Continentele disparute

in Curiozitati

Nimic din ceea ce ne înconjoarã nu a rãmas necercetat omului: pãmântul pe care cãlcãm, mãruntaiele pãmântului, aerul, cerul, atmosfera terestrã, spaþiul cosmic, etc. Deci cu atât mai mult nu puteau rãmâne în afara cercetãrilor apele pãmântului. Apa oceanelor dar si ceea ce este sub apã a suscitat ineteresul oamenilor de stiinþã . Cu atât mai mult cu cât din cele mai vechi timpuri, legende si mituri vorbesc despre pãmânturi dispãrute sub apele oceanelor Pacific si Atlantic.

Pe cuprinsul Oceanului Pacific nu mai existã astãzi locuri necercetate, pânã si cele mai mici petice de pãmânt au fost identificate, localizate (în raport cu ecuatorul si meridianul zero), mãsurate, studiate ( din toate punctele de vedere: origine, faunã, florã, climã, s.a.m.d). Si totusi, mai existã astãzi pe insulele celui mai mare ocean al Terei, probleme nelãmurite, controversate care duc la confruntãri si chiar dispute între specialistii care îsi susþin diferite puncte de vedere, ipoteze, teorii. Una din aceste probleme este cea  a migraþiilor : de unde au venit locuitorii insulelor aflate în bazinele rãsãritean si central ale Pacificului? Dinspre apus, din Polinezia sau dinspre rãsãrit dinspre coastele Americii de Sud? Din studierea acestor probleme s-au nãscut cam 30 de ipoteze, bazate pe cercetãri si descopreiri arheologice, antropologice, etnografice, oceanografice, ba chiar studierea ambarcaþiunilor cu baloansoar polineziene si a plutelor din lemn de balsa preincase. În aceste discutii s-a tinut seama de o lucrare veche a unui oarecare James Churchward, ce nu prea a fost luatã în seamã la vremea ei, desi necesitase trei decenii de studiu (1870-1900), lucrare care avansa ideea cã acesti locuitori nu veniserã de nicãieri ci erau urmasii adevãraþilor bãstinasi care se aflau aici, acum 50 000 de ani pe un întins continent numit MU, continent care a fost înghiþit de apele oceanului în urma unui cataclism de proporþii. Marele continent avea o viatã fericitã, locuitorii sãi, în numãr de milioane (64 000 000-spune cercetãtorul), formau triburi sau popoare, aflate sub aceeaºi conducere. Conducãtorul se numea Ra Mu iar Imperiul se chema Imperiul Soarelui. Locuitorii erau marinari priceputi si navigatori îndrãzneþi, cutrierau mãrile si oceanele de la est la vest si de la nord la sud, orasele (7 principale) erau civilizate, foarte dezvoltate, cu constructii megalitice. Negotul, comertul înfloreau.

Pornind de la lucrãrile si descrierile lui J. Churchward ( curãtate de lirismul si fantezia proprii scriitorului), se pune întrebarea dacã aceasta poate fi un punct de plecare demn de luat în seamã pentru cercetarea existenþei continentului scufundat, cãreia cercetãtori i-au dat numele de Pacifida.

  1. Churchward a cãlãtorit mult pentru a aduna dovezi în sprijinul teoriilor sale: Insulele Caroline, Tibet, regiuni din Asia Centralã, Egypt, Siberia, Noua Zeenlandã, Samoa,Tahiti, Yucatan, Birmania, Polinezia, Miconezia, etc. au fost strãbãtue. Peste tot a studiat scrierile vechi dscoperite în acele locuri, civilizaþia bãstinasã si traditiile ei, monumentele arhitectonice vechi si tot ce tinea de trecutul îndepãrtat.

În favoarea existenþei cataclismului care a dus la pieirea continentului Pacifida (tara Mu – denumirea lui Churchward) sunt cataclismele reale, petrecute în vremurile istorice, dar niciodatã de asa mare amploare si nu în bzainul rãsãritean al Pacificului ci în cel vestic, zonã bogatã în activittae vulcanicã si miscãri tectonice. De exemplu uriasa eruptie a vulcanului Rakata de pe insula Krakatoa, în 1883, care a fãcut peste 40 000 de victime(nu se cunoaste exact) iar unda de soc a fãcut ocolul Pãmântului, fiind resimþitã în toatã lumea (viteza ei fiind de 328metri/secundã); sau cataclismul care în 1923 a fãcut 143 000 victime la Tokio si Yokohama, sau tsunami (val seismic) care  în 1775 a fãcut 60 000 de victime la Lisabona.

În argumentatia existentei Pacifidei datele furnizate de geologie ocupã un loc important. Studiile geologice-geografice nu au infirmat dar nici nu au dovedit existenþa acestui continent. Dar în zona din aproierea Insulei Pastelui (insulã ce a stârnit cel mai mere interes oamenilor de ttiintã din toate puncetele de vedere) o expeditie oceanograficã sovieticã a constat cã pe o razã de 6000m adâncimea medie a apelor nu depãseste 150 de metri si chiar cã ea constituie partea cea mai înaltã a unui lanþ muntos de origine vulcanicã. Multi specialisti  sustin cã au exiat douã sau mai multe uriase întinderi continentale rãmãsiþe ale unui continent mai vechi care se întindea din largul coatelor Asiei pânã în Insula Pastelui. Alþii cã ar fi vorba de trei continente: Hawiada, Pacifida de Est si Pacifida de Vest. Cercetãrile efectuate de geologi întreprinse cu mijloacele moderne ale stiinþei deschid încã multe fronturi de investigatie, în domeniul fenomenelor tectonice, vulcanice, etc, toate legate într-un fel sau altul de aspectul geologic-geografic al problemei Pacifidei. Nici aspectul istorico-etnografic legat de existenþa oamenilor pe continentul sau continentele pacifide, eventualele urme materile lãsate de aceasta în procesul complex al dezvoltãrii nu a fost ignorat. Studiul arheologic si etnografic al unor arhipelaguri din Polinezia, Maleezia, Oceania, în deosbi a Insulei Pastelui a dus la o seamã de concluzii interesante dar niciuna nu a dus la certitudini ci mai degrabã au deschis noi piste de cercetare. Tainele Insulei Pastelui (printre care tãblitele cu scrierea rongo-rongo nedescifratã, mormintele acoperite cu platforme (numite Ahu), înãuntru cãrora au fost gãsite schelete cu aspect nemaintânit astãzi pe insulã, statuile gigantice) rãmase încã în studiu ca si studierea altei ipoteze privind migraþia populaþiei cãtre Oceania si anume a pupulatiilor de pe coastele Americii de Sud (eventual Peru) sunt încã probleme ce preocupã specialisti din toate domeniile: oceanografi, istorici, lingvisti, antropologi, etnografi, arheologi, etc.

Poate nu este departe vremea când toate aceste probleme se vor lãmuri si misterele Insulei celor 1000 de enigme (Insula Pastelui) si a celorlate insule ale Pacificului vor fi dezlegate.

Dacã studierea Pacificului si cãutarea dovezilor existentei Pacifidei a entuziasmat si a canalizat atâta energie a specialistilor de tot felul acelasi lucru se poate spune si despre cercetãrile fãcute pentru a dovedi existenta unui continent scufundat sub apele Oceanului Atlantic ba chiar si mai mult decât atât.

S-a scris atât de mult si de variat despre Atlantida încât însãsi preocuparea despre existenta ei ocupã un loc în istoria universalã a culturii. În ciuda esecurilor la care au dus cercetãrile referitoare la dovezile materiale ale acestui continent curiozitatea generalã asupra acestei probleme se menþine cu tenacitate. Lumea doreste sã cunoascã datele problemei, iscusinþa încercãrilor de a o rezolva, chiar dacã soluþia definitivã nu-i va putea fi oferitã prea curând sau poate niciodatã.

Pentru prima oarã s-a relatat despre existenþa continentul dispãrut în apele Atlanticului, în douã din Dialogurile lui PlatonTimeu (Timaios) si Critias. De atunci pânã astãzi au apãrut zeci de mii de lucrãri ºtiinþifice si beletristice, articole mai ample sau simple eseuri, dintre care câteva mii sunt studii consacrate în întregime acestei probleme.

Filozoful grec Platon a consemnat în operele sale o stranie legendã despre un continent cu numele Atlantida, dispãrut în vremuri strãvechi, sub apele Atlanticului. În dialogul Timaois, dilog imaginat între patru personaje : Socrate, maestrul autorului, Timaios din Locri, filozof pitagoreic, Hermocrates strateg siracuzan exilat si Critias cel Tânãr, poet si istoric atenian, Platon îl pune pe acesta din urmã sã intervinã cu povestea Atlantidei pe care Critias ar fi auzit-o de la bunicul sãu, Critias cel Bãtrân, care la rândul sãu o deþinea de la un strãbunic, Dropides care si acesta o stia de la ruda sa înteleptul legiuitor Solon, cãruia în sfârsit i-o spusese un venerabil preot egiptean din Sais, pe temeiul unor strãvechi mãrturii hieroglifice; anume: cu 9000 de ani în urmã, strãmosii atenienilor ar fi dus un rãzboi glorios pentru apãrarea lumii din jurul Mediteranei, ameninþatã de invazia locuitorilor Atlantidei, o insulã de la apus de Coloanele lui Hercules ( strâmtoarea Gibraltar) care era „mai mare decât Libia (Africa) si Asia (Asia Micã) la un loc“. Dar curând dupã aceea s-ar fi produs un cataclism, „cu potopuri si cutremure  de pãmânt“, care a înghiþit continentul „într-o singurã zi si o noapte de urgie“.

Într-un alt dialog, Critias, consacrat numai acestei legende, Platon revine si îl pune pe interlocutor sã descrie mai cu lux de amãnunte, conflictul dintre atenieni si atlanti, precum si informatii despre Atlantida: aspectul geografic, bogãtiile ei, organizarea socialã a locuitorilor, civilizaþia lor, etc. Dar lucrarea, ultima pe care a scris-o Platon se încheie brusc, în mijlocul unei fraze.

Pânã la Platon nici un alt autor antic nu a pomenit nimic despre existenþa acestui pãmânt iar autorii postplatonici care au amintit acest lucru nu au adus nimic nou. Multi filozofi neoplatonici au contestat aceastã legendã, spunând cã este o fictiune literarã, o alegorie a luptei dintre idei abstracte. Printre cei care au socotit-o o inventie imginarã se numãrã si Aristotel care a fost timp de 26 de ani elevul lui Platon.

Fapt este cã ideea lui Platon despre existenþa unui pãmânt dincolo de Coloanele lui Hercules nu era strãinã de o idee popularã foarte rãspânditã în lumea veche. Din experieta navigatorilor fenicieni si cartaginezi, care merseserã de multe ori pe coastele atlantice ale Europie si Africii, cu tot secretul care îl pãstrau asupra acestor incursiuni, s-au aflat destule stiri drespre interiorul depãrtat al oceanului. Si probabil corãbierii greci s-au aventurat pe urmele lor si au ajuns pânã în Insulele Canare sau poate cine stie mai departe.

Cea mai mare parte a scrierilor despre Atlantida au apãrut dupã descoperirea Americii. În antichitate problema nu se putea pune din lipsã de date. Dar dupã descoperirea Americii, când ambele tãrmuri ale Atlanticului au putut fi cunoscute, ca de altfel si multele insule din largul sãu legenda platonicã despre scufundarea unui continent sub apele Atlanticului a reapãrut cu si mai mare putere si spiritele înflãcãrate au început sã-i caute un temei real. Prima lucrare cu caracter stiintific apãrutã este Mundus subterranus, a enciclopedicului savant iezuit Athanasius Kircher, în 1665, care cãuta Atlantida sub Marea Sargasselor, al cãrui imens spatiu acoperit cu vegetatie plutitoare dãdea impresia unui uscat inundat.

S-au emis multe ipoteze în privinta localizãrii Atlantidei.

Una din ipotezele pziþiei geografice a  Atlantidei ar fi cã aceasta a fost situatã în Creta minoicã. Cel dintâi care a relatat aceastã idee a fost un oarecare K.J. Frost la începutul secolului XX, în articolul Continentul dispãrut  apãrut în ziarul Time. Argumentele aduse  aratãu cã sãpãturile recente efectuate în Creta duc la reconsi-derarea întregii istorii a Mediteranei. În articol, se spune cã în Egiptul din timpul dinastiei a XVIII-lea (perioada la care se referea preotul egiptean), în epoca în care Theba se afla la apogeul gloriei, Creta era un vast imperiu. Ea domina insulele grecesti iar prin relaþiile comerciale influenta sa se întindea din nordul Adriaticei pânã la Tell-el-Amarna, si din Sicilia pânã în Siria. Comertul maritim între Europa, Asia si Africa era în mâinile cretanilor. Civilizatia minoicã, prin excelentã medite-raneanã se  deosebea de cea din Egipt si Orient, ea fiind din multe puncte de vedere de un modernism izbitor. Dezvoltarea deosebitã a Cretei, bogãþia ei, legenda le atribuie fãrã îndoialã forþei maritime si comerciale a domniei lui Minos.

Regatul minoic a fost în antichitate un stat putrenic, unit, destul de izolat de celelate naþiuni astfel încât putea pãrea un continent aparte, cu caracteristici proprii.

Astfel când acesta  a decãzut subit, chiar în momentul când pãrea mai puternic, când Cnossosul si orasele aliate au fost lovite în puterea lor maritimã si comercialã, îti dãdea impresia cã a fost înghitit de apa mãrii, ca în povestea Atlantidei. Mai departe articolul spune cã povestea Atlantidei asa cum o descrie Critias cel tânãr are trãsãturi minoice.

Ipoteza avansatã de Frost a fost îmbrãþisatã si de alti  cercetãrori dar ea capãtã o semnificaþie istoricã numai dacã se acceptã „conþinutul ei egiptean“.

Desi vechile inscriptii egiptene erau sãrace în date geografice totusi mai gãsim unele date, ce-i drept sumare, de interes istoric si geografic. Astfel într-un document egiptean din secolul al III-lea î.en. se mentioneazã prima oarã numele de Keftiu, pe care unii cercetãtori îl identificã cu Creta, precum  si despre niºte insule aflate în mijlocul Mãrii Verzi (Mediterana). Cercetãtorul Luce aratã cã informatorii lui Solon i-au zugrãvit o imagine amestecatã despre relaþiile egipto-egeene, docu-mente presãrate cu amãnunte din scrieri pe care nu le avem. Mai târziu numele de Keftiu dispare din documentele egiptene, periaodã ce corespunde cu catastrofa de pe insula Terra, eruptia uriaºã a unui vulcan care a creat valuri enorme si cutremure de pãmânt.

J.V. Luce a preluat ipoteza minoicã a Atlantidei si a dezvoltat-o  potrivit cu cercetãrile arheologice moderne. Argumnetaþia lui desi logicã este foarte complicatã si neoncludentã. Însã lucrãrile arheologice din anii ’40 efectuate de un arheolog grec au arãtat cã distrugerea regatului minoic nu s-a fãcut de cãtre niste invadatori strãini, asa cum se avansa ideea în scrierile antice  ci dipariþia lui se datoreazã unor uriase eruptii vulcanice (probabil catastrofa de pe Terra, insulã situatã la 120 km distantã) cum arãtau gropile  pline de roci vulcanice si piatrã ponce, deplasate sub actiunea unei cantitãti mari de apã.

Dacã insula Atlantis a fost Creta, distrusã de erupþia de pe Terra, atunci cronologia lui Platon este infirmatã si  scufundarea Atlantidei a avut loc cu trei milenii si jumãtate în urmã, nu cu 11 sau 12., atunci când Taurul Mãrii a fost trimis sã distrugã regatul lui Minos si sã-l pedepseascã, dupã cum spune legenda.

Adversarii ipotezei minoice sunt numerosi prin faptul cã majoritatea atlanto-logilor înclinã sã acorde credibilitate lui Platon, atât în ceea ce priveste cronologia, cât si situarea ei în Atlantic dincolo de Coloanele lui Hercules, insulã de la care spune, Platon „se deschidea navigatorilor accesul spre alte insule, iar de la acele insule spre întreg continentul opus“. Aceastã afirmatie ar putea dovedi cã Platon stia de existenta Americii.

Astfel atentia geografilor a fost atrasã de grupurile de insule ale Macaroneziei din dreptul Africii, (Canare, Madeira, Azore, insulele Capului Vrerde) si ale Antilelor si Bermudelor din fata Americii, care dau impresia rãmãsitelor marginale ale unui continent scufundat. Din lipsã de dovezi convingãtoare, de ordin geologic, aceastã ipotezã a fost abandonatã la sfârºitul secolului al XIX-lea, dar reluatã dupã al doilea rãzboi mondial cu mijloacele perfecþionate ale ºtiinþei moderne.

Dintre cele cinci grupuri de insule menþionate, Insulele Canare, cunoscute din antichitate,  au stârnit un interes deosebit pentru cã datele geografice si paleografice arãtau cã ele fac parte dintr-un bloc continental care s-a scufundat într-un trecut nu prea îndepãrtat, apoi sunt singurele insule unde s-a descoperit populatie autohtonã – guansii–  exterminatã sau asimilatã acum vreo cinci secole de cuceritori, populaþie a cãrei origine nu este încã lãmuritã. Guanºii aveau o mare aversiune faþã de ocean, ciudatã la un popor insular, pe care mulþi specialiºti  o explicã ca groaza faþã de ceva ce s-a întmplat în vremuri strãvechi, din cauza unui catclism .

Etnologii, antropologii, arheologii nu au ajuns la ceva concludent desi datele materiale nu lipsesc; nici filologii, care au studiat limba si scrierea guansã nu pot da un rãspuns. Ipoteza cã guansii ar fi urmasii vechilor atlanti nu a fost nici doveditã nici infirmatã desi o mulþime de expeditii stiintifice s-au perindat prin Insulele Canare si nimic nu prea a rãmas necercetat.

În încercarea de a localiza asezarea geograficã folosind textul lui Platon, multi atlantologi se referã la unica indicaþie mai precisã continutã în dialogul Critias, si anume …, celui mare i-a dat un nume de la care a primit denumirea si întreaga insulã si marea, numitã Atlanticã, cãci numle întâiului fiu, era Atlas. Celuilat geamãn i-a revenit … partea de la marginea insulei, în preajma Coloanelor lui Hercules, … care se numeste astãzi Gadeira… . Acet nume a fost dat ulterior întregului tinut“. Conform acestei informatii Gadeira sau Gadir se recunoaste în orasul Cadiz (în golful atlantic Cadiz, Anadaluzia spaniolã), întemeiat de fenicieni în jurul anului 1100 î.e.n. În apropierea Gadirului se afla vechiul Tartessos care nu a fost încã localizat.

În lipsa dovezilor arheologice, pentru analiza valabilitãþii argumetelor în favoarea identificãrii Tartessosului cu Atlantis s-a apelat la scrierile antice. Toate izvoarele localizeazã Tartessosul în Baetica (Andaluzia)  în apropierea unor bogate zãcãminte de cupru. Printre bogãtiile Tartessosului se numãrau purpura (substanþã de culoare rosuâie violacee, extrasã din anumite specii de moluste), zãcãminte de aur, argint, cositir. Locuitori stiau si sã prelucreze metalele.

Bogãtia Atlantidei era atât  de mare, spun Platon, cã nici un alt stat nu a mai atins asa o stare înfloritoare nici îaninte si nici  dupã pieiresa sa. Iar Tartessosul era unul dintre cele mai bogate orase ale Europei.

Mulþi cercetãtori considerã cã locuitorii acestui oras  erau de origine etruscã.

Toate studiile si cercetãrile fãcute nu au dus, evident, la lucruri certe.

Istorici si arheologi spanioli continuã cercetãrile începute cu decenii în urmã. Sãpãturile scot la ivealã numeroase piese, unele de origine greceascã, altele cartagineze, dar si statuete si bijuterii tartasiene care dovedesc cã Tartessos a fost nu numai un oras infloritor dar chiar centrul unui regat mare si foarte puternic.

Cercetãrile care s-au înterprins în sud-vestul  Peninsulei Iberice nu au dus la descoperirea Tartessosului, si nici n-a demonstrat existenta Atlantidei, dar a confirmat multe dintre cele scrise de autori antici de prestigiu (Hesiod, Strabon, Pliniu, etc) sau textele mai mult sau mai putin legendare (Biblia, Homer).

Acestea sunt câteva dintre ipotezele emise în legãturã cu Atlantida, ipoteze în favoarea cãrora au fost aduse multe argumente, care au necesitat multã muncã de cercetare, de-a lungul a zeci, chiar sute de ani. Problema este departe de a fi rezolvatã. Mitul Atlantidei a inspirat si mulþi scriitori dintre care amintim pe Jules Verne si Lev Tolstoi. Dar interesul stârnit printre oamenii de stiinrtã a determinat cercetãri serioase în multe domenii (istorie, oceanografie, etnografie, geologie, antropologie, filologie, etc), care au dus la rezultate remarcabile. Este drept cã Atlantida nu a fost însã descoperitã dar cine stie, nu este departe ziua când toate misterele vor fi elucidate pe baza unor noi date care vor apare si enigma multisecualrã a acestui pãmânt legendar va fi rezolvatã.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.