Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Creativitatea şi dezvoltarea ei în şcoală

in Pedagogie/Psihologie

635

Este frecvent vehiculată ideea că actul creaţiei este un fapt ocazional, pe care îl manifestă un număr restrâns de artişti şi inventatori geniali în marile momente ale inspiraţiei. În fapt, noi toţi suntem creativi zilnic. Ori de câte ori o problemă e rezolvată într-o manieră inedită, descoperim o nouă utilitate a unui obiect banal sau ne lăsăm purtaţi ideativ, este implicată într-un anumit grad creativitatea.

Creativitatea este procesul prin care se focalizează într-o sinergie de factori (bio-psiho-sociali), întreaga personalitate a individului şi are ca rezultat o idee/ un produs nou, original, cu sau fără utilitate şi valoare socială.

Nivelurile creativităţii

După Taylor există următoarele niveluri ale creativităţii, ce reflectă întreg palierul de manifestări creative, de la cele cotidiene, obişnuite, la cele cu un puternic şi pronunţat caracter de unicitate şi originalitate:

  • creativitatea expresivă, forma fundamentală a creativităţii, care nu este condiţionată de nici o aptitudine şi e cel mai uşor de surprins în desenele copiilor; caracteristicile principale ale acestui nivel al creativităţii sunt spontaneitatea şi libertatea de exprimare;
  • creativitatea productivă, nivelul specific tehnicienilor, pentru că presupune însuşirea unor deprinderi care permit îmbunătăţirea modalităţilor de exprimare a creaţiei;
  • creativitatea inovativă, cea care pune în evidenţă capacitatea de a sesiza relaţii noi şi neobişnuite, căi noi de interpretare a unei realităţi cunoscute; se caută o soluţie nouă, o interpretare originală a unor lucruri cunoscute, prin combinarea ingenioasa a unor elemente. Inovaţia de acest fel sporeşte simţitor productivitatea, îmbunătăţeşte procesul de predare-învăţare-evaluare
  • creativitatea inventivă, care presupune înţelegerea profundă a principiilor fundamentale ale unui domeniu şi apoi modificarea decisivă a abordării unui anumit fenomen; reprezintă nivelul creaţiei persoanelor talentate care produc noi idei, soluţii, tehnologii.
  • creativitatea emergentă, nivelul suprem al creativităţii, la care ajung foarte puţini indivizi şi presupune descoperirea unui principiu, a unei idei care să revoluţioneze un întreg domeniu al cunoaşterii; este cazul, de exemplu, al principiului evoluţionist al lui Darwin sau al teoriei relativităţii a lui Einstein; acest nivel este cel mai greu de înţeles şi de explicat, iar cei ce îl ating sunt catalogaţi drept genii.

Dimensiunile creativităţii

În anul 1963 R.L. Mooney a evidenţiat aspecte ce s-au dovedit ulterior a fi principalele dimensiuni ale fenomenului creativ:

  • procesul creaţiei;
  • personalitatea creativă;
  • produsul creaţiei (performanţa creativă);
  • mediul din care emerge creaţia.

Procesul creativ

Una din problemele care preocupă cercetătorii din domeniul psihologiei vizează modalitatea în care ia naştere o idee creativă. Astfel, actualmente au fost identificate următoarele etapele ale actului creativ (Graham Wallas):

Prepararea etapa iniţială şi obligatorie a oricărui act de creaţie. Presupune sesizarea problemei, analiza datelor problemei (subiectul adună informaţii despre istoricul problemei, tentative de soluţionare etc.). Dacă problema nu poate fi rezolvată, are loc o „distanţare” de problemă (relaxare şi trecere temporară la alte activităţi), aspect care marchează trecerea la faza de incubaţie

Incubaţia are loc în inconştient şi e de lungă/scurtă durată (minute, ore, zile, luni sau chiar ani de zile). Este o perioadă pasivă (efort redus) din punct de vedere al implicării conştiente în rezolvarea problemei, dar în care inconştientul realizează conexiuni noi şi elimină ipotezele formulate anterior pentru a genera noi ipoteze sau pentru a găsi noi legături între datele problemei.

Iluminarea (inspiraţie, intuiţie, insight) (cunoscută şi sub denumirea de momentul A-HA!) soluţia apare brusc în conştiinţă, pe baza etapelor anterioare. Există şansa de a găsi soluţia la o problemă atunci când ea nu polarizează explicit atenţia creatorului. Pasteur avertiza asupra faptului că întâmplarea ajută numai o minte pregătită (prin căutări, îndoieli, frământări vis-a vis de o problemă sau un aspect )

Verificarea reprezintă faza finală a procesului creativ. Materializarea ideii într-un fapt, punerea în aplicare a soluţiei care a apărut în etapa de iluminare (poem, tablou, model ştiinţific etc.), testarea acesteia prin eliminarea unor posibile erori sau lacune.

Cercetările în domeniu au corelat creativitatea şi cu alte aspecte ale psihismului uman. Astfel, una dintre cele mai întâlnite asocieri se face între creativitate şi imaginaţie, unele abordări apreciind chiar faptul că în acest moment creativitatea ar fi noul nume al imaginaţiei, pe când altele fac distincţia între acestea prin aspectul comportamental pe care îl îmbracă creativitatea faţă de imaginaţie.

Guilford a fost cel care a asociat creativitatea cu gândirea divergentă (gândirea care merge în diferite direcţii şi caută soluţii variate, inedite de rezolvare a problemelor).

Creativitatea nu poate fi, însă limitată la factori intelectuali precum gândirea divergentă şi imaginaţia creatoare. Mulţi autori consideră factorii nonintelectuali, precum motivaţia, afectivitatea, atitudinile creative ca fiind cel puţin la fel de importanţi ca şi factorii intelectuali amintiţi.

Personalitatea creativă

T. Tardif şi R. Sternberg (1988, apud M. Dincă, 2002, p. 32) sintetizează rezultatele mai multor studii asupra caracteristicilor motivaţional-atitudinale ale personalităţii creative: spirit de aventură, perseverenţă, înclinaţie spre cercetare, deschidere către experienţe noi, spirit de lider, disciplină şi capacitate de ordonare a propriei activităţi, motivaţie intrinsecă, centrare pe sarcină, realizare independentă, competitivitate, nevoie de intimitate, prezenţă socială bună, toleranţă la ambiguitate, interese multiple, valorizarea originalităţii şi creativităţii, neconvenţionalitate în comportament, nevoie de „experienţe de vârf”. Unii autori se concentrează asupra unei singure trăsături, pe care o consideră factor-cheie în performanţa creativă. Astfel, multe relatări despre persoanele creative scot în evidenţă înaltul nivel de motivare al acestora. A. Roe este de părere că singura trăsătură comună personalităţilor înalt creative e „faptul de a fi profund absorbite de munca lor”, în timp ce C. Cox subliniază că „tinerii eminenţi se disting nu numai prin capacităţi intelectuale înalte, ci şi prin perseverenţă înnăscută şi efort, încredere în capacităţile proprii şi putere de caracter”.

În anii ’80, Teresa Amabile propunea un model componenţial al creativităţii, care descrie factorii cu un rol important în obţinerea performanţei creative, şi anume: deprinderi specifice domeniului, abilităţi creative şi deprinderi de lucru, motivaţie intrinsecă (Amabile, 1983, 1997).

În categoria atitudinilor creative, literatura de specialitate s-a oprit în special asupra următoarelor aspecte:

•încrederea în forţele proprii şi înclinaţia puternică pentru realizarea de sine;

•interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesiunea aleasă;

•atitudinea antirutinieră, menită să incite la analiza critică a experienţei şi să deschidă calea unor noi experimentări;

•cutezanţa în adoptarea de noi scopuri neobişnuite, îndepărtate şi asumarea riscurilor pentru îndeplinirea acestora;

•perseverenţa în căutarea de soluţii pentru realizarea proiectelor propuse, precum şi disponibilitatea de revizuire continuă a proiectelor pentru optimizarea lor;

• simţul valorii şi atitudinea valorizatoare, care duc la recunoaşterea deschisă a valorii altora şi la afirmarea onestă şi demnă a valorii proprii.

Există şi reversul acestor atitudini, atitudinile necreative, care sunt considerate factori de blocaj pentru creativitate. G. Davis (1999, p. 173, apud C. Creţu, 2002, p. 56) prezintă o listă de atitudini considerate necreative:

• egoismul (intoleranţa, centrarea pe sine, snobismul);

• impulsivitatea exagerată (nerăbdarea, iresponsabilitatea, imprudenţa);

• încăpăţânarea, cinismul, răzvrătirea, lipsa de cooperare;

• imaturitatea, copilăriile, neîndemânarea;

• neatenţia, uitarea, distragerea;

• toleranţa slabă la frustrare, lipsa de comunicare.

Blocajele creativităţii

Pentru ca sistemul educaţional să încurajeze activităţile creative ale elevilor, un prim pas îl reprezintă identificarea obstacolelor exterioare sau inerente individului, care sunt cunoscute sub numele de blocaje sau factori inhibitori ai creativităţii. Mai mulţi autori (A.I. Osborn, A. Simberg, S. Shore, după, Sălăvăstru, 2004) fac distincţie între blocajele perceptive, emoţionale şi culturale:

  • blocajele perceptive – familiarizarea cu un anumit mediu ne împiedică, de cele mai multe ori, să vedem unele semnificaţii, relaţii sau idei noi. Obişnuinţa de a percepe lucrurile într-o anumită manieră poate inhiba sau bloca un proces creativ. Percepţia noului presupune ca spiritul nostru să fie capabil să „rupă” vechile raporturi şi să se elibereze de legăturile stabilite anterior.

Ex: dificultatea de a identifica problema reală ce trebuie soluţionată;

Percepţia de sine devalorizantă, ce apare în afirmaţii de genul „ eu nu sunt creativ”.

  • blocajele emoţionale – evidenţiază rolul important al factorilor afectivi în creativitate. Sursele de insecuritate (nesiguranţă) şi anxietate (frică) sunt incluse în această categorie: teama de a fi ridicol, teama de a nu comite o greşeală şi a nu se face de râs, teama de a fi diferit de ceilalţi, timiditatea, tendinţa către perfecţiune.

Tot aici putem face referire şi la efectul negativ pe care îl pot avea asupra procesului creativ oprirea prematură la o soluţie care nu totdeauna este cea mai bună, lipsa de perseverenţă, descurajarea rapidă în faţa dificultăţilor, incapacitatea asumării riscului intelectual ş.a.

  • blocajele culturale şi sociale – printre care se numără conformismul, tendinţa oamenilor de a se alătura valorilor şi reprezentărilor celorlalţi. Aceasta apare , de obicei, datorită faptului că persoanele cu idei noi sunt privite cu suspiciune sau chiar cu dezaprobare, ceea ce-i poate descuraja.

De exemplu, aici putem face referire şi la accentul pus în şcoală pe reproducere, lipsa de apreciere a originalităţii, sancţiunea curajului de a pune întrebări „incomode din punct de vedere ştiinţific” conduc la cultivarea comportamentului conformist (neproductiv în domeniul creativităţii).

Dezvoltarea creativităţii

Preocuparea ultimelor decenii pentru dezvoltarea creativităţii a evidenţiat, prin intermediul studiilor în domeniu, faptul că rolul pe care cadrul didactic îl poate juca pe această dimensiune poate fi marcant. Cu alte cuvinte, cadrul didactic poate influenţa dezvoltarea creativităţii mai ales prin :atitudine pozitivă faţă de creativitate (să cunoască ce înseamnă creativitate şi care-i sunt posibilităţile de dezvoltare a propriei creativităţi), respectarea personalităţii creatoare a elevului (căci de multe ori profesorul caracterizează elevii creativi drept: enervanţi, care tulbură liniştea clasei, vin cu idei ciudate, doritori de a face totul altfel etc. Este de preferat provocarea elevilor cu idei incongruente, neimpunerea propriilor idei, respectarea ideilor inedite şi încurajarea întrebărilor neuzuale – să-i înveţi să adreseze întrebări , să le reformuleze etc., ), lider democratic (întreţine o atmosferă permisivă, invită grupul să participe, nu impune, respectă nevoile elevilor, le oferă credibilitate etc.), creativitate în desfăşurarea orelor (să pună elevii să abordeze o problemă din unghiuri diferite, să o interpreteze, să caute independent o soluţie, învăţarea prin descoperire etc.), evaluare de ordin formativ (evaluarea competenţelor, aplicarea cunoştinţelor în contexte noi, rezolvarea de probleme, să evidenţieze aspectele pozitive şi progresele înregistrate) etc.

Metode de stimulare a creativităţii

Preocuparea pentru dezvoltarea spiritului creativ a condus şi la elaborarea unor metode şi procedee specifice de stimulare a creativităţii. Le amintim aici pe cele mai cunoscute: brainstorming-ul, sinectica, metoda 6-3-5, metoda Phillips 6-6, discuţia–panel. Este vorba de tehnici care sunt operante mai ales în condiţii de grup. Acestor metode, care au deja o îndelungată tradiţie de utilizare, li s-a adăugat, în ultimii ani, ceea ce se s-a numit rezolvarea creativă a problemelor („creative problem solving”, prescurtată CPS). Aceste tehnici de grup pot facilita exprimarea membrilor grupului, prin ele se explorează potenţialul intuitiv şi asociativ, se pot extrage idei şi sugestii novatoare. Unii autori consideră că situaţia de grup reprezintă un stimul pentru indivizi, îi poate elibera pe mulţi de blocajele lor interioare, iar asociaţiile se pot produce cu o mai mare uşurinţă. Sunt însă şi situaţii când grupul poate reprezenta o frână pentru indivizi, împiedicându-i să se concentreze şi să dezvolte idei noi. Chiar dacă există anumite controverse referitoare la posibilitatea stimulării creativităţii prin intermediul grupului, sunt extrem de răspândite cursurile de educare a creativităţii, care fac apel la tehnicile de grup şi care au înregistrat rezultate semnificative în această direcţie.

Brainstorming (brain = creier; storm = furtună) Furtuna în creier sau metoda asaltului de idei, iniţiată de psihologul american Alex F. Osborn (1938), este una dintre cele mai cunoscute metode de grup, folosită pentru producerea ideilor creative. Esenţa acestei metode constă în separarea momentului emiterii ideilor de momentul evaluării lor. Din acest motiv, brainstorming-ul se mai numeşte şi metoda evaluării amânate sau „metoda marelui da” („the big yes”). Grupul de brainstorming este format din 5-12 persoane (este preferabil ca ele să fie de diverse profesiuni), cu următoarea structură: un conducător (animator), un secretar, membri. În constituirea grupului trebuie respectate câteva exigenţe: participarea benevolă a membrilor, relaţiile amiabile între participanţi şi interdicţia de a face parte din acelaşi grup un şef şi un subaltern.

Brainstorming-ul se desfăşoară în trei etape. în prima etapă se identifică şi se formulează problema, apoi animatorul invită participanţii, cu cel puţin două zile înainte de şedinţă, informându-i asupra datei, locului şi temei de dezbatere. Etapa a doua este şedinţa propriu-zisă de brainstorming. Conducătorul reaminteşte problema ce urmează a fi discutată şi cele patru reguli ale brainstorming-ului (care vor fi consemnate pe tablă):

a) Judecata critică este interzisă!

b) Daţi frâu liber imaginaţiei (idei cât mai absurde, mai fanteziste)!

  1. Gândiţi-vă la cât mai multe idei posibile!

d) Preluaţi şi dezvoltaţi ideile celorlalţi!

Eliminarea judecăţilor critice este, probabil, cea mai importantă regulă a brainstorming-ului, şi asta deoarece s-a constatat că aceste critici sunt paralizante, sunt duşmanul imaginaţiei. Într-un grup de 10 persoane în care critica este înlăturată se produc 150-200 de idei pe oră, în timp ce în altul, în care critica este admisă, se produc doar înjur de 20 de idei pe oră. În vederea respectării acestei reguli au fost elaborate şi liste de fraze sau expresii care produc blocarea creativităţii şi a căror utilizare e interzisă: „Este o pierdere de timp”, „S-a mai încercat şi n-a mers”, „Este absurd”, „ Nu vom fi luaţi în serios”, „Vom discuta despre acest lucru altă dată”, „Nu putem face asta”, „Glumeşti, nu?” etc. În ceea ce priveşte exigenţa emiterii unei cantităţi cât mai mari de idei, ea pleacă de la premisa că într-un număr mare de idei există mai multe şanse să se afle şi idei creative, potrivit principiului „cantitatea generează calitatea”. De asemenea, se încurajează dezvoltarea, ameliorarea, combinarea ideilor celorlalţi, pentru că se pot obţine construcţii noi ca rezultat al contagiunii de grup.

Participanţii la şedinţă (aşezaţi în jurul unei mese) îşi formulează, pe rând, ideile cu privire la problema pusă în discuţie. Fiecare spune tot ce-i trece prin minte în legătură cu problema respectivă, fără vreo preocupare de selecţie sau judecată critică. Intervenţiile trebuie să fie scurte, enunţiative. Au prioritate la cuvânt cei care enunţă o idee derivată din propunerea antevorbitorului. Conducătorul şedinţei de brainstorming trebuie să aibă oarecare experienţă în acest domeniu. El veghează la respectarea regulilor enunţate (încălcarea lor se sancţionează chiar cu excluderea din şedinţă), dirijează participarea la discuţii, asigură o atmosferă destinsă, prietenoasă, informală. Secretarii sunt persoanele care notează toate propunerile făcute, fără a consemna şi numele celor care au făcut propunerea. Şedinţa poate dura între 15 şi 60 de minute.

Etapa a treia se desfăşoară peste l-2 zile de la şedinţa de brainstorming. Un comitet de evaluare analizează şi selectează ideile valoroase, soluţiile cele mai potrivite ale problemei puse în discuţie. Brainstorming-ul oferă posibilitatea manifestării libere, spontane a gândirii şi imaginaţiei membrilor grupului, precum şi creşterea productivităţii creativităţii individuale ca urmare a interacţiunii membrilor într-o situaţie de grup. Tehnica asaltului de idei nu este indicată însă pentru orice fel de problemă. Osborn recomandă chiar evitarea utilizării brainstorming-ului în cazul problemelor de judecată, de alegere sau de decizie. Această metodă se utilizează mai frecvent pentru găsirea de idei deosebite în domeniul publicităţii, în domeniul comercial, în domeniul tehnic. Ea se poate folosi şi în şcoală, atât în cadrul orelor curente, cât şi în cadrul orelor educative ori în cercurile pe specialităţi.

Metoda 6-3-5 valorifică, de asemenea, potenţialul creativ al grupului. Un număr de persoane se împarte în grupuri de câte 6. Fiecare membru al grupului are în faţă o foaie de hârtie pe care o împarte în trei coloane. Liderul enunţă problema, iar membrii grupurilor notează trei idei, câte una în fiecare coloană. Apoi, fiecare participant trece foaia sa vecinului din dreapta şi preia, la rândul său, foaia vecinului din stânga. Se lucrează pe cele trei idei ale vecinului din stânga: se fac completări, îmbunătăţiri, precizări ale acestora. Urmează o nouă deplasare a foilor. Rotirea se face de 5 ori, până când ideile emise de fiecare membru al grupului sunt văzute de toţi ceilalţi. La sfârşit, conducătorul strânge foile, le citeşte în faţa tuturor şi se discută care sunt cele mai bune propuneri.

Metoda se numeşte 6-3-5 pentru că sunt 6 membri ai grupului care emit 3 idei, iar acestea sunt prelucrate fiecare de 5 persoane. Prin această metodă se obţine o cantitate mare de idei. Chiar dacă unele dintre ele se vor repeta, altele vor fi banale ori prea generale în raport cu problema pusă în discuţie, va exista totuşi un număr suficient de mare şi variat de soluţii pentru a avea de unde alege. De exemplu, încercaţi să folosiţi această metodă pentru a obţine sugestii vizând modul de desfăşurare a seminariilor, modul de petrecere a timpului liber de către elevi etc.

Metoda Phillips 6-6 poate fi utilizată atunci când avem de-a face cu grupuri mari de persoane. Pentru a putea obţine participarea directă şi personală a tuturor membrilor grupului la activitate, Donald J. Phillips (1948) propune divizarea grupului mare în grupuri mai mici, de 6 persoane, care urmează a discuta o problemă timp de 6 minute (de aici şi denumirea metodei). Se procedează astfel: conducătorul grupului anunţă tema discuţiei, apoi se constituie grupele de câte 6 persoane, care îşi aleg fiecare câte un coordonator. Acesta are misiunea de a asigura participarea tuturor membrilor la discuţie, de a facilita obţinerea soluţiilor şi de a nota soluţiile la care s-a ajuns. Se discută timp de 6 minute. După expirarea timpului, fiecare grup îşi face cunoscute soluţiile prin intermediul coordonatorului. Soluţiile fiecărui grup pot fi consemnate pe tablă. Sinteza o poate face animatorul sau poate avea loc şi o discuţie între coordonatorii de grupuri.

Această metodă are avantajul că într-un interval de timp relativ scurt (4-5 minute organizarea, 6 minute discuţia în grup, 2 minute pentru raportul fiecărui grup şi 20-30 de minute discuţia finală) este consultat un număr mare de persoane, se obţine o varietate de soluţii şi argumente şi se obişnuiesc membrii grupului cu tehnica argumentării, a susţinerii unui punct de vedere, dar şi a ascultării opiniei celuilalt. Metoda Phillips 6-6 poate fi utilizată cu succes la şcoală ca modalitate de a obţine argumente pro şi contra unei alternative de acţiune, pentru stabilirea cauzelor unei situaţii mai dificile din evoluţia grupului etc.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web