Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Criza organismului imperial

in Istorie

armata-romana

Pentru a surprinde diferenţa dintre Principat – în esenţă o monarhie militară – şi Dominat noul sistem monarhic de guvernare instituit de Diocleţian şi Constantin1 este necesar să observăm mutaţiile survenite în tumultuosul secol al III-lea – care conturează o linie de demarcaţie netă între cele două sisteme2.

Secolul al III-lea a fost descris de istorici ca o epocă de criză generalizată a lumii romane („criza secolului al III-lea”) datorită instabilităţii puterii imperiale3. Simptomele crizei apar încă sub Marcus Aurelius odată cu războaiele din Orient şi cu cele marcommanice4. Astfel criza militară este nucleul crizei generale a secolului III5. Ea este cea care provoacă criza politică (datorită instabilităţii puterii imperiale), criza economică, criza socială şi criza religioasă–morală din această epocă de fermentaţii confuze – manifestată şi prin persecuţiile anticreştine6.

În ultimele decenii s-a dezvoltat o nouă viziune asupra evoluţiei societăţii romane, în care criza generală din secolul al III-lea şi tranziţia la alte structuri aflau o rezolvare corespunzătoare şi temeinic documentată7.

Timp de o jumătate de secol (235–284) –pe fondul crizei societăţii romane tradiţionale– tot mai pretenţioasa soldăţime, stăpână acum pe destinele Imperiului, proclamă şi detronează împăraţi8. Asupra Imperiului se abat o serie întreagă de nenorociri: atacuri barbare devastatoare –concertate, pe aproape toate frontierele– şi epidemii; adversarii Imperiului în secolul III nu mai sunt triburi singulare ci mari confederaţii tribale9 (alamannii, francii, confederaţia marcomanno–cvado–sarmată şi cea goto–herulo–gepidă10), fără a mai vorbi despre regatul part din Orient care –sub noua dinastie sassanidă11, întemeiată de Ardashir (224-241)– ameninţă frontierele romane12. Riposta romană vizavi de noua putere persană era stânjenită de presiunea exercitată de populaţiile germanice asupra frontierei rheno–danubiene13. Ofensiva romană împotriva Persiei sassanide (231-233) va fi stopată când alamannii vor începe asalturile asupra limesului rhenan.

Acestor nenorociri li se adaugă o serie de uzurpări care au scos temporar unele teritorii de sub controlul autorităţii centrale. La baza acestor uzurpări se afla nevoia de autoritate: când Imperiul se confrunta cu un pericol de anvergură, împăratul era prezent în zona periclitată, ceea ce conferea provincialilor sentimentul de protecţie14. Prin urmare, aceste uzurpări nu au scopul de a fragmenta Imperiul ci pe acela de a suplini nevoia de prezenţă a autorităţii imperiale în zonele de conflict15; bunăoară, „imperiile” din timpul domniei lui Gallienus au rezultat din necesitatea de a apăra zone ale Imperiului, unde împăratul nu putea să o facă16.

Epoca numită a anarhiei militare sau a împăraţilor –soldaţi (Soldatenkaiser) va constitui pentru lumea romană o perioadă extrem de dificilă, în concordanţă cu dezastrele prin care trecea Imperiul, perioadă care se va sfârşi prin pierderea unor provincii de către statul roman.

Asasinarea lui Severus Alexander şi a Iuliei Mammaea la Moguntiacum17 (azi, Mainz), în 19 martie 235 –în cursul campaniei contra alamannilor–, de către soldăţimea revoltată, marchează, deopotrivă, sfârşitul dinastiei Severilor şi debutul epocii numită a anarhiei militare18.

2.1. Primii ani ai anarhiei militare. De la Maximinus Thrax la Gordianus al III-lea

Epoca „împăraţilor–soldaţi” începe cu domnia lui Maximinus Thrax (C. Iulius Verus Maximinus, martie 235–aprilie 238)19, un personaj obscur, praefectus tironibus –provenit dintr-un genos mixbarbaron20 care, fără să fi ajuns vreodată senator, şi-a croit drum din rândurile armatei către purpura imperială. Domnia lui Maximinus Thrax a reprezentat –sub multe aspecte– ruptura în raport cu trecutul şi a avut caracterul unei puternice reacţii antisenatoriale21. După cum relatează Historia Augusta, „senatul era atât de speriat de noul împărat încât se făceau rugăciuni în temple să n-ajungă niciodată să vadă Roma.”22

După convulsiile puterii imperiale din dramaticul an 23823 –când asistăm la revolta senatului care-i proclamă împăraţi pe Pupienus şi Balbinus24, la revolta din Africa Proconsularis25 urmată de proclamarea lui Gordianus I26 şi Gordianus II27, care au domnit mai puţin de trei săptămâni, la moartea lui Maximinus Thrax sub zidurile Aquileei28, la asasinarea lui Pupienus şi Balbinus de către pretorieni-, la finele anului 238 tânărul Gordianus III, proclamat împărat de soldaţi şi recunoscut de senat, rămâne singurul împărat al lumii romane29.

În timpul lui Gordianus al III-lea (238-244)30 –care accede la purpura imperială la vârsta de 13 ani, treburile statului fiind conduse de prefectul pretoriului, orientalul Timesitheus31, un decis om de acţiune– debutează ceea ce Historia Augusta numeşte bellum Scythicum („războiul scythic”)32 – sintagmă ce sugerează caracterul eterogen al coaliţiilor care forţează limesul de la Dunărea de Jos33.

2.2. Frontiera orientală şi frontiera europeană

Mai grave sunt însă problemele din Orient, unde noul rege sassanid Shahpur I (241-272) continuă politica agresivă iniţiată de tatăl său, Ardashir I. În ultimele luni ale domniei lui Maximinus Thrax, Ardashir I cucerise Nisibis şi Carrhae34, iar în 240/241 perşii sassanizi au ocupat şi Hatra35, cea mai estică garnizoană a Imperiului.

Imperiul iniţiază un masiv contraatac în Orient. Începutul campaniei contra perşilor (242-244)36 este marcat de recucerirea oraşelor Carrhae şi Nisibis37, urmată de victoria decisivă a lui Timesitheus la Resaina38 (243) şi de reocuparea Mesopotamiei.

Tânărul împărat suferă apoi o grea pierdere prin moartea lui Timesitheus, răpus de boală39. Celălalt prefect pretorian, C. Iulius Priscus40 îl convinge pe Gordianus III să-l numească pe fratele său –M. Iulius Philippus, viitorul împărat Filip Arabul– ca succesor al lui Timesitheus la prefectura pretoriului41.

Campania a continuat cu marşul armatei romane de-a lungul Eufratului. La începtul anului 244 armata romană a fost înfrântă în bătălia de la Misikhe (azi Fallujah, la 70 km vest de Bagdad)42. Tradiţia literară latină nu menţionează acestă bătălie, indicând doar faptul că Gordianus al III-lea a murit în apropiere de Circesium –pe Eufrat, la 250 de mile în amonte de Peroz –Shahpur–, în memoria împăratului fiind înălţat un cenotaf la Zaitha43; aceste surse îl blamează pe Philippus pentru implicarea sa în moartea împăratului44.

În iarna anului 244 –la sfârşitul lunii ianuarie /începutul lunii februarie45–, după înfrângerea de la Misikhe, tânărul Gordianus al III-lea este asasinat în Orient iar organizatorul complotului, prefectul pretoriului46 M. Iulius Philippus (Arabs)47, fiul unui şeic arab (Iulius Marinus), va prelua conducerea Imperiului (244-249). Noul împărat, după ce încheie în grabă un tratat cu regele persan Shahpur48 -pe baza status-quo-ului49-, punând astfel capăt războiului parthic început de predecesorul său, se îndreaptă spre Roma pentru a-şi consolida tronul50. În Orient, puterea noului împărat se sprijinea pe autoritatea fratelui său –Iulius Priscus51, rector Orientis, al cărui cartier general se afla la Antiochia.

Potrivit tradiţiei literare, noul împărat s-a confruntat cu o serie de rebeliuni precum cele conduse de Iotopianus52 în Orient, Pacatianus53 şi apoi Decius în provinciile dunărene, Mar. Silbannacus54 în provinciile rhenane şi enigmaticul Sponsianus55, ai cărui aurei au fost descoperiţi în Transilvania56.

După ce îşi atrage de partea sa senatul, Philippus se îndreaptă spre limesul dunărean, unde carpii devastau provinciile romane. Singura relatare mai detaliată a războiului lui Philippus cu carpii este cea a lui Zosimos57. Baza de operaţiuni a lui Philippus trebuie să fi fost în Dacia sudică. După victoria asupra carpilor, Philippus se întoarce în capitală unde, la 21 aprilie 248 celebrează milenarul Romei58, prilej cu care împăratul îşi va serba şi triumful, dobândind titlul de Carpicus Maximus59.

După înfrângerea suferită de carpi în războiul cu Philippus, începând cu mijlocul secolului III, iniţiativa şi conducerea atacurilor confederaţiei nord-pontice asupra provinciilor de la Dunărea de Jos au fost preluate de goţi60.

Războiul carpic al lui Philippus a determinat reorganizarea apărării pe limesul dunărean. Desfăşurarea evenimentelor evidenţiase eficienţa redusă a liniilor fixe de apărare. Philippus a tras concluziile punând în aplicare un nou concept strategic de apărare a provinciilor dunărene, prin crearea unui corp de armată compus din vexilaţii detaşate din armatele Pannoniilor, Moesiilor şi Daciilor. Centrul de comandă al acestei forţe de intervenţie danubiene a fost fixat la Sirmium61. După defecţiunea lui Pacatianus62, primul comandant numit în fruntea corpului de armată dunărean, Philippus a încercat o manevră politică subtilă: numirea illyrului C. Messius Quintus Decius la comanda forţei de intervenţie danubiene, în speranţa de a tempera ambiţiile generalilor illyri63.

Astfel, la mijlocul secolului al III-lea lua naştere în provinciile dunărene un complex politico-militar pus sub comanda unor consulari64. Scopul era de a concentra –în pofida riscurilor politice– grosul forţelor militare în zona periclitată. Acestea erau începuturile armatei mobile, una dintre funcţiile sale era apărarea Italiei. Ideea va fi continuată de Gallienus prin înfiinţarea cavaleriei mobile –equites („Schlachtkavallerie”)65 cu sediul la Mediolanum. Divizarea legiunilor în vexilaţii cu o mai mare mobilitate şi autonomie („mobile Abteilungen”) se înscrie în aceeaşi direcţie. Ca urmare a acestui proces, după 260 –printr-o adaptare provizorie la o situaţie în continuă evoluţie– prindea contur strategia apărării în adâncime66.

La finele anului 248 şi începutul celui următor Philippus se confruntă cu două rebeliuni militare: cea a lui Iotapianus67 în Orient (în Syria68 sau în Cappadocia69) şi cea a lui Marinus Pacatianus70 în Pannonia71. Împăratul solicită sfatul senatului; singurul senator care a luat cuvântul a fost Decius, care l-a sfătuit pe Philippus să lase lucrurile să-şi urmeze cursul, deoarece uzurpatorii vor fi lichidaţi în scurt timp de proprii soldaţi –ceea ce s-a şi întâmplat72.

Sfârşitul domniei lui Philippus este marcat de un nou atac al goţilor care, în a doua jumătate a anului 248, invadaseră Moesia Inferior73. Barbarii vor fi respinşi de noul comandant al forţei de intervenţie danubiene, C. Messius Quintus Decius74 – proclamat împărat în primăvara anului 249 de către trupele sale din Pannonia75.

După câte se pare, în momentul în care a părăsit Roma –numit fiind la comanda legiunilor dunărene– Decius nu plănuise încă revolta împotriva lui Philippus76; într-o împrejurare similară, în timpul războiului civil din 238, Decius i-a rămas fidel lui Maximinus Thrax77. Pentru datarea începutului revoltei lui Decius relevantă este o inscripţie din 28 mai 249, în care legiunea X Gemina poartă epitetul imperial Deciana78.

În fruntea armatei dunărene uzurpatorul Decius porneşte spre Roma. În septembrie 24979 Philippus Arabs este înfrânt şi ucis la Verona (sau la Beroea ?), iar fiul său Philippus II iunior este asasinat de pretorieni la Roma80.

Ca urmare a victoriei lui Decius, pe tronul imperial revenea un membru al aristocraţiei romane81, iar propaganda imperială a marcat momentul prin anunţarea un program conservator, restauraţionist82.

Sosirea noului împărat la Roma este anunţată prin emisiuni monetare ce poartă legenda ADVENTVS AVGVSTI. Primul gest al împăratului, după intrarea în Roma, este acela de a oferi cetăţenilor tradiţionalul congiarium, anunţat prin emisiunile monetare cu legenda LIBERTAS. Alte emisiuni purtând legende ca LIBERITAS şi VBERITAS sau PVDICITIA (pe emisiunile împărătesei Herennia Etruscilla) şi PRINCEPS IVVENTVTI (în legătură cu fiul său, Herennius) ilustrează rearticularea ideologiei tradiţionale.

Senatul l-a salutat pe învingătorul lui Philippus ca un nou optimus princeps şi i-a atribuit cognomen-ul Traianus83. În contextul noului program politic iniţiat de Traianus Decius (249-251)84, marele persecutor al creştinilor85, propaganda oficială anunţă începutul unei noi epoci de glorie şi fericire –saeculum novum, felicitas saeculi86. De asemenea, Decius –primul dintr-un lung şir de împăraţi originari din provinciile balcanice– iniţiază o serie de emisiuni monetare consacrate spiritului illyr salvator87GENIVS ILLYRICI, GENIVS EXERCITVS ILLYRICIANI– şi legiunilor dunărene care vor juca un rol atât de important în istoria Imperiului Târziu88. Astfel, propaganda oficială articulează un program „restauraţionist” –întemeiat pe colaborarea cu senatul–, pe potriva unei lumi care îşi caută fericirea privind spre trecut.

În capitală –unde activitatea constructiv-edilitară cunoscuse, timp de două decenii, o relativă stagnare– Decius inaugurează un activ program de construcţii ilustrat de renovarea Colosseum-ului (afectat de un incendiu), de construirea unor noi therme pe Aventin şi a porticului decian89. De asemenea, împăratul s-a preocupat de refacerea infrastructurii Imperiului –refacerea drumurilor şi a podurilor, consolidarea frontierelor– după cum atestă numeroasele inscripţii90 descoperite în Britannia, Africa, Galatia, Palestina, Syria, Pannonia şi Dacia.

Odată angajat în acţiunea de restabilire a ordinii militare şi reînnoire a infrastructurii Imperiului, Decius a iniţiat şi un program care spera că va duce la revitalizarea spirituală a lumii romane91. Prin această fermă opţiune în materie de politică religioasă, împăratul încerca să asigure Romei –care de curând îşi sărbătorise milenarul– tradiţionala pax deorum pentru noul mileniu. Astfel, Decius spera să determine reîntoarcerea maselor la credinţele tradiţionale în încercarea de a asigura Statului roman favoarea zeilor prin intermediul pietăţii colective92. Cu alte cuvinte, politica religioasă a lui Decius era menită să redea statului fundamentul religios tradiţional pe care se întemeiase stabilitatea şi prosperitatea Imperiului93. Evident, acest program religios a avut un impact dramatic asupra populaţiei creştine din Imperiu94.

Pe termen lung, politica religioasă a lui Decius marchează începutul unui trend care viza centralizarea religiei în Imperiul Roman. După cum se ştie, una dintre caracteristicile religiilor lumii antice era tocmai lipsa unei asemenea „centralizări”95. În lumea romană „păgânismul” era constituit dintr-o mulţime de culte, sărbători, rituri şi divinităţi96. Măsurile lui Decius vizau înlocuirea acestei structruri poliforme cu o religie centralizată la scara întregului Imperiu97. În raport cu această nouă structură, orice religie „deviantă” putea fi definită şi pedepsită98.

După mijlocul secolului al III-lea, ţinta principală a atacurilor barbare sunt Pannonia şi Moesia – ca zone de trecere spre cele două centre de civilizaţie care au atras mereu barbarii: Italia şi Grecia.

Profitând de plecarea lui Decius în fruntea corpului de armată dunărean spre Italia, goţii conduşi de regele Kniva atacă Moesia şi Thracia99 în primăvara anului 250, producând o breşă de mari proporţii la Dunărea de Jos. Invazia goţilor şi a aliaţilor lor (carpi, peucini, vandali) reprezintă primul eveniment de maximă gravitate la frontiera dunăreană după războaiele marcommanice.

După ce au străpuns limesul de la Dunărea de Jos, barbarii –împărţiţi în două coloane– asediază Novae (astăzi Svištov)100 şi Philippopolis (astăzi Plovdiv), unde se afla şi L. Priscus, guvernatorul Moesiei Inferior101. Decius îl trimite pe fiul său Herennius Etruscus –acum înălţat la rangul de Augustus– în fruntea unei armate pe frontul dunărean102.

Escaladarea crizei îl determină pe Decius să părăsească Roma –în iunie sau iulie 250– pentru a se alătura armatei dunărene. După sosirea împăratului în zona de criză, armata imperală reuşeşte să restabilească, într-o anumită măsură situaţia, după cum lasă să se înţeleagă inscripţiile în care Decius poartă titluri ca Dacicus Maximus şi restitutor Daciarum103.

În urma acestor succese, la finele anului 250 Decius se decide să-i atace pe goţii conduşi de Kniva. Suferind o severă înfrângere, armata lui Decius se retrage spre Dunăre pentru a face joncţiunea cu trupele lui Gallus, guvernatorul Moesiei Superior104. În aceste împrejurări se produce rebeliunea guvernatorului Macedoniei Ti. Iulius Priscus, proclamat împărat la Philipopolis105, probabil cu sprijinul goţilor. Cam în acelaşi timp, la Roma, puterea imperială este uzurpată –pentru o scurtă perioadă– de Iulius Valens Licinianus, membru al aristocraţiei senatoriale106.

În primăvara anului 251, Decius şi Gallus au reluat operaţiunile militare împotriva goţilor lui Kniva care, încărcaţi de prăzi, se întorceau spre Dunăre107. Campania părea a a începe sub bune auspicii însă, în cursul unei ciocniri cu goţii, Herennius Etruscus –fiul mai mare al împăratului– este ucis108. Apoi cursul nefast al evenimentelor pare să fi fost influenţat de lipsa de loialitate a lui Trebonianus Gallus109.

Oricum, tentativa lui Decius de a tăia calea de retragere a goţilor încărcaţi de prăzi s-a soldat, la finele lunii iunie 251110, cu dezastrul de la Abrittus (astăzi Razgrad): armata imperială este încercuită de goţi, împăratul cade pe câmpul de luptă, iar Trebonianus Gallus, guvernatorul Moesiei Inferior, îi lasă pe barbari să se retragă cu întreaga pradă111.

Un altar –celebru încă la două secole după bătălia de la Abrittus112– a fost înălţat pe locul în care a căzut Decius. Pentru unii contemporani moartea lui Decius şi a fiului său pe câmpul de luptă se asemăna cu tradiţionale morţi sacrificiale –devotiones– ale faimoşilor Decii, tată şi fiu –P. Decius Mus senior şi iunior– din vremurile demult apuse ale Republicii113. Oricum, Decius este unul dintre puţinii împăraţi din epoca anarhiei militare care, după moarte, au fost divinizaţi114.

Domnia lui Decius nu a reuşit să facă faţă rapidelor schimbări prin care trecea Imperiul115. În scurta sa domnie Decius n-a fost în măsură să asigure stabilitatea de care Imperiul avea atâta nevoie. Conservatorismul împăratului a fost, fără îndoială, apreciat de o parte a elitei romane, însă influenţa aristocraţiei senatoriale se diminuase considerabil în cursul secolului al III-lea. Decius a avut o viziune clară asupra obiectivelor menite să asigure redresarea Imperiului, însă s-a dovedit insuficient de flexibil pentru momentul în care fusese chemat la cârma destinului Romei. De pildă, politica sa religioasă care a provocat convulsii majore în societatea romană.

Noul împărat C. Vibius Trebonianus Gallus (251-253)116 încheie pacea cu goţii, obligându-se la plata unor subsidii anuale117. Gallus l-a asociat la putere pe Hostilianus118, fiul lui Decius. Apoi, din toamna anului 251 –după ce Hostilianus a fost răpus de ciumă119, în iulie/august 251120–, Gallus l-a avut ca asociat la domnie pe fiul său, Volusianus121.

La Roma –unde epidemia de ciumă continua să facă ravagii– Gallus şi-a asigurat popularitatea luând o serie de măsuri în sprijinul populaţiei, inclusiv a săracilor122. Cu excepţia acestor măsuri menite să limiteze efectele molimei, în toate celelalte probleme care vizau politica internă şi cea externă a Romei, reacţia împăratului a fost lentă şi neinspirată123. Unele surse sugerează că Gallus ar fi reluat persecuţia anticreştină, însă singurul indiciu este arestarea şi întemniţarea papei Cornelius în 252124.

În anul 252 Gallus l-a numit la comanda corpului de armată dunărean pe maurul M. Aemilius Aemilianus, guvernatorul Moesiei Inferior125, care va refuza să plătească goţilor tributul la care consimţise Gallus prin pacea încheiată după bătălia de la Abrittus126. În acelaşi an populaţiile germanice presează limesul rhenan, în timp ce în Orient Shahpur I îl înlătură de pe tronul Armeniei pe filoromanul Tiridates127. În anul următor, Shahpur invadează Mesopotamia şi Syria, cucerind, în urma victoriei de la Barbalissos, capitala provinciei –Antiochia128. Tot în anul 253 se produc noi tulburări şi la frontiera Dunării de Jos; goţii împreună cu alte populaţii transdanubiene pătrund în Moesia Inferior129. M. Aemilius Aemilianus îi respinge pe barbari peste Dunăre, urmărindu-i şi dincolo de fluviu130. După această victorie Aemilius Aemilianus131 (iul./aug. –sept./oct. 253) este aclamat imperator de trupele sale132.

Gallus îl însărcinează pe consularul P. Licinius Valerianus cu pregătirea campaniei împotriva uzurpatorului. Însă, în august 253, înaintea confruntării cu Aemilianus, Gallus este asasinat133 de proprii soldaţi la Interamna (azi, Terni), în Umbria. Armata de pe Rin îl proclamă împărat pe P. Licinius Valerianus (aug. 253 –iun. 260), care îşi asociază la domnie fiul, Gallienus (sept./oct. 253 – sept. 268). În sept./oct. 253 Aemilianus este, la rândul său, ucis de proprii soldaţi, la Spoletium.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web