Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Constiturea pedagogiei ca ştiinţă

in Pedagogie

fara-educatie-siteRO

Istoricii ştiinţei consideră, de obicei, că orice ştiinţă se constituie relativ lent, parcurgând 3-4 faze (I. Jinga, 2001, p. 27).

Faza preştiinţifică se caracterizează prin faptul că fenomenelor care impresionează sau uimesc li se dau explicaţii mitico-religioase, fiind însoţite de practici magice şi de condiţia că fenomenele respective pot fi supuse voinţei omului prin tehnici artificiale, mai mult sau mai puţin fanteziste. În faza metafizică acestea din urmă dispar pe fondul încercărilor de a explica în mod raţional şi abstract fenomenele respective. Faza empirică debutează o dată cu renunţarea la explicaţiile religioase şi metafizice şi adaptarea unor metode de culegere şi colecţionare a faptelor concrete cărora nu li se pot însă formula explicaţii cauzale şi legităţi generale. Abia în faza teoretică ştiinţele ating maturitatea: faptele culese empiric sunt supuse interpretărilor logico-matematice care permit formularea de legităţi şi exprimarea de predicţii.

Ştiinţele naturii, precum fizica sau chimia, au parcurs aceste faze începând cu preistoria (faza preştiinţifică), continuând cu Antichitatea şi Evul mediu (faza metafizică), cunoscând un salt spectaculos în Renaştere (faza empirică), pentru a atinge maturitatea în Secolul Luminilor.

Ştiinţele omului – între care şi pedagogia – nu au atins maturitatea teoretică de tip logico-matematic şi nici nu se poate sconta, în viitorul apropiat, pe un atare succes. Este chiar posibil ca interpretarea logico-matematică a fenomenelor educaţionale să nu fie calea spre constituirea unei pedagogii autentic ştiinţifice. Ştiinţele omului, aşa cum au arătat Dilthey, Husserl şi Heidegger, ar trebui să se preocupe nu atât de formularea unor legităţi riguroase, cât de căutarea unor sensuri şi semnificaţii ale existenţei umane menite a-l ajuta pe om să-şi depăşească condiţia aparte în lumea viului. Omul este singura fiinţă conştientă de sine şi de condiţia sa tragică (este singura fiinţă care are conştiinţa morţii).

Actualmente, pedagogia poate fi considerată o ştiinţă aflată în faza empirică. Achiziţiile sale ştiinţifice s-au realizat pe două căi. De-a lungul mileniilor, experienţa educativă a decantat o serie de idei şi practici cu valoare incontestabilă (pedagogia perennis); acestora li s-au adăugat, începând din secolul al XIX-lea, rezultate ale cercetărilor bazate pe metode împrumutate din ştiinţele naturii, precum observaţia şi experimentul (pedagogia temporalis).

Numeroasele teorii pedagogice nu au caracteristicile celor din ştiinţele naturii, ele rămân, ca şi doctrinele pedagogice (eminamente metafizice sau teologice) cel mai adesea, ireconciliabile. Încă nu s-a constituit o ştiinţă unică a educaţiei, capabilă să-şi integreze coerent şi cumulativ achiziţiile noi realizate prin investigaţii sistemice. Nu există o pedagogie – ci pedagogii – care nu au în comun decât o parte mai mult sau mai puţin însemnată de valori ale pegogiei perennis.

Decantarea şi cristalizarea gândirii pedagogice au depins direct de devenirea educaţiei de-a lungul proceselor de umanizare şi civilizare a omului. Toate acestea s-au realizat prin acumularea, tezaurizarea şi transmiterea culturii. Interdependenţa dintre educaţie, cultură şi civilizaţie este atât de strânsă încât studiul lor separat este întotdeauna artificial. Tot astfel, urmărirea modului de constituire a pedagogiei ca ştiinţă, fără a lua în seamă fenomenele educaţionale care au generat-o, rămâne parţială. Acesta este înţelesul complet al conceptului elin paideia.

În cele ce urmează vom stărui numai pe aspectele majore care au dus la constituirea şi dezvoltarea gândirii pedagogice.

  1. Antichitatea clasică

1. 1. Instituţii de învăţământ la popoarele din Orientul antic, antichitatea elenă şi romană

Din necesitatea oamenilor de a consemna unele fapte şi de a comunica unii cu alţii, în cazul în care se aflau la mare distanţă, a apărut srierea – aproximativ mileniile IV-III î.Hr. Pentru învăţarea scrierii, mai ales, a fost creată o instituţie specială – şcoala. Deoarece în cele mai multe din statele lumii antice preoţii erau cei care deţineau cunoştinţele referitoare la ritualul religios, la medicină, măsurarea terenurilor, astronomie etc., ei au devenit organizatorii şi profesorii acestor şcoli, în care cea mai mare parte a timpului era dedicată scrierii. Să nu uităm că, în urmă cu aproximativ 5000 de ani, în Mesopotamia şi Egipt se foloseau peste 500 de semne (în China câteva mii!), iar învăţarea acestora cerea o muncă chinuitoare de câţiva ani. În Egipt, cele mai multe şcoli erau destinate pregătirii scribilor; elevii acestora erau fii de ţărani şi meşteşugari. Ei învăţau de la vârsta de cinci-şase ani – să scrie, să citească şi să calculeze. Cea mai mare parte din timp şi-o petreceau făcând exerciţii de scriere pe plăci de calcar, piele sau papirus, folosind un beţişor de trestie ascuţit la vârf. În Mesopotamia se scria pe tăbliţe de lut (I. Gh. Dtanciu, 1998, p. 7).

Scribii erau folosiţi în administraţia de stat, în comerţ şi justiţie. Date arheologice şi literare din vechiul Egipt atestă existenţa şcolilor de scribi mai ales pe lângă temple. Tot aici au fost găsite numeroase papirusuri considerate ca veritabile manuale de medicină şi matematică, vechi de aproximativ 4000 de ani. Prezenţa lor demonstrează că în Egipt, ca şi în alte state antice (Mesopotamia, China, India), au existat şcoli de un nivel înalt, ceea ce dovedeşte că unii scribi nu erau simpli copişti, ci aveau preocupări ştiinţifice în domeniul medicinii, matematicii, astronomiei. Lor, în principal, li se datorează dezvoltarea ştiinţei în antichitate.

O mărturie elocventă a nivelului culturii în ţările Orientului antic, precum şi a conţinutului învăţământului din şcolile de atunci, o constituie admirabilele opere indiene – Vedele, Upanişadele, Ramayana şi Mahabharata, precum şi faimosul Ghilgameş, în Mesopotamia.

În polisurile greceşti, unde sclavia a depăşit cadrul economiei casnice, extinzându-se în întreaga producţie, diferenţierea în domeniul educaţiei a devenit mai pregnantă. Grecii sunt aceia care au formulat ideea unei educaţii armonioase – a spiritului şi corpului, a dispoziţiei pentru bine şi frumos. Idealul lor educativ – îndeosebi al atenienilor – a fost formulat prin expresia kolakagathaia (kalos – kai – agathos = frumos şi bun). Educaţia ateniană presupunea, aşadar, dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a fiinţei umane.

Grecia antică a oferit două modele de educaţie (paideia) – acela al Atenei şi acela al Spartei; deosebirile dintre ele proveneau din particularităţile economice şi politice ale fiecăruia dintre cele două state.

În Atena, învăţământul avea un caracter particular. Băieţii – cei ai oamenilor liberi – începând cu vârsta de şapte ani, erau conduşi la şcoală de un sclav, căruia i se spunea pedagogus (pedagog – conducător de copil).

De la 7 la 12-14 ani erau frecventate – succesiv sau simultan – şcoala gramatistului şi şcoala citharistului. În prima, se învaţă scrisul, cititul, socotitul, iar în cea de a doua, cântul, declamarea versurilor (Iliada şi Odiseea mai ales) şi muzica instrumentală (cithara sau lyra). Dacă gramatistul şi citharistul se ocupau îndeosebi cu instruirea copilului, pedagogul purta grija educaţiei lui. (Cuvântul şcoală este de origine greacă – shola – loc de odihnă).

De la 12 la 14 ani, băieţi intrau în şcoala de lupte – palestra – cu o durată de doi, trei ani, unde, sub conducerea unui pedotrib, se realiza dezvoltarea fizică a tânărului, iar cu ajutorul sofroniştilor se asigura formaţia lor morală şi cetăţenească.

O parte dintre tineri îşi continuau studiile în gimnaziu – instituţie preţuită în mod deosebit de greci, existentă oriunde se afla o colonie grecească. În gimnaziu se continua pregătirea fizică şi cetăţenească şi începea studiul filosofiei.

De la 18 la 20 de ani tânărul atenian avea obligaţia să satisfacă serviciul militar în şcoala de efebi care avea caracter de stat. La 20 de ani tânărul devenea cetăţean, putând ocupa funcţii de stat.

Educaţia spartană avea, prin excelenţă, un caracter militar. Regimul de viaţă al tinerilor era extrem de sever. Se practicau cu insistenţă cinci categorii de exerciţii fizice – grupate sub denumire de pentatlon – fuga, săritura, lupta, aruncarea discului, aruncarea suliţei.

Atât în Atena cât şi în Sparta se urmărea, prin educaţie, să se formeze cetăţeanul: omul politic în Atena; soldatul în Sparta.

Aceeaşi preocupare pentru educarea cetăţeanului s-a manifestat şi în lumea romană. Cetăţeanului roman i se cerea să manifeste bărbăţie, energie, spirit de justeţe, capacitate de bun conducător.

În perioada regalităţii, educaţia (institutio) se realiza îndeosebi în familie, punându-se accentul pe respectarea tradiţiilor, pe ordonarea severă a vieţii.

În perioada republicii (din sec al VI-lea î. Hr.) s-au deschis numeroase şcoli particulare numite ludus (ludus litterarius – şcoala elementară; dascălul se numea ludi magister). Dacă ludusurile erau frecventate mai ales de plebei, fiii patricienilor mergeau la şcoala de gramatică, unde învăţau gramatica, literatura latină şi greacă, logica, aritmetica, geometria, astronomia şi retorica. La 16-17 ani tînărul roman se orienta către o carieră: armată, justiţie sau oratorie. În perioada imperiului, învăţământul a dobândit un caracter de stat, urmărind formarea unui cetăţean – bun orator, bun om politic şi bun militar.

  1. Idei cu privire la educaţie

Dintre teoriile filosofilor greci asupra educaţiei de o deosebită preţuire s-au bucurat, în epocă şi după aceea, teoriile elaborate de SOCRATE (469-399 î. Hr.), PLATON (427-347 î. Hr.) şi ARISTOTEL (382-322 î. Hr.).

  1. Socrate (469-399 î. Hr.)

Repere biografice. Viaţa lui Socrate este extrem de puţin cunoscută. Uneori, aceasta este mitizată, văzându-se în ea un exemplu de existenţă, alteori este defăimată până la batjocură. Socrate se naşte în anul 469 î. Hr. în tribul Antiohizilor. Tatăl său era cioplitor în piatră, iar mama era moaşă. După un început în studiul matematicilor şi fizicii, se consacră disciplinelor umane şi filosofiei. Se pare că filosoful nu a părăsit niciodată Atena. ,,Lecţiile’’ sale se petreceau în aer liber, în ateliere, în palestre şi în piaţa publică. Venind în conflict cu mai-marii zilei, prin atitudinea sa directă şi curajoasă, Socrate stârneşte invidia şi dispreţul acestora, făcându-şi, totodată, numeroşi duşmani. Regimul ,,democratic’’, instituit după alungarea celor ,,treizeci de tirani’’, nu-i va trece cu vederea ieşirile sale nonconformiste. I se intentează un proces cu două capete de acuzare; coruperea tineretului şi impietatea de a introduce noi zei în cetate (inclusiv prin invocarea daimon-ului personal în luările sale de poziţie). În urma procesului, relatat de discipolul său cel mai important, Platon, este condamnat la moarte prin otrăvire. Sfidând judecătorii şi refuzând să se salveze prin alternativele deschise de prieteni, acceptă cu demnitate cupa de cucută, sfârşindu-şi existenţa în 399. Trebuie remarcat faptul că Socrate nu a lăsat nici o operă scrisă.

Activitate

Comentaţi, din punct de vedere pedagogic, acceptarea cu demnitate a morţii de către Socarate.

Premise ale gândirii pedagogice

Ca şi sofiştii, Socrate va avea în centrul preocupărilor omul şi posibilităţile sale de perfecţionare. El a crezut într-o ordine transcendentă, din care emrgeau normativitatea morală şi idealul de conduită umană. Filosofia şi viaţa lui Socrate sunt o lecţie istorică despre necesitatea toleranţei, a libertăţii de gândire şi a iertării. O spune filosoful în ultimele sale cuvinte către concetăţenii care nu l-au înţeles: ,,Atenieni, vă mulţumesc şi vă iubesc, dar mă voi supune mai degrabă zeului, decât vouă, şi cât timp voi avea suflare şi un pic de putere, nu voi înceta de a mă îndeletnici cu filosofia… căci toată îndeletnicirea mea constă în a colinda spre a vă convinge, pe voi tineri şi bătrâni, că înainte de grijile corpului şi de bogăţii, înainte de orice grijă, stă aceea a sufletului şi a desăvârşirii lui. Vă spun întruna că nu bogăţia face virtutea, ci, dimpotrivă, virtutea face bogăţia şi din ea îşi trag obârşia toate bunurile…’’ (Apologia lui Socrate, în Platon, 1993, pp. 102-103). Acest testament spiritual, dar şi exemplaritatea morţii sale amintesc de martirii creştini de mai târziu, de vieţile întru curăţenie şi puritate spirituală ale trăitorilor creştini.

Obţinerea virtuţii constituie ţelul interogaţiei sale filosofice. Dar, pentru a deveni virtuoşi, trebuie să cunoaştem binele. Nimeni nu greşeşte cu voie, ci din ignoranţă. Binele sălăşluieşte în om şi urmează a fi cunoscut. De aici, invitaţia permanentă la cunoaşterea de sine. A te cunoaşte pe tine însuţi este începutul înţelepciunii şi cea mai mare bucurie faţă de care toate celelalte sunt nimic. Scopul urmărit de învăţământul său filosofic îl constituia reînnoirea morală a cetăţeanului, printr-o reformă a gândirii centrată pe cultura raţională. Pentru desăvârşirea morală a individului nu sunt obligatorii deprinderile, cât clarificarea noţiunilor morale.

Concepţia pedagogică

Două idei de bază, cu rezonanţe pedagogice, putem reţine din filosofia lui Socrate:

  • ironia socratică, exprimată în acel ,,ştiu că nu ştiu nimic’’ poate funcţiona ca un postulat în orice demers de cunoaştere şi învăţare. Ironia de tip Socratic se învecinează cu smerenia creştină, care trebuie să secondeze orice faptă, orice crez, orice idée măreaţă;

  • maieutica sau ,,arta moşitului’’ în care este vorba de un exerciţiu erotetic, instaurator de cunoştinţe, prin punera unor întrebări astfel încât interlocutorul să ia seama la propriile cunoştinţe şi disponibilităţi. Un astfel de procedeu a fost folosit foarte des de Hristos, în dialogurile sale cu apostolii şi ucenicii. Maieutica reprezintă procedeul de bază actualizat de euristica modernă.

Compayré, în bine cunoscutul său tratat de istoria pedagogiei, vine cu detalii asupra acestei metode: ,,Se pune o întrebare, ca şi când cineva ar vrea pur şi simplu să se instruiască: dacă i-am răspunde prin afirmarea unei erori, el nu ar protesta, ci chiar ar fi de accord cu ideile şi sentimentele interlocutorului, pe urmă prin întrebări meşteşugite, insidioase câteodată, l-ar obliga să-şi dezvolte o părere etalând, să spunem, toată grandoarea prostiei sale şi conducându-l maliţios la consecinţe atât de absurde şi contradictorii încât interlocutorul însuşi va termina prin pierderea pretenţiei sale de a se încapsula în concluzia emisă, recunoscându-şi erorea (1889, p. 19).

Temă obligatorie

Evidenţiaţi şi valoarea didactică a dialogului euristic în transmitere şi crearea valorilor cunoaşterii

Socrate face o pledoarie pentru nevoia cultivării raţiunii, pentru permanenta problematizare, pentru renunţarea la balastul opiniilor şi credinţei neproductive. Educatorul are menirea de a-l conduce pe discipol spre conştientizarea forţei, de care singur dispune, de a actualiza la maximum zestrea de cunoştinţe posedate de cel care urmează a fi educat.

Respectând proporţiile, putem sesiza anumite similarităţi între Socrate şi Iisus. Amândoi au suferit o moarte tragică, au trăit în umilinţă, amândoi au crezut şi au acceptat duhul înnăscut şi amândoi au avut un acut simţ al vocaţiei. Socrate, ca învăţător, a folosit mai ales calea raţiunii, pe când Iisus a apelat, cu preponderenţă, la credinţă. Să spune, că cele două căi de accedere spre cunoaştere şi înţelepciune nu sunt contrare, ci complementare.

Temă de reflecţie

Se ştie că Socarte nu a lăsat nici o operă scrisă. Arătaţi ce valoare didactică reprezintă oaralitatea, experienţa trăită şi împărtăşită direct, imediat.

  1. Platon (427-347 î. Hr.)

Repere biografice. Se naşte la Atena, la 427 î. Hr. într-o familie înstărită. Numele iniţial este cel de Aristocles, dar primeşte porecla de Platon datorită constituţiei sale robuste. Originile familiei sale pe linie paternă merg până la Codrus, ultimul rege al atenienilor. Un strămoş al mamei sale era fratele lui Solon, marele om de stat şi legislatorul Atenei. Unul dintre unchii săi, Critias, va deveni membru al Consiliului celor treisprezece. Platon a fost martor al decadenţei Atenei, atât de dragă lui. În timpul vieţii sale, se anunţă declinul şi dispariţia marilor oraşe-cetăţi. Platon trăieşte perioada de tranziţie de la atmosfera Greciei clasice la elenism, nouă epocă venind cu un nou topos cultural.

Trecând pritr-o experienţă iniţială poetică, se orientează apoi către filosofie, spre binele omenirii întregi. Întâlnirea cu Socrate a fost hotărâtoare în devenirea sa spirituală. A stat alături de maestrul său începând cu vârsta de 20 de ani, timp de opt ani, până la sfârşitul tragic al lui Socrate. Întreprinde numeroase călătorii (în Egipt, la Cirene, în Otalia, în Sicilia), cunoscând învăţaţi şi experienţe culturale diferite. Reîntors din cetatea ateniană, deschide în 388, în grădina ce purta numele unui erou local, Akademos, şcoala sa celebră numită mai târziu Akademia, pe care o va conduce până la sfârşitul vieţii, când moare, la 80 de ani, ,,cu condeiul în mână’’ (Cicero). A lăsat moştenire o imensă operă. Gândurile sale filosofice au fost exprimate prin intermediul celebrelor Dialoguri. Iată câteva dintre acestea: Hippias Minor, Ion, Charmide, Protagoras, Menon, Apologia lui Socrate, Criton, Lysip, Cratylos, Phaidon, Banchetul, Republica, Teetet, Parmenide, Politica, Timeu, Critias, Legile. În plus, de la Platon avem mai multe Scrisori, dintre care cel puţin trei sunt cu siguranţă autentice. Dialogurile platoniciene acoperă un evantai larg de teme: datoria, curajul, virtutea, dragostea, frumuseţea, ştiinţa, natura, retorica, natura omului, înţelepciunea etc.

Premise ale gândirii pedagogice

În opinia lui Platon, existenţa presupune două planuri de manifestare: un plan al esenţelor imuabile (Lumea ideilor), eterne, perfecte, inteligibile, şi un plan al lumii fenomenale, al obiectelor concrete, iluzorii, efemere, perisabile, ,,copii’’ imperfecte ale prototipurilor ideale. În perimetrul ideilor absolute sunt cuprinse noţiunile şi generalităţile, tot ceea ce poate fi gândit cu ajutorul minţii. După Platon, cunoaşterea veritabilă (episteme) vizeză lumea suprasensibilă, ideile, în timp ce cunoaşterea comună (opinia) se opreşte doar la aparenţe. Nu prin percepţii cunoaştem realitatea profundă, ci prin raţiune.. S-ar părea că prima treaptă a cunoaşterii, cea de tip empiric, este minimalizată în detrimentul cunoaşterii de tip raţional.

Concepţia pedagogică

Platon rămâne în istoria gândirii pedagogice prin încercarea sa de a propune un prim sistem teoretic al educaţiei. Platon va refuza crearea unei şcoli, precum sofiştii, şi, în plus, nu se va declara filosof, întrucât, în acea vreme, această categorie era percepută negativ, fiind chiar persecutată. El va crea o grupare paideică, un fel de confrerie juridică şi spirituală, ce-şi va desfăşura activitatea în celebra Akademie.

De altfel, ţelul său ascuns era să formeze oameni politici-filosofi, de prim rang, care să conducă cu înţelepciune cetatea. Forma organizatorică de ,,predare’’ era reuniunea informală, symposium-ul, unde manifestarea originalităţii şi creativităţii era pe deplin asigurată. Asemenea lui Socrate, arta pedagogică rezida în a pune un şir de întrebări. El nu dădea ceva copilului sau tânărului, ci îi determina pe aceştia să-şi descopere propriile cunoştinţe, adevăratul chip al eului. Principalele lucrări în care se profilează teoria sa asupra educaţiei sunt Republica şi Legile.

În concepţia lui Platon, educaţia nu poate avea finalităţi sau obiective universale, nediferenţiate. Fiecare individ sau clasă socială pretinde un tratament separate, conform unei diviziuni a activităţilor şi a unei interpretări a potenţialurilor. Platon este mai puţin interesat de educaţia sclavilor şi a oamenilor liberi (avansează chiar idea suprimării copiilor slabi, diformi, cu malformaţii congenitale). El se îngrijeşte să pună temeiurile educaţiei paznicilor şi a magistraţilor. Pentru aceştia sunt vizate două mari laturi ale educaţiei: educaţia intelectuală şi educaţia fizică. Educaţia intelectuală se va realiza prin intermediul aşa-numitei Arte a Muzelor (artele din înţelesul modern, dar şi ştiinţele, meşteşugurile, ocupaţiile artizanale). Educaţia fizică ce urma să se realizeze trebuia să prevină îmbolnăvirile, să întărească organismul , să-l menţină în formă. Este adeptul unei educaţii plăcute, fără rigiditate sau încorsetări. Platon proclamă egalitate sexelor în materie de educaţi, tinerele fete – cu excepţia curtezanelor – disspunând de forme de educaţie ca şi băieţii. În cetatea platoniciană fetele făceau gimnastică, înotau ca băieţii, erau chemate să apere cetatea în caz de război.

Activitate

Comentaţi următorul citat din Republica:

,,Dar oare nu ştii că începutul oricărui lucru este cel mai important, cu atât mai mult cu cât ai de-a face cu o fiinţă tânără şi fragedă? Căci atunci mai mult ca oricând se plămădeşte şi se aşază caracterul pe care a-i dori să-l întipăreşti în fiecare dintre aceste fiinţe’’ (1986, p.146)

Educaţia platoniciană presupune mai multe etape, într-o succesiune ascendentă, şi are statutul unei iniţieri. Ea nu constituie o simplă informare, ci un mod fertil de relaţionare între discipol şi maestru. ,,Legătura de la maestru la discipol va rămâne totdeauna, la antici, ceva de tipul legăturii de la iubitor la iubit: educaţia era în principiu, o îndoctrinare tehnică, decât ansamblul de eforturi depuse de un maestu plin de tandră solitudine pentru a favoriza formarea unui tânăr arzând de dorinţa de a răspunde, de a se arăta demn de această iubire’’ (Marrou, 1997, p. 67)

Temă

Faceţi o comparaţie între iubirea pedagogică, de tip platonician şi iubirea creştină, cea a aproapelui.

  1. Aristotel (384-322 î. Hr.)

Repere biografice. Aristotel, cel mai important discipol al lui Platon, s-a născut la Stagira în 383 î. Hr. Provenea dintr-o familie ce practica medicina din generaţie în generaţie. Petrece 18 sau 20 de ani în Akademia platoniciană. Când o părăseşte, la moartea marelui magistru, este pe deplin format. Pune bazele învăţământului peripatetic (din grecescul peripatein, a se plimba, educaţia neformalizată realizată în aer liber, în grădină) în instituţia creată de el şi numită Lyceul (din grecescul likeion, pădurea lupilor). Această şcoală a fost un fel de universitate, unde cercetarea era completată cu predarea. Dimineaţa se ţineau cursuri pentru tineri, iar după-amiaza era deschisă unui public mai larg, asemenea universităţilor populare. Se pare că el a încredinţat conducerea şcolii tuturor profesorilor, prin rotaţie, anticipând o interesantă formulă de gestionare democratică. Aristotel conduce această şcoală timp de 12 ani, până la moartea lui Alexandru (323), după care este nevoit să plece din Atena. Este considerat unul din cei mai mari filosofi ai Antichităţii, deschizător de drumuri în cele mai variate direcţii (metafizică, logică, estetică, etică, politologie, ştiinţele naturii etc.). A fost profesorul lui Alexandru Macedon (între anii 343 şi 340). Se pare că, datorită educaţiei oferite lui Alexandru, Aristotel a avut una dintre cele mai mari influenţe asupra istoriei culturii. Principalele sale scrieri sunt: Metafizica, Organon, Fizica, Politica, Poetica, Retorica, Etica nicomahică, Despre suflet etc. Aproape toate ştiinţele îl invocă pe Aristotel ca precursor.

Premise ale gândirii pedagogice

Pentru Stagirit, Materia reprezintă obiectul pasiv şi indeterminat al formelor, iar forma indică principiul activ, determinat, care face ca materia să treacă de la potenţă la act. Materia nu există în afara formei, după cum forma nu este decât formă a ceva, a unui anumit conţinut. Dialectica materie-formă va avea rezonanţe ideatice şi în plan pedagogic. Există, după Aristotel, o formă pură, originară, o raţiune ,,ce se răspândeşte pe sine’’, identificată în divinitate, de unde merge mişcarea, devenirea. Cunoaşterea de nivel înalt se supune unei axiomatici, unui set de principii ce trebuie să fie respectate de fiecare ştiinţă în parte. A întemeiat logica văzută ca ştiinţă a demonstraţiei, ca organon, explicitând teoria silogismului şi principiile logice. Defineşte omul ca zoon politikon, ca fiinţă socială, ca entitate angajată social. În plan estetic inaugurează teoria artei ca mimesis, punând accentul pe funcţia purificatoare a artei (catharsis). În plan etic stagiritul crede că scopul vieţii este fericirea (eudaimonia). Suprema fericire se obţine în urma cugetării, a contemplării adevărului. Pentru a fi virtuos , nu este de ajuns să cunoşti binele (ca la Platon), ci să-l şi practici. Moralitatea rezidă în evitarea extremelor, prin căutarea căii de mijloc. Din punct de vedere politologic Aristotel este adeptul unui stat unde se pot întrupa trei forme de guvernare: aristocraţia, monarhia şi democraţia, ce vor urmări interesul obştesc. Acestor forme li se opun trei forme degradante de conducere, când este un singur conducător (tirania), câţiva membri ai societăţii (oligarhia) sau toţi (timocraţia) pun interesele particulare mai presus decât cele ale statului.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web