulări sumare, neglijând o seamă de particularităţi, fie o variantă cuprinzătoare, dar care devine cu atât mai greoaie, cu cât urmăreşte mai mult o descriere detaliată (şi, până la urmă, totuşi incompletă) a fenomenului.

Faţă de aceste alternative, pare să fie mai avantajoasă o caracterizare care surprinde esenţa, trăsăturile principale şi locul organizaţiilor în viaţa socială.

În cadrul sociologiei conceptul de organizaţie s-a conturat treptat. Max Weber a pus accentul pe structura formală şi principiile de funcţionare ale organizaţiilor.

F.W. Taylor acordă prioritate diviziunii muncii, ca element ce stă la baza structurilor organizaţionale din întreprinderi.

Elton Mayo îşi concentrează atenţia asupra factorului uman şi descompune organizaţia în grupuri mici, neglijând oarecum structura formalizată şi scopul organizaţiei.

Depăşirea orientărilor unilaterale este posibilă numai pe baza concepţiei care abordează organizaţia ca sistem, ca totalitate a structurilor, a elementelor componente, formale şi informale.

În lumina acestei concepţii, organizaţia este un sistem raţional, alcătuit din structuri formale şi informale, creat pentru realizarea unui scop (sau unor scopuri) pe care şi le propune un grup de oameni, conform anumitor necesităţi şi interese.

Dintre trăsăturile organizaţiei primează caracterul intenţional, constituirea ei rezultând nu spontan, ci dintr-o voinţă exterioară, pe baza conştientizării anumitor necesităţi, interese şi scopuri.

La rândul ei, conştientizarea necesităţilor, intereselor şi scopurilor, orientează crearea unor structuri corespunzătoare, o reţea ierarhică de statusuri şi roluri, coordonate în plan orizontal şi vertical, un sistem de comunicare intranivelară şi internivelară (orizontală şi verticală), sub o conducere unitară, pe baza unui sistem de reguli, norme, modele de conduită etc., stabilită în statut şi regulament de funcţionare, conform cu scopurile urmărite.

Constituită din oameni, orice organizaţie este un grup social, o unitate socială, cu trăsăturile grupurilor secundare. Totodată, conceptul de organizaţie este apropiat de cel de instituţie. Dar, atât grupul social, cât şi instituţia sunt concepte mai largi decât cel de organizaţie (uneori, aceleiaşi instituţii îi corespund mai multe organizaţii).

O importantă distincţie dintre organizaţie şi instituţie rezultă din faptul că organizaţia este o creaţie conştientă, în timp ce instituţiile apar, în general, într-un proces de cristalizare, de decantare a unor principii, norme, reguli etc., care se instituţionalizează, îşi găsesc consacrarea prin reglementări sociale, juridice etc.

Deci organizaţia se situează undeva la intersecţia noţiunilor de grup şi instituţie.

În accepţiunea sistematică, organizaţia este, concomitent:

– un sistem luat în sine;

– parte dintr-un sistem al organizaţiilor de acelaşi fel sau conexe;

– parte din sisteme mai largi, inclusiv sistemul social global.

În studiul organizaţiilor un nou orizont a fost deschis de sociologul francez Michel Crozier, care a iniţiat analiza activităţii organizaţiilor în strânsă corelare cu mediul lor social.

Astfel, teoria organizaţiilor a făcut un nou pas înainte, evidenţiind integrarea acestora în structurile sociale, spre deosebire de şcolile clasice şi neoclasice, care priveau organizaţiile ca fenomene izolate, aflate într-un fel de vacuum social.

Noua orientare atrage atenţia asupra necesităţii de adaptare continuă a organizaţiilor la mediul în care ele îşi desfăşoară activitatea.

În lumina acestei orientări, organizaţia ca sistem deschis se află în multiple relaţii cu mediul social, care se structurează în:

– mediu micro- şi macrosocial;

– mediu input şi output: mediu care conţine elementele ce influenţează nemijlocit organizaţia şi mediul care receptează influenţele organizaţiei respective;

– mediul relevant (care influenţează în mod specific activitatea organizaţiei) şi mediul constând în ansamblul sistemului social.

În acest cadru se evidenţiază rolul organizaţiilor care, de asemenea, constituie un mediu pentru organizaţii, precum şi rolul unor structuri, ca de pildă: structura economică, sistemul normelor juridice pe plan naţional sau internaţional.

De notat faptul că, paralel cu accentuarea proceselor de integrare pe plan naţional, regional, paralel cu adâncirea proceselor de mondializare, creşte importanţa diverselor macrostructuri naţionale, regionale sau mondiale, ca elemente ale unui mediu care influenţează activitatea organizaţiilor.

Dezvoltând ideea lui M. Crozier, alţi cercetători ca, de pildă, P.R: Lawrence şi J. Lorsch, disting medii ca: mediul ştiinţific, tehnico-economic, de piaţă, etc.

Desigur, structurile amintite (precum şi altele) au o valoare mult mai analitică, marchează anumite planuri, dimensiuni ale mediului care rămâne, în ultimă instanţă, un ansamblu unitar, el însuşi un sistem care, pe măsura aprofundării analizei, se dezvăluie într-o deosebită complexitate.

Sesizarea de către M. Crozier şi apoi cercetarea mediului evidenţiază cu putere:

1). Caracterul determinat al organizaţiei, o serie de aspecte ale acestui mecanism de determinare, iar pe fondul determinismului social, apare într-o altă lumină.

2). Autonomia, independenţa relativă, automişcarea, legile proprii ale existenţei, funcţionării şi evoluţiei organizaţiilor.

Funcţionarea organizaţiei ca sistem deschis, implantat într-un vast şi complex mediu social presupune un echilibru, o ordine interioară proprie şi funcţionalitate corespunzătoare cu scopurile urmărite, în condiţiile în care cei doi termeni ai relaţiei organizaţie/mediu se influenţează reciproc, de unde şi importanţa cunoaşterii acestei relaţii ca o condiţie esenţială pentru existenţa şi echilibrul dinamic al organizaţiilor.

3. 1. INTREPRINDEREA CA ORGANIZAŢIE

În cele de până acum am văzut, în linii mari, imaginea generală, abstractă a organizaţiei. Dar, o astfel de formaţiune nu există. În realitate întâlnim organizaţii concrete, care acţionează într-un domeniu dat: politică, economie, cultură, educaţie, învăţământ, religie, administraţie, servicii, ocrotirea sănătăţii, armată, femei, tineret, studenţi, diferite categorii socio-profesionale etc., acoperind practic , toate sferele vieţii sociale. Ele alcătuiesc o lume multicoloră a ceea ce numim societate organizaţională, constituind obiectul sociologiei organizaţiilor, disciplina care studiază cadrele organizatorice ale vieţii sociale.

De menţionat că, în cadrul acestei tipologii, limitele de demarcaţie sunt destul de relative şi permeabile. Organizaţiile politice (prin caracterul şi poziţia specifică a politicului în sistemul social global) îşi desfăşoară activitatea la nivelul ansamblului social; organizaţiile sociale au o anumită orientare politică; organizaţiile economice acţionează într-un mediu social, politic, cultural, etc.

În această diversitate de organizaţii, alături de trăsăturile comune, diferitele tipuri de organizaţii se disting prin particularităţi în funcţie de sfera, conţinutul sau specificitatea activităţii.

Întreprinderea, ca organism de producţie este un tip aparte de organizaţie, care îşi desfăşoară activitatea în sfera vieţii economice, alături de altele, ca cele financiare (băncile, bursa), de servicii, comerţ, etc.

Prin esenţa sa, întreprinderea constituie un cadrul organizatoric pentru o activitate de producere a unor bunuri, de creare a unor produse noi pentru societate, deci, un gen specific de activitate creatoare, productivă, din care rezultă şi particularităţile acestui tip de organizaţie.

Activitatea de creaţie a întreprinderii, ca organizaţie de producţie, are la bază nevoile, trebuinţele sociale, solicitările manifestate de beneficiari reali sau potenţiali.

De aici rezultă:

a). o funcţionalitate, finalitate, precis conturată; a produce sub aspect cantitativ, sortimental şi calitativ, în funcţie de cerere, de solicitările reale, foarte dinamice ale beneficiarilor;

b), cunoaşterea cât mai exactă a acestor solicitări şi efortul constant, sistematic de a le satisface cu promptitudine, aceasta fiind justificarea socială a activităţii întreprinderii;

c). desfăşurarea activităţii conform criteriilor de raţionalitate economică, eficientă, rentabilitate, raţionalitate tehnologică, ecologică, social-umană;

d). posibilitatea (şi cerinţa) de a evalua, a măsura eficienţa activităţii întreprinderii prin prisma criteriilor de mai sus.

Finalitatea restrânsă, strict delimitată a întreprinderii impune un grad ridicat de raţionalitate conform cu cerinţele beneficiarilor şi în condiţii de competiţie, de concurenţă cu alte unităţi de acelaşi tip.

O serie de alte trăsături ale întreprinderii ca organizaţie apar pe planul structurilor:

a. – din finalitatea restrânsă, de producţie, rezultă că alcătuirea, funcţionarea întreprinderii este determinată în mod hotărâtor de structura tehnică, impusă la rândul ei, de cerinţele şi criteriile de raţionalitate tehnică, economică, etc.

b. – această structură tehnică impune în cadrul întreprinderii o structură organizatorică necesară pentru a asigura diviziunea muncii, specializarea şi cooperarea, manifestarea şi funcţionarea colectivului ca un tot unitar şi coerent.

c. – o importanţă deosebită deţine în cadrul întreprinderii sistemul informaţional, care asigură furnizarea, prelucrarea, stocarea, interpretarea, transmiterea informaţiilor în cadrul întreprinderii, pe plan orizontal şi vertical, precum şi a informaţiilor ce provin din mediul exterior, respectiv cele pe care întreprinderea le emite spre acest mediu.

d. – funcţionarea corectă şi eficientă a întreprinderii ca un mecanism coerent reclamă unitate în autoritate, conducere, evidenţă, contabilitate, gestiune, administraţie, control şi structuri organizatorice corespunzătoare într-o alcătuire ierarhică riguroasă, care rezultă din cerinţele şi criteriile de finalitate şi eficienţ

O trăsătură importantă a întreprinderii ca organizaţie constă în faptul că ea dispune şi are nevoie de o anumită autonomie, fiind totodată integrată din ce în ce mai mult în sistemul organizaţiilor de producţie, în cadrul general al diviziunii muncii, al specializării şi cooperării.

Astfel, întreprinderea este câmpul de întâlnire şi de confruntare a două tendinţe:

– năzuinţa întreprinderii spre independenţă şi autonomie, indispensabile pentru a-şi desfăşura activitatea conform unor obiective şi a unei strategii proprii;

– acţiunea structurilor şi mecanismelor pe plan macroeconomic, în sensul integrării întreprinderilor, în virtutea unor nevoi, interese, cerinţe generale.

Evident că în această relaţie prioritatea îi revine determinismului ce se manifestă prin intermediul macrostructurilor de ordin economic, politic, social, cultural, etc., determinism impus printr-o multitudine de mecanisme, relaţii, canale, reglementări.

Ca tendinţă istorică, pe termen lung, acest determinism creşte în intensitate şi forţă de influenţare, exprimând sensul, tendinţele evoluţiei vieţii economice în ansamblul ei, evoluţie accentuată prin procesele de concentrare şi centralizare a capitalului, de integrare pe plan naţional, regional şi mondial.

Pe acest fond continuă să se manifeste însă şi tendinţa spre autonomie a întreprinderilor, efortul firesc de a depăşi statusul de receptor pasiv al unor influenţe exterioare, care se limitează la simple reacţii şi adaptări.

Autonomia întreprinderii se manifestă printr-o serie de forme şi modalităţi, ca de pildă:

– mecanisme şi legităţi proprii de funcţionare şi dezvoltare;

– interese şi obiective proprii;

– atitudine selectivă în receptarea influenţelor ce provin din mediu;

– continuitatea activităţii, a unor tradiţii proprii şi orientări tehnice, economice, sociale, etc.;

– continuitatea structurilor interne în condiţiile mobilităţii forţei de muncă (fluctuaţie, înnoirea efectivului ca efect al pensionărilor şi angajărilor, etc.).

Un aspect important al autonomiei întreprinderii se concretizează în dinamica, schimbările structurale organizatorice, tehnologice, de oferte de produse, sortimente, servicii, etc., iniţiate de întreprindere, urmărind creşterea productivităţii, eficienţei economice, tatonarea sau “provocarea” pieţei, a mediului pe linia unor solicitări latente, posibile. Şi dacă iniţiativa stârneşte ecou pozitiv în lumea beneficiarilor, obţine o “legitimare” economică, interesul pieţei devine sursă de stimulare, confirmă realismul ofertei şi îi deschide un nou câmp de amplificare.

Intuirea corectă a unei trebuinţe poate fi un act subiectiv, de obicei singular, al unei întreprinderi, care însă poate declanşa un val de cereri care devin obiective pentru întreprinderile din domeniul respectiv.

3. 2. LOCUL ORGANIZAŢIILOR ŞCOLARE ÎN CLASIFICĂRILE PSIHOSOCIOLOGICE

Există mai multe tipologii ale organizaţiilor, descrise de March în “Handbook of Organizations” (“Ghidul organizaţiilor”), editat în anul 1965.

Organizaţiile şcolare intră în prima tipologie a organizaţiilor şi anume în cea care defineşte domeniul concret de acţiune şi obiectivele specifice ale organizaţiilor.

În acest sens, pe lângă organizaţiile şcolare există organizaţii economice, culturale, sociale, religioase, politice şi de apărare etc., la nivel naţional şi internaţional:

Exemple de organizaţii şcolare la nivel naţional şi teritorial – Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi inspectoratele teritoriale în domeniul învăţământului, sindicatele şi patronatele din învăţământ, toate şcolile de stat şi private, asociaţiile profesionale ale corpului didactic, Centrele de Asistenţă Pshiho-Pedagogică şi Casele Corpului Didactic, instituţiile de cult în probleme de învăţământ specifice diverselor religii, comitetele de părinţi şi forme diferite de asociere de interes educaţional ale elevilor, părinţilor şi întreprinzătorilor care sponsorizează activităţi de educaţie şi de relaţie a acesteia cu producţia, organisme consultative în probleme de învăţământ etc. (unele şi pe criterii etnice, de vârstă, de sex, de combatere a unor forme de discriminare şcolară) etc.;

Exemple de organizaţii la nivel internaţional: instituţii şi organisme internaţionale de sprijinire a educaţiei (UNESCO– cu sediul la Paris, ETFEuropean Training Foundation – cu sediul la Torino, ELLI – European Longlife Learning Initiative, etc.), şcoli internaţionale, asociaţii, ligi, cluburi şi alte forme de asociere pe probleme de educaţie şi învăţământ (de regulă bazate pe programe finanţate în întreaga lume sau la nivel regional, de exemplu european), cum ar fi; cooperarea dintre universităţi şi profesori (TEMPUS), dintre şcoli, profesori şi elevi, în domeniul învăţământului la distanţă, de învăţarea limbilor străine etc.

A doua tipologie a organizaţiilor vizează caracteristicile acestora: flexibilitatea sau inflexibilitatea la mediul extern.

Philip Selznick, citat de Ion Boboc, (2002), identifică două tipuri de organizaţii, după relaţia lor cu mediul extern:

flexibile, adaptabile, extravertite (în care scopurile sunt impregnate cu valori ale comunităţii);

inflexibile, închise şi introvertite (scopurile sunt aceleaşi cu ale participanţilor, dar incongruente extern).

Efectuând această tipologie, care răspunde unui funcţionalism raţionalist, atent la supravieţuirea organizaţiilor, Selznick face şi o diferenţiere între organizaţii şi instituţii:

Tipologia organizaţiilor şi diferenţierea organizaţii-instituţii

(după I. Boboc, Psihologia organizaţiilor şcolare, 2002, p.26)

Tabelul 1

TIP

ORGANIZAŢIE

INSTITUŢIE

Non-flexibilă

Originea valorilor este internă

Punct de vedere instrumental, raţional, artificial şi condus de tehnicieni

Întreprindere politică.

Identitatea şi sensul sunt clare, în serviciul intereselor participanţilor

Flexibilă

Originea valorilor este externă

Punct de vedere derivat: oportunism, fără relaţii de conducere bazate pe scopuri

Adaptabilitate, docilitate, este impregnată de valori ale comunităţii

Gradul de structurare: reprezintă a treia tipologie, unde se disting:

organizaţiile informale (scopuri neclare sau nespecificate, indivizi liberi să adere la un grup sau altul dominant din organizaţie, activităţi, control şi evaluare slab conturate);

– organizaţiile formale (la antipodul celor informale: scopuri clare, grijă pentru eficacitate, echilibru, coordonarea activităţilor, evaluare continuă).

A patra tipologie a organizaţiilor este definită de criteriul comunicării cu mediul: în acest sens, se disting organizaţiile închise faţă de organizaţiile deschise.

Organizaţiile închise sunt acelea care îşi etanşeizează frontierele şi izolează membrii lor faţă de membrii altor organizaţii. Aici intră şi aşa-numitele “instituţii totale” (Ervin Goffman), care trăiesc o viaţă izolată, ca în cazul şcolilor aparţinând de comunităţile religioase:(unele seminarii teologice sunt organizate pe lângă schituri).

Organizaţiile deschise se află la celălalt pol al permisivităţii raporturilor cu exteriorul: Ele încurajează relaţiile cu grupurile din afară (out-groups) şi cu cele apropiate din anumite puncte de vedere; cu care pot forma chiar coaliţii temporare.

Organizaţiile şcolare (laice) sunt deschise, în majoritatea lor, şi datorită faptului că obiectivele lor tind a fi descentralizate, prin “împărţirea” acestor obiective cu formele noi de “învăţare continuă„, la care pot participa şi “şcolile de formare permanentă” sau pentru adulţi (de exemplu, centrele de formare profesională).

A cincea tipologie a organizaţiilor, inclusiv şcolare, se referă la o dublă influenţă: a factorilor organizaţionali (socializanţi) asupra conduitelor sociale (din şcoală) şi a factorilor psihologici asupra interacţiunilor sociale; în care caz vom obţine trei axe; în jurul cărora se vor concentra şi teoriile: clasice sau raţionaliste (neo-) relaţiilor umane şi organizaţiei ca sistem deschis complex şi autonom.

Şcoala este definită, prin prisma unor astfel de teorii ale socializării, ca fiind:

1. instituţie;

2. aparat de reproducţie socială;

3. o funcţie multiplă, de socializare prin interiorizarea culturii;

4. piaţă a educaţiei.

Organizaţii după tipul de proprietate şi de orientare.

Orientare

Scopuri de profit/venituri

Forma de proprietate asupra capitalului

Întreprinderi private

Societăţi publice

Privată

Publică

Organisme pe bază de voluntariat

Serviciu public

Scopuri de bunăstare socială /comunitare

În majoritatea cazurilor, în România, şcolile sunt organizate în forme variate: servicii educaţionale publice, organizate de stat sau organisme organizate pe bază de voluntariat, servicii educaţionale în regim privat, de asociaţii non-profit (foarte rare sunt şcolile aflate sub patronajul unor întreprinderi private cu servicii de învăţământ integrat – excepţie Cooperativele meşteşugăreşti – CENTROCOOP, societăţile publice bazate pe profit şi deloc cele numite para-publice, adică private, dar susţinute din bugetul statului).

Exemple de organizaţii de tip şcolar, după tipul de proprietate şi orientare, din România anului şcolar 2000-2001.

Organizaţii competente din învăţământul preuniversitar de stat:

MEC – Ministerul Educaţiei şi Cercetării / ISJ – Inspectorate Şcolare Judeţene;

Consilii Consultative pentru Educaţie:

o CNRI – Consiliul Naţional pentru Reformă a Învăţământului;

o CNFIPS – Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Preuniversitar de Stat;

o CNC – Consiliul Naţional pentru Curriculum;

o CNB – Consiliul Naţional al Bibliotecilor.

Şcoli de stat: în anul şcolar 2000-2001: 10.080 preprimare (preşcolare), 12.709 primare şi gimnaziale, 160 speciale, 93 profesionale şi de ucenici, 1.367 liceale, 106 post-liceale şi de maiştri .

Comisii, oficii, agenţii, centre şi institute specializate:

o CNFP – Centrul Naţional de Formare a Personalului Didactic din Învăţământul Preuniversitar (în subordinea MEC).

· Înfiinţat prin Hotărâre a Guvernului României (HGR nr. 604 din 27 iunie 2001), ca organism specializat în managementul educaţional la nivel preuniversitar;

· Obiectul de activitate: asigurarea calităţii programelor de formare a personalului didactic, auxiliar şi a cadrelor de conducere, îndrumare şi control din învăţământul preuniversitar, pe baza standardelor şi politicilor naţionale de formare stabilite de MEC;

o CNEE – Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare;

o CNPFP – Centrul Naţional pentru Programul de Formare Profesională „Leonardo da Vinci;

o Agenţia Naţională „Socrates„;

o CNDIPT – Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic (constituit după încheierea Programului european Phare- VET- Vocational Education and Training);

o ONBSS – Oficiul Naţional al Burselor de Studii în Străinătate;

o CNAIP – Comisia Naţională de Evaluare şi Acreditare în Învăţământul Preuniversitar;

o ISE –Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (cea mai importantă instituţie de stat din domeniul cercetării pedagogice);

o CNR-UNESCO – Comisia Naţională a României pentru UNESCO;

o ANTTS – Agenţia Naţională a Taberelor şi Turismului Şcolar;

o CCD – · Casele Corpului. Didactic;

o CAPP – Centre de Asistenţă Psiho-Pedagogică.

Instituţii de cultură sportive, biblioteci aflate în sfera de competenţe a MEC subordonate sau coordonate, etc. (idem)

Instituţii patronale/asociative şi şcoli organizate de ele, în regim privat, avizate să funcţioneze de Consiliul Naţional de Acreditare a Învăţământului Preuniversitar:

În anul şcolar 2000-2001 în învăţământul preuniversitar privat românesc funcţionau 184 directori de şcoli, care conduceau 72 de unităţi preprimare (preşcolare), 12 şcoli primare şi gimnaziale, 33 de licee, şcoli profesionale şi de ucenici şi 67 şcoli postliceale şi de maiştrii.

3.3 Conceptul sociologic de organizaţie. Natura organizaţiei.

Înţelegem prin organizaţie, grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiective. Întreprinderile economice, partidele politice, instituţiile de cercetare, armata, spitalele sunt exemple de organizaţii. Putem spune, deci, că organizaţia este un tip de grup, care este anume creat pentru a duce la bun sfârşit o sarcină specifică şi care are o structură formală prin care încearcă să îndeplinească acea sarcină. Organizaţia este un grup secundar ce conţine o structură formală de statute, roluri şi grupuri mai mici.

Dacă luăm criteriul mărimii, constatăm că societatea abundă în organizaţii de toate dimensiunile : de la cele mai mari (compania Ford), până la cele mai mici (club şcolar).

În analiza structurilor organizaţionale putem desprinde mai multe etape. La începutul secolului XX s-a dezvoltat managementul ştiinţific clasic (Frederick Taylor, Henri Fayol, Luther Galick, Lyndall Urwick), al cărui principal obiectiv a fost identificarea principiilor unei organizări eficiente, raţionale a organizaţiei. Problemele examinate se refereau mai ales la diviziunea muncii şi a responsabilităţilor, organizarea ierarhică a conducerii activităţii, modalităţile de realizare a controlului etc. Tot în această perioadă, în paralel cu această mişcare, Max Weber elaborează cunoscuta şi influenta teorie a birocraţiei (1921). El intenţiona ca, prin respectiva teorie, să răspundă la întrebarea : care sunt caracteristicile unei organizaţii raţionale, care să asigure realizarea scopurilor propuse? Soluţiile pe care el le identifică sunt formularea de reguli generale şi impersonale, disciplina strictă în aplicarea regulilor şi procedurilor, sistem ierarhic de diferenţiere a autorităţii cu competenţe strict delimitate, carieră în care promovarea se bazează pe vechime şi merit, salariu fix, diferenţiat în raport cu poziţia în organizaţii.

Formularea de reguli generale şi impersonale şi aplicarea lor cu stricteţe se referă la faptul că organizaţiile trebuie să îşi întemeieze cu seriozitate setul de reguli, norme, regulamente (cele mai multe scrise) care să ghideze comportamentul salariaţilor şi să constituie baza majorităţii deciziilor organizatorice. Regulile şi regulamentele au drept scop inducerea unui element de stabilitate şi predictibilitate acţiunilor organizaţiei.

Caracterul impersonal al regulamentelor se referă la faptul că organizaţia (birocraţii) trebuie să trateze pe fiecare “client” al organizaţiei ca pe un “caz”, nu ca pe o persoană. Interacţiunea cu clienţii trebuie să se bazezeze pe setul de norme şi regulamente ale organizaţiei, pe rolul oficial al birocratului şi nu pe sentimentele lui personale.

În privinţa sistemului ierarhic şi de promovare, pentru început, trebuie să specificăm faptul că departamentele, într-o organizaţie, nu numai că au sarcini precise dar sunt şi organizate, într-un sistem ierarhic de autoritate, în care fiecare departament este supravegheat de un departament superior. Această ierarhie, în cadrul marilor organizaţii îmbracă forma unei structuri piramidale, autoritatea fiind concentrată la vârf, în mâinile unei elite restrânse şi diluându-se treptat, treptat spre baza piramidei (alcătuită din cei mulţi). Fiecare angajat al organizaţiei trebuie să aibă o anumită competenţă tehnică pentru a îşi putea îndeplini sarcinile în cadrul diviziunii muncii şi al sistemului ierarhic de autoritate : Weber subliniază că acest fapt constituie o ruptură radicală cu trecutul, când meseriile depindeau în cea mai mare parte de relaţiile familiale, personale şi nu de competenţa tehnică a individului. Organizaţiile consideră că eficienţa activităţii, succesul profesional nu au nici o legătură cu familia de origine, cu relaţiile personale ale indivizilor şi, de aceea, corelează promovările lor cu vechimea în muncă şi meritul (competenţele tehnice). Cu toate că, în multe organizaţii, relaţiile joacă încă un rol important, aprecierea competenţei tehnice capătă tot mai mult teren în angajarea şi promovarea personalului. Folosirea tot mai frecventă a examenelor pentru ocuparea unor posturi sau promovarea în diferite funcţii a salariaţilor constituie o confirmare a acestui fapt.

În concepţia lui Weber, caracteristicile mai sus enunţate desemnează un mod raţional de organizare, considerat de el a fi singura alternativă pentru atingerea efectivă a obiectiveilor organizaţiei. Pentru a numi acet mod raţional de organizare, el a întrebuinţat termenul de birocraţie.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web