Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Category archive

Biologie - page 3

Biologia (din greacă βιολογία biología, βίος bíos însemnând „viață”) este știința care se ocupă de studiul tuturor organismelor vii. Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G. Treviranus și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și λόγος / logos, « cuvânt, discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de la Aristotel și Teofrast.

Nutriţia minerală a plantelor

in Biologie/Enciclopedie by

Nutriţia minerală a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. Acest proces are loc la plantele talofite, prin toată suprafaţa talului, iar la plantele cormofite, doar prin sistemul radicular şi prin frunze. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi anorganice (adică minerale) sau organice. Plantele verzi absorb în mod predominant substanţele minerale, din care, prin asimilaţie clorofiliană, sunt sintetizate substanţele organice. Lor li se alătură şi bacteriile chemoautotrofe, lipsite de pigmenţi asimilatori, dar capabile să sintetizeze substanţe organice din cele anorganice.

Toate se numesc plante autotrofe. Restul plantelor lipsite de pigmenţii asimilatori sunt incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale, şi de aceea, ele utilizează substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. Aceste plante se numesc heterotrofe. Elementele chimice, din nutriţia plantelor cu substanţe anorganice sau cu substanţe organice, devin elemente de constituţie ale unor substanţe care participă la structura protoplasmei şi a pereţilor celulari.

De asemenea, aceste elemente intră şi în structura chimică a unor substanţe energetice, dintre care cele mai importante sunt hidraţii de carbon, grăsimile şi proteinele, care prin degradare aerobă sau anaerobă, furnizează energia necesară proceselor vitale. Proporţia cantitativă a elementelor chimice din corpul plantelor variază, iar acestea sunt împărţite convenţional în macroelemente, a căror cantitate variază între 0,01 şi 10% din substanţa uscată, microelemente, a căror cantitate variază între 0,00001 şi 0,001% din substanţa uscată şi ultramicroelemente, a căror cantitate este mai mică de 0,00001 din substanţa uscată.

Macroelementele sunt :C, O, H, N, P, K, Ca, S, Mg, Na, Cl şi Si, iar microelementele sunt Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al, Ni, Mo, As, Pb, Va, Rb, şi altele. Când în nutriţia plantelor lipseşte sau este insuficient un element chimic necesar, apar boli fiziologice, însoţite de încetinirea sau oprirea creşterii rădăcinii, a tulpinii, a frunzelor, sau a fructelor.

I.Rolul fiziologic al macroelementelor

Multe macroelemente sun absolut necesare pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S şi Mg. La anumite grupe de plante se mai adaugă şi Na, Cl şi Si.

1.Azotul este un element plastic. El intră în structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmenţilor fotosintetici (clorofile şi ficobiline) şi a stearidelor vegetale. Carenţa azotului în nutriţia plantelor duce la îngălbenirea frunzelor la încetinrea sau oprirea creşterii acestora.

Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetaţie, la formarea abundentă a frunzelor şi la mărirea sensibilităţii la boli. Azotul poate fi luat de plante din sol, din apă, din atmosferă şi chiar din corpul altor organisme.

2.Fosforul este absorbit din mediu sub formă de ioni PO3- , ajunge în celulă fără a fi redus şi intră în compoziţia unor compuşi organici de mare însemnătate fiziologică. El participă la alcătuirea fosfoprotidelor şi fosfolipidelor din protoplasmă şi nucleu, fosfolipidelor din grăunciorii de amidon şi aleuronă, lecitinelor din citomembrane, fitinei şi a nucleotidelor, cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP).

Fosforul intră în compoziţia unor coenzime. El îndepiâlineşte rolul energetic central în reacţiile de sinteză şi de oxidare biologică. El participă în fotosinteză, glicoliză, ciclul Krebs, sistemul Redox al lanţilui respirator, etc. Fosforul favorizează de nutriţie, de creştere, de înflorire şi fructificare, depunrea hidraţilor de carbon în fructe, sfecla de zahăr, tuberculi. Micşorează consumul specific de apă al plantelor. Fosforul se acumulează în organele tinere şi în seminţe.

În lipsa lui, plantele rămân mici, rădăcinile sunt lungi şi rare, tulpina rigidă, frunzele verde-închis, până la albastru-verde, luând de multe ori o culoare roşie sau purpurie.

3.Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în sinteza aminoacizilor şi a proteinelor. El acţionează ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese fiziologice. El reglează absorbţia azotului de către plante, prelucrând nutriţia amoniacală, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutriţiei nitrice, reducerea nitraţilor.

Potasiul stimulează funcţionarea unor enzeme care participă în procesul de respiraţie şi în metabolismul hidraţilor de carbon, în metabolismul azotului şi sinteza vitaminelor. El stimulează şi sinteza clorofilelor şi intensitatea fotosintezei. Sporeşte capacitatea plantelor de a absorbi apa, şi de a rezista la ger şi secetă. El favorizează intensificarea acumulării glucidelor în plantă. Potasiul circulă foarte rapid în xilemul plantei sub formă de ioni.

Se acumulează mai ales în ţesuturile tinere cu metabolism intens şi creştere rapidă, dintre care vârfurile vegetative, cambiul şi periciclul. Toamna, înainte de căderea frunzelor, potasiul migrează din ele în ramuri sau tulpină. Carenţa potasiului în nutriţia plantelor diminuează creşterea şi dezvoltarea lor. Se produce o brunificare şi răsucire a frunzelor. Se dereglează metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se diminuează cantitatea amidonului şi proteinelor, se micşorează rezistenţa la boli, iar la anumite specii pe faţa inferioară a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roşcate sau brune.

4.Calciul este absorbit de plante sub formă de cationi(Ca2+ ). El este acumulat în protoplasmă, vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important în desfăşurarea mitozei cu implicaţii în organizarea cromozomilor. El intră în structura chimică a enzimelor lipază, esterază, colinestrază. Calciul îndeplineşte rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza.

El joacă un rol important şi în fixarea sarcinilor negative la suprafaţa protoplasmei. Împreună cu potasiul, calciul participă la menţinerea echilibrului hidric celular. El este antagonist al ionilor Al2+ Mg2+, Zn2+, Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+ , înlăturând acţiunea lor vătămătoare, în caz de exces. Calciul neutralizează acizii organici şi stimulează formarea perilor absorbanţi pe rădăcină.

Carenţa calciului în nutriţia plantei se manifestă prin oprirea creşterii, prin răsucirea frunzelor tinere, care capătă o culoare verde deschis, vârful vegetativ uscându-se, rădăcinile rămânând scurte, groase, cu vârfurile uscate. Excesul de calciu în plante determină îmbătrânirea prematură, iar excesul de calciu în sol produce insolubolizarea borului, soldată fiziologic cu apariţia clorozei la frunze.

5.Sulful este absorbit de plante sub formă de ioni SO2- , compuşi organici cu sulf, ca cistina. Cerinţe mari de sulf au ceapa, usturoiul, muştarul, ţelina, floarea soarelui, şi rapiţa. În organismul plantei cantităţi mai mari se acumulează în seminţele de muştar negru, în bulbul de ceapă şi în cel de usturoi. Sulful intră în constituţia chimică a unor aminoacizi, a unor enzime şi a unor coenzime. Insuficienţa sulfului în nutriţie produce încetinirea şi apoi oprirea din creştere. Frunzele se îngălbenesc şi apare o îmbătrânire prematură.

6.Magneziul este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formării clorofilei, în procesul de sinteză a glucidelor, lipidelor şi proteinelor. El este un activator al multor enzime necesare respiraţiei, activator al enzimelor ce participă în sinteza ARN şi AND. Insuficienţa magneziului în nutriţie se manifestă prin apariţia unei coloraţii galbene-portocalii, pe marginea frunzelor sau apariţia unor pete clorotice de culoare verde-închis pe lamina cloriară.

7.Sodiul se află în cantităţi mai mari în algele marine şi în plantele superioare de sărături (halofite). El este schimbabil cu alţi cationi, cum ar fi Ca2+ , sau K+ . Sodiul are ca funcţie menţinerea presiunii osmotice în celule. Insuficienţa sodiului la plantele halofile se manifestă prin culoarea deschisă a frunzelor, aproape albă, prin apariţia de pete necrotice.

8.Clorul este un element prezent în toate plantele. El se acumulează în cantităţi mai mari în algele marine, în ferigi şi î plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul radicular şi din atmosferă în stare gazoasă, prin stomatele frunzelor. Insuficienţa în nutriţie determină cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor şi inhibarea creşterii rădăcinilor, dereglarea metabolismului plantelor.

II.Rolul fiziologic al microelementelor.

Microelmentele sunt prezente în cantităţi mici în corpul plantelor. Prezenţa lor este însă absolut necesară. Ele intervin în metabolismul general, în creşterea şi dezvoltarea plantelor, în procesele de imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectată prin adăugarea lui în mediu.

1.Borul are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion şi formând esteri fiziologici activi. El stimulează absorbţia unor macro- şi microelemente. Insuficienţa lui în nutriţie provoacă cloroza, răsucirea şi deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a mugurilor terminali, oprirea proceselor de creştere şi dezvoltare, apariţia de pete brune sau negre în interiorul fructelor sau a unor organe.

2.Ferul este utilizat de plante sub formă de săruri feroase şi ferice . El este absorbit de plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg corpul lor sub formă de ioni. Carenţa ferului în corpul plantei determină îngălbenirea frunzelor şi încetinirea creşterii.

3.Cuprul intră în compoziţia chimică a multor substanţe. El constituie componentul metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Conţinutul cuprului în plante variază de la urme, până la 46 p.p.m. Carenţa cuprului apare mai ales pe terenurile mlăştinoase. Aceasta se manifestă prin veştejirea şi decolorarea până la o noanţă albă a frunzelor tinere.

4.Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viaţă, sub formă de ioni. El este răspândit la plantele inferioare (alge şi ciuperci) şi la plantele superioare. Zincul intră în structura chimică a enzimelor carbohidraza, fosfataza şi numeroase dehiodrogenaze. Carenţa lui în corpul plantelor se manifestă prin reducerea creşterii plantelor, dispunerea în rozetă a ramurilor şi frunzelor terminale, pătarea cu galben a frunzelor. Viţa de vie, inul, hameiul ricinul şi porumbul sunt sensibile la lipsa din nutriţie a zincului. Grâul, secara, ovăzul şi mazărea sunt mai puţin sensibile.

III.Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

Ultramicroelemenmtele se găsesc în cantităţi foarte mici în copul plantelor, prezenţa lor în nutriţie fiind însă absolut necesară. Dintre acestea, cele radioactive stimulează activitatea enzimelor, intensifică procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor, stimulează trecerea organelor de la starea de repaus la starea activă, stimulează absorbţia, etc.

Mecanismul lor de acţiune este strâns legat de energia intraatomică emisă sub formă de radiaţii. Prezintă aplicabilitate în agricultură. Iradiera în doze mici a seminţelor de porumb şi grâu a adus la creşterea recoltei cu 12-15 %, faţă de martor. Radiaţiile ionizante sunt utilizate pentru prelungirea duratei de păstrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru iradiere, doze de 10 kard. Fructele se păstrează în stare proaspătă, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.

BIBLIOGRAFIE

•”ENCICLOPEDIA PLANTELOR” de PETER H. LEWIS
•”ATLAS BOTANIC” de RICHARD J. BAHL

Evolutia si filogenia artropodelor

in Biologie/Enciclopedie by

Grupul dominant al lumii vii actuale, artropodele se dovedesc a fi un grup destul de uşor de urmărit în decursul timpului. Exoscheletul chitinizat sau calcificat s-a păstrat în bune condiţii atât pentru formele acvatice cât şi pentru cele terestre, şi din motive lesne de înţeles, paleontologii care au studiat artropodele fosile nu au avut de înfruntat problemele pe care le pune studiul vertebratelor, la care scheletul este intern.

Studiile de anatomie comparată, de embriologie şi de paleontologie au fost confirmate şi de cercetările moderne de biologie moleculară, care, chiar dacă nu validează ipoteza că precursorii artropodelor au fost anelide, indică faptul că anelidele şi artropodele au avut strămoşi comuni.

Una dintre cele mai interesante dovezi în acest sens este descoperirea faptului că toate structurile care “proemină” în afara corpului, şi care de regulă servesc la deplasare – parapodele anelidelor, “picioarele” tardigradelor şi onicoforelor, apendicele articulate ale artropodelor, membrele tetrapodelor, ampulele ascidiilor, chiar şi picioarele ambulacrare ale echinodermelor – se dezvoltă în ontogeneză ca urmare a acţiunii unor gene de acelaşi tip.

In plus, gene de tip similar se întâlnesc la nematode – grup care nu prezintă expansiuni tegumentare, ceea ce sugerează că aparatul genetic care în prezent controlează dezvoltarea unei întregi panoplii de apendici este mult mai vechi decât apariţia apendicilor în sine.

Strămoşul artropodelor actuale a evoluat în mările precambriene, şi este foarte probabil că avea un corp vermiform, format din mai multe segmente identice (totuşi, numărul acestora nu era prea mare, avansându-se cifra de 11 segmente), prevăzute cu expansiuni laterale care serveau la deplasare.

Numărul mic de segmente al corpului al acestor precursori sugerează ideea că grupele de artropode care au mai multe segmente s-au diferenţiat prin “accidente genetice” care au determinat multiplicarea unui număr iniţial mic de structuri repetitive în lungul axei longitudinale. Această ipoteză este aprobată de exemplu de datele care indică pentru miriapode un precursor cu un număr mic de segmente corporale, formele cu segmente numeroase fiind derivate şi nu ancestrale.

Aceleaşi observaţii s-ar putea face şi pentru alte grupe de artropode cu segmente numeroase – unele trilobitomorfe şi unele crustacee.

De asemenea, s-a sugerat ideea că apendicele articulate care au apărut primele au fost antenele şi structurile codale de tipul cercilor – deci expansiuni cu rol senzorial, iar această ipoteză este practic confirmată de datele paleontologice recente sau mai vechi. In lumina acestei ipoteze, apendicele articulate de pe segmentele corpului ar fi rezultatul acţiunii în fiecare segment al corpului al aceluiaşi program genetic care iniţial a dus la formarea structurilor senzoriale. De fapt, ipoteza aceasta a fost la rândul său probată de datele de biologie moleculara menţionate anterior.

O altă problemă pe care o pune studierea artropodelor este prezenţa apendicilor biramate la trilobitomorfe şi crustacee pe de-o parte şi a aripilor de la insecte. După ultimile cercetări de biologie moleculară, apendicele uniramate şi cele biramate au originea în aceleaşi grupe de celule iniţiale, doar că în cazul apendicelor biramate apar mai multe zone de creştere activă şi în partea dorso-ventrală a marginii distale a expansiunii care va genera apendicele.

Aripile insectelor, pe de alta parte, sunt considerate în concepţia clasică drept expansiuni laterale ale notumului; cercetări recente efectuate cu markeri moleculari sugerează însă că aripile ar fi rezultatul evoluţiei din exopoditul unui apendice iniţial biramat. La această concluzie destul de interesantă s-a ajuns după ce s-a constatat că două gene care determina dezvoltarea aripilor la Drosophila sunt implicate în dezvoltarea structurilor superioare ale apendicelor biramate complexe de la crustaceele anostracee din genul Artemia.

Evolutia mandibulelor insectelor, miriapodelor şi crustaceelor a fost elucidată de asemenea de către specialişti care au folosit metode ale biologiei moleculare. Concepţia clasică privind structura mandibulelor propunea originea diferenţiată a acestora la insecte şi miriapode pe de-o parte şi la crustacee pe de alta.

Astfel, se considera ca mandibulele insectelor şi miriapodelor derivă dintr-un întreg apendice articulat în vreme ce mandibulele crustaceelor rezultă de fapt doar din modificarea părţilor bazale ale unui astfel de apendice. Or, studii recente au relevat că la nivelul mandibulei de la miriapode şi insecte nu apar structurile genetice care ar trebui să existe dacă mandibula ar fi evoluat dintr-un întreg apendice.

In ce priveşte grupul cheliceratelor, opinia clasică opunea acest grup mandibulatelor, principalele diferenţe fiind lipsa mandibulelor, a antenelor şi în consecinţă a deuterocerebronului – structura care inervează antenele. Ori, şi în acest caz cercetări datând din 1998-2000 duc la modificarea concepţiei clasice. Utilizarea unor tehnici de biologie moleculară care permit marcarea şi observarea directă a unor gene a demonstrat că de fapt cheliceratele nu sunt lipside de deutocerebron, acesta fiind de fapt înglobat -in structurile cerebrale ale cheliceratelor.

Astfel, în urma acestor studii, practic se poate trasa o omologie între segmentele anterioare ale corpului de la chelicerate pe de-o parte şi insecte pe de alta. Segmentul care poarta ochii este primul, urmează cel ce poarta antenele insectelor şi respectiv chelicerele, ulterior în ordine segmentele cu antene II a crustaceelor (segmentul inrtercalar de la insecte si miriapode, care nu prezintă această antena) şi respectiv pedipalpii, cu mandibulele şi respectiv primul picior toracic, maxilele şi toracopodul doi, labium şi toracopodul trei, piciorul toracic unu al insectelor şi crustaceelor şi respectiv piciorul toracic patru al cheliceratelor. La aceasta situaţie s-a ajuns datorită faptului că procesul de cefalizare la cheliceratele actuale este mult mai avansat comparativ cu insectele sau cu crustaceele.

Privind toate aceste date, schiţarea unui arbore filogenetic al artropodelor devine o sarcină relativ uşoară. Astfel, crustaceele, insectele şi miriapodele apar ca un grup monofiletic, care a evoluat în paralel cu cheliceratele.

Intre formele mandibulate, crustaceele sunt un grup separat, iar miriapodele şi insectele altul, în interiorul căruia datele de anatomie comparată indică o apropiere mai mare între pauropode şi simfile pe de-o parte şi între chilopode şi insecte pe de alta; diplopodele apar ca un grup specializat, care a evoluat oarecum independent, şi ai cărui precursori s-au desprins mai devreme din trunchiul comun.

In ce priveste cheliceratele, acestea sunt înrudite cu trilobitomorfele, fără a deriva din acestea. Tilobiţii reprezintă o ramură foarte specializată, care s-a stins fără să lase urmaşi direcţi, ca şi alte tipuri de artropode paleozoice, mai dificil de încadrat.
Diviziunea Deuterostomieni

Cuprinde specii la care blastoporul gastrulei fie se închide, fie se transformă în anus, iar gura este o neoformaţie. Mezodermul se formează pe cale enterocelică.

Increngătura ECHINODERMATA
Cuprinde specii cunoscute sub diverse denumiri populare: crin de mare; stele de mare; arici de mare; castraveţi de mare etc.
Sunt animale marine, bentonice, cu simetrie pentaradiară. Prezintă un schelet dermis, calcaros, de origine mezenchimatoasă, sub formă de plăci şi spini. Organizarea lor internă se caracterizează prin apariţia aparatului ambulacrar.

Clasa Crinoidea – cuprinde crinii de mare. Duc o viaţă sedentară trăind fixaţi de substrat prin intermediul unui peduncul. Corpul este alcătuit dintr-un disc central numit caliciu, de pe marginea căruia pleacă 5 braţe radiare. Gura se află pe aceeaşi faţă cu orificiul anal, opusă polului de fixare. Ex: Pentacrinus caputmedusae.

Clasa Asteroidea – cuprinde stelele de mare. Sunt specii marine, bentonice ce se târăsc pe substrat cu ajutorul picioarelor ambulacrare. Corpul este format dintr-un disc central şi din 5 braţe, care se ating la bază între ele. Ex: Asterias rubens – steaua de mare.

Clasa Ophiuroidea – cuprinde specii denumite popular “cozi de şarpe de mare”. Se aseamănă cu stelele de mare, dar braţele lor sunt clar delimitate de discul central. Braţele, uneori foarte lungi, ramificate şi cilindrice, pot realiza mişcări serpentiforme. Ex: Ophioderma lacertosum.

Clasa Echinoidea – popular arici de mare. Corpul este glóbulos, rigid, acoperit de ţepi lungi, tari, mobili, ceea ce-i aseamănă cu aricii. Un posedă braţe. Aparatul bucal este reprezentat printr-un complex de piese calcaroase ce alcătuiesc “lanterna lui Aristotel”. Ex: Echinus melo.

Clasa Holothurioidea – popular castraveţi de mare. Corpul puternic alungit. Braţele lipsesc. Alungirea corpului a dus la diferenţierea unei părţi dorsale numite bivium şi a unei părţi ventrale numite trivium. Ex: Cucumaria cucumis.

Filogenia si evolutia echinodermelor

Grup vechi, echinodermele prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază de celelalte grupe de deuterostomieni. Dacă relaţiile filogenetice în cadrul grupului pot fi stabilite cu destul de multă precizie, graţie numărului mare de forme fosile cunoscute, nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile echinodermelor cu celelalte grupe de deuterostomieni.

Stramoşul echinodermelor a fost probabil un animal pelagic cu simetrie bilaterală (după cum o dovedeşte larva pelagică dipleurula comună tuturor echinodermelor actuale), sau un animal bental care posedă un stadiu larvar pelagic de tipul dipleurulei. Acest strămoş prezenta un tub digestiv complet, cu orificiul anal derivat din blastopor, cu două şiruri de ciliatură – una pe faţa ventrală a corpului şi alta pe faţa dorsală şi cu trei perechi de vezicule celomice conectate şi comunicând cu exteriorul printr-un por acvifer.

Trecerea la viaţa fixată, bentală, s-a facut probabil în urma unei modificări metabolice, care a determinat depunerea în derm de structuri calcaroase. Acest stadiu ar putea fi atestat de forme fosile de tipul macheridelor, care prezintă atât simetrie bilaterală cât şi sisteme de placi calcaroase dermale. Devenind bentale, presiunea masei de apă a favorizat dezvoltarea unor structuri cu simetrie radiară, care se suprapune astfel pe simetria bilaterală preexistentă. Ca urmare a acestor adaptări, apar sistemele de organe care dau astăzi unicitate grupului.

Crinoideele cunosc un prim maxim evolutiv în devonian şi carbonifer, pentru a suferi ulterior o severă extincţie în permian. In triasic, încep să se diferenţieze din nou pentru a atinge un al doilea maxim în timpul cretacicului. In prezent, grupul este în regres evolutiv.

Asteridele au un maxim evolutiv în devonian, cunoscând ulterior un declin lent marcat de o severă extincţie permiană. Incepând cu sfârşitul triasicului, grupul cunoaşte o nouă dezvoltare, atingând la sfârşitul cretacicului nivelul actual. Spre deosebire de alte tipuri de organisme marine sau terestre, glaciaţiunile quaternare nu au afectat prea mult acest grup taxonomic.

Ofiuridele cunosc o dezvoltare mai mult sau mai puţin rectilinie, ca şi holoturidele. Dezvoltarea acestora din urmă este mai puţin cunoscută, datorita faptului că scheletul acestora este reprezentat doar de sclerite.

Echinidele ating de asemenea un prim maxim evolutiv în devonian. Ulterior, grupul intră în declin lent spre sfârşitul carboniferului, o extincţie severă înregistrându-se ca şi în cazul celorlalte grupe în permian. In jurasic grupul începe să se dezvolte din nou, acum diferenţiindu-se cele două linii mari actuale – Regularia si Irregularia – primele prezentând o dezvoltare înfloritoare până în prezent.

Increngătura ARTHROPODA

in Biologie/Enciclopedie by

Corpul în cazul artropodelor este alcătuit din segmente articulate mobil, prevăzute în mod primitiv cu câte o pereche de apendici ambulatori, alcătuiţi dintr-un număr variabil de articule.Corpul este protejat la exterior de un exoschelet rigid, chitinos. La zonele de articulaţie, cuticula chitinoasă este foarte subţire, realizându-se astfel o îmbinare elastică între segmentele corpului sau între articulele apendicelor. Chitina nu este extensibilă. Direct legat de această caracteristică, creşterea taliei nu poate avea loc la artropode decât după ce stratul de protecţie a fost îndepărtat printr-un proces numit năpârlire. Deci, creşterea în cazul acestor animale are loc prin năpârliri succesive.

Dorsal, fiecare segment al corpului este protejat de un scut puternic chitinizat, denumit tergum sau tergit; ventral, există o piesă mai slab chitinizată comparativ cu tergitul, numită sternum sau sternit; legătura între sternite şi tergite se realizează pe părţile laterale ale corpului prin intermediul a 2 piese slab chitinizate numite pleurite.

Din punct de vedere sistematic, artropodele actuale se împart în: Subîncrengătura Chelicerata (caracterizate prin absenta antenelor si prezenta chelicerelor) şi Subîncrengătura Mandibulata (forme caracterizate prin prezenţa mandibulelor şi a antenelor).
Subîncrengatura Chelicerata

Sunt considerate cele mai vechi artropode, deoarece morfologia lor externă păstrează mai multe caractere arhaice în comparaţie cu mandibulatele. Apărute de timpuriu, cheliceratele sunt răspândite în prezent mai ales în mediul terestru. Actualele forme marine de cheliceate sunt fie forme primitive, ca xifosurele şi pantopodele, fie forme care s-au readaptat la mediul marin, dar care provin din forme terestre – acarienii.

Clasa Merostomata

Constituie un grup primitiv de chelicerate, marine aflate în prezent într-un accentuat declin. În fauna actuală acest grup este reprezentat printr-un singur ordin – Xiphosura – reprezentat doar prin cateva specii considerate fosile vii.
Ordinul Xiphosura
Xifosurele sunt vieţuitoare bentale întâlnite în zonele litorale. Hrana lor este reprezentată de mici moluşte şi viermi. În prezent sunt cunoscute doar 5 specii, aparţinând acestui ordin.

Clasa Arachnida

Arahnidele reprezintă cel de-al doilea mare grup de artropode terestre după insecte, fiind răspândite în toate tipurile de habitate. Speciile acvatice s-au adaptat secundar la acest mediu.
Au corpul alcătuit din două zone – prosoma şi opistosoma. Nu prezintă antene.

Ordinul Scorpiones

Scorpionii sunt animale lucifige, nocturne. Ziua stau ascunşi pe sub pietre, în crăpăturile stâncilor sau în galerii subterane. Prada lor este reprezentata de o gama larga de insecte si larve ale acestora sau de alte tipuri de chelicerate. La randul lor, scorpionii sunt consumati de un numar relativ mare de vertebrate si chiar de nevertebrate.

Reprezintă cel mai primitiv grup actual de arahnide, întâlnite cu precădere în zonele calde ale globului. In zonele temperate numarul de specii este foarte redus.

Ordinul Aranea

Araneele (păianjenii) sunt cel mai numeros grup taxonomic de chelicerate.

Corpul araneelor este alcătuit din prosoma şi opistosoma, legate între ele printr-o formaţiune îngustă – peţiolul – apărută prin modificarea primului segment abdominal. Prosoma are forma aproximativ ovală, purtând anterior mai multe perechi de ochi. Apendicele sunt reprezentate de chelicere, pedipalpi si de cele patru perechi de apendice ambulatoare. Chelicerele sunt formate din doua articole, cel distal fiind ascuţit şi recurbat ca o ghiară. In vârful lui se deschide canalul glandei cu venin – rezultată prin modificarea unei glande salivare, canal ce strabate şi articolul bazal.

Pedipalpii au functie tactilă, fiind alcătuiţi doar din şase articule, lipsind bazitarsul. Masculii prezintă la nivelul tarsului un organ de copulaţie cu totul particular, reprezentat de un bulb genital, prevăzut cu o prelungire numită stil. În interior, se află un tub seminifer ce se continuă cu un canal ejaculator deschis la vârful stilului. Apendicele ambulatoare – picioarele – sunt alcatuite din sapte articole, prezentand diverse particularitati in functie de modul de viata.

Opistosoma este de regulă voluminoasă, tegumentul ei fiind slab chitinizat. Posterior, pe partea ventrală se deschide la exterior orificiul anal, în faţa căruia se găsesc organele filiere în legătură cu glandele sericigene abdominale care produc firul de matase. În partea anterioară a opistosomei, median, se deschide orificiul genital, protejat la femelă de o placă cuticulară numită placă epigină. Lateral faţă de orificiul genital se află 2 stigme respiratorii. Organele filiere sunt specifice păianjenilor şi reprezintă resturi ale fostelor apendice ale opiostosomei de pe segmentele terminale (ultimele patru).

Clasa Pantopoda

Pantopodele reprezintă un grup de chelicerate exclusiv marine, de talie mică, cu aspect bizar. Astfel, corpul lor are forma unei baghete înguste, de care se prind de la 7 până la 9 perechi de apendice ambulatoare extrem de lungi, formate din mai mult de 7 articole. Corpul pantopodelor este împărţit în prosomă şi opistosomă. Prosoma este mare, cuprinzând aproape tot corpul animalului, iar opistosoma se reduce la un simplu apendice nesegmentat situat posterior.

Paleontologia si filogenia cheliceratelor

In opinia specialiştilor, cheliceratele derivă dintr-un strămoş comun cu trilobiţii, cele două grupe mari de artropode evoluând divergent (în prezent nu mai este acceptată teoria conform căreia cheliceratele s-ar fi desprins din trilobiţi). In orice caz, grupul de origine al cheliceratelor era un grup de artropode precambriene acvatice, trăind în zone puţin adânci, deja dotat cu chelicere.

Pantopodele reprezintă un grup de chelicerate extrem de specializat, desprins probabil foarte devreme din trunchiul comun. Fosile care pot fi încadrate în acest grup sunt cunoscute din devonianul inferior. Prezenţa unei larve ce aminteşte de naupliusul crustaceelor reprezintă un caracter de primitivitate al pantopodelor, care nu face decât să demonstreze vechimea mare a acestui grup.

Arahnidele reprezintă cel de-al treilea grup mare de chelicerate. Relaţiile filogenetice din cadrul grupului mare al arahnidelor nu sunt încă suficient de clare; totuşi, ţinând cont atât de aspecte de morfologie externă cât şi de date legate de organizaţia internă, se consideră că arahnidele sunt cel mai apropiate de gigantostracee. In cadrul arahnidelor, cele mai primitive forme ar fi reprezentate de scorpioni, care practic nu s-au mai modificat din paleozoic; în plus, structura cuticulei chitinoase la scorpionii actuali şi la gigantostraceele fosile este foarte asemănătoare. De scorpioni, se apropie cel mai mult ambilpigienii şi araneele. Solifugii şi pseudoscorpionii formează un al doilea grup de forme înrudite, în vreme ce palpigradele, opilionidele şi ricinuleidele sunt grupe izolate.

Acarienii, cu toate că mulţi specialişti îi consideră ca făcând încă parte din arahnide, sunt după toate probabilitaţile cel mai dinamic grup de chelicerate, reuşind să populeze un mare număr de biotopuri terestre şi acvatice. Specialiştii opiniază că acarienii ar forma o clasa separată, apropiată filogenetic de ricinulei.

Subîncrengătura Mandibulata

Cuprinde artropode la care în constituţia aparatului bucal pot fi remarcate 1 pereche de mandibule şi 2 perechi de maxile. Intre organele de simţ cefalice pot fi remarcate antenele (o pereche în cazul insectelor şi al miriapodelor şi 2 perechi în cazul crustaceelor).

Clasa Crustacea

Corpul crustaceelor este protejat la exterior de o cuticulă chitinoasă impregnată cu săruri de calciu şi de magneziu – fapt ce determină duritatea cuticulei, transformată în cazul acestui grup într-o crustă. Corpul crustaceelor este format dintr-un număr variabil de segmente, în cazul grupelor inferioare, sau din 19 segmente în cazul celor evoluate. Aceste segmente sunt grupate pe tagme în cap, torace şi abdomen. În cazul grupelor evoluate, capul se contopeşte cu toracele, rezultând o tagmă mai mare numită cefalo-torace.

Capul prezintă doua perechi de antene – antenula sau antena 1 şi antena propriu-zisă sau antena 2. Apendicele din zona cefalică au rol în masticaţie, devenind mandibule şi maxile. Funcţii masticatoare au la formele evoluate şi primele trei perechi de apendici toracici, transformaţi în maxilipede. Apendicele sunt in mod primar biramate.

Subclasa Branchiopoda

Cuprinde numeroase specii, majoritatea dulcicole. Apendicile toracice sunt biramate, foliacee, utilizate atât în deplasare cât şi în respiraţie. Abdomenul lipsit de apendici se continuă cu o furcă caudală foarte bine dezvoltată.

Ordinul Notostraca

Cuprinde specii de talie mare comparativ cu alte tipuri de crustacee primitive. Partea dorsală este protejată de un pliu al părţii posterioare a capului care nu concreşte cu peretele dorsal al toracelui. Dorsal, în zona cefalică sunt prezenţi doi ochi compuşi între care median se găseşte un grup de oceli. Antenulele si antenele sunt reduse, prima pereche de apendice preluând rolul acestor formatiuni prin trei endite filiforme.

Numarul de segmente toracice este mare – peste 40 – iar apendicile sunt şi mai numeroase, datorită faptului că pe unele segmente sunt prezente mai multe perechi (la unele specii, numarul perechilor de apendici poate atinge 70). Abdomenul se termina cu o furca lunga uneori intre cele doua filamente ale furcii exista o lama codala.

Subclasa Copepoda

Au corpul de talie mica, în medie 2-3 mm lungime. Carapacea lipseşte, iar corpul este segmentat. Primele cinci segmente formeaza capul, urmatoarele şase toracele, iar abdomenul este alcătuit la rândul lui din cinci segmente, telsonul prezentând furca codala. La multe specii, primele două segmente toracice fuzionează cu cele cefalice, apărând astfel cefalotoracele.

Subclasa Branchiura

Cuprinde forme ectoparazite la peşti şi alte animale acvatice. Au dimensiuni de câţiva mm, corpul aplatizat dorso-ventral, alcătuit din cefalotorace (capul + primele 2 segmente toracice), 3 segmente toracice libere şi abdomen mic, nesegmentat, bilobat. Organele de simţ reprezentate printr-o pereche de ochi compuşi mari şi un ocel median. Antenulele şi antenele transformate în cârlige, iar prima pereche de maxile e transformată în ventuze. Mandibulele formează un aparat bucal pentru înţepat şi supt. Deplasarea se realizează cu ajutorul a 4 perechi de apendici toracici biramaţi. Tubul digestiv prezintă numeroase diverticule.

Subclasa Cirripedia

Acest grup include specii caracterizate fie prin faptul că duc o viaţă fixată de substrat, fie prin faptul că sunt endoparazite, iar endoparazitismul lor atinge un nivel rar intalnit in regnul animal. Sunt specii exclusiv marine, microfage – formele libere – cele parazite dezvoltandu-se pe crustacee. Ciripedele au apendicele toracice bine dezvoltate, prevăzute cu ciri; abdomenul este atrofiat, terminat cu furca codală.

Subclasa Malacostraca
Grupează crustacee evoluate, raspândite atât în mediul acvatic, cât şi în mediul terestru.

Ordinul Stomatopoda

Sunt caracterizate printr-o carapace subţire, slab calcificată, care nu acoperă ultimele patru segmente toracice. Antenulele sunt terminate cu trei flageli. Primele 5 perechi de apendici toracici sunt transformaţi în maxilipede. Cea de-a doua maxilipedă terminată cu o subchelă asemanatoare cu cea de la unele specii de insecte (călugăriţe).

Abdomenul este lung, mai lat decat cefalotoracele şi prevăzut cu o musculatura puternică şi o înotătoare codală bine dezvoltată. Apendicele abdominale, lăţite, servesc la înot.

Ordinul Decapoda

Include specii, marine, dulcicole, salmastre şi uneori marine. Carapacea lor este puternic calcificată, acoperind cefalotoracele şi sudată cu partea dorsală de toate toracomerele. Lateral, carapacea prezintă două expansiuni laterale – branhiostegitele – care delimiteaza o pereche de camere branhiale. Branhiile sunt plasate pe articolele bazale ale toracopodelor, în zonele de articulaţie sau pe pleurite.

Primele trei perechi de apendici toracici se transformă în maxilipede. Perechea a patra de apendici toracici se transforma la cea mai mare parte a speciilor în chelă. Pereiopodele (apendicile toracice) perechilor 5 – 8 servesc la deplasare. Pleonul (abdomenul) este bine dezvoltat la majoritatea formelor, uropodele împreună cu telsonul formând o înotătoare codală.
Ordinul Amphipoda

Grupează crustacee răspândite în apele dulci, salmastre şi marine. Corpul lor este aplatizat lateral (motiv pentru care se deplasează de regulă pe una din laturile corpului), lipsit de o carapace de protectie. La cap este sudat primul şi uneori şi cel de-al doilea segment toracic. Segmentele toracice şi cele abdominale prezintă lateral nişte expansiuni numite epimerite care protejeaza picioarele. Denumirea grupului vine de la faptul că apendicele ambulatoare sunt diferit conformate, adaptate la diferite tipuri de locomotie.

Astfel, primele perechi de pereiopode au aspectul unor cangi prehensile, servind la căţărat, în timp ce ultimile perechi sunt lungi şi îndreptate lateral; cu aceste picioare amfipodele se deplaseaza pe una din laturi. Primele perechi de pleopode sunt lăţite, servind la înot, iar ultimele perechi de pleopode sunt alungite, îndreptate posterior şi servesc la sărit. Telsonul este scurt.

Ordinul Isopoda
Isopodele au picioarele toracice identic conformate.Corpul isopodelor este uşor turtit dorso-ventral, carapacea lipsind ca şi la amfipode. La speciile terestre, antenulele sunt atrofiate.

Clasa Miriapoda

Caracterul distinctiv al miriapodelor este corpul care nu este împărţit în tagme, capsula cefalică fiind urmată de un număr variabil de segmente, fiecare purtând câte o pereche sau două de apendice ambulatoare. Stigmele respiratorii sunt situate pe laturile segmentelor trunchiului.

Subclase Diplopoda: grupează specii la care corpul are formă cilindrică, fiind alcătuit din 25 – 100 segmente, la nivelul fiecărui segment (cu excepţia primelor 4) fiind prezente 2 perehi de apendici. Maxilele din perechea a 2-a se contopesc pe linie mediană, alcătuind buza inferioară numită din acest motiv şi gnathochilarium. Prima pereche de maxile a dispărut.

Subclasa Chilopoda: cuprinde specii prădătoare, foarte mobile, ce au corpul alungit, aplatizat dorso-ventral şi divizat în cap şi trunchi. Capul este bine dezvoltat datorită adaptării la prădătorism a aparatului bucal. Trunchiul este format dintr-un număr variabil de segmente (între 15 – 181), la nivelul fiecărui segment găsindu-se câte o pereche de apendici. Apendicii primului segment al trunchiului se transformă în maxilipede. Acestea sunt foarte bine dezvoltate, denumite şi forcipule sau podochilarium, fiind terminate cu gheare în vârful cărora se deschid glande veninoase.

Clasa Insecta

Constituie cel mai numeros grup de animale, reprezentând 4/5 din numărul speciilor Regnului Animal. Ocupă toate mediile de viaţă. Sunt singurele nevertebrate capabile de zbor. Segmentele corpului sunt grupote în 3 tagme: cap, torace şi abdomen. La nivelul capului se găsesc: o pereche de ochi compuşi, până la 3 oceli, o perece de antene, o perece de mandibule şi 2 perechi de maxile. Toracele este alcătuit din 3 segmente: pro-, mezo- şi metatorace, la nivelul său găsindu-se 2 perechi de aripi şi 3 perechi de picioare. Abdomenul este lipsit de apendici la adulţii formelor superioare.

Ordinul Ephemeroptera

Grupează specii la care adulţii trăiesc între câteva ore până la câteva zile. Larvele sunt acvatice, trăind între 1 până la 3 ani. Aripile sunt membranoase, cele posterioare mult mai mici decât cele anterioare, prevăzute cu o nervaţiune foarte bogată. Adulţii nu se hrănesc. Ex: Ephemera vulgata.

Ordinul Plecoptera
Cuprinde specii ce se aseamănă cu efemeropterele. Aripile posterioare sunt mai late decât cele anterioare. Ex.: Perla maxima.

Ordinul Odonata
Popular numite libelule. Sunt foarte bune zburătoare, prădătoare. Aripile anterioare nu se cuplează în zbor cu cele posterioare, astfel încât aripile bat în mod independent aerul, iar libelula poate zbura în toate direcţiile, chiar şi înapoi. Ex: Libellula depressa.

Ordinul Orthoptera
Cuprinde specii de mărimi mijlocii şi mari. Aparat bucal pentru rupt şi mestecat. Picioarele posterioare adaptate la sărit, ordinul fiind cunoscut şi sub denumirea de Saltatoria.
Ex: Gryllus campestris – greierele de câmp; Gryllotalpa gryllotalpa – coropişniţa.

Ordinul Blattaria
Popular – gândaci de bucătărie. Corpul este puternic aplatizat dorso-ventral, protoracele în formă de disc, acoperă dorsal capul. Ex: Baltta orientalis – gândacul negru de bucătărie.

Ordinul Heteroptera
Popular – ploşniţe. Au corpul aplatizat dorso-ventral şi aparat bucal pentru înţepat şi supt.
Nepa cinerea – scorpionul de apă; Eurygaster maura – ploşniţa cerealelor.

Ordinul Hymenoptera
Popular albine, furnici, viespi, bondari etc. Aripile sunt membranoase. Aparatul bucal adaptat la rupt şi mestecat sau la rupt, supt şi lins. Dezvoltarea este completă (ou, larvă, pupă, adult). Ex.: Formica rufa – furnica roşie de pădure; Apis mellifica – albina; Bombus terrestris – bondarul.

Ordinul Coleoptera
Popular – gândaci. Se caracterizează prin prima perece de aripi foarte puternic chitinizate, transformate în elitre. Ex: Coccinella 7-punctata – buburuza; Melolontha melolontha – cărăbuşul; Leptinotarsa decemlineata – gândacul de Colorado.
Ordinul Lepidoptera
Popular – fluturi. Se caracterizează prin aripi membranoase, acoperite cu solzi. Aparatul bucal este conformat pentru supt. Ex.: Vanesa io – fluturele ochi de păun de zi; Pieris brassicae – fluturele de varză.

Ordinul Diptera
Popular muşte, ţânţari. Se caracterizează prin faptul că prezintă doar perechea anterioară de aripi membranoase, aripile posterioare reducându-se la nişte formaţiuni numite haltere sau balansiere ce au rol în menţinerea echilibrului.
Musca domnestica – musca de casă; Culex pipiens – ţânţarul.

Încrengătura Annelida

in Biologie/Enciclopedie by

Încrengătura Annelida

Cuprinde specii la care corpul este alcătuit dintr-o succesiune liniară de inele (annulus – inel) dispuse în lungul axului principal al corpului. La exterior inelele sunt separate între ele prin şanţuri interinelare, iar la interior prin nişte pereţi transversal ice poartă numele de diafragme sau disepimente. Deci, prezenţa inelelor arată că, corpul în cazul anelidelor este împărţit transversal în părţi successive numite segmente, inele sau metamere (meta – după; meron – parte).

Fiecare metamer poate conţine câte o pereche de parapode, o pereche de branhii, o pereche de saci celomici, o pereche de metanefridii, o pereche de ganglioni nervoşi, o pereche de gonade, o pereche de orificii excretoare, vase şi muşchi proprii. Acest aspect, prin care corpul unui animal este împărţit în mai multe inele sau metamere, poartă numele de metamerie. Dacă segmentele din constituţia corpului sunt identice, atunci metameria este homonomă, iar dacă sunt diferite, metameria este heteronomă

În general, la anelide, corpul este alungit, viermiform, fiind constituit din următoarele regiuni:
-regiunea cefalică
-trunchiul (soma)
-pigidiul (telsonul, periproctul sau segmental anal)

Sistematică: încrengătura Annelida se împarte în următoarele clase:
1.Clasa Archiannelida – specii mici , cu parapode slab dezvoltate.
2.Clasa Polychaeta – specii mari, parapode bine dezvoltate, prevăzute cu numeroşi peri.
3.Clasa Oligochaeta – regiunea cefalică slab dezvoltată, parapodele lipsesc, corpul acoperit cu puţini peri.
4.Clasa Hirudinea – regiunea cefalică slab dezvoltată, parapodele lipsesc, perii lipsesc la majoritatea speciilor, prezintă ventuze de fixare.

Clasa Polychaeta:
Se caracterizează prin parapodele foarte bine dezvoltate, cât şi prin bogăţia lor de peri. Au dimensiuni cuprinse între 1mm (Spirorbis malardi) şi 3 m (Eunice gigantea).

Reprezentant caracteristic: Nereis diversicolor – are dimensiunile unei râme. Corpul uşor aplatizat dorso-ventral, alcătuit din cap, trunchi şi pigidiu.

Capul – este alcătuit din prostomiu şi din peristomiu.
Prostomiul – numit şi lob cephalic, este puţin mai îngust decât segmentele următoare, mai lung decât lat, având aspect trapezoidal. Pe partea dorsală prezintă 2 perehi de ochi, iar anterior 2 mici tentacule ce au rol senzitiv şi sunt cunoscute şi sub denumirea de antene. Antero-lateral, prostomiul prezintă 2 prelungiri mai lungi şi mai groase decât antenele, numite palpi, care, ca şi tentaculele, au rol senzitiv.

Peristomiul – reprezintă segmental bucal primitiv numit metastomiu, la care se sudează primul segment somatic. Pe partea ventrală a metastomiului se poate observa orificiul bucal. Parapodele primului segment somatic se alungesc, luând aspectul a 4 prelungiri cu aspect de tentacule numite ciri tentaculari.

Trunchiul sau soma – este alcătuit dintr-un mare număr de segmente homonome, delimitate la exterior prin şanţuri intersegmentare ce dau animalului un aspect tipic inelat.

Fiecare segment al trunchiului poartă pe laturile sale câte 2 parapode, unul stâng şi unul drept. Parapodele sunt expansiuni ale peretelui lateral al corpului în care intră şi porţiuni din cavitatea generală. Fiecare parapod este alcătuit dintr-un ram dorsal (notopod) şi un ram ventral (neuropod). Fiecare ram la râdul său este împărţit într-un lob dorsal şi un lob ventral.

La baza fiecărui parapod poate fi observat câte un cir dorsal şi un cir ventral, organe sensitive, tactile şi chemoreceptoare. Atât pe notopod cât şi pe neuropod există câte un smoc de peri bine dezvoltaţi. Fiecar smoc de peri este situate în câte un sac chetiger. Din cadrul fiecărui smoc de peri, un păr este mai bine dezvoltat, mai gros, are rol de susţinere şi este numit acicul.

Pigidiul – constituie extremitatea posterioară a corpului. Este mai îngust decât segmentele care-l preced. Poartă pe faţa ventrală orificiul anal. Nu prezintă parapode ci doar o pereche de ciri anali bine dezvoltaţi cu rol senzitiv, tactil.

Organizare internă:
Tegumentul – ectodermul alcătuit dintr-un singur strat de celule, acoperite la exterior de o cuticulă fină. Printre celulele epidermice se găsesc şi numeroase glande unicelulare, cu ajutorul cărora, speciile tubicole îşi secretă tubul in care locuiesc.

Musculatura – este reprezentată prin muşchi circulari, muşchi longitudinali şi muşchi oblici.
Musculatura circulară este situată chiar sub tegument; musculature longitudinală este reprezentată prin 4 muşchi longitudinali, 2 muşchi longitudinali dorsali şi 2 muşchi longitudinali ventrali. Aceştia nu sunt metamerizaţi ci se întind în tot lungul corpului.

În fiecare segment se mai găsesc şi câte 2 muşchi oblici. Aceştia se inseră cu un capăt pe linia medio- ventrală a corpului, iar cu celălalt capăt la baza superioară a parapodului. Acesti muşchi oblici delimitează în regiunea latero-ventrală a segmentelor câte un mic celom lateral.

Cavitatea generală acorpului este iniţial strict delimitată pentru fiecare segment prin diafragme (disepimente).

Aparatul digestiv: începe cu orificiul bucal, se continuă cu faringele apoi cu esofagul. La speciile care duc o viată liberă, faringele este exertil constituind o trompă. Partea anterioară a farngelui are pereţii puţin musculoşi, acoperiţi cu dinţi cornoşi numiţi paragnate. Partea posterioară a faringelui este foarte musculoasă şi prevăzută cu 2 fălci chitinoase puternice. Chiar la baza faringelui se deschid 2 glande salivare. Gura, faringele şi esofagul constituie intestinul anterior de origine ectodermică.

Esofagul se continuă cu intestinul mediu, de origine endodermică, mai larg decât esofagul. Intestinul mediu se întinde în tot lungul corpului, străbătând disepimentele care-I provoacă uşoare strangulaţii. Nu prezintă diverticule. La unele specii (Aphrodite), intestinul prezintă numeroase diverticule laterale. Intestinul mediu se continuă cu intestinul posterior sau ractul care este foarte scurt şi se deschide la exterior prin orificiul anal situate pe partea ventrală a pigidiului (telsonului).

Aparatul respirator – la Nereis nu este clar diferenţiat, schimbul de gaze respiratorii în acest caz are loc pe întrega suprafaţă a parapodelor şi la nivelul tegumentului de pe faţa dorsală a corpului. La alte specii, pentru a realize schimbul de gaze respiratorii apar branhii. Acestea sunt situate lângă cirii dorsali, sau chiar cirii dorsali se pot transforma în branhii.

Aparatul circulator: este închis, adică vasele care duc sângele la un organ numite vase aferente, comunică cu vasele care preiau sângele din organul respectiv, numite vase eferente, printr-un sistem de capilare. Partea principală a acestui sistem este alcătuită din două vase longitudinale – unul dorsal situat deasupra intestinului în mezenterul dorsal şi altul ventral, situat sub intestin.

Aceste 2 vase sunt unite între ele prin vase circulare segmentare. In zona cefalică, vasul dorsal se bifurcă în două ramuri bogat ramificate, care ocolesc tubul digestiv şi se reunesc în vasul ventral. In partea posterioară a corpului există de asemenea un inel (inelul periproctal) care reuneşte cele două vase longitudinale. Formele sedentare care au branhii au sistemul circulator bine dezvoltat în segmentele prevăzute cu branhii şi mai slab dezvoltat în restul corpului.

Sângele circulă în vasul sanguin dorsal spre cap iar în cel ventral spre coadă. La unele specii sângele este roşu datorită pigmentului hemoglobină, la alte specii, sângele este verde datorită pigmentului clorocluorină ce conţine cupru în loc de fier, iar la alte specii sângele este brun datorită pigmentului hemafeină

Aparatul excretor: este de tip metanefridian. In fiecare segment al corpului se găsesc câte două metanefridii, cu excepţia primelor şi ultimelor segmente. Metanefridiile sunt reprezentate de tuburi lungi, întortocheate, terminate la un capăt cu o pâlnie ciliată – nefrostomul, deschis în cavitatea celomică, iar la celălat capăt cu un por excretor deschis la exterior.

Partea terminală a nefrostomului străbate disepimentul, porul excretor deschizându-se pe segmentul următor celui în care se află pâlnia nefrostomială. La unele polichete nu există metanefridii, ci nişte protonefridii speciale, numite solenocite. Solenocitele sunt protonefridii la care celulele terminale sunt prevăzute cu un lung peduncul ca un tub în interiorul căruia există un flagel. La alte specii, la nivelul solenocitelor poate fi remarcată o formaţiune ce se aseamănă cu pavilionul ciliat al unei metanefridii. Acest pavilion ciliat este de fapt un gonoduct, iar acest solenocit cu pavilion ciliat se numeşte nefromixie.

Sistemul nervos este de tip scalariform, reprezentat printr-o pereche de ganglioni cerebroizi şi un lanţ ganglionar ventral. Legătura dintre ganglionii cerebroizi şi lanţul ganglionar ventral este realizată printr-un inel nervos perifaringian. De la ganglionii cerebroizi pleacă nervi la toate formaţiunile senzoriale din zona capului – ochi, palpi, tentacule, ciri tentaculari. Lanţul ganglionar ventral este alcătuit din câte o pereche de ganglioni în fiecare segment.

Ganglionii din segmente diferite sunt legaţi între ei prin conective nervoase, iar ganglionii din aceeaşi pereche prin comisuri. In unele cazuri ganglionii din cadrul aceleiaşi perechi sunt foarte apropiaţi între ei, astfel încât comisurile dispar.

Organele de simţ sunt reprezentate de ochi de mai multe tipuri – converşi, inverşi sau complecşi, de organe nucale (fosete olfactive), statocişti – uneori în număr foarte mare la formele sedentare, iar la suprafaţa tegumentului se află numeroase terminaţii nervoase cu rol tactil.

Aparatul reproducător. Polichetele au sexele separate. Gonadele nu sunt permanente ci apar doar în perioada de reproducere. La unele specii, produsele genitale ajung în mediul extern prin ruperea peretelui corpului, în timp ce la alte specii, eliminarea produselor genitale are loc prin intermediul nefromixiilor. Fecundarea are loc în apă. Larva caracteristică este larva trocoforă.

De regulă, gonadele nu se dezvoltă în toate segmentele corpului. Regiunea în care gonadele sunt dezvoltate se numeşte epitocă, iar regiunea lipsită de gonade – regiune atocă. In unele cazuri, regiunea epitocă se desprinde de regiunea atocă şi înoată liber o perioadă apoi plesneşte, eliberând produse genitale şi moare.

Sistematică: după modul de viaţă, polichetele se impart în 2 ordine:
Ordinul Errantia – cuprinde specii libere (errare – a vagabonda). Corpul segmentat homonom, faringele exertil, prevăzut cu fălci chitinoase.

Reprezentanţi:
Nereis diversicolor

Aphrodite aculeata – şoarecele de mare. Corpul are contur oval, este uşor aplatizat dorso-ventral. Pe laturile corpului se găsesc peri groşi bine dezvoltaţi, divers irizaţi. Pe suprafaţa dorsală a corpului există o pâslă fină de peri. Cirii dorsali se lăţesc puternic rezultând nişte formaţiuni ce au aspectul unor plăcuţe şi sunt denumite elitre. Aceste elitre delimitează pe partea ventrală a corpului o cameră în care sunt adăpostite branhiile.

Ordinul Sedentaria: cuprinde specii ce duc o viaţă fixată, trăind în tuburi pe care fie le sapă în nisip, fie le secretă cu ajutorul formaţiunilor glandulare de la nivelul tegumentului. Faringele în acest caz nu este exertil şi nu este prevăzut cu fălci chitinoase.

Reprezentanţi:
Arenicola marina – trăieşte în zona de flux – reflux în tuburi săpate în nisip ce au aspectul literei “U”. Corpul este alcătuit din 3 regiuni: regiunea cefalică, regiunea branhială şi regiunea codală. Regiunea branhială este alcătuită din 13 segmente, fiecare segment fiind prevăzut cu câte o pereche de branhii.

Chaetopterus variopedatus – ca si specia precedentă trăieşte în tuburi săpate în nisip ce au aspectul literei “U”,ce sunt căptuşite cu o secreţie pergamentoasă. Parapodele din regiunea mijlocie a corpului au aspectul unor pâlnii prin mişcarea cărora se crează un curent de apă prin tub. Animalul secretă o vârşă pe care o plasează în calea curentului. Când această vârşă se umple cu particule nutritive, animalul o mănâncă şi secretă alta.

Spirographis spallanzani – trăieşte în tuburi pergamentoase drepte. Prezintă o coroană alcătuită din aproximativ 300 de tentacule, dispuse pe 2 prelungiri laterale ale capului, spiralizate între ele. Aceste 2 prelungiri laterale provin din modificarea palpilor. Excrementele din tub sunt eliminate la exterior printr-un şanţ ventral, care în apropierea părţii anterioare a corpului trece pe partea dorsală.

Clasa Oligochaeta
Include anelide dulcicole, marine şi terestre, lipsite de parapode şi cu puţini peri, iar organele de simţ sunt slab dezvoltate. Regiunea cefalică este lipsită de apendice de orice fel, iar prostomiul şi peristomiul sunt reduse, datorită modului de hrănire. Dimensiunile corpului variază, de la câţiva milimetri la peste 3 metri, cât atinge Megascolides australis. Cea mai mare specie din România este Allolobophora robusta ce depăşeşte 1m.

Reprezentant caracteristic: Lumbricus terrestris – râma obişnuită. Are dimensiuni cuprinse între 10 – 30 cm. Partea anterioară a corpului este ascuţită, iar partea posterioară, uşor rotunjită. Treimea anterioară a corpului aproximativ cilindrică, iar ultimile 2/3 uşor aplatizate dorso-ventral. In alcătuirea corpului intră între 110 – 180 segmente.

Prostomiul şi peristomiul sunt mici şi lipsite de orice diferenţieri morfologice. Ventral, pe peristomiu se află orificiul bucal. Pe fiecare segment se află patru perechi de cheţi – două latero-dorsale şi două latero-ventrale. Cheţii sunt mici, fixaţi într-o formaţiune tegumentare numită sac chetiger, iar vârfurile sunt recurbate înapoi. Incepând cu al 2-lea segment, fiecare segment prezintă dorsal câte un orificiu numit por dorsal, prin care animalul elimină la exterior lichid celomic. Acesta are rolul de a menţine tegumentul umed, favorizând astfel schimburile de gaze respiratorii, îndepărtează de pe tegument factorii iritanţi şi are şi un rol antimicrobian.

Intre segmentele 9 -10 ; 10 – 11 se deschid la exterior 2 perechi de orificii ce aparţin receptaculelor seminale. Pe segmetul 14 se găsesc orificiile genitale femele, iar pe segmentul 15, orificiile genitale mascule. Intre segmentele 32 – 37 pe părţile latero-dorsale ale corpului există o îngroşare a tegumentului cu aspect de samar, numită clitelum. Pe partea ventrală a clitelumului se găsesc 2 formaţiuni ce poartă numele de crestele pubertăţii. Intre segmentul 15 şi segmentul 32, pe partea ventrală a corpului pot fi observate 2 şanţuri seminale.
Toate segmentele corpului, cu excepţia primelor 3 – 4 şi a ultimului prezintă latero-ventral câte o pereche de orificii excretoare.

Organizaţie internă

Cavitatea celomică a fiecărui segment este izolată de cea a segmentelor vecine prin disepimente.
Aparatul digestiv este complet; orificiul bucal se continuă cu un faringe foarte musculos, ce se întinde în primele 7 segmente, apoi cu un esofag lung şi mai îngust, ce ocupă segmentele 8 – 13. La nivelul esofagului, între segmentele 11 – 12 se deschid trei perechi de glande, numite glandele calcifere sau glandele lui Morren.

Unii autori susţin că rolul acestor glande este de a fixa bioxidul de carbon din aerul din galerii, în acest mod evitându-se intoxicarea corpului, dar sunt şi păreri conform cărora, secreţia acestor glande ar neutraliza aciditatea acizilor humici din sol. Esofagul se continuă cu un stomac glandular, situat între segmentele 14 – 15 apoi cu un stomac musculos numit şi rânză, între segmentele 16 – 18. După stomac urmează un intestin lung, cu lumenul mai îngust decât stomacul, prevăzut dorsal cu un pliu adânc, denumit tiflosolis. Această formaţiune are rolul de a mări suprafaţa de absorbţie a intestinului.

Aparatul respirator – lipseşte la L. terrestris, schimbul de gaze respiratorii, realizându-se la nivelul tegumentului. Există însă specii de oligochete acvatice care prezintă branhii.

Aparatul circulator este închis, alcătuit ca şi în cazul polichetelor dintr-un vas sangvin dorsal şi unul ventral, la care se mai adaugă încă 3 vase sangvine longitudinale (2 latero-neurale şi unul subneural). Intre segmentele 7 – 11, vasul sangvin dorsal se leagă de vasul sangvin ventral prin cinci vase circulare cu pereţii foarte musculoşi, a căror contracţie ritmică asigură circulaţia sângelui.

Aparatul excretor este de tip metanefridian, pavilionul ciliat deschizându-se într-un segment iar orificiul excretor în segmentul imediat următor. Rol în excreţie au şi celulele cloragogene situate în jurul intestinului.

Sistemul nervos este de tip scalariform, dar spre deosebire de cel de la polichete, este mai slab dezvoltat, aspect aflat în strânsă legătură cu modul de viaţă al oligochetelor. Ganglionii cerebroizi se află la nivelul segmentului 3.

Aparatul reproducător : Oligochetele sunt animale hermafrodite, proterandrice, cu fecundare încrucişată.
Aparatul reproducător femel este reprezentat de o pereche de ovare situate pe disepimentul anterior al segmentului 13. Fiecare ovar se continuă cu un oviduct ce comunică cu exteriorul prin câte un orificiu genital femel. Orificiile genitale femele sunt situate pe segmetul 14. De aparatul reproducător femel aparţin şi receptaculele seminale (o pereche în segmentul 9 şi o pereche în segmentul 10), ce au rolul de a înmagazina sperma provenită de la partener.

Aparatul reproducător mascul este reprezentat prin 2 perechi de testicule – o pereche în segmentul 10 şi o pereche în segmentul 11. de la fiecare testicul pleacă câte un scurt canal eferent. Canalele eferente de pe aceeaşi parte a corpului se unesc în 2 canale deferente, ce se deschid la exterior prin orificiile genitale mascule situate pe segmentul 15. De aparatul reproducător mascul aparţine şi vezicula seminală trilobată. Aceasta joacă un rol important în maturarea spermatozoizilor şi în depozitarea spermatozoizilor proprii.

In perioada de reproducere, 2 indivizi se aprropie unul de celălalt, astfel încât regiunea clitelumului la un individ să fie în dreptul regiunii receptaculelor seminale la celălalt individ. Cei 2 indivizi astfel acuplaţi sunt legaţi unul de altul prin 2 centuri secretate de glandele din regiunea celor 2 clitelumuri. Intre cele 2 centuri, corpul fiecărui individ este izolat într-un manşon propriu. In această situaţie, cei 2 indivizi fac schimb de lichid spermatic. După ce schimbul de spermă a luat sfârşit, cei 2 indivizi se desrin unul de celalalt.

In momentul în care ouălele ajung la maturitate, glandele din zona clitelumului secretă un cocon plin cu substanţe albuminoide. Acest cocon este apoi împins spre partea anterioară a corpului. In momentul în care coconul ajunge în dreptul orificiilor genitale femele (segmentul 14), în cocon sunt deversate ovulele. Coconul îşi continuă deplasarea spre partea anterioară a corpului, iar când ajunge în dreptul receptaculelor seminale (segmentele 9 -11), in cocon sunt vărsaţi spermatozoizii ce provin de la partener.

Apoi, râma îşi retrage corpul din cocon, care se închide la ambele capate şi se întăreşte. In interiorul coconului are loc fecundaţia. Din ouă ies larve care după ce consumă substanţele albuminoide se vor mânca între ele, la râmă, dintr-un cocon iese la exterior o singură râmă tânără.

Sistematică: după poziţia orificiilor genitale mascule în raport cu segmentul testicular, oligochetele se împart în următoarele ordine:

1. Ordinul Prosopora – cuprinde specii la care orificiile genitale mascule sunt situate înaintea sau pe segmentul testicular. Ex. Branchiobdella parasita – trăieşte parazită pe branhiile de la raci. Modul de viată parazit determină o serie de convergenţe cu lipitorile.

2. Ordinul Plesiopora – cuprinde specii la care orificiile genitale mascule se găsesc pe segmentul imediat următor segmentului testicular. Ex. Tubifex tubifex – specie comună în apele dulci poluate cu substanţe organice. Stă cu partea anterioară a corpului înfiptă în mâl, iar partea posterioară liberă în masa apei în continuă agitaţie.

3. Ordinul Opisthopora – cuprinde specii la care orificiile genitale mascule se deschid mult în urma segmentului testicular. Ex. Lumbricus terrestris.

Clasa Hirudinea
Cuprinde anelide specializate pentru hematofagie şi ectoparazitism. Segmentarea externă nu corespunde cu cea internă – cuticula este fals inelată, iar numărul segmentelor veritabile este mult mai mic decât inelele care apar la exteriorul corpului. Clitellumul este slab evidenţiat, marcant doar în perioada de reproducere. La extremităţile corpului există două ventuze – una bucală, la nivelul căreia se deschide orificiul bucal – şi cealaltă anală, de fixare, situată ventral faţă de orificiul anal.

La unele specii, porţiunea anterioară este alungită, diferenţiată într-o trompă musculoasă, exertilă. La altele, faringele prezintă anterior fălci chitinoase cu rol de a perfora tegumentul gazdei.
Reprezentant caracteristic – Hirudo medicinalis – lipitoarea medicinală.

Are dimensiuni cuprinse între 6 – 15 cm. Corpul este alcătuit din 33 segmente la care se adaugă prostomiul. Peste aceste segmente, la exterior se suprapun 101 inele. Primele 4 segmente ale corpului se modifică formând o ventuză bucală (ventuză anterioară), iar din modificarea ultimilor 7 segmente rezultă o ventuză posterioară. Segmentelor 1, 2, 26 le corespund la exterior câte 1 inel, segmentelor 3, 24, 25, câte 2 inele, segmentelor 4, 5, 6, 23 câte 3 inele, iar segmentelor 7 – 22 câte 5 inele.

Dorsal, segmentele 1, 2, 3, 5, 8, prezintă câte o perece de ochi.
Ventral, între inelele 30 – 31 (segmental 10) se deschide la exterior orificiul genital mascul, urmat de cel femel, situate între inelele 35 – 36 (segmental 11). Pe laturile segmentelor 7 – 23 se pot observa 17 perechi de orificiii excretoare. Pe partea dorsală a ventuzei posterioare segăseşte orificiul anal.

Organizarea internă:
Cavitatea celomică este slab reprezentată la hirudinee. La formele primitive, celomul se aseamănă în linii mari cu cel de la oligochete, însă la formele evoluate, cavitatea celomică practic dispare, fiind invadată de musculatură şi de parenchim. La Hirudo medicinalis, cavitatea celomică este reprezentată de o lacună celomică dorsală, două lacune laterale şi o lacună ventrală.

Aparatul digestiv: începe cu orificiul bucal, situat în mijlocul ventuzei anterioare, înconjurat de 3 buze: 2 latero-dorsale şi una medio-ventrală. Alături de aceste buze pot fi remarcate şi 3 fălci chitinoase (una mediodorsală şi 2 latero-ventrale) prevăzute cu numeroşi dinţişori, între care se deschid glandele salivare ce secretă o substanţă anticoagulantă numită hirudină sau hemofilină. Cavitatea bucală se continuă cu un faringe musculos, cu lumenul triunghiular şi cu un esofag scurt.

Urmează stomacul, care ocupă aproape două treimi din lungimea corpului. Stomacul este foarte larg, prezentând 10 perechi de diverticule laterale, dispuse metameric, având rolul de a depozita sângele supt de lipitoare pe un timp destul de îndelungat. In acest timp, care poate atinge câteva luni, sângele nu se coagulează datorită amestecării sale cu hemofilina secretată de glandele salivare. Stomacul se continuă cu un intestin scurt, cilindric, după care urmează rectul ce se deschide la exterior prin orificiul anal situat pe partea dorsală a ventuzei posterioare.

Aparatul respirator – la Hirudo, schimbul de gaze respiratorii are loc la nivelul tegumentului.
Aparatul excretor – reprezentat prin 17 perechi de metanefridii situate între segmentele 7 – 23. în segmentele unde există şi testicule, metanefridiile prezintă nefrostomul ciliat în spaţiul peritesticular ce reprezintă un rest de celom. Metanefridiile au aspect de potcoavă. Una din ramurile metanefridiei se continuă cu nefrostomul ciliat. De pe acelaşi ram de unde pleacă nefrostomul ciliat, pleacă şi canaliculul excretor, care înainte de a se deschide la exterior prin orificiul excretor, formează o mică veziculă excretoare. Celălalt ram al metanefridiei se termină orb.

Sistemul nervos este slab dezvoltat. Ganglionii cerebroizi, destul de mici, sunt deplasaţi mult în urma prostomiului, iar ganglionii nervoşi ai lanţului ventral din anumite segmente ale corpului se contopesc. Acest proces de contopire a ganglionilor este în legătură cu formarea ventuzelor. Astfel, ganglionul subesofagian este foarte bine dezvoltat fiind rezultatul contopirii a 4 perechi de ganglioni (ganglioni ce inervau segmentele din constituţia ventuzei anterioare), iar ganglionul anal este rezultatul contopirii a 7 perechi de ganglioni (ganglioni ce inervau segmentele prin modificarea cărora a luat naştere ventuza posterioară).

Aparatul reproducător – lipitoarea este hermafrodită.
Aparatul reproducător femel – reprezentat prin două ovare aflate la nivelul segmentului 11. Ovarele se continuă cu două oviducte scurte, care se reunesc într-un vagin scurt ce se deschide la exterior prin orificiul genital femel, situat între inelele 30 – 31.

Aparatul reproducător mascul – reprezentat prin 9 – 10 perechi de testicule dispuse în segmentele 11 – 20. de la fiecare testicul pleacă un scurt canal eferent. Canalele eferente de pe aceeaşi parte a corpului se deschi într-un canal deferent. Sunt deci, 2 canale deferente simetrice. In dreptul segmentului 10, cele 2 canale deferente formează câte un ghem numit epididim, care se continuă cu câte un canal ejaculator. Canalele ejaculatoare se unesc într-un penis musculos şi exertil ce iese la exterior prin orificiul genital mascul, situat între inelele 35 – 36.

Sistematică:
Ordinul Acanthobdellida
Acanthobdelidele formează un grup primitiv, cu o singură specie (Acanthobdella peledina) parazită pe salmonide. Ventuza anterioară lipseşte. Corpul este format din 30 de segmente. Pe primele cinci segmente există cheţi dispuşi similar cu cheţii de la oligochete. Cavitatea celomică este bine dezvoltată, cu disepimente între segmente. Această organizare a celomului de la acantobdelide demonstrează legăturile filogenetice cu oligochetele şi polichetele.

Ordinul Rhynchobdellida

Cuprinde specii carea au trompă devaginabilă. Ventuza anterioară poate fi bine dezvoltată sau nu. Sistemul circulator este bine dezvoltat, persistând alături de cel lacunar.Tubul digestiv prezintă diverticule stomacale şi intestinale.

Piscicola geometra – specie dulcicolă-salmastricolă, ectoparazită pe peşti, în special pe crap. Corpul este cilindric, mai îngroşat posterior, de 2-5 cm, cu ventuza posterioară foarte mare, prevăzută cu ochi.
Pontobdella muricata este o specie marină, lungă de circa 20 cm, ectoparazită la selacieni.

Ordinul Gnathobdellida
Cuprinde specii la care la nivelul cavităţii bucale se găsesc 3 fălci chitinoase, prevăzute cu dinţişori ascuţiţi. Aparatul circulator este substituit de cel lacunar. Au doar diverticule stomacale, nu şi intestinale.
Ex : Hirudo medicinalis

Ordinul Pharyngobdellida

Cuprinde specii care nu au nici trompă, nici fălci, în schimb, faringele este foarte dezvoltat, musculos.
Herpobdella octoculata este o specie răpitoare, verzuie, de circa 6 cm. Prada este reprezentate de mici nevertebrate – moluşte sau turbelariate pe care le capturează în apă; alte specii ale genului se întâlnesc pe soluri umede.

Clasa Cephalopoda

in Biologie/Enciclopedie by

Clasa Cephalopoda

Cuprinde moluşte care se caracterizează prin faptul că partea anterioară a piciorului se transformă într-o formaţiune cu aspect de pâlnie numită sifon, iar partea posterioară a piciorului într-o coroană de braţe prevăzute cu ventuze, situate în jurul orificiului bucal. Denumirea grupului previne deci, de la faptul că breţele derivă din picior (kephali – cap; podos – picior).

Au simetrie bilaterală primitivă. La fel şi poziţia complexului paleal (branhii, inimă, metanefridii, orificiu anal) este primitivă. Cochilia, la majoritatea speciilor (care sunt foarte mobile), nu mai joacă un rol foarte important, motiv pentru care este slab dezvoltată sau dispare. Piciorul (sifonul) împreună cu mantaua este adaptat la viaţă de înot rapid. Organele de simţ foarte bine dezvoltate, sistemul nervos concentrat, capul foarte bine dezvoltat, delimitat de masa viscerală.
Pentru caracterizarea grupului vom lua ca exemple 2 specii, una cu o cochilie foarte bine dezvoltată, primitivă, slab înotătoare şi una cu o cochilie slab dezvoltată, evoluată, bună înotătoare.

Ex. 1. Nautilus pompilius – specie slabă înotătoare, ce prezintă corpul protejat la exterior de o cochilie foarte bine dezvoltată.

Cochilia – are diametrul cuprins între 20 – 25 cm, fiind spiralizată într-un singur plan. La exterior este vizibilă doar ultima tură de spiră care este cea mai bune dezvoltată şi le acoperă pe toate celelalte (cochilie involută). Cochilia este de culoare alb, gălbuie, cu dungi sinuoase brune.

La interior, cochilia este împărţită prin numeroase septe curbate spre partea posterioară, în numeroase camere. Prima cameră a cochiliei se numeşte cameră iniţială sau protoconca, iar ultima cameră, care este şi cea mai mare, se numeşte cameră de locuit.

Toate septele sunt străbătute de o prelungire a masei viscerale ce poartă numele de sifon. În jurul sifonului, fiecare sept secretă câte un scurt guler septal ce are aspect de manşon şi este orientat spre patea posterioară a corpului. Animalul trăieşte doar în ultima cameră a cochiliei, toate celelalte camere fiind goale. Camerele goale pot fi umplute cu un amestec de gaze în care predomină azotul, iar animalul în acest caz va pluti, ridicându-se la suprafaţă. Animalul stă în cochilie în aşa fel încât faţa sa ventrală (cea cu pâlnia) este situată spre curbura mare a cochiliei.

În regiunea cefalică pot fi observate aproximativ 90 de tentacule scurte, lipsite de ventuze, numite şi ciri. Cirii dorsali se contopesc dând naştere unui lob cefalic ce joacă rolul unui opercul.
În cavitatea paleală a animalului pot fi observate 4 branhii bipectinate. În corelaţie cu aceste 4 branhii, inima este prevăzută cu 4 auricule, iar excreţia se realizează prin 4 metanefridii.
Ochii la Nautilus au aspectul unor cupe, deschise la exterior printr-un orificiu şi pline cu apă de mare.

Ex. 2. Sepia officinalis – specie foarte bună înotătoare. Are spect saciform, uşor aplatizată dorso-ventral, cu dimensiuni de până la 20 cm lungime. Corpul este împărţit de un şanţ transversal în 2 regiuni: capul şi trunchiul sau masa viscerală.

Capul – foarte bine dezvoltat, pe părţile latero-dorsale prevăzut cu 2 ochi foarte bine dezvoltaţi. Anterior se deschide la exterior orificiul bucal, delimitat de o buză circulară franjurată numită buză internă, înconjurată la rândul ei de o altă buză circulară, numită buză circulară externă.

În jurul orificiului bucal se găsesc 10 braţe sau tentacule. Baza acestor braţe este înconjurată de un pliu circular numit pliu bucal. Din aceste 10 braţe, 8 se dispun sub forma unei coroane în jurul orificiului bucal. Aceste 8 braţe au baza groasă şi se subţiază treptat spre vârf. Pe partea ventrală a acestor braţe pot fi remarcate ventuze pedunculate, dispuse pe 4 şiruri longitudinale.

Aceste 8 braţe au fost denumite tentacule musculoase. În interiorul cercului descris de tentaculele musculoase, pe laturile gurii pot fi observate alte 2 braţe, mai lungi, mai subţiri, cu aspect de spatulă. Aceste braţe sunt prehensile, putând fi retrase în 2 buzunare speciale. Pe extremitatea apicală, lăţită a acestor braţe se găsesc numeroase ventuze. Aceste 2 braţe cu aspect de spatulă sunt numite tentacule prehensile.

Trunchiul (masa viscerală) – prezintă pe fiecare latură câte un pliu al mantalei ce formează o înotătoare îngustă. Aceste 2 înotătoare se continuă pe toată lungimea trunchiului, până în partea posterioară a acestuia, dar nu se sudează între ele.

Mantaua acoperă în întregime masa viscerală, formând pe partea ventrală a acesteia un pliu mare mare care delimitează o largă cavitate paleală. Această cavitate paleală comunică cu exteriorul printr-o fantă transversală largă, situată ventral la limita dintre cap şi masa viscerală. Prin această largă fantă, iese la exterior o formaţiune cu aspect de pâlnie, numită sifon sau infundibul. Partea largă a acestei formaţiuni este orientată către masa viscerală, iar partea îngustă, prevăzută apical cu un orificiu, proemină la exterior.

Pe partea largă a sifonului pot fi observate 2 mici invaginaţii ce poartă numele de butoniere. Pe partea ventrală a mantalei, corespunzător acestor butoniere există 2 mici proeminenţe numite butoni. Când animalul relaxează musculature de la nivelul mantalei, fanta de pe partea ventrală a corpului dintre cap si trunchi, prin care cavitatea paleală comunică cu exteriorul este deschisă. Prin această fantă, atunci când este deschisă, apa poate pătrunde în cavitatea paleală.

În momentul în care musculature mantalei se contractă, butonii intră în butoniere, închizând ermetic fanta transversală prin care intră apa în cavitatea paleală. În această situaţie, apa, sub presiune, este evacuată la exterior prin intermediul sifonului sub formă de jet care propulsează animalul. La nivelul cavităţii paleale se găsesc 2 branhii, orientate cu vârful spre înainte, şi tot aici se deschide orificiul anal, 2 orificii excretoare şi orificiul genital.

Pe partea dorsală a trunchiului, mantaua, acoperă cochilia. Aceasta este foarte redusă, de formă elipsoidală, puternic aplatizată dorso-ventral şi este cunoscută sub denumirea de os de sepie sau sepion. Anterior, sepionul este rotunjit, iar posterior se prelungeşte într-un rostru. Partea dorsală a sepionului este rugoasă, iar partea ventrală în treimea anterioară este netedă, iar în ultimile 2 treimi este acoperită de striuri sinuoase. Părţile laterale ale sepionului sunt prevăzute cu 2 pliuri de conchiolină.

Sepionul are o structură spongioasă, fiind plin cu aer. Îndeplineşte următoarele roluri:
-rol de protecţie.
-rol de flotor şi rol în menţinerea poziţiei corpului.
-punct de inserţie musculară.

Organizare internă.
Tegumentul – format din epidermă şi din dermă. Epiderma este alcătuită dintr-un singur strat de celule, acoperite la exterior de o cuticulă subţire. Derma este bine dezvoltată, groasă. La nivelul dermei se găsesc numeroşi cromatofori, complecşi, mobili, ce pot să se extindă sau să se contracte, determinând schimbarea culorii corpului. Printre cromatoforii obişnuiţi, care conţin pigmenţi se mai găsesc şi cromatofori numiţi iridocite sau guanofori. Aceşti guanofori conţin în loc de pigmenţi, granule de guanină. Lumina, atunci când trece prin aceşti guanofori este dispersată, irizată, dând animalului culori metalice, vii.

Scheletul – în afara sepionului, sepia posedă un schelet intern de natură cartilaginoasă. Cea mai importantă piesă din acest schelet este o capsulă cartilaginoasă cefalică care adăposteşte sistemul nervos central şi statocistele. Lateral, această capsulă prezintă 2 orbite în care sunt situaţi şi sprijiniţi ochii. În urma acestei capsule cartilaginoase poate fi observat un cartilaj nucal ce prezintă 2 prelungiri laterale ce se intind în tot lungul sepionului.

Musculatura – este foarte bine dezvoltată, în corelaţie cu marea mobilitate a acestui animal. De regulă, cu excepţia musculaturii din inimile branhiale, manta şi braţe, unde există musculatură striată, restul musculaturii este netedă.

Aparatul digestiv – începe cu orificiul bucal, înconjurat de o coroană de tentacule. Cavitatea bucală este foarte redusă şi comunică cu bulbul faringian. La nivelul bulbului faringian se dezvoltă puternic 2 fălci cornoase ce au aspectul unui cioc de papagal, dar în acest caz, falca ventrală este mai bine dezvoltată decât cea dorsală. “Ciocul de papagal” este exertil, constituind un organ foarte eficient de sfâşiat prada. Între aceste 2 fălci se poate observa odontoforul cu radula foarte bine dezvoltată.

Radula este înconjurată lateral şi dorsal de 2 pliuri ce constituie o formaţiune cu aspect de tecă. Faţa internă a acestei formaţiuni (faţa dinspre radulă) este acoperită cu numeroşi dinţişori. La nivelul faringelui se deschid 2 perechi de glande salivare. Secreţia glandelor salivare posterioare este veninoasă, iar cea a glandelor salivare anterioare este digestivă.

Esofagul are aspectul unui tub drept ce comunică cu stomacul cu aspect de sac, cu pereţii foarte musculoşi, situati în partea posterioară a corpului. De la stomac pleacă spre partea anterioară intestinul, care este scurt, formează o singură ansă, apoi se deschide în cavitatea paleală, la baza sifonului, prin orificiul anal. La limita dintre stomac şi intestin se formează un cec piloric, relativ bine dezvoltat. La baza acestui cec piloric se deschide în tubul digestiv hepatopancreasul În partea terminală a intestinului se deschid canalele glandei cu cerneală, glanda fiind localizată în apropierea stomacului.

Dintre glandele anexe, la sepia întâlnim: glandele salivare, hepatopancreasul, glanda cu cerneală. Digestia se desfăşoară în întregime la nivelul cavităţii tubului digestiv.

Aparatul respirator – reprezentat prin 2 branhii foarte bine dezvoltate, cu aspect de piramidă alungită, situate în cavitatea paleală, cu vârful orientat spre înainte. Axul branhiilor este alipit şi concrescut aproape în întregime cu mantaua. Foiţele branhiale sunt foarte puternic plisate, suprafaţa de respiraţie fiind astfel mult mărită.

Aparatul circulator – este deschis. Inima, înconjurată de pericard, alcătuită dintr-un ventricul şi 2 auricule, este situată în apropierea branhiilor. Din ventricul pleacă spre partea anterioară a corpului o aortă cefalică, iar spre partea posterioară o aortă abdominală.

Aorta cefalică irigă: capul, braţele, sifonul, faringele, esofagul , stomacul, glandele salivare, hepatopancreasul ect. , iar aorta abdominală irigă intestinul terminal, peretele dorsal al corpului, gonadele etc. Din organele din partea anterioară a corpului, sângele se adună într-un mare sinus venos, situat în jurul faringelui. De la acest sinus venos pleacă vena cefalică care după un scurt traseu se împarte în 2 vene cave ce duc sângele la cele 2 branhii. Din partea posterioară a corpului, prin câteva vene sângele ajunge tot în aceste 2 vene cave.

Venele cave formează numeroase diverticule şi sunt acoperite de metanefridii care au aspectul unor saci, realizându-se astfel filtrarea sângelui ce merge la branhii. Chiar la baza branhiilor, venele cave formează 2 dilataţii cu pereţii musculoşi, numite inimi branhiale. Aceste inimi branhiale pompează sângele în branhii prin venele branhiale aferente. Din branhii, sângele oxigenat ajunge în auricule prin 2 vene branhiale eferente.

Din auricule, sângele e pompat în ventricul şi circuitul se reia.
Aparatul excretor – de tip metanefridian, constituit din 2 metanefridii mari ce au aspectul unor saci renali situaţi în regiunea viscerelor. Fiecare metanefridie comunică cu pericardul prin orificiul reno-pericardic, iar canalul excretor al fiecărei metanefridii se deschide în cavitatea paleală lângă orificiul anal.

Sistemul nervos – este foarte concentrat. Ganglionii nervoşi caracteristici moluştelor, în acest caz s-au concentrate foarte tare, rezultând o singură masă nervoasă situată în jurul esofagului şi protejată de capsula cefalică cartilagioasă.

Organele de simţ: – foarte bine dezvoltate în relaţie directă cu modul de viată al acestor animale. Sunt reprezentate prin ochi, statocişti, organe olfactive, gustative şi tactile.
Ochii – sunt cei mai mari din întreg regnul animal. Pot atinge diametrul de 40 cm. Globul ocular este împărţit de cristalin şi corpul ciliar într-o cameră anterioară şi o cameră posterioară.

Camera anterioară este limitată spre exterior de o cornee transparentă. Între cornea transparentă şi cristalin se găseşte irisul. Camera posterioară a ochiului este căptuştă de retină. De la retină pleacă prelungiri nervoase către ganglionul optic situate în spatele ochiului, iar de aici nervul optic către ganglionii cerebroizi. Retina este conversă.

Organele statice sunt reprezentate prin 2 statociste.
Organelle olfactive – reprezentate printr-o pereche de osfradii ce au apectul unor gropiţe şi sunt situate în spatele ochilor. Cu ajutorul lor, sepia, percepe calitatea ape ice intră în cavitatea paleală.
Organele gustative – organul subradular.
Organele tactile – reprezentate prin cellule sensitive dispuse pe întreaga suprafaţă a corpului, dar în special la nivelul braţelor.

Aparatul reproducător: – sexele sunt separate.
Aparatu reproducător mascul – reprezentat printr-un singur testicul de la care pleacă un canal deferent foarte lung, ce formează numeroase anse, apoi se deschide la nivelul veziculei seminale. După vezicula seminală, canalul deferent formează o altă dilataţie – prostata -, apoi rezervorul spermatic (sacul cu spermatofori). Nu există organ copulator (penis). Spermatoforii sunt luaţi de mascul cu ajutorul unui braţ specializat numit hectocotil, în cazul sepiei al 4 – lea braţ stâng, şi introduşi în cavitatea paleală a femelei.

Aparatul reproducător femel – reprezentat printr-un ovar. Din ovar, produsele genitale (ovulele), cad direc în cavitatea celomică, reprezentată în cazul de faţă prin pericard. În pericard se deschide oviductul format dintr-o porţiune anterioară dilatată (uter) şi o porţiune posterioară glandulară în care se deschid şi 2 glande albuminipare. Alături de orificiul uterului pot fi observate şi orificiile excretoare ale glandelor nidimentare. Secreţia glandelor nidimentare, împreună cu secreţia părţii terminale a oviductului, formează coaja oului.

Sistematică – după gradul de dezvoltare al cochiliei şi după numărul de branhii, cefalopodele se impart în următoarele subclase:
1.Subclasa Tetrabranchia (Exocochilia)
2.Subclasa Dibranchia (Endocochilia)

1. Subclasa Tetrabranchia – cuprinde cefalopode primitive ce respiră prin 4 branhii, inima este prevăzută cu 4 auricule, iar excreţia se realizează prin 4 metanefridii. Prezintă corpul protejat de o cochilie extenă, bine dezvoltată. În fauna actuală sunt foarte puţine specii ce aparţin acestui grup de cefalopode. Majoritatea speciilor cunoscute sunt fosile.
Ex: Nautilus pompilius.

2. Subclasa Dibranchia – respiră prin 2 branhii, inima este prevăzută cu 2 auricule, excreţia se realizează prin 2 metanefridii, iar cochilia fie dispare, fie se reduce foarte mult şi este acoperită de manta.
După numărul braţelor din jurul orificiului bucal, repezentanţii acestei subclase se impart în 2 ordine:

Ordinul Decapoda – în jurul orificiului bucal se găsesc 10 braţe (8 tentacule musculoase şi 2 tentacule prehensile). Pe laturile trunchiului se găsesc înotătoare. Cochilia este redusă, acoperită de manta.

Reprezentanţi:
Sepia officinalis

Sepiola rondeleti – are dimensiuni de 7 – 8 cm lugime. Corpul este rotunjit posterior, iar înotătoarele au aspectul unor lobi rotunjiţi ce nu se ating între ei posterior.
Rossia macrostoma – dimensiuni de 2 – 3 cm. Capul reprezintă jumătate din lungimea corpului. Ochii sunt foarte mari în raport cu restul corpului.

Loligo vulgaris – atinge 50 cm. Corpul foarte hidrodinamic, are aspectul unei torpile. Înotătoarele laterale se unesc posterior şi iau formă rombică.

Ordinul Octopoda – în jurul orificiului bucal se găsesc 8 braţe bucale identice. Pe laturile trunchiului nu există înotătoare, iar cochilia dispare.
Reprezentanţi:

Octopus vulgaris – caracatiţa. Cu braţele întinse atinge dimensiuni de până la 3m şi 15 kg. Pe partea ventrală a braţelor se găsesc ventuze nepedunculate dispuse pe 2 şiruri longitudinale. La bază, braţele sunt unite printr-o palmură puţin dezvoltată.

Eledone aldrovandi – se aseamănă cu caracatiţa, dar este mai mică, iar în lungul braţelor se găsesc ventuze pedunculate, dispuse pe un singur şir.

Argonauta argo – prezintă un puternic dimorphism sexual. Femela atinge dimensiuni de până la 20 cm, iar masculul de 1 cm. corpul femelei este acoperit de o cochilie fină, transparentă, pergamentoasă, necompartimentată. Această cochilie este secretată de tegumentul extermităţilor lăţite a 2 dintre braţele dorsale. În această cochilie, fmela depune ouăle, motiv pentru care cochilia este numită şi nacelă ovigeră.

Masculul prezintă un hectocotil de aproximativ 12 cm, detaşabil. Baza hectocotilului este groasă prevăzută cu aproximativ 100 de ventuze. Partea apicală a hectocotilului are aspectul unui bici. La maturitate, hectocotilul se detaşează de corp plecând cu spermatoforii în căutarea femelei

Clasa Scaphopoda

in Biologie/Enciclopedie by

Clasa Scaphopoda

Cuprinde un număr mic de moluşte ce au dimensiuni mici şi sunt în exclusivitate marine. Denumirea clasei provine de la forma de ţăruş a piciorului (scaphos – ţăruş; podos – picior). Corpul este protejat la exterior de o cochilie ce are aspectul unui colţ de elefant, însă deschis la ambele capete, motiv pentru care acest grup mai este numit şi Solenoconcha (solen – tub; concha – cochilie). Capul este redus, având aspecul unui bulb lipsit de tentacule, prevăzut însă cu un fascicul de filamente prehensile.
Reprezentant caracteristic: Dentalium dentalis – are dimensiuni cuprinse între 5 – 7 cm. Intreg corpul este protejat de o cochilie ce are aspectul unui colţ de elefant.

Morfologie externă:

Masa viscerală este foarte bine dezvoltată, conică, acoperită la exterior de 2 lobi ai mantalei foarte bine dezvoltaţi, ce se contopesc între ei prin marginile lor ventrale (caracter ce apropie acest grup de scoici). Cavitatea paleală este larg deschisă atât spre cap cât şi spre partea opusă în vârful masei viscerale.

Cochilia – alcătuită dintr-o singură bucată, nespiralizată ci doar puţin curbată, deschisă la ambele capete. Are forma unui fildeş de la elefant.

Capul – este situat în deschiderea largă a cochiliei. Este reprezentat aşa cum am mai precizat printr-un fel de bulb numit lob cefalic sau proboscis la extremitatea căruia se găseşte orificiul bucal înconjurat de lobi bucali. La baza proboscisului se găsesc 2 lobi tentaculiferi simetrici de la care pleacă numeroase prelungiri filamentoase măciucate numite tentacule filiforme sau captacule. Captaculele servesc ca organe tactile, dar şi ca organe de prindere a hranei. Tentaculele adevărate lipsesc.
Piciorul – este cilindric şi musculos, ascuţit la un capăt, unde are şi 2 lobi laterali. Are aspect de ţăruş sau lopată, fiind atât extensibil cât şi flexibil.

Organizarea internă:

Aparatul digestiv: începe cu orificiul bucal, urmează un bulb faringian prevăzut cu radulă şi cu falcă cornoasă dorsală (ca în cazul melcilor), apoi esofagul scurt şi stomacul slab diferenţiat. La nivelul stomacului se deschide hepatopancreasul. Stomacul se continuă cu intestinul, care formează câteva anse apoi se deschide în cavitatea paleală prin orificiul anal situat în urma piciorului.

Aparatul respirator – branhiile lipsesc, schimbul de gaze are loc la nivelul mantalei, dar şi la nivelul unor diverticule ale rectului. În cavitatea paleală, apa se mişcă datorită cililor ce căptuşesc faţa internă a mantalei.

Aparatul circulator – foarte slab dezvoltat. Inima apare doar schiţată ca o invaginaţie a peretelui dorsal al pericardului.

Aparatul excretor – reprezentat prin 2 metanefridii fără legătură cu pericardul, ce se deschid în cavitatea paleală de o parte şi de alta a orificiului anal.

Sistemul nervos: o pereche de ganglioni cerebroizi; o pereche de ganglioni pedioşi; o pereche de ganglioni parietali; o pereche de ganglioni paleali şi o pereche de ganglioni viscerali.

Reproducerea – sexele sunt separate. Gonada este unică situată pe partea dorsală a masei viscerale. Nu prezintă gonoducte. Eliminarea produselor genitale se realizează prin intermediul metanefridiei drepte cu care gonada realizează o legătură temporară (doar în perioada de reproducere).

Clasa Lamellibranchiata

Cuprinde moluşte adaptate la modul de nutriţie microfag.
Respiră cu ajutorul unor branhii alcătuite din lamele branhiale de unde şi denumirea grupului.
Corpul prezintă simetrie bilaterală nealterată, este în întregime protejat de o cochilie alcătuită din 2 valve legate între ele pe partea dorsală printr-un ligament. După constituţia cochiliei, clasa mai este denumită şi Bivalvia.

Capul a regresat până la dispariţie, motiv pentru care acest grup este denumit şi Acephala.
Piciorul are aspectul unei lame de topor, după acest caracter grupul fiind cunoscut şi sub denumirea de Pelecypoda.

Reprezentant caracteristic: Anodonta cygnea – scoica de baltă.
Are dimensiuni de până la 22 cm lungime, 9 cm lăţime, 8 cm grosime şi 600g. In mod frecvent, în natură sunt întâlniţi indivizi la care aceste dimensiuni sunt reduse la jumătate.

Cochilia este alcătuită din 2 valve simetrice, una stângă şi una dreaptă ce acoperă în întregime corpul animalului şi sunt legate între ele printr-un ligament elastic situat pe partea dorsală la nivelul unei porţiuni ce poartă numele de platou cardinal sau ţâţână. La alte specii de scoici, la nivelul platoului cardinal se pot remarca şi un număr de dinţi şi fosete prin intermediul cărora cele 2 valve se leagă foarte puternic una de cealaltă.

Partea anterioară a cochiliei este mai rotunjită şi mai bombată în comparaţie cu partea posterioară mai subţire şi mai ascuţită. Fiecare valvă prezintă pe partea dorsală, anterior câte o proeminenţă numită umbone. Vârful umbonelui se numeşte apex. De la baza umbonelui şi până la marginea valvelor pot fi remarcate numeroase striuri de creştere cu o dispoziţie concentrică.

Faţa internă a valvelor este concavă, acoperită cu sidef. La nivelul ei pot fi observate nişte zone mai mate ce constituie puncte de inserţie musculară şi sunt cunoscute sub denumirea de impresii sau impresiuni musculare. Impresiunile musculare ce pot fi remarcate pe faţa internă a valvelor sunt: impresia muşchiului adductor anterior, impresia muşchiului adductor posterior, impresia muşchiului protractor al piciorului, impresiile muşchilor retractori anteriori ai piciorului, impresia muşchiului retractor posterior al piciorului şi impresia muşchilor paleali.

După îndepărtarea valvelor, corpul scoicii rămâne acoperit doar de manta. Aceasta este alcătuită din 2 lobi lipiţi între ei doar pe partea dorsală a corpului. Aceşti 2 lobi ai mantalei delimitează cavitatea paleală sau camera matalei foarte bine dezvoltată. Cavitatea paleală comunică cu exteriorul prin 3 deschideri:

-Două dintre aceste deschideri sunt situate în regiunea posterioară a corpului pe linie medio-dorsală. Primul orificiu, mai mic, cu marginile netede, este numit sifon cloacal, iar imediat sub acesta se poate observa cel de-al 2 –lea orificiu, mai mare, cu marginile prevăzute cu numeroase papile, numit sifon branhial.

-A 3-a deschidere este situată antero-ventral şi prin ea este scos sau retras din|în cochilie piciorul.
Marginea lobilor mantalei este prevăzută cu numeroşi muşchi scurţi numiţi muşchi paleali cu ajutorul cărora se prind strâns de valvele cochiliei.

În cavitatea paleală poate fi observat piciorul situat antero-ventral, având aspectul unei lame de topor. Între baza anterioară a piciorului şi muşchiul adductor anterior se deschide în cavitatea paleală orificiul bucal. Pe laturile orificiului bucal pot fi observaţi palpii labiali în număr de 4, mari, triunghiulari cu întreaga suprafaţă acoperită de un epiteliu ciliat, bogat în celule mucoase.

Pe laturile şi în urma piciorului pot fi remarcate 2 branhii mari bine dezvoltate, fiecare branhie fiind alcătuită dintr-o lamă branhială externă şi o lamă branhială internă. În urma piciorului branhiile se sudează între ele prin baza lor pe linie mediană, dar se sudează şi de peretele mantalei, formând astfel un sept orizontal ce împarte cavitatea paleală în 2 etaje: un etaj dorsal, numit cavitate cloacală şi un etaj ventral, numit cavitate branhială.

Cavitatea cloacală comunică cu exteriorul prin sifonul cloacal, iar cea branhială prin sifonul branhial. Apa intră din exterior în cavitatea branhială prin sifonul branhial, este filtrată prin branhii şi ajunge în cavitatea cloacală de unde este eliminată la exterior prin sifonul cloacal.

Organizare internă:

Aparatul digestiv – este simplificat. Începe cu orificiul bucal, care se continuă direct cu un scurt esofag. Faringele cu radula lipseşte. Esofagul se continuă cu stomacul bine conturat de formă ovoidală, iar acesta cu intestinul ce se prezintă sub forma unui tub ce are aproximativ acelaşi diametru pe întregul său lumen. Intestinul realizează 3 anse, luând aspectul cifrei 8 apoi urcă spre partea dorsală a corpului, străbate pericardul, este înconjurat de ventricul ca de un manşon apoi se deschide în cavitatea cloacală prin orificiul anal situat în spatele muşchiului adductor posterior.

În prima ansă intestinală care urmează imediat stomacului, în peretele intestinului se formează un uluc separat aproape în întregime de lumenul intestinal. Acest uluc este denumit tiflosolis şi la nivelul său se găseşte stiletul cristalin de consistenţă gelatinoasă care conţine fermenţi digestivi. Capătul liber al stiletului cristalin este în permanenţă împins în stomac unde se dizolvă punând în libertate fermenţii digestivi.

Hepatopancreasul este unica glandă digestivă întâlnită la scoică şi este situata în jurul stomacului, comunicând cu acesta prin mai multe canale.

Aparatul circulator – este deschis. Inima este alcătuită dintr-un ventricul şi din 2 auricule, fiind înconjurată de un pericard bine dezvoltat. Din ventricul pleacă 2 aorte una anterioară şi una posterioară. Cea anterioară irigă intestinul, ficatul, glandele genitale, regiunea anterioară a mantalei, iar cea posterioară irigă recul, inima, sifoanele, muschiul adductor posterior etc.

Din ramificaţiile arterelor care devin foarte subţiri (capilare), sângele cade în lacune interstiţiale. Din aceste lacune sângele se adună într-un mare sinus venos situat chiar sub pericard. Acest sinus comunică prin valvula lui Kebers cu un sinus foarte bine dezvoltat şi situat în picior. Sinusul din picior sub influienţa reflexelor nervoase se umple cu sânge, piciorul devenind astfel turgescent.

Contractându-se piciorul, sângele este pompat o parte direct în inimă, altă parte la branhii, iar cea mai mare parte la metanefridii unde este curăţat. Din metanefridii sângele ajunge la branhii prin 2 artere branhiale, iar de aici prin 2 vene branhiale sângele ajunge la auricule. Din auricule sângele e pompat în ventricul si circuitul se reia.

Aparatul respirator – reprezentat prin 2 branhii.

Aparatul excretor – reprezentat prin 2 metanefridii modificate ce alcătuiesc organul lui Bojanus, situate pe partea dorsală a corpului, imediat sub pericard. Fiecare metanefridie are aspectul literei U culcat cu deschiderea spre înainte şi cu cele 2 ramuri plasate una desupra celeilalte. Ramura dorsală a metanefridiei este subţire, având pereţii simpli, căptuşiţi cu un epiteliu ciliat. Comunică cu cavitatea cloacală prin orificiul excretor situate în dreptul marginii anterioare a lamei branhiale interne. Ramul ventral este mult mai gros, prezintă un epiteliu puternic plisat şi comunică prin capătul liber cu pericardul prin orificiul reno-pericardic.

Sistemul nervos – este alcătuit dintr-o pereche de ganglioni cerebroizi situaţi chiar pe laturile gurii, apoi la baza piciorului 2 ganglioni pedioşi foarte apropiaţi între ei, iar lângă muşchiul adductor posterior 2 ganglioni viscerali. Ganglionii din cele 3 perechi sunt legaţi între ei prin conective cerebropedioase, respectiv, cerebroviscerale.

Aparatul reproducător: – sexele sunt separate. Gonadele sunt perechi, foarte bine dezvoltate şi sunt plasate între ansele tubului digestive. Fiecare gonadă se deschide separate în cavitatea cloacală prin câte un orificiu genital. Orificiile genitale sunt situate alături de cele excretoare.

Ouăle sunt depuse pe lamele branhiale externe. Spermatozoizii sunt eliminaţi în apă şi intră în cavitatea paleală a femelei prin sifonul branhial. Aici ovulele sunt fecundate. Din ou iese o larvă trocoforă, care apoi se transformă într-o larvă de tip glochidium. Aceste larve au valvele relativ dezvoltate, fiecare valvă fiind prevăzută pe partea ventrală cu câte un ţep foarte bine dezvoltat.

Ele sunt eliminate la exterior prin sifonul cloacal şi cad pe fundul apei. Aici stau cu valvele deschise. Astfel larva poate supravieţui 2 săptamâni. Dacă în acest interval prin preajma larvei trece un peşte, larva închide brusc valvele şi se agaţă de corpul peştelui cu ajutorul ţepilor. Ca o reacţie de aparare, peştele închistează larvele. În interiorul chisturilor, larvele se hranesc cu celule din corpul peştelui pe care le fagocitează cu ajutorul mantalei. După aproximativ 3 săptămâni, din chisturi ies mici scoici.

Sistematica bivalvelor:
Se realizează după mai multe criterii:

1. gradul de dezvoltare al muşchilor adductori – după acest criteriu bivalvele se impart în:
– dimiare: muşchiul adductor anterior la fel de bine dezvoltat ca muşchiul adductor posterior.
– anizomiare: muşchiul adductor anterior este mai slab dezvoltat decât cel posterior
– monomiare: muşchiul adductor anterior dispare, muşchiul adductor posterior bine dezvoltat.

2. după forma impresiei muşchilor paleali:
– integripaleate – impresia muşchilor paleali este paralelă cu marginea ventrală a valvelor.
– sinupaleate – impresia muşchilor paleali are aspectul literei S. Este întâlnită la speciile care au sifoanele bine dezvoltate.

3. după dentiţie:

– taxodontă – platoul cardinal este prevăzut cu numeroşi dinţi dispuşi ordonat pe ambele valve. Dinţii alternează cu fosete. Întâlnită la Arca; Scapharca etc.
– heterodontă – reprezentată prin dinţi puţini care nu sunt echivalenţi între ei. Uzual se pot observa 2 dinţi în mijlocul platoului cardinal numiţi dinţi cardinali, între care există o fosetă. Pe laturile platoului cardinal mai pot fi remarcaţi alţi 2 dinţi laterali Ex: Cardium.
– desmodontă – dinţii cardinali se contopesc într-o structură ce are aspectul unei linguri. Ex: Mya, Pholas.

– schizodontă – dinţii se prezintă sub forma unor lame, despicaţi în două sau dispuşi în formă de V.
– izodontă – dinţi puţini dispuşi simetric pe ambele valve, iar între dinţi sunt fosete ce corespund dinţilor de pe valva opusă.
– pahiodontă – dinţi puternici cu aspect de piroane pe o valvă, iar pe valva opusă, fosete adânci.
– disodontă – dinţii reduşi sau absenţi, pentru articularea valvelor este utilizat doar ligamentul.

4. după tipul branhiilor:

– protobranhiate – bivalve la care branhiile se prezintă în forma lor primitivă de ctenidie, fiind alcătuite dintr-un ax central şi din 2 şiruri de lamele branhiale. Sunt plasate în regiunea posterioară a corpului aproape de orificiul anal. Cilii de pe feţele laterale ale lamelelor branhiale vecine se îmbină între ei, solidarizând astfel lamelele între ele.

– filibranchiate – mărirea suprafeţei de respiraţie se realizează prin alungirea lamelelor branhiale care acum au luat aspect de filamente branhiale. În această situaţie, fiecare branhie este alcătuită dintr-un ax central lipit de corp şi din 2 şiruri de filamente lungi ce stau în cavitatea paleală.

Filamentele branhiale sunt solidare între ele datorită îmbinării cililor de pe suprafaţa lor. Datorită acestui lucru, fiecare şir de filamenta branhiale constituie o formaţiune numită lamă branhială. La unele specii, lungimea filamentelor branhiale depăşeşte înălţimea cavităţii paleale, astfel încât aceste filamente s-au îndoit în sus de la vârf. În acest caz, fiecare lamă branhială este constituită din 2 ramuri sau lamele: un ram (lamelă) descendent şi un ram (lamelă) ascendent sau reflectat.

Spaţiul dintre ramul descendent şi ramul ascendant se numeşte spaţiu interlamelar. Acest tip de branhii = filibranhii.
– eulamellibranchia – filamentele successive ale fiecărei lamele branhiale se leagă între ele nu prin intermediul cililor ca în cazul precedent, ci prin intermediul unor punţi de ţesut propriu prin care circulă sângele. Aceste punţi de ţesut propriu nu se formează doar între filamentele vecine ale aceleiaşi lamele ci şi între ramul ascendant şi ramul descendent.

În urma formării acestor punţi de ţesut iau naştere branhiile adevărate. Marginea ramului reflectat extern se lipeşte de peretele mantalei, iar marginea ramului reflectat intern se lipeşte de sacul visceral sau de picior. În spatele piciorului, marginile ramurilor reflectate interne se contopesc între ele dând naştere unui sept orizontal ce împarte cavitatea paleală în 2 etaje: unul dorsal (cavitatea cloacală) şi unul ventral (cavitatea branhială). Spaţiul interlamelar de la baza fiecărei lame branhiale se numeşte canal branhial, deci fiecare branhie prezintă câte un canal branhial extern şi un canal branhial intern.

– septibranchia – branhiile sunt reduse la un sept transversal străbătut de câteva orificii. Acest sept format de branhii împarte cavitatea paleală în 2 etaje ce comunică între ele prin 4 – 5 perechi de orificii.

1. Ordinul Protobranchia:
Cuprinde cele mai primitive bivalve. Respiră printr-o pereche de ctenidii. Metanefridiile servesc şi ca gonoducte.
Ex: Yoldia limatula.

2. Ordinul Filibranchia:

Respiră prin branhii filamentoase.
Ex: Arca noe – valvele foarte bine dezvoltate, simetrive, având contur aproximativ dreptunghiular. Umbonele foarte bine dezvoltat, deplasat anterior. Între umbonele de pe o valvă şi umbonele de pe valva opusă există un spaţiu plat, romboidal, numit arcă.

Mytilus galloprovincialis – popular midie. Culoarea neagră albăstruie. Cochilia este ascuţită anterior şi rotunjită posterior, marginea dorsală este curbată, iar cea ventrală dreaptă. Se fixează de substrat cu ajutorul bisusului.

Ostrea lamellosa – popular stridia. Cochilia ovală, la exterior cu numeroasestriuri de creştere ce au aspectul unor solzi. Se fixează de substrat prin valva stângă care e mai mare, mai bine dezvoltată.
Pecten maximus – conturul cochiliei este aproximativ circular. Stă pe substrat cu valva dreaptă mai bine dezvoltată. Pe suprafaţa valvelor pot fi observate 10 – 12 coaste radiare.
Pinna fragilis – atinge dimensiuni de până la 30 cm. Valvele au aspect de evantai.

3.Ordinul Eulamellibranchia
Respiră prin branhii adevărate.

Ex: Anodonta cygnea – scoica de baltă.

Unio pictorum şi Unio crassus – scoici de râu. Valvele groase, bine dezvoltate. Dentiţie schizodontă. La specia U. crassus valvele sunt mult mai groase decât la U. pictorum.
Cardium edule – cochilia este circulară, pe suprafaţa externă a valvelor pot fi observate numeroase coaste radiare. Dentiţia este heterodontă.

Solen marginatus – cochilia are aspectul unui mâner de briceag, cu dimensiuni de aproximativ 12 cm lungime şi 2 cm înălţime. Prezintă sifoane lungi.

Pholas dactylus – cochilia oval-alungită. Pe suprafaţa cochiliei se găsesc numeroase striuri concentrice şi striuri radiare care intersectându-se dau naştere la numeroşi dinţişori. Sapă găuri în substrat calcaros prin sfredelire. Este fosforescentă.

Teredo navalis – popular viermele corabiilor. Sapă galerii în lemn, fiind o specie xilofagă. Corpul are aspect viermiform cu masa viscerală, piciorul şi cochilia foarte reduse, dar cu sifoanele foarte bine dezvoltate. Fiecare valvă este prevăzută cu câte un dinte cu ajutorul căruia sapă în lemn. Animalul îşi secretă în jurul corpului un tub calcaros.

Petricola lithophaga – dimensiuni mici (1,5 – 2 cm). Pe suprafaţa valvelor prezintă lame concentrice şi striuri radiare cu ajutorul cărora sfredeleşte substratul calcaros.

Mya arenaria – scoica albă de nisip. Cochilia de culoare albă cu dimensiuni de până la 15 cm. Trăieşte îngropată în nisip, la exterior scotându-şi doar sifoanele care pot depăşi de până la 4X lungimea corpului.

Clasificarea gastropodelor

in Biologie/Enciclopedie by

Clasificarea gastropodelor:
Se realizează după conformaţia şi poziţia aparatului respirator. În funcţie de aceste criterii, gastropodele sunt grupate pe următoarele subclase:

I. Subclasa Prosobranchia
II. Subclasa Opistobranchia
III. Subclasa Pulmonata

I. Subclasa Prosobranchia: cuprinde specii acvatice, majoritatea marine, dar se cunosc şi specii care trăiesc în ape dulci sau terestre. Denumirea acestui grup (proso – înainte; branchia – branhie) provine de la faptul că branhiile împreună cu cavitatea paleală sunt situate în partea anterioară a corpului, înaintea inimii. Acest lucru este o consecinţă directă a fenomenului de torsiune a masei viscerale.

Tot o consecinţă a acestui fenomen o constituie şi faptul că, cordoanele (conectivele) nervoase sunt încrucişate. Din acest motiv, grupul este cunoscut şi sub denumirea de Streptoneura (streptos – răsucit; neuron – nerv).

După conformaţia aparatului branhial, a inimii, a aparatului excretor şi a piciorului, reprezentanţii acestei subclase au fost grupaţi în următoarele ordine:
1.Ordinul Diotocardia
2.Ordinul Monotocardia
3.Ordinul Heteropoda

1. Ordinul Diotocardia: cuprinde prosobanchiatele cele mai primitive. Din acest motiv unii autori îl denumesc şi Archaeogastropoda. În acest ordin sunt plasate prosobranchiate la care inima este alcătuită dintr-un ventricul şi 2 auricule. Corespunzător celor 2 auricule din structura inimii, aparatul respirator este reprezentat prin 2 branhii, iar cel excretor prin 2 metanefridii, metanefridia din partea dreaptă jucând şi rolul unui gonoduct. Branhiile sunt situate cu vârful spre înainte şi sunt ataşate de peretele corpului doar prin baza lor. Branhiile sunt alcătuite din 2 rânduri de foiţe branhiale.

Ex: Haliotis tuberculata – urechea de mare – prezintă cochilia slab spiralizată, ultima tură de spiră fiind foarte bine dezvoltată, iar peristomul foarte larg, motiv pentru care această cochilie seamănă cu o ureche. Pe marginea cochiliei există un rand de orificii prin care ies la exterior prelungiri tentaculiforme ale mantalei. Între picior şi manta există un pliu al tegumentului ce poartă numele de epipodiu. Epipodiul, formează în acest caz numeroase franjuri şi tentacule epipodiale. Piciorul este foarte bine dezvoltat, cu aspect de talpă, servind la fixarea de substrat.

Fissurella maxima – prezintă o cochilie ce are aspectul unui con, cu un orificiu în zona apexului. Prin acest orificiu iese la exterior un lob tubular al mantalei prin care circulă apa în cavitatea paleală.
Patella pontica – cochilia are aspectul unei pălării chinezeşti. Branhiile primare au dipărut complet, respiraţia realizându-se în acest caz cu ajutorul a numeroase branhii secundare plasate în şanţul paleal din jurul piciorului.

2. Ordinul Monotocardia: cuprinde prosobranchiate la care inima este alcătuită dintr-un ventricul şi un auricul. Corespunzător acestei constituţii a inimii, aparatul respirator este alcătuit dintr-o singură branhie, iar cel excretor, dintr-o singură metanefridie. Auriculul, branhia şi metanefridia din partea dreaptă (primitiv stângă) au dispărut. Branhia, în acest caz, este alipită pe toată lungimea axului ei de manta, şi este alcătuită dintr-un singur rand de foiţe branhiale.

Ex: Murex brandaris – are o cochilie bine dezvoltată, evolută cu peristom sifonostom şi cu bogate ornamentaţii ţepoase. Din glanda hipobranhială a acestei specii în antichitate era extrasă purpura. Este o specie carnivoră, hranindu-se cu scoici.
Rapana venosa – are o cochilie foarte bine dezvoltată, masivă. Peristomul sifonostom. Specie carnivoră, originară din apele din jurul Japoniei, de unde s-a răspândit şi în Marea Neagră, unde se hrăneşte cu midii şi stridii.

Conus textile – cochilie masivă de până la 11 cm. peristomul se prezintă sub forma unei fante lungi şi înguste. Prezintă un sifon paleal. Capul se prelungeşte într-o trompă bine dezvoltată. Ochii se găsesc la jumătatea tentaculelor. Muşcătura este veninoasă, mortală pentru om.
Cyprea tigris – ghiocul – originară din Oceanul Indian. Cochilia este involută, iar peristomul se prezintă sub forma unei fante longitudinale, prevăzute cu numeroşi dinţişori mici. Cochilia are aspect de porţelan.

Buccinum undatum – specie rapitoare de dimensiuni mari – 11 cm.
Nassa reticulata – specie de dimensiuni mici, comună în M. Neagră. Cochilia prezintă numeroase şanţuri circulare şi longitudinale, care intersectându-se îi dau un aspect reticulat. În cochiliile goale ale acestei specii trăieşte pagurul Diogenes.

Janthina fragilis – specie pelagică. Cu ajutorul unei secreţii produsă de un pliu al mantalei îşi construieşte un flotor (plutitor) spumos de care se agaţă, plutind deci fără a depune nici cel mai mic efort.

Entoconcha mirabilis specie parazită în interiorul unor specii de castraveţi de mare (Holoturii). Din cauza vieţii parazitare corpul acestui melc seamănă foarte bine cu un vierme, cochilia şi majoritatea organelor reducându-se până la dispariţie. Este o specie hermafrodită, dar din când în când mai apar şi masculi pigmei. Din oul fecundat iese o larvă trocoforă tipică la care se pot vedea schiţe ale piciorului şi ale cochiliei.

3. Ordinul Heteropoda: cuprinde prosobranchiate monotocarde adaptate la viaţa pelagică. Această adaptare s-a realizat în 2 direcţii: în direcţia reducerii greutăţii specifice (reducerea puternică a cochiliei, îmbibarea corpului cu o mare cantitate de apă, astfel încât greutatea specifică a corpului să fie cât mai apropiată de greutatea specifică a apei) şi în direcţia înotului (diferenţierea piciorului în părţi cu funcţii şi constituţie morfologică diferită).

Piciorul se diferenţiază în 2 părţi – una anterioară cu aspect de lamă verticală numită propodiu şi una posteroară, alungită şi lăţită ca o coadă, numită metapodiu. Mişcarea corpului este realizată prin mişcările ondulatorii ale propodiului. Datorită faptului că, corpul acestor animale se îmbibă cu o mare cantitate de apă, heteropodele au devenit animale transparente. Corpul are o formă hidrodinamică, fiind în general cilindric, cu capul prelungit într-o trompă, prevăzut cu 2 tentacule la baza cărora se găsesc ochii. Masa viscerală este foarte redusă. Animalul înoată cu masa viscerală în jos şi cu propodiul în sus, deci răsturnat (“pe spate”).

Ex: Carinaria mediterranea – are aspect fusiform, corpul este transparent de dimensiuni mari (poate atinge dimensiuni de până la 53 cm lungime). Anterior capul se prelungeşte într-o trompă în vârful căreia se deschide la exterior orificiul bucal, iar la baza căreia se pot observa 2 tentacule. La baza tentaculelor se găsesc 2 ochi. Cochilia este foarte regresată, subţire. Masa viscerală regresată, încojurată de numeroase filamente branhiale. Propodiul se prezintă sub forma unei lame verticale cu o mică ventuză în vârf, iar metapodiul sub forma unui lob posterior uşor aplatizat latero-lateral. Specie răpitoare.

Pterotrachea coronata – corpul hidrodinamic, fusiform, transparent. Atinge dimensiuni de până la 28 cm lungime. Ca şi la specia precedentă capul se prelungeşte într-o trompă în vârful căreia se găseşte orificiul bucal, însă la baza trompei se găsesc doar 2 ochi, tentaculele dispar. Filamentele branhiale sunt dispuse în jurul anusului sub formă de tufă. Masa viscerală este foarte redusă şi pătrude în picior, putând totuşi fi observată prin transparenţa acestuia ca o formaţiune mai închisă la culoare numită nucleus. Cochilia, mantaua şi cavitatea paleală au dipărul. Metapodiul se prelungeşte cu un apendice filiform. Specie răpitoare.

II. Subclasa Opistobranchia – grupează gastropode la care masa viscerală suferă un fenomen de detorsiune cu 90 grade spre poziţia iniţială. Deci fenomenul de detorsiune al masei viscerale are loc în sensul acelor de ceasornic, de la stânga la dreapta. În urma acestui fenomen branhia stângă (primitive dreaptă) ajunge din nou să fie plasată pe partea dreaptă a corpului, dar nu posterior aşa cum era plasată iniţial, ci lateral.

În urma acestui process, branhia ajunge să fie plasată în urma inimii (opistein – în urmă; branchia – branhie). Tot ca o conseciţă a detorsiunii, multe dintre speciile aparţinând acestui grup şi-au recăpătat simetria bilaterală. Cordoanele nervoase nu mai sunt încrucişate, ci au redevent paralele şi simetrice.

În cazul acestor animale, procesul de detorsiune este strâns legat de schimbarea modului de viaţă. Ele au început să-şi caute hrana într-un mod activ, ceea ce a dus la dezvoltarea pe laturile piciorului a unor pliuri numite parapode, cu ajutorul cărora aceste animale au început să înoate. Ca o consecinţă a deplasării prin înot, cochilia s-a redus foarte mult, iar masa viscerală, ca şi în cazul unor heteropode a intrat în picior.

Deoarece deplasarea prin înot necesită o mare cantitate de energie, branhia unică nu mai este suficientă pentru respiraţie în noile condiţii, deci la aceste animale, schimbul de gaze respiratorii se realizează şi prin tegument, iar în unele cazuri din pliuri ale tegumentului s-au constituit branhii secundare.

O dată cu dezvoltarea parapodelor, la formele care se târăsc pe substrat, talpa piciorului se mai păstrează, dar la formele înotătoare aceasta dispare.
În regiunea cefalică pot fi remarcate 1 sau 2 perechi de tentacule. Acestea sunt organe tactile (mai ales prima pereche) sau organe olfactive, uneori modificate (în special perechea a 2-a şi denumite rinofore).
Sunt specii hermafrodite, majoritatea marine.

Clasificarea opistobranchiatelor:
1. Ordinul Tectibranchia
2. Ordinul Nudibranchia
3. Ordinul Pteropoda

1. Ordinul Tectibranchia – branhia este acoperită de pliurile laterale ale piciorului (de parapode). De la această caracteristică vine şi numele acestui ordin – tectum = acoperiş; branchia = branhie.
Grupează opistobranchiate la care masa viscerală este bine dezvoltată şi spiralată, adesea acoperită de o cochilie. Pe partea dreaptă a corpului poate fi remarcată o branhie cu vârful orientat spre înapoi, protejată de parapode.

Pleurobranchus aurantiacus – corpul are contur aproximativ oval, fiind uşor aplatizat dorso-ventral. Atinge dimensiuni de până la 7 cm lungime. Cochilia, slab dezvoltată, subţire, este în întregime acoperită de manta. Masa viscerală pătrunde uşor în picior. Piciorul bine dezvoltat, adaptat la deplasarea prin târâre, nu formează parapode. Pe partea dreaptă a corpului poate fi observată o branhie bipectinată cu vârful orientat spre înapoi şi cu axul lipit de corp. Intre cap şi picior, pe partea dreaptă se deschide la exterior orificiul genital hermafrodit, iar în urma acestuia, înaintea branhiei, orificiul excretor. Deasupra branhiei poate fi remarcat orificiul anal.

2. Ordinul Nudibranchia – cuprinde specii la care masa viscerală a intrat în întregime în picior. Cavitatea paleală, mantaua, cochilia şi branhia au dispărut. Pe suprafaţa corpului pot fi remarcate branhii secundare necoperite, caracteristică care dă numele acestui ordin (nudi – gol, branchia – branhie). Aceste branhii, ca şi tentaculele, sunt retractile. Aspectul general al acestor gastropode este acel al unui limax. Simetria corpului aproape devine perfect bilaterală, doar orificiul genital şi cel excretor sunt plasate asimetric pe partea dreaptă a corpului.

Dendronotus arborescens: are dimensiuni de aproximativ 5 cm lungime. Corpul este alungit, fusiform. Capul este protejat dorsal de un scut cephalic, provenit din contopirea perechii a 2 – a de tentacule (rinoforele). Pe partea dorsală a corpului pot fi remarcate numeroase branhii secundare ce au aspectul unor excrescenţe tegumentare puternic ramificate şi retractile.

3.Ordinul Pteropoda – grupează opistobranchiate ce duc o viaţă pelagică, fiind adaptate la înot.
Adaptarea la acest mod de viaţă se realizează ca şi în cazul heteropodelor prin reducerea până la dispariţie a cochiliei. Piciorul, în acest caz, îşi dezvoltă foarte puternic parapodele, acestea luând aspectul unor aripi (pteron – aripă; podos – picior) ce bat ritmic apa, motiv pentru care, popular, aceste animale sunt denumite şi fluturi de mare. Branhia, în cazul în care există, este situată pe partea dreaptă a corpului sau posterior.

Gura este larg deschisă ca o pâlnie fiind adesea prevăzută cu cârlige. În unele cazuri stomacul este prevăzut cu fălci chitinoase pentru mestecat ce funcţionează ca o moară gastrică. Organele de simţ sunt reprezentate printr-o pereche de tentacule la speciile ce au cochilie sau prin 2 perechi la speciile unde cochilia a dispărut.

Clione limacina – îngeraşul de mare. Are dimensiuni de aproximativ 3 cm şi o culoare roşie, intensă. Corpul este uşor alungit, cu 2 parapode laterale foarte bine dezvoltate. Cochilia, mataua, cavitatea paleală şi branhiile au dispărut. Trăieşte în bancuri immense ce constituie o importantă sursă de hrană pentru balene.

III. Subclasa Pulmonata
Caracterele esenţiale ale pulmonatelor derivă din adaptarea lor la viaţa terestră. Strămoşii acestui grup sunt prosobranchiatele monotocarde. În procesul de adaptare la viaţa terestră partea dorsală a cavităţii paleale s-a vascularizat puternic, îndeplinind rolul unui plămân, iar branhia a dispărut.

Deschiderea largă a cavităţii paleale se îngustează şi se transformă în pneumostom. Ca şi în cazul prosobranchiatelor, plămânul este situate înaintea inimii
Clasificarea pulmonatelor:
1. Ordinul Basommatophora
2. Ordinul Stylommatophora

1. Ordinul Basommatophora – cuprinde specii cu o singură pereche de tentacule, iar ochii sunt situaţi la baza acestora (basis – baza; omma – ochi; forein – a purta). Cele mai multe specii sunt secundar acvatice, respiraţia realizându-se însă tot prin plămân care fixează oxigenul din apă (Limnaea) sau prin branhii secundare (Planorbis). În unele cazuri (Limnaea), tentaculele sunt puternic lăţite, subţiri şi foarte bine vascularizate schimbul de gaze respiratorii avâd loc şi la nivelul lor.

Limnaea stagnalis – popular melcul de mâl. Are o cochilie helicoidală, ascuţită la vârf. Are dimensiuni de 3 – 4 cm. Nu are branhii. Tentaculele sunt late şi subţiri. Este gazdă intermediară pentru F. hepatica.

Planorbis corneus – cochilia este senestră spiralizată într-un singur plan, având aspectul unui disc cu diametrul de 3 – 4 cm. Respiră prin branhii secundare.

2. Ordinul Stylommatophora – cuprinde specii ce posedă 2 perechi de tentacule. Ochii se găsesc plasaţi în vârful perechii a 2 – a de tentacule (stylos – trunchi, coloana, cu sens de tentacul; omma – ochi; forein – a purta).
Helix pomatia – melcul de livadă.

Limax cinereo-niger – atinge dimensiuni de până la 12 – 15 cm. Cochilia este redusă la o lamă acoperită de un scut rugos. Pneumostomul este situat în treimea poasterioară a scutului mantalei.
Arion ater – se aseamănă foarte bine cu limaxul, dar pneumostomul este plasat în treimea anterioară a scutului mantalei.

Încrengătura Mollusca

in Biologie/Enciclopedie by

Încrengătura Mollusca

Cuprinde animale cunoscute sub diverse denumiri populare: melci, scoici, sepii, caracatiţe etc. caracteristica principală a acestor animale este corpul lor moale, de unde şi denumirea grupului (molluscus – moale).

Caractere generale:
– corpul prezintă simetrie bilaterală.
– corpul este alcătuit din 3 părţi principale: cap, picior şi masă viscerală; corpul este în mod secundar nesegmentat, la originea moluştelor fiind strămoşi segmentaţi.

– Capul este bine dezvoltat la majoritatea moluştelor, este slab dezvoltat la amfineure şi la scafopode, iar la scoici (bivalve) dispare în totalitate.

– Piciorul – se găseste de regulă pe partea ventrală a corpului, sub masa viscerală, fiind un organ musculos utilizat la deplasare. Forma piciorului diferă în funcţie de grupele de moluşte. Astfel la melci (gastropode), piciorul are aspect de talpă, la scoici (bivalve) are aspect de lamă de topor, la scafopode are aspect de ţăruş, iar la caracatiţă, sepie, etc., partea anterioară a piciorului se transformă într-un sifon, iar partea sa posterioară într-o coroană de braţe prevăzute cu ventuze, plasate în jurul orificiului bucal.

– Masa viscerală – are în general aspectul unui sac în care sunt adăpostite organele interne (atât cele de nutriţie cât şi cele de reproducere). Este acoperită de un pliu al tegumentului cunoscut sub denumirea de palium sau manta. Între manta şi peretele corpului se delimitează astfel un spaţiu cunoscut sub denumirea de camera mantalei sau cavitate paleală. În cavitatea paleală se găsesc branhiile, orificiile excretoare, orificiile genitale şi orificiul anal.

La exteriorul corpului, mantaua secretă cochilia de natură calcaroasă ce poate avea diverse forme. Astfel, la poliplacofore, cochilia este alcătuită din mai multe plăci, la aplacofore cochilia lipseşte, la melci cochilia este de formă columelară, la scoici este alcătuită din 2 valve, la sepie este mult redusă, acoperită de manta, iar la caracatiţă dispare.

În secţiune transversală, cochilia este alcătuită din 3 straturi dispuse de la exterior spre interior astfel: periostracum, ostracum şi hipostracum.
Periostracumul este subţire, alcătuit dintr-o substanţă organică numită conchiolină, înrudită cu chitina. Poate fi divers pigmentat, el fiind pătura care dă culoare cochiliei.

Ostracumul este alcătuit din conchiolină şi carbonat de calciu. Structural este alcătuit din numeroase prisme dispuse perpendicular pe suprafaţa cochiliei.

Hipostracumul – se sprijină direct pe manta. Este alcătuită din lamele calcaroase ce alternează cu lamele de conchiolină. Dispoziţia acestor lamele permite difracţia luminii, iar popular, hipostracumul este cunoscut şi sub denumirea de sidef.

Clasificarea moluştelor – se realizează după forma cochiliei. Astfel, în funcţie de acest criteriu, moluştele sunt grupate în următoarele clase:

1. Clasa Polyplacophora – prezintă cochilia alcătuită dintr-un şir longitudinal de plăci.

2. Clasa Monoplacophora – au cochilia alcătuită dintr-o singură placă.

3. Clasa Aplacophora – moluşte la care cochilia liseşte, iar aspectul general al corpului este acela al unui vierme.

4. Clasa Gastropoda – moluşte ce au cochilia rasucită în spirală şi piciorul sub formă de talpă.

5. Clasa Scaphopoda – piciorul are aspect de ţăruş, iar cochilia, aspectul unui dinte de elefant şi este deschisă la ambele capete.

6. Clasa Bivalvia – au cochilia alcătuită din 2 valve, iar respiraţia se realizeză cu ajutorul unor branhii alcătuite din lamele.

7. Clasa Cephalopoda – cochilia la cele primitive este bine dezvoltată, externă, iar la cele evoluate, cochilia, este redusă, internă sau dispare. Piciorul este transformat într-o coroană de braţe situate în jurul gurii.

1.Clasa Polyplacophora:

Grupează moluşte inferioare la care cochilia este alcătuită dintr-un şir longitudinal de plăci. Alături de monoplacofore şi aplacofore, aceste moluşte au constituit un grup cunoscut sub numele de Amphineura. Această denumire provine de la modul de organizare al sistemului nervos, care în acest caz este constituit dintr-un inel nervos periesofagian de la care pleacă cordoane nervoase în tot lungul corpului. Această constituţie a sistemului nervos aminteşte de sistemul nervos întâlnit la viermii inferiori.

Reprezentant caracteristic: Lepidochiton cinereus

– corpul este uşor aplatizat dorso-ventral, conturul corpului fiind oval. Dorsal, corpul este acoperit de o cochilie alcătuită din 8 plăci, articulate mobil între ele, imbricate. Fiecare placă, cu excepţia primei prezintă câte un vârf numit apex ce este orientat către partea posterioară. Cochilia nu acoperă în întregime partea dorsală a corpului, fiind mărginită de un pliu al mantalei cunoscut sub denumirea de perinotum (peri – în jur; notum – spate).

Pe partea ventrală a corpului poate fi remarcat capul la nivelul căruia se deschide la exterior orificiul bucal şi piciorul, limita dintre aceste 2 formaţiuni fiind marcată de un şanţ transversal. Piciorul are aspect de talpă. În partea posterioară a piciorului se deschide la exterior orificiul anal. În jurul piciorului se află un şanţ paleal. La nivelul acestui şanţ paleal se găsesc numeroase branhii, iar posterior câte un orificiu genital şi excretor pe fiecare parte a corpului.

După cum se poate remarca, corpul acestor animale reprezintă expresia adaptării la un mediu în care apa este în continuă mişcare. Astfel aceste animale se fixează puternic de stânci cu ajutorul piciorului şi al şanţului paleal care funcţionează ca nişte ventuze. Dacă totuşi animalele sunt desprinse de pe substrat, atunci ele se protejează strângându-se ghem, cu partea dorsală acoperită de plăci, la exterior.

Organizare internă:
Aparatul digestiv: alcătuit din tubul digestiv şi din glandele anexe (glandele salivare şi hepatopancreasul).

Tubul digestiv începe cu orificiul bucal situat pe partea ventrală a capului. Acesta comunică cu un scurt faringe. Pe planşeul faringelui se găseşte limba, numită şi odontofor. Pe suprafaţa limbii există o pătură cornoasă prevăzută cu numeroşi dinţişori. Această pătură este cunoscută sub denumirea de radulă. Pe plafonul faringelui, opus radulei există câţiva dinţi chitinoşi mai puternici ce ajută la triturarea hranei. Tot la nivelul faringelui se deschid 2 glande salivare. Faringele se continuă cu esofagul care este scurt, iar la limita dintre faringe şi esofag se găsesc orificiile a 2 glande zaharoase a căror secreţie transformă substanţele amilacee în glucoză.

După esofag urmează stomacul scurt şi lat, la nivelul căruia se deschid cei 2 lobi ai hepatopancreasului prin mai multe orificii. Stomacul se continuă cu intestinul, care datorită regimului de viată ierbivor al animalului este foarte lung (de aproximativ 4X mai lung decât corpul animalului), formând numeroase anse. Partea terminală a intestinului constituie rectul care se deschide la exterior prin orificiul anal.
Aparatul respirator – reprezentat prin branhii bipectinate situate în şanţul paleal din jurul piciorului. Numărul de branhii variază între 3 – 80 perechi.

Aparatul circulator – este deschis. Inima este situată în partea posterioară a corpului, deasupra intestinului, înconjurată de pericard, fiind alcătuită dintr-un ventricul şi 2 auricule. Sângele oxigenat de la branhii vine în auricule prin venele branhiale. Din auricule sangele ajunge în ventricul de unde este pompat într-o aortă ce pleacă spre partea anterioară a corpului. Aorta se deschide în câteva sinusuri formate în jurul principalelor organe, scăldând aceste organe. Din sinusuri, sângele ajunge la rinichi (organul lui Bojanus) apoi la branhii prin 2 artere branhiale.

Aparatul excretor: reprezentat prin 2 metanefridii foarte bine dezvoltate, cu aspect de sac situate pe părţile laterale ale corpului. Fiecare metanefridie comunică cu exteriorul prin câte un orificiu excretor, orificii situate în şanţul paleal pe laturile corpului, în dreptul plăcii cu numărul 7, iar cu pericardul prin câte un orificiu reno-pericardic.

Organele de simţ: datorită modului de viată semifixat, ochii, statocistele şi tentaculele dispar. Pe suprafaţa dorsală a corpului se întâlnesc numeroşi muguri epiteliali cunoscuţi sub numele de estete. Acestia au un rol tactil important percepând mişcarea valurilor.

Sistemul nervos: format dintr-un inel nervos perifaringian de la care pleacă 4 cordoane nervoase longitudinale ce se întind în tot lungul corpului. Dintre aceste 4 cordoane, 2 sunt situate deasupra şanţului paleal şi sunt numite cordoane paleoviscerale, iar 2 sunt situate în picior fiind numite cordoane pedioase. Cordoanele paleoviscerale se unesc unul cu altul într-o buclă deasupra orificiului anal.

Aparatul reproducător: sexele sunt separate. Glanda genitală (ovarul sau testiculul) este unică provenită din contopirea a 2 glande simetrice. De la această glandă pleacă 2 conducte genitale (oviducte sau spermiducte) care se deschid la exterior în şanţul paleal pe laturile corpului, în dreptul placii 6 a cochiliei.

Dezvoltarea: din ouă ies nişte larve prevăzute cu 2 coroane ecuatoriale de cili, numite larve trocofore. După o scurtă viaţă pelagică aceste cad la fundul apei unde se transformă în adulţi.

Clasa Monoplacophora:

Grupeaza moluste la care cochilia este alcatuita dintr-o singura placa. Sunt considerate fosile vii.
Reprezentant caracteristic: Neopilina galathaea

Morfologie externa:
Corpul este usor aplatizat dorsoventral acoperit in intregime cu o cochilie cu aspect de palarie chinezeasca cu dimensiuni cuprinse intre 3-4 cm in diametru. Varful cochiliei se numeste apex si este situat excentric către marginea anterioară a cochiliei. De la apex şi până la marginea cochiliei pot fi remarcate numeroase striuri de creştere dispuse concentric. Pe faţa ventrală a corpului poate fi observat piciorul care are aspect de talpă şi este înconjurat de un şanţ paleal circular. În acest şanţ înaintea piciorului se găseşte gura, iar în urma lui orificiul anal. Gura este mărginită de o buză anterioară şi de una posterioară.

Înaintea buzei anterioare pot fi remarcate 2 tentacule preorale cu rol senzitiv. De la buza anterioară, lateral, pleacă 2 lobi foarte bine dezvoltaţi ce constituie velumul. De la buza posterioară tot lateral pleacă 2 tufe de tentacule prehensile. Acestea împreună cu velumul constituie un aparat de adunat particule mărunte de hrană. Pe laturile corpului în şanţul paleal pot fi observate 5 perechi de branhii.
Organizarea interna

Aparatul digestiv-incepe cu orificiul bucal, se continua cu faringele la nivelul caruia exista o radula foarte bine dezvoltata. Ca si in cazul grupului precedent la nivelul faringelui se deschid doua glande salivare. Faringele formeaza si 2 mici diverticule care se pare ca au acelasi rol cu glandele zaharoase. Urmeaza esofagul, apoi stomacul si intestinul care este foarte lung formand numeroase anse. Intre stomac si intestin se formeaza un cec dorsal in care se gaseste stiletul cristalin (formatiune cu un rol important in digestie sub forma de bastonas de consistenta gelatinoasa care contine fermenti digestivi). Intestinul se continuă cu rectul ce se deschide la exterior prin orificiul anal.

Aparatul respirator – reprezentat prin 5 perechi de branhii.
Aparatul circulator – este deschis. Inima alcătuită din 5 perechi auricule şi din 2 ventricule dispuse simetric.
Aparatul excretor: este reprezentat prin 6 perechi de metanefridii dispuse metameric.
Aparatul reproducător: sexele sunt separate. Gonadele sunt în număr de 2 perechi, caz unic în lumea moluştelor.

Clasa Aplacophora

Corpul este total lipsit de cochilie, cu aspect viermiform, nesegmentat. Capul este slab schiţat, limita dintre cap şi picior fiind reprezentată printr-un şanţ transversal puţin adânc. Datorită aspectului pe care-l are corpul, acest grup este cunoscut şi sub denumirea de Solenogastra (solen – cilindru; gaster – abdomen).

Gura şi anusul se găsesc la cele 2 extremităţi ale corpului, terminal sau uşor subterminal pe faţa ventrală a corpului. Şanţul paleal poate fi întâlnit în diverse grade de dezvoltare. Astfel la unele specii acest şanţ poate fi remarcat pe partea ventrală a corpului întinzându-se între gură şi orificiul anal (Proneomenia). La alte specii şanţul paleal este mai slab dezvoltat putând fi observat doar în regiunea posterioară a corpului, iar în unele cazuri, şanţul poate să dispară în totalitate (Chaetoderma).

La speciile unde şanţul paleal este bine dezvoltat, piciorul poate fi observat sub forma unui pliu ca o creastă situată pe fundul şanţului paleal. La speciile unde şanţul paleal a dispărut, dispare şi piciorul.

La extremitatea posterioară a corpului şanţul paleal este uşor lărgit formând un cloac branhial la nivelul căruia se găsesc branhiile şi se deschid orificiile excretoare şi orificiul anal. Epiteliul şanţului paleal este ciliat.

Organizare internă:
Aparatul digestiv: este drept, începând cu orificiul bucal şi terminându-se cu cel anal. În multe cazuri intestinul prezintă buzunare laterale dispuse regulat.

Aparatul respirator: slab dezvoltat, deseori lipseşte, schimbul de gaze fiind realizat la nivelul tegumentului. Atunci când există, branhiile sunt localizate la nivelul cloacului branhial şi sunt reprezentate fie prin simple pliuri tegumentare sau prin tufe de filamente respiratorii. La Chaetoderma se găsesc 2 ctenidii situate de o parte şi de cealaltă a orificiului anal.

Aparatul circulator – slab dezvoltat în corelaţie cu aparatul respirator. Inima este situată lângă cloac, fiind alcătuită dintr-un ventricul şi un auricul.

Aparatul excretor – reprezentat prin 2 metanefridii care însă s-au specializat la eliminarea produselor genitale, funcţionând deci ca nişte gonoducte.

Sistemul nervos – are aceeaşi constituţie ca şi în cazul grupelor precedente cu deosebirea că pe inelul nervos şi pe connective apar ganglioni: ganglioni cerebroizi, ganglioni pedioşi şi mai multe perechi de ganglioni viscerali.

Aparatul reproducător – sunt specii hermafrodite. Dezvoltarea are loc prin metamorfoză: din ouă ies larve trocofore. La un moment dat aceste larve îşi schiţează 7 plăci calcaroase, apoi îşi pierd aceste plăci şi se transformă în adulţi.

Clasa Gastropoda: grupează moluşte cunoscute sub denumirea populară de melci.
Cea mai importantă caracteristică a acestui grup de moluşte o constituie asimetria corpului. Această asimetrie constituie o alterare a simetriei bilaterale primare ce se datorează unui process numit torsiune prin care masa viscerală se răsuceşte cu 180 grade de la dreapta la stânga. Concomitent cu procesul de torsiune, masa viscerală se răsuceşte în spirală fie de la stânga la dreapta, fie de la dreapta la stânga, accentuând astfel asimetria.

În urma procesului de torsiune, cavitatea paleală, branhiile, orificiile genitale, orificiile excretoare şi orificiul anal, ajung să fie plasate înaintea masei viscerale. În interiorul masei viscerale, datorită torsiunii, tubul digestiv ia aspectul literei “U”, iar cordoanele nervoase se încrucişează luând aspectul literei “X” fenomen cunoscut sub numele de streptoneurie sau chiastoneurie.
Reprezentant caracteristic: Helix pomatia (melcul de livadă) – specie comună în România, întâlnită în special în locuri umbroase şi umede cu solurile bogate în calcar.

Corpul este alcătuit ca şi la restul moluştelor din cap, picior şi masă viscerală.
Capul este situat anterior, fără a fi clar delimitat de picior. Limita dintre cap şi picior este marcată pe partea ventrală de poziţia orificiului glandei pedioase, iar pe partea laterală-dreaptă, de poziţia orificiului genital hermafrodit.

Anterior, uşor ventral, se deschide la exterior orificiul bucal înconjurat de 3 buze din care 1 este ventrală şi 2 latero-dorsale. Chiar deasupra buzelor latero-dorsale pot fi remarcate 2 tentacule mai mici numite şi tentacule labiale, iar în spatele lor 2 tentacule mai bine dezvoltate, în vârful cărora se găsesc ochii. Din acest motiv aceste tentacule se numesc tentacule oculare.

Piciorul – are aspect de talpă fiind alcătuit aproape în întregime din muşchi.
Masa viscerală: situată deasupra piciorului are aspectul unui con răsucit în spirală.

Mantaua acoperă în întregime masa viscerală. Marginea mantalei este indicată printr-o porţiune mai îngroşată numită brâul mantalei. La nivelul brâului mantalei, pe partea dreaptă a corpului se poate remarca un orificiu prin care camera mantalei comunică cu exteriorul. Acest orificiu e cunoscut sub numele de pneumostom.

Mantaua secretă la exterior cochilia.
Cochilia este alcătuită din 4,5 ture de spiră. Toate turele de spiră sunt vizibile la exterior, acest tip de cochilie fiind numit – cochilie evolută. În unele cazuri (ex. ghiocul – Cypraea tygris), ultima tură de spiră a cochiliei este foarte bine dezvoltată, astfel încât această tură acoperă în întregime celelalte ture de spiră, la exterior fiind vizibilă doar ea; acest tip de cochilie – cochilie involută.

Spiralizarea cochiliei se realizează în jurul unui ax numit columelă şi are loc de la stânga la dreapta – acest tip de cochilie este numită dextră. La unele specii (ex. Planorbis), spiralizarea cochiliei poate avea loc de la dreapta la stânga, acest tip de cochilie fiind numită senestră. Liniile dintre turele de spiră se numesc linii de sutură.

Deschiderea cochiliei poartă numele de peristom sau apertură. În cazul melcului de livadă, marginea peristomului este întreagă, acest tip de peristom fiind numit holostom. În alte situaţii (ex. Murex), marginea peristomului se prelungeşte într-un sifon, acest tip de peristom fiind numit sifonostom. Chiar la baza peristomului poate fi remarcat un mic orificiu numit ombilic.

Formarea cochiliei: la marginea mantalei există un şanţ numit şanţul mantalei, alături de un brâu glandular. Epiteliul şanţului mantalei secretă periostracumul, iar epiteliul brâului glandular ostracumul. Hipostracumul este secretat de întreaga suprafaţă a mantalei.

Organizarea internă:
Aparatul digestiv: – începe cu orificiul bucal care se continuă cu faringele. Acesta este musculos, bine dezvoltat, cunoscut şi sub denumirea de bulb faringian. Pe planşeul bulbului faringian (ventral) se găseşte limba numită şi odontofor, acoperită de o formaţiune cornoasă cu numeroşi dinţişori, cu aspect de pilă, cunoscută sub denumirea de radulă.

Opus radulei, deci pe plafonul faringelui (dorsal) poate fi remarcată o falcă cornoasă cu aspect de semilună, pe suprafaţa căreia pot fi observate 5 – 7 coaste transversale. Această falcă cornoasă, împreună cu radula serveşte la mărunţirea hranei. După faringe urmează esofagul, lung, foarte bine dezvoltat, dilatat în regiunea mediană, având deci aspect fusiform.

Pe laturile esofagului se găsesc 2 glade salivare foarte bine dezvoltate, cu un aspect dantelat, dar care nu se deschid în esofag, ci în faringe. Aceste glade secretă mucus şi amilază. Esofagul se deschide într-un stomac nu foarte dezvoltat, de formă rotundă, considerat de unii drept un cec intestinal. La nivelul stomacului se deschide hepatopancreasul prin 2 canale excretoare. Hepatopancreasul este foarte bine dezvoltat, ocupând aproape în întregime masa viscerală, reprezentat prin 4 lobi.

Secreţia sa are proprietatea de a digera toate categoriile de alimente. Melcul se numără printre puţinele animale care secretă celulază, deci care poate digera celuloza. După stomac urmează intestinul, care se întoarce spre partea anterioară şi se deschide la exterior prin orificiul anal situat chiar lângă pneumostom. Partea terminală a intestinului este rectul. Digestia este în mare parte intracelulară, având loc la nivelul celulelor hepatopancreasului.

Aparatul respirator – schimbul de gaze are loc la nivelul unei porţiuni puternic vascularizată de la nivelul mantalei, porţiune numită plămân. Mişcarea de respiraţie este dată de mişcarea ritmică a planşeului pulmonar reprezentat de peretele musculos al masei viscerale.
La gastropodele primar acvatice respiraţia se realizează cu ajutorul branhiilor, iar în cazul gastropodelor secundar acvatice, respiraţia are loc fie cu ajutorul branhiilor secundare, fie prin tentaculele lăţite.

Aparatul circulator: – este deschis. Inima este înconjurată de pericard, fiind alcătuită dintr-un ventricul şi un auricul. Din ventricul pleacă o scurtă aortă care se bifurcă într-o arteră viscerală şi o arteră cefalică. Aceste 2 artere se ramifică puternic, ultimile lor ramificaţii deschizându-se în lacunele organelor, cât şi în lacunele din jurul organelor interne. Sângele scaldă organele interne, iar apoi este captat de vene şi vărsat într-o venă circulară situată la marginea plamânului.

De la această venă circulară pleacă o bogată reţea de vase în peretele plămânului unde are loc oxigenarea sângelui, apoi vasele din această reţea se deschid într-o venă pulmonară ce se deschide la rândul ei în auricul.

Aparatul excretor: reprezentat printr-o singură metanefridie cunoscută sub numele de organul lui Bojanus. Acesta comunică cu pericardul prin orificiul reno-pericardic şi cu exteriorul prin orificiul excretor situat lângă orificiul anal şi pneumostom.

Sistemul nervos – se caracterizează printr-o puternică concentrare a ganglionilor nervoşi. Aceşti ganglioni formează un inel în jurul esofagului. Pe partea dorsală a acestui inel se găsesc ganglionii cerebroizi, uniţi între ei printr-o comisură cerebroidă, iar pe partea ventrală, ganglionii pedioşi, pleurali, parietali şi viscerali, uniţi într-o singură masă nervoasă. Părţile laterale ale inelului nervos sunt reprezentate prin 2 cordoane nervoase: cerebropedios şi cerebropleural.

Organele de simţ: sunt bine dezvoltate ca urmare a modului de viată liber pe care-l duce melcul de livadă. Sunt reprezentate prin ochi, tentacule, organe gustative, statociste etc.

Aparatul reproducător – melcul de livadă este hermafrodit. Aparatul reproducător este reprezentat de o glandă hermafrodită, puternic ramificată, situată în vârful masei viscerale. De la această glandă pleacă un scurt canal hermafrodit ce formează numeroase ondulaţii strânse. La un moment dat acest canal hermafrodit se uneşte cu canalul unei glande foarte mari, cu aspect de semilună numită glandă albuminipară.

La punctual de întâlnire dintre canalul hermafrodit şi canalul glandei albuminipare se formează şi un mic diverticul numit buzunar de fecundaţie.

Din acest punct, aspectu gonoductului se schimbă în totalitate, el devenind foarte larg şi alcătuit din 2 regiuni: o regiune îngustă cu marginea externă dreaptă şi o regiune largă, cu marginea liberă puternic ondulată. Porţiunea îngustă este reprezentată prin canalul deferent. La nivelul acestei regiuni se deschide şi prostata care are aspectul unei benzi longitudinale situată în lungul canalului deferent.

Porţiunea largă cu marginea ondulată este oviductul. Această porţiune a gonoductului în care oviductul şi spermiductul (canalul deferent) merg împreună poartă numele de ovospermiduct. Canalul deferent (spermiductul) se continuă cu penisul care se deschide la nivelul cloacului genital. Parte posterioară a penisului se continuă cu o formaţiune filamentoasă numită flagelul penisului. La nivelul acestei formaţiuni, spermatozoizii sunt dispuşi în pachete de spermatozoizi numite spermatofori.

Oviductul se continuă cu vaginul care se deschide la rândul său la nivelul cloacului genital. La nivelul vaginului se deschide canalul receptaculului seminal, alături de un sac musculos numit punga săgeţii. Pe laturile acestui sac musculos se deschid 2 glande puternic ramificate numite glande multifide. Punga săgeţii conţine un corp calcaros ascuţit ca un spin numit sageata dragostei. În momentul împerecherii săgeata dragostei este înfiptă în corpul partenerului excitându-l.

După împerechere, spermatozoizii ajung să fie depozitaţi la nivelul receptaculului seminal. În momentul formării ovulului, spermatozoizii migrează din receptaculul seminal până la nivelul buzunarului de fecundaţie, unde se întâlnesc cu ovulele. După fecundaţie, ouăle îşi continuă traseul de-a lungul oviductului, formându-şi coaja.

Încrengătura Priapulida

in Biologie/Enciclopedie by

Încrengătura Priapulida

Cuprinde putine specii cu o sistematică incertă. Sunt animale ce au corpul cilindric, cu aspect viermiform, alcătuit din 2 regiuni: trompă şi trunchi. În cazul acestor animale, cavitatea corpului este delimitată de o membrană proprie ceea ce a făcut ca unii cercetători să le considere Coelomate. Deoarece membrana care delimitează cavitatea corpului are o structură acelulară, majoritatea cercetătorilor nu o consideră membrană celomică şi deci încadrează priapulidele între acelomate.

Reprezentant caracteristic: Priapulus caudatus – specie marină, fiind întâlnită în apele reci din jurul polilor. Are dimensiuni de 8 – 9 cm, corpul cu aspect viermiform alcătuit din trompă şi trunchi.
În vârful trompei se deschide orificiul bucal înconjurat de cârlige bucale. Pe întreaga suprafaţă a trompei pot fi remarcate numeroase papile sensitive şi glandulare, dispuse în şiruri longitudinale. Trompa este retractilă, putând fi deci retrasă în interiorul trunchiului cu ajutorul unor muşchi ce se diferenţiază din pătura musculară longitudinală internă.

Trunchiul – prezintă la exterior o cuticulă foarte bine dezvoltată la nivelul căreia pot fi remarcate numeroase inelaţii. Aceste inelaţii corespund dispoziţiei muşchilor circulari deoarece corpul acestor animale este nesegmentat. Terminal, la nivelul trunchiului se deschide orificiul anal. Tot terminal mai poate fi remarcat un apendice puternic ramificat cu aspect de ciorchine. La alte specii pot exista 2 asemenea apendici. Rolul acestor apendici nu este clar definit. Au existat ipoteze conform cărora aceşti apendici ar avea rol în respiraţie, dar acest lucru nu a fost încă demonstrat.

Organizarea internă:

Musculatura – este bine dezvoltată, organizată pe 2 pături: o pătură circulară externă şi o pătură longitudinală internă. Din pătura longitudinală internă s-au diferenţiat muşchii retractori ai trompei.
Aparatul digestiv: tubul digestiv este drept, constituit din intestin anterior, mediu şi posterior. La nivelul gurii şi al faringelui pot fi remarcate numeroase cârlige.
Aparatele circulator şi repirator nu există, deoarece nu au apărut încă în seria animală.

Sistemul nervos – este constituit dintr-un inel nervos perifaringian de la care pleacă spre partea posterioară a corpului un lanţ nervos ventral. Acest cordon nervos este situat în ectoderm, motiv pentru care este vizibil la exterior.

Aparatul reproducător: sexele sunt separate. În cadrul acestui grup de animale aparatul reproducător este combinat cu cel excretor. Astfel în regiunea posterioară a corpului la aceste animale se găsesc 2 formaţiuni mixte genito-urinare. Fiecare formaţiune este alcătuită din numeroase protonefridii, dar şi din numeroase diverticule genitale care produc elemente sexuale – ovule, respective spermatozoizi.

Încrengătura Nemertini:

Grupează cei mai evoluaţi viermi acelomaţi. În cadrul acestei încrengături apare pentru prima dată în seria animală aparatul circulator. Corpul lor are aspect viermiform, cilindric, uşor aplatizat dorso-ventral. Sunt în marea lor majoritate specii acvatice, marine şi dulcicole, dar se cunosc şi specii terestre ce trăiesc în pământ umed. Au dimensiuni cuprinse între câţiva mm şi până la 30 m (Lineus longissimus), majoritatea însă au dimensiuni de câţiva cm. O caracteristică a grupului o constituie faptul că aceste animale au corpul relativ subţire, nedepăşind diametrul de 5 – 6 mm.

La extremitatea anterioară a corpului poate fi remarcat orificiul bucal, iar la unele specii, alături de acesta, mai există şi orificiul trompei, alături de 2 fosete cerebrale. La extremitatea posterioară a corpului se deschide la exterior orificiul anal, alături de un cir codal.

Organizare internă:
Tegumentul este constituit din celule prevăzute cu cili printre care se pot remarca numeroase celule glandulare.

Musculatura: este reprezentată prin mai multe pături. Astfel, la exterior, sub tegument, există o pătură musculară circulară, apoi o pătură cu muşchi oblici, iar la interior o pătură cu muşchi longitudinali.
Aparatul digestiv: tubul digestiv străbate în linie dreaptă tot corpul. Începe cu orificiul bucal, situat ventral, uşor subterminal, urmează faringele apoi esofagul, stomacul şi intestinul mijlociu. Toate aceste porţiuni pot forma cecumuri (cecum esofagian, cecum stomacal, cecum intestinal, etc.).

Intestinul mijlociu este cel mai bine dezvoltat şi prezintă pe laturi numeroase diverticule cu o dispoziţie pseudometamerică. Intestinul mijlociu se deschide la nivelul intestinului posterior (rectului) care comunică cu exteriorul prin orificiul anal situat la extremitatea posterioară a corpului. Întreg epiteliul tubului digestiv este ciliat şi bogat în glande unicelulare.

O altă caracteristică a acestui grup o constituie prezenţa unei trompe retractile ce este folosită atât ca armă de atac cât şi ca armă de apărare. Această trompă este retractilă, în repaus fiind ţinută retrasă într-o formaţiune numită teaca trompei situată deasupra tubului digestiv. Atât trompa cât şi teaca trompei sunt prevăzute cu o musculatură puternică în special circulară.

Între peretele trompei şi peretele tecii trompei există un spaţiu căptuşit cu un epiteliu de natură mezodermică, motiv pentru care unii cercetători consideră acest spaţiu ca un început de cavitate celomică numită rhinchocel sau rincocelum. Trompa la unii nemertieni poate fi prevăzută cu stileţi ce sunt în legătură cu glande veninoase. La unele specii trompa se deschide la exterior separat de orificiul bucal, orificiul trompei fiind situat înaintea orificiului bucal. La speciile mai evoluate esofagul comunică cu extremitatea anterioară a trompei, deci orificiul trompei îndeplineşte şi rolul orificiului bucal.

Aparatul respirator – nu există.

Aparatul circulator: apare pentru prima dată în seria animală. Este închis, fiind reprezentat prin 2 vase longitudinale laterale şi un vas longitudinal medio-dorsal, reunite între ele atât în regiunea anterioară cât şi în regiunea posterioară prin bucle. În lungul corpului legătura dintre aceste vase se realizează prin numeroase ramuri. Pereţii vaselor sunt contractili. Datorită acestui lucru, circulaţia sângelui se realizează într-un sens bine definit: în vasele laterale sângele circulă din partea anterioară spre partea posterioară, iar în vasul medio-dorsal în sens invers (din partea posterioară spre partea anterioară).

Aparatul excretor: este reprezentat prin 2 protonefridii puternic ramificate. Uneori organele terminale ale protonefridiilor stau lipite de vasele sangvine, iar în unele cazuri chiar perforează aceste vase intrând deci în contact direct cu sângele circulant. Aceste protonefridii se deschid la exterior separate pe laturile corpului.

Sistemul nervos: este reprezentat prin 2 ganglioni cerebroizi situaţi în regiunea anterioară a trompei, lateral. Sunt bilobaţi, cei doi lobi fiind situaţi unul deasupra celuilalt. Aceşti ganglioni sunt legaţi între ei printr-o comisură ce înconjură ca un inel trompa. De la ganglionii cerebroizi pleacă nervi spre regiunea anterioară, iar spre partea posterioară a corpului pleacă 3 cordoane nervoase: 2 laterale şi unul medio-dorsal. Aceste cordoane sunt unite între ele prin numeroase ramuri transversale, cu o dispoziţie regulată.

Organele de simţ: reprezentate prin peri tactili, oceli (între 2 – 200), uneori statocişti situaţi chiar pe ganglionii cerebroizi, organe cerebrale.

Organele cerebrale – au rol chemoreceptor. Au aspectul unor gropiţe ciliate în număr de 2 situate de o parte şi de cealaltă a capului.

Aparatul reproducător: sexele sunt separate. Aparatul genital este foarte simplu reprezentat doar prin gonade. Lipsesc chiar şi conductele genitale. Ovarele şi testiculele sunt numeroase localizate pe laturile corpului între diverticulele intestinale. Produsele sexuale sunt eliminate la exterior prin conducte temporare ce apar doar în perioada de reproducere, câte un conduct pentru fiecare gonadă.

Dezvoltarea are loc cu metamorfoză. Din ou iese o larvă ciliată cu aspect de coif numită pilidium. Aceasta trăieşte câteva zile în masa apei ducând o viaţă pelagică, apoi cade la fundul apei unde se transformă în adult.

La unele specii au fost remarcate şi fenomene de reproducere asexuată. Astfel la Lineus, periodic corpul se rupe în aproximativ 20 de bucăţi, din fiecare bucată regenerându-se un nou individ.
Încrengătura Nemertini se împarte în 2 clase:

1. Clasa Anopla: cuprinde specii primitive la care trompa nu este prevăzută cu stileţi veninoşi. Sistemul nervos este legat de ectoderm. Ex: Lineus longissimus – este cel mai mare nemertian. Trăieşte în Marea Nordului.

2. Clasa Enopla: grupează specii evoluate la care trompa este prevăzută cu stileţi veninoşi, iar sistemul nervos nu este legat de ectoderm. Ex: Eunemertes gracilis – specie ce trăieşte în Marea Neagră.

Subdiviziunea Coelomata

Grupează triploblaste la care mezodermul este foarte bine dezvoltat, şi este organizat sub forma de epiteliu ce delimitează saci celomici. În interiorul acestor saci celomici există o cavitate celomică, numită şi cavitate secundară sau cavitate generală. O dată cu apariţia sacilor celomici apare şi fenomenul de metamerie.

Această subdiviziune se împarte în 2 grupe, după originea orificiului bucal:
1.Grupa Protostomia: grupează celomate la care orificiul bucal derivă din blastoporul gastrulei.
2.Grupa Deuterostomia: grupează celomate la care blastoporul gastrulei fie se închide, fie se transformă în anus, iar gura este o neoformaţie.

Grupa Protostomia cuprinde încrengăturile: Mollusca, Annelida, Tentaculata şi Arthropoda.

Clasa Rotatoria

in Biologie/Enciclopedie by

Clasa Rotatoria (rota – roată; forein – a purta)
– grupează nematelminti de dimensiuni mici şi foarte mici (0,04 – 3mm, majoritatea cu dimensiuni cuprinse între 0,2 – 0,5 mm). Majoritatea sunt acvatice, fiind întâlnite în ape dulci alături de ciliate, alături de care au fost iniţial plasate.

Reprezentant characteristic: Epiphanes senta

Morfologie externă: corpul rotiferelor este în general alungit, cilindric sau fusiform, în extreme de puţine cazuri sferic, împărţit în 3 regiuni: cap (regiune cefalică); trunchi şi picior (coadă).

Tegumentul este acoperit de o cuticulă foarte bine dezvoltată, care în regiunea trunchiului formează o structură ce are aspectul unei platoşe cunoscută sub numele de lorică. Cu ajutorul unor muşchi speciali, în caz de necesitate, atât capul cât şi piciorul pot fi retrase în interiorul loricii.

Regiunea cefalică (capul) – la nivelul acestei regiuni poate fi remarcat orificiul bucal situat ventral şi 2 coroane de cili. Dintre aceste 2 coroane de cili, una trece pe sub marginea posterioară a gurii şi este cunoscută sub numele de cingulum (cingulum – cingătoare). La cele mai multe rotifere în interiorul acestei coroane de cili se mai poate remarca o a 2-a coroană de cili care evident trece pe deasupra gurii (coroană preorală) şi este numită trocus (trochus – roată).

Aceste 2 coroane de cili constituie aparatul rotator de la care derivă şi numele clasei. Acest aparat rotator joacă un rol dublu în viaţa rotiferelor: pe de o parte prin mişcarea cililor se provoacă un curent de apă ce va orienta hrana spre gură, iar pe de altă parte, mişcarea cililor din aparatul rotator constituie principalul mijloc de locomoţie pentru rotiferele libere, nefixate. La Epiphanes senta trocusul este slab schiţat ceea ce indică un caracter de primitivitate.

În multe cazuri, trocusul este foarte apropiat de cingulum, delimitând astfel un şanţ ciliat prin care alimentele sunt împinse spre gură (Melicerta, Pedalion). În cazul speciilor fixate, discul cefalic prezintă prelungiri sub formă de lobi, suprafaţa de capturare a prăzii fiind astfel mult mărită (Melicerta).

În cazul speciilor la care corpul este sferic (Trochosphaera), cingulum este slab dezvoltat, constituind o mică coroană în jurul gurii, iar trocusul este foarte bine dezvoltat formând o coroană largă, preorală care înconjură pe la ecuator corpul animalului.

Trunchiul: în cazul speciei Epiphanes senta, lorica nu este bine dezvoltată, ci în jurul trunchiului poate fi remarcată o cuticulă inelată, telescopabilă. Majoritatea speciilor libere prezintă la exteriorul trunchiului o lorică foarte bine dezvoltată, iar speciile fixate îşi construiesc un tub în jurul trunchiului, gelatinos la Stephanoceros, sau din diverse corpuri din mediul extern cimentate între ele (Melicerta).

În partea posterioară a trunchiului, dorsal, se deschide la exterior orificiul cloacal.
Piciorul – este scurt, terminat prin 2 prelungiri simetrice numite degete. La extremitatea degetelor se deschid la exterior orificiile unor glande cimentare numite şi glande pedioase cu ajutorul cărora animalul se poate fixa temporar de substrat.

Organizarea internă:
La rotifere corpul este alcătuit dintr-un număr fix, specific de celule. De exemplu la specia luată în discuţie, Epiphanes senta, care are dimensiuni de aproximativ 0,4 mm, corpul este alcătuit din 959 de celule.

Musculatura – la rotifere nu există un sac musculo-cutaneu la fel ca la ceilalţi nematelminţi. Acest lucru este explicabil prin prezenţa cuticulei foarte bine dezvoltată care nu permite mişcările viermiforme sau de târâre ce ar fi dus la dezvoltarea musculaturii.

Aparatul digestiv – merge în linie dreaptă începând de la orificiul bucal situat în regiunea cefalică pe partea ventrală şi până la orificiul cloacal, situat dorsal, la limita dintre trunchi şi picior.

Orificiul bucal comunică cu un scurt tub faringian ciliat ce se deschide într-o dilataţie a faringelui numită mastax. La nivelul mastaxului se deschid 2 glande salivare şi tot la acest nivel se găsesc 3 piese chitinoase, una este mediană şi 2 laterale, ce alcătuiesc un aparat masticator.

Piesa mediană joacă rolul unei nicovale şi este cunoscută sub numele de incus, iar piesele laterale au rolul unor ciocănele şi sunt numite maleus. Incusul (nicovala) este alcătuită dintr-un suport numit fulcrum şi din 2 suprafeţe de mestecat numite rami. Maleusul este alcătuit dintr-o coadă numită manubrius si dintr-un şir de cârlige ce trag hrana şi o mărunţesc pe suprafaţa nicovalei, şir de cârlige numit uncus.

Musculatura puternică din pereţii mastaxului a atras acestui compartiment şi denumirea de cameră musculoasă. Mastaxul se continuă cu un esofag îngust, apoi cu un stomac larg, ciliat, în care se deschid 2 glande stomacale ce secretă sucuri digestive. Stomacul se continuă cu intestinul care se deschide într-un cloac alături de oviduct şi de vezicula urinară. Cloacul se deschide la exterior prin orificiul cloacal.

Aparatul respirator: nu a apărut încă în seria animală. Schimbul de gaze pe întreaga suprafaţă a corpului este mult îngreunat datorită cuticulei foarte bine dezvoltate. Schimbul de gaze are loc la nivelul intestinului prin care circulă o mare cantitate de apă.

Aparatul circulator: nu a apărut încă în seria animală.
Aparatul excretor – este de tip protonefridian, reprezentat prin numeroase protonefridii dispuse în întreaga masă a corpului. Protonefridiile se deschid în 2 canale protonefridiene dispuse pe laturile corpului. În regiunea posterioară a trunchiului aceste 2 canale protonefridiene se deschid într-o veziculă excretoare, care la rândul ei se deschide în cloac. Vezicula excretoare pulsează ritmic, motiv pentru care este numită şi veziculă pulsatilă. Protonefridiile, pe lângă rolul excretor, joacă un rol foarte important în reglarea presiunii osmotice. Astfel, în 20 de minute, un rotifer elimină la exterior o cantitate de apă egală cu volumul corpului său.

Sistemul nervos: este reprezentat printr-un ganglion cerebroid situat pe partea dorsală a faringelui, de la care pleacă nervi la organele sensitive, la aparatul rotator şi la muşchii ce retrag regiunea cefalică în lorică. În regiunea faringelui, dar pe partea ventrală, se mai găseşte şi un al 2-lea ganglion nervos numit ganglionul mastaxului în legătură cu rolul masticator al acestei camere. La nivelul piciorului s-a diferenţiat un al 3-lea ganglion nervos, numit ganglion pedios. Acesta este legat de ganglionul cerebroid prin 2 cordoane nervoase laterale.

Organele de simţ sunt reprezentate prin oceli, palpi ciliaţi (cei mai importanţi sunt palpii laterali anteriori şi palpii latero-ventrali posteriori), peri senzitivi şi fosete ciliate.

Reproducerea: la rotifere nu există reproducere asexuată şi nici regenerare.
Sexele sunt separate, masculii fiind mult mai mici decât femelele.

Aparatul genital femel: este reprezentat prin 1 sau 2 ovare. Fiecare ovar este constituit dintr-o regiune bazală vitelogenă şi o regiune apicală germinativă. De la ovar pleacă un oviduct numit şi uter ce se deschide la nivelul cloacului. Ouălele sunt foarte mari, astfel încât în unele cazuri eliminarea oului are loc prin ruperea corpului femelei.

Aparatul genital mascul: reprezentat printr-un testicul voluminous ce se continuă cu un canal deferent în legătură cu penisul. Masculii nu apar decât în anumite perioade ale anului si au o organizare a corpului mult simplificată. Ei nu se hrănesc şi mor imediat după împerechere. Copulaţia are loc prin cloac sau printr-un punct oarecare al corpului. Spermatozoizii circulă prin schizocel pană ajung la nivelul ovarului unde are loc fecundaţia. Se cunosc şi numeroase specii unde nu există masculi, caz în care înmulţirea are loc prin partenogeneză.

Durata vieţii la rotifere este în medie de 2 -3 săptamâni. Aceste animale trec peste perioadele nefavorabile (iarnă, uscăciune etc.) în stadiul de ouă durabile.
Primăvara, din ouălele durabile vor ecloza doar femele. Aceste femele depun ouă nefecundate numite ouă subitane (ouă diploide) din care din nou eclozează alte generaţii de femele. Deci, în acest stadiu, reproducerea este partenogenetică. Femelele care eclozează din ouăle subitane, respectiv ouăle depuse de ele, poartă numele de femele amictice, respectiv ouă amictice (diploide).

În momentul în care temperatura apei devine maximă, femelele depun ouă haploide din care vor ecloza masculi. Masculii se vor împerechea cu femelele din genereţia parentală. După împerechere, femelele depun ouă prevăzute cu membrane tari, rezistente, numite ouă durabile. Aceste ouă nu se vor mai dezvolta mai departe decât în momentul în care condiţiile de mediu redevin favorabile. Femelele care fac ouă haploide din care eclozează masculi se numesc femele sexupare sau femele mictice, iar ouăle haploide se numesc ouă mictice.

Alternanţa dintre generatiile partenogenetice şi generaţiile bisexuate se numeşte heterogonie. Când pe parcursul unui an are loc o singură alternaţă între generaţiile partenogenetice şi generaţia sexuată avem de-a face cu o heterogonie monociclică. Există şi specii unde sunt întâlnite şi heterogonii biciclice sau policiclice, după cum există şi specii ce se reproduce doar bisexuat.

Când condiţiile de mediu devin neprielnice, rotiferele intră în anabioză, adică elimină din corpul lor cea mai mare cantitate de apă şi secretă în jurul corpului o membrană protectoare. În această stare pot supravieţui ani de zile. În condiţii experimentale, rotifere în anabioză au supravieţuit timp de 8 ore la – 270 grade Celsius şi timp de 35 minute la + 150 grade Celsius.

Clasa Gastrotricha (gastros – pântece; trichos – peri; peri pe partea ventrală a corpului). Sunt animale acvatice cu dimensiuni mici şi foarte mici, cuprinse între 0,06 şi 1,5 mm. Au fost plasate mult timp alături de ciliate şi rotifere.
Reprezentant caracteristic: Chaetonotus maximus.
Morfologie externă: sunt specii cu aspect viermiform, cu simetrie bilaterală, uşor aplatizate dorso-ventral. Extremitatea cefalică este mai lată decât porţiunea imediat învecinată (gâtul) şi este prevăzută cu 4 smocuri de cili puternici şi mobili ce-i folosesc atât ca peri senzitivi, cât şi la locomoţie.

Anterior se deschide orificiul bucal. Partea posterioară a corpului se termină cu 2 prelungiri ce au aspect de furcă. La exterior, corpul este acoperit de o cuticulă foarte bine dezvoltată, prevăzută cu peri şi solzi. Pe faţa ventrală a corpului se găsesc 2 benzi longitudinale lipsite de cuticulă, dar în schimb acoperite cu cili foarte bine dezvoltaţi ce servesc la mişcarea prin târâre. La nivelul tegumentului, pe lângă peri, solzi şi cili se mai găsesc şi nişte tubuşoare chitinoase în vârful cărora se deschid glande lipicioase, motiv pentru care acestea sunt numite tubuşoare adezive. La Chaetonotus maximus se găsesc doar 2 astfel de tubuşoare în timp ce la unele specii marine pot fi identificate până la 200 astfel de tubuşoare.
Organizarea internă:

Aparatul digestiv: începe cu orificiul bucal situat terminal, chiar la extremitatea anterioară a corpului. Acesta se continuă cu cavitatea bucală care apare pentru prima dată în seria animală. Aceasta este căptuşită cu o cuticulă groasă, foarte bine dezvoltată, iar la nivelul ei se pot observa numeroşi dinţişori şi peri. Urmează un faringe musculos, apoi intestinul mijlociu, neciliat ce se deschide într-un scurt intestin posterior ce comunică cu exteriorul prin orificiul anal situat chiar deasupra furcii codale.

Aparatul circulator şi aparatul respirator nu există.

Aparatul excretor: este reprezentat printr-o pereche de protonefridii, fiecare dintre acestea fiind prevăzută cu câte un lung canal excretor. Aceste canale excretoare se deschid la exterior separat, prin 2 pori excretori situaţi pe partea ventrală a corpului. Aceste protonefridii joacă un rol foarte important în special în menţinerea constantă a presiunii osmotice, ele fiind întâlnite în special la speciile dulcicole şi lipsind la speciile marine. Un rol foarte important în realizarea excreţiei îl joacă intestinul şi tegumentul.
Sistemul nervos – reprezentat printr-un ganglion cerebroid bilobat de la care pleacă 2 cordoane nervoase longitudinale laterale.

Reproducerea: speciile dulcicole se înmulţesc partenogenetic, fiind cunoscute doar femelele. Speciile marine sunt hermafrodite.

Clasa Nematoda (nema – ată, filament): – grupează nemathelminţi paraziţi ce au corpul cilindric, filamentos, cu dimensiuni foarte variabile, unele microscopice, altele de 1 -2 m. Cea mai mare specie cunoscută este Placentonema gigantissima – peste 8 m.

Reprezentant caracteristic: Ascaris lumbricoides – limbricul de om.

Parazitează în intestin la om. Corpul are culoarea alb- lăptoasă nefiind pigmentat. Sexele sunt separate, cu dimorfism sexual. Femela are dimensiuni de 25 – 30 cm şi este ascuţită la ambele capete în timp ce masculul măsoară între 15 – 17 cm şi prezintă partea posterioară îndoită sub formă de cârlig.
La femelă, la extremitatea anterioară se deschide orificiul bucal, iar la extremitatea posterioară, uşor subterminal se deschide orificiul anal.

Porţiunea dintre orificiul anal şi extremitatea posterioară poartă numele de coadă. Imediat sub orificiul bucal se deschide la exterior orificiul excretor, iar cam la 1/3 din lungimea corpului se găseşte orificiul genital. La mascul, orificiul genital se deschide împreună cu intestinul posterior într-o cavitate cloacală ce comunică cu exteriorul prin orificiul cloacal. Prin acest oriciu cloacal, la mascul proemină la exterior 2 spiculi peniali ce au rol în împerechere.

Organizarea internă:
Corpul este protejat la exterior de o cuticulă groasă, rezistentă, elastică şi cu o structură anhistă. Epiderma, cunoscută şi sub numele de hipodermă are o structură sinciţială şi se prezintă sub forma unei pături subţiri situate sub cuticulă. Prezintă 4 îngroşări ce proemină în cavitatea corpului sub forma a 4 linii longitudinale cunoscute sub numele de linii hipodermice. Dintre aceste linii, 2 sunt situate lateral, fiind numite linii hipodermice laterale, una e situată medio-dorsal şi una medio-ventral. Chiar sub hipodermă se găseşte musculatura, foarte bine dezvoltată, împărţită în 4 câmpuri musculare de cele 4 linii hipodermice.

Dintre aceste 4 câmpuri, 2 sunt câmpuri musculare latero-dorsale, iar 2 sunt câmpuri musculare latero-ventrale. Fibrele musculare au o structură caracteristică fiind alcătuite din 2 regiuni: o regiune contractilă şi o regiune protoplasmatică. Partea contractilă este lungă, fusiformă, diferenţiată într-un mare număr de miofibrile şi are forma unui uluc orientat cu partea concavă spre cavitatea corpului şi cu partea convexă spre peretele corpului. Această regiune conţine o cantitate foarte mică de protoplasmă, deoarece în acest caz protoplasma este cantonată în regiunea protoplasmatică care apare ca o veziculă ataşată de regiunea contractilă printr-un peduncul îngust.

În această regiune se poate observa nucleul şi o reţea de fibre de susţinere necontractile. Regiunea protoplasmatică proemină puternic în cavitatea corpului ocupând-o în mare parte. Extremitatea liberă a acestei regiuni se prelungeşte într-un filament îngust care se orientează spre linia medio-dorsală în cazul câmpurilor latero-dorsale, sau spre linia medio-ventrală în cazul câmpurilor latero-ventrale.

Musculatură circulară nu există din cauza cuticulei tari.
La Ascaris în fiecare câmp muscular există mai multe şiruri de celule musculare – formă polimiară. La cele mai multe nematode în fiecare câmp muscular există doar câte 2 şiruri de celule – forme meromiare. Există însă şi nematode la care pătura musculară nu este împărţită în câmpuri – forme holomiare.

Cavitatea corpului este un schizocel sau un pseudocel larg, plin cu un lichid cu o consistenţă uşor gelatinoasă, străbătut de fibre şi lame conjunctive foarte fine.

Aparatul digestiv. Tubul digestiv merge în linie dreaptă de la orificiul bucal şi până la cel anal. Începe cu orificiul bucal înconjurat de 3 buze: o buză dorsală şi 2 buze latero-ventrale. Cavitatea bucală lipseşte, orificiul bucal comunică direct cu faringele musculos, având lumenul triunghiular în secţiune transversală şi care funcţionează ca o pompă aspiratoare. Faringele se continuă cu intestinal mediu, apoi cu cel posterior ce se deschide la exterior prin orificiul anal în cazul femelei sau în cavitatea cloacală în cazul masculului.

Aparatul respirator şi cel circulator lipsesc.

La formele care parazitează în sânge sau în ţesuturi bine vascularizate, schimbul de gaze are loc la nivelul tegumentului, iar la formele care parazitează în intestin respiraţia este anaerobă realizându-se prin descompunerea glicogenului. În urma acestui proces rezultă şi o serie de produşi secundari cum ar fi acidul valerianic şi acidul lactic care au o acţiune toxică asupra gazdei.
Aparatul excretor: este reprezentat prin 2 canale excretoare situate în interiorul liniilor hipodermice laterale.

Aproape de regiunea anterioară a corpului aceste canale se unesc pe linie medio-ventrală într-un scurt canal comun ce se deschide la exterior prin orificiul excretor. În majoritatea cazurilor aceste canale excretoare au aspectul literei H deoarece extremitatea anterioară a canalelor se prelungeşte dincolo de unirea acestora pe linie medio-ventrală. S-a stabilit că acest sistem de canale excretoare reprezintă de fapt o singură celulă excretoare, ale cărei canalicule excretoare s-au întins în tot lungul corpului. Pe tot parcursul acestui sistem nu au fost observaţi cili sau flamuri vibratile, deoarece lumenul canalelor este limitat de o cuticulă bine dezvoltată. Referindu-se la acest sistem de canale excretoare, unii autori consideră că el reprezintă protonefridii modificate, iar alţii că ar proveni din modificarea unor glande tegumentare.

Rol excretor mai îndeplinesc: glandele ventrale, celulele fagocitare şi glandele rectale.
Glandele ventrale: sunt plasate în regiunea faringiană fiind reprezentate prin câteva celule gigantice care acumulează produşi de excreţie pe care apoi îi elimină în tubul digestiv.
Celulele fagocitare: sunt celule gigantice situate în regiunea anterioară a corpului lângă liniile laterale. Sunt mobile, motiv pentru care poziţia lor nu este stabilă. La limbric sunt în nr. de 4. Acestea fagocitează diverse particule străine care pătrund sau se formează în ţesuturi. Nu au legătură cu canalele excretoare.

Glandele rectale: sunt plasate la limita dintre intestinul mijlociu şi rect, fiind reprezentate prin 3 sau 6 celule. Nici în cazul acestora nu s-a putut remarca legătura dintre ele şi intestin.
Sistemul nervos: este reprezentat printr-un inel nervos perifaringian pe care se găsesc mai mulţi ganglioni nervoşi rudimentari: ganglion dorsal, ganglion ventral, ganglioni laterali etc.

De la acest inel pleacă spre partea anterioară 6 cordoane nervoase ce se orientează către papilele sensitive de la nivelul buzelor (câte 2 pe fiecare buză). Spre partea posterioară a corpului pleacă 8 cordoane nervoase din care unul dorsal situat în linia hipodermică medio-dorsală, unul ventral, situat în linia hipodermică medio – ventrală şi 3 perechi laterale. Cordoanele nervoase longitudinale sunt legate între ele prin comisuri transversale. La mascul, în vecinătatea cloacului mai există un ganglion anal.

Organele de simţ: reprezentate prin câte 2 papile senzitive situate pe fiecare buză. La mascul în regiunea cloacului există papile şi peri senzitivi. În regiunea anterioară a corpului mai pot fi remarcate şi nişte organe chemoreceptoare numite amfide, cu ajutorul cărora poate fi percepută natura chimică a alimentelor. La unele nematode în regiunea cozii mai există 2 mici organe numite famide ce funcţionează ca organe tactile.

La nematodele libere mai există şi 2 oceli.

Aparatul reproducător: sexele sunt separate, iar reproducerea are loc doar pe cale sexuată.
Aparatul reproducător mascul: reprezentat printr-un singur testicul filamentos ce se continuă cu un canal deferent mai gros decât testiculul. Partea terminală a canalului deferent este mai groasă formând o veziculă seminală ce se deschide în cloac prin intermediul unui canal ejaculator.

Peretele cloacului prezintă 2 evaginaţii în fiecare evaginaţie existând câte spicul cuticular mişcat de muşchi speciali.

Aparatul reproducător femel: reprezentat prin 2 ovare filamentoase, lungi şi foarte subţiri. De la fiecare ovar pleacă câte un oviduct ce se continuă cu câte un uter. Oviductele sunt mai groase decât ovarele, iar uterele mai groase decât oviductele.

Uterele se reunesc pe linia mediană a corpului în 1/3 anterioară într-un vagin comun ce se deschide la exterior prin orificiul genital femel.

Dezvoltarea: O femelă de limbric depune zilnic aproximativ 200000 de ouă. Aceste ouă pentru a-şi continua dezvoltarea au nevoie de o cantitate mare de oxigen, motiv pentru care sunt eliminate la exterior cu excrementele. Omul înghite ouă embrionate (prin mâni murdare, alimente etc.). In intesinul omului din ouă ies larve care străbat peretele intestinului, trec în circulaţie şi se localizează la nivelul ficatului.

După o perioadă trec din nou în circulaţie, ajung la nivelul ventriculului drept şi de aici la nivelul plămânului. Aici trăiesc aproximativ 8 zile. Din plămân migrează în cavitatea bucală apoi fiind înghiţite ajung din nou la nivelul intestinului.

Alte nematode parazite la om:

Enterobius (Oxyuris) vermicularis: oxiurul. Trăieşte în intestinul gros la om. Femela măsoară 10 – 15 mm, masculul, 2 – 5 mm. Femela ascuţită la ambele capete, masculul cu partea posterioară a corpului având aspect de cârlig. Femelele mature, pline cu ouă, în special noaptea, ies în zona orificiului anal unde-şi depun ouăle. Ponta numără până la 20000 de ouă. In acelaşi timp cu depunerea ouălor, femelele elimină şi o substanţă care determină un prurit intens determinând gazda să se scarpine, prin aceasta ouăle ajung pe degetele gazdei apoi în gură şi ciclul se reia.
În aproximativ 4 ore din ouăle plasate în jurul orificiului anal ies larve care vor migra în sens invers faţă de femele.

Ancylostoma duodenale: parazită la om în partea anterioară a intestinului. Masculul atinge dimensiuni de aproximativ 1 cm, iar femela de 2 cm. Se hrăneşte cu vilozităţi intestinale din care rupe bucăţi şi le înghite. În acelaşi timp suge şi sânge pe care-l foloseşte şi ca pe o sursă de oxigen. Masculul prezintă în partea posterioară a corpului o pungă copulatoare care se lipeşte în timpul împerecherii ca o ventuză de vulva femelei. Rănile provocate de acest parazit se închid greu deoarece parazitul elimină şi o substanţă anticoagulantă. Din acest motiv omul infestat se anemiază şi are o culoare galben – verzui, iar afecţiunea a fost denumită chloroză egipteană. Ouăle eliminate din corpul omului se dezvoltă în pământ umed de unde pătrund activ prin piele omului ajung în circulaţie apoi se localizează în plămâni de unde migrează în intestin.

Dracunculus medinensis: parazitează subcutanat la om. Are dimensiuni de până la 1,2 m lungime şi 1,5 mm diametru. Tubul digestiv dispare în întregime, cavitatea corpului fiind ocupată în totalitate de uterul foarte bine dezvoltat.

Larvele parazitului trăiesc libere în apă. Acolo sunt înghiţite de un mic crustaceu din genul Cyclops. Omul preia aceste larve consumând apă cu aceşti mici crustacei. Nu se cunoaste cum din intestin acest parazit ajunge să se localizeze sub pielea de pe mâini sau picioare, unde femela ajunge la completa dezvoltare în aproximativ 1 an. În uterul femelei din ouă ies larve. Acestea sunt puse în libertate prin ruperea peretelui uterului, apoi al peretelui corpului femelei apoi al pielii gazdei. Această specie este răspândită în Africa şi Asia.

Filaria bancrofti – femela 10 cm, masculul 4 cm. Diametrul corpului de 0,3 mm la femelă şi de 0,1mm la mascul. Trăieşte în sistemul limfatic la om. Femelele depun larve numite microfilaria care sunt foarte mici. Acestea trec în sânge de unde sunt luate de tânţarul Culex fatigans. În corpul tânţarului larva îşi continua dezvoltarea apoi este transmisă prin întepare la un nou om. Una dintre simptomele afecţiunii produse de acest parazit este elefantiaza. Aceasta constă în umflarea exagerată a scrotului, mâinilor sau picioarelor persoanelor infestate. Aceste umflături se produc în urma acţiunilor mecanice, toxice şi iritative exercitate de parazit asupra gazdei în urma cărora căile de scurgere a limfei sunt obturate.

Loa loa – este o altă filarie care se localizează cu predilecţie în ochi.
Trichuris trichiura (Trichocephalus dispar) – trăieşte în cecum şi în intestinul gros la om. Femela măsoară aproximativ 5 cm, iar masculul 4 cm. Primele 2/3 ale corpului sunt puternic subţiate, iar ultima 1/3 este normal dezvoltată. Aceste animale stau cu partea efilată (subţiată) adânc înfiptă în mucoasa intesinală a gazdei. La femelă la limita dintre porţiunea efilată şi porţiunea normal dezvoltată se deschide orificiul genital. La mascul partea posterioară a corpului este în forma unui cârlig. Din cavitatea cloacală proemină la exterior un singur spicul penial. Femela are un singur ovar.
Trichinella spiralis: trăieşte la om, câine, şobolan, porc. Masculul are aproximativ 1,6 mm, iar femela 2,5 – 5,4 mm.

In stadiul adult, paraziţii trăiesc în intestinul subţire al gazdei. Femela depune larve nu ouă, deci este vivipară. Larvele sunt depuse de către femelă într-un vas sangvin de la nivelul peretelui intestinal. O femelă depune în jur de 1800 ouă. Din circulaţia sangvină, larvele se localizează în muşchii bine oxigenaţi (diafragm, intercostali, muşchii limbii), unde încep să se hrănească consumând miofibrile.

La un moment dat, lungimea parazitului depăşeşte lungimea fibrei musculare, iar parazitul se dispune din acest motiv în spirală. Ca o reacţie de apărare, gazda izolează treptat parazitul, închistându-l într-o capsulă cartilaginoasă. Închistat parazitul poate rezista la porc până la 11 ani, iar la om până la 31 ani.

Clasa Kinorhyncha (kinein – a mişca; rhynchos – trompă)

Animale viermiforme, cu dimensiuni de cel mult 1mm lungime. Corpul protejat la exterior de o cuticulă foarte bine dezvoltată împărţită în 13 inele numite zonite. Sunt specii libere, marine, bentonice. Se hrănesc cu alge microscopice, precum şi cu detritus.

Reprezentant caracteristic: Echinoderes dujardini.

Morfologie externă: corpul este cilindric, uşor aplatizat pe partea ventrală. Corpul este împărţit în 2 regiuni: regiunea cefalică şi trunchiul. Regiunea cefalică este reprezentată prin primul zonit. La nivelul acestui zonit poate fi observată gura în poziţie strict terminală înconjurată de o coroană de ţepi cuticulari. Pe partea dorsală a capului pot exista 1 sau mai multe perechi de ochi. In rest pe acest zonit mai pot fi remarcate mai multe coroane de peri puternici. Capul este retractil, el putând fi retras cu ajutorul unor muşchi în interiorul zonitelor trunchiului. Datorită acestei caracteristici, regiunea cefalică este cunoscută şi sub denumirea de trompă.

Primul zonit al trunchiului este cunoscut sub numele de gât. Pe laturile trunchiului pot fi observate 2 şiruri de spini laterali, iar dorsal un şir de spini dorsali. Deoarece corpul acestor animale posedă foarte mulţi ţepi, acest grup a fost denumit şi Echinodera (echinos – ţep; deros – piele). Pe zonitul 11 se deschid la exterior 2 orificii excretoare, iar pe zonitul 13, 2 orificii genitale situate lateral şi orificiul anal, situat median.

Organizarea internă:
Musculatura: reprezentată prin 2 benzi musculare dorsale, 2 benzi musculare ventrale, muşchi dorso-ventrali şi prin muşchi caracteristici regiunii cefalice (retractori şi protractori ai trompei).
Aparatul digestiv: tubul digestiv este drept, începând de la orificiul bucal şi până la cel anal. Nu există diverticule. La nivelul faringelui se deschid 2 glande salivare, iar la nivelul esofagului 2 glande digestive.

Aparatul circulator şi cel respirator nu există.
Aparatul excretor – reprezentat prin 2 protonefridii ce se deschid la exterior pe zonitul 11.
Aparatul reproducător: sexele sunt separate. Gonadele câte o pereche la fiecare sex se continuă cu conductele genitale ce se deschid la exterior prin orificiile genitale de pe zonitul 13.

Clasa Trematoda

in Biologie/Enciclopedie by

Clasa Trematoda (trematos – orificiu)

Se cunosc peste 2400 de specii aparţinând acestei clase. Toate sunt parazite. In general au dimensiuni mici de până la 10 cm lungime, dar se cunosc şi specii care au dimensiuni de până la 1 m (Nematobothrium filarina). Au corpul turtit dorso-ventral, acoperit de o cuticulă bine dezvoltată care apără parazitul de acţiune sucurilor digestive secretate de gazdă. Prezintă organe de fixare reprezentate prin ventuze şi croşete.

Reprezentant caracteristic: Fasciola hepatica – morfologie şi organizare internă – vezi lucrări practice.

Dezvoltarea ontogenetică: Pentru a-şi continua dezvoltare, ouălele au nevoie de o cantitate ridicată de oxigen. Din acest motiv ouăle sunt eliminate la exterior cu fecalele gazdei. Dacă aceste ouă ajung în apă din ele va ecloza o larvă numită miracidiu. Miracidiumul are aspect piriform, prezentând anterior o prelungire conică numită rostru, în vârful căreia se deschid la exterior glande cefalice. Acest tip de larvă este acoperit cu cili şi mai conţine 2 protonefridii, 1 ganglion nervos şi 2 ochi. Larva miracidiu nu se hrăneşte. Dacă în 24 de ore nu-şi găseşte gazda, moare.

Gazda acestei larve este reprezentată de melcul Limnea truncatula. Acest melc atrage parazitul printr-un chimiotactism puternic. Ajuns la melc, parazitul intră în corpul acestuia fie prin pneumostom, fie realizând o gaură în corpul acestuia cu ajutorul secreţiei glandelor cefalice. În melc, miracidiul se localizează fie în glanda genitală fie în hepato-pancreas. Stabilit în gazdă, miracidiul pierde epiteliul ciliat, ochii, ganglionul nervos, transformându-se într-o larvă cu aspect de sac numită sporocist. Sporocistul este plin cu numeroase celule germinative, care vor evolua, transformându-se într-un alt tip de larve cunoscute sub numele de redii.

Rediile au aspect alungit, iar în jumătatea posterioară prezintă nişte prelungiri numite apofize laterale. Rediile posedă un tub digestiv scurt, drept, fără ramificaţii laterale. În corpul rediilor se pot găsi numeroase celule germinative. Rediile ies din sporocist şi se hrănesc intens în corpul melcului. În corpul rediilor, din celulele germinative se vor forma un alt tip de larve cunoscute sub numele de cercari. Aceştia părăsesc corpul rediilor printr-un orificiu numit tocostom.

Cercarii au corpul aplatizat dorso-ventral, iar posterior prezintă o coadă bine dezvoltată, musculoasă. Prezintă un intestin alcătuit din 2 ramuri, însă acestea nu sunt ramificate. Pe părţile latero-ventrale prezintă nişte glande caracteristice foarte bine dezvoltate, numite glande cistogene sau glande laterale.
Cercarii părăsesc corpul melcului, ajung în apă unde înoată activ cu ajutorul cozii, apoi se deplasează spre vegetaţia de pe mal pe care se fixează şi se transformă în metacercari. Metacercarii nu sunt altceva decât cercarii fără coadă şi acoperiţi de secreţia glandelor cistogene (metacercar = cercar închistat).

Gazda definitivă reprezentată de un mamifer ierbivor, va consuma cu iarba şi aceşti metacercari. În intestinul gazdei definitive, chistul se dizolvă rezultând tânără fasciolă. Aceasta străbate peretele tubului digestiv, ajunge în cavitatea abdominală, străbate capsula hepatică (capsula Glisson), parenchimul hepatic şi se va localiza în canalele biliare. După aproximativ 2 – 3 luni ajunge la stadiul de adult şi începe să depună ouă.
Sistematică: după ciclul de reproducere, trematodele se împart în 2 ordine:
– Ordinul Monogenea
– Ordinul Digenea

Ordinul Monogenea

Grupează trematode ectoparazite, la care pe parcursul ciclului de dezvoltare nu se poate remarca o alternanţă între generaţii sexuate şi generaţii asexuate (mono – 1; genesis – generaţie). Pe parcursul dezvoltării lor trematodele grupate în acest ordin au o singură gazdă, fiind deci, monoxene (mono – 1; xenos – străin, gazdă). Prezintă organe de fixare foarte bine dezvoltate.

Gyrodactylus elegans – are dimensiuni de până la 1 mm. Parazitează pe diferiţi peşti de apă dulce. Partea anterioară a corpului prezintă 2 lobi ascuţiţi între care se deschide orificiul bucal, iar partea posterioară a corpului este prevăzută cu un disc adeziv foarte bine dezvoltat. Parazitul se fixează de gazdă cu ajutorul secreţiei unor glande cefalice adezive, dar şi cu ajutorul unor croşete localizate la nivelul discului adeziv. Acest disc este prevăzut cu 2 cârlige mari situate central şi 16 croşete mai mici situate pe marginea sa.

Tristomum molae – parazitează la pestele lună (Mola mola) pe branhii. Are corpul discoidal, prevăzut cu 2 ventuze anterioare mai mici şi o ventuză posterioară mai mare. Între ventuzele anterioare se deschide orificiul bucal.

Polystomum integerrimum – vezi lucrări practice.

Diplozoon paradoxum – este o specie la care indivizii trăiesc grupaţi 2 câte 2, având aspectul literei X. Atinge dimensiuni de aproximativ 1 mm. Parazitează peşti de apă dulce în special la crap. Se fixează de gazdă prin intermediul a 8 ventuze dispuse pe 2 şiruri la nivelul discului adeziv. Când sunt tineri indivizii trăiesc o perioadă separaţi unul de celălalt. Fiecare individ, pe lângă discul de fixare prezintă cam la mijlocul corpului pe faţa ventrală câte o fosetă, iar pe partea dorsală câte un ţep. În momentul împerecherii fiecare individ introduce ţepul în foseta partenerului. După împerechere, indivizii nu se mai desprind unul de celălalt ci concresc şi rămân astfel ataşaţi pentru tot restul vieţii.

Ordinul Digenea

Grupează trematode endoparazite. Pe parcursul dezvoltării lor se poate observa o alternanţă între generaţii asexuate şi generaţii sexuate (di – 2; genesis – generaţie). Pe parcursul ciclului de dezvoltare schimbă 2 – 3 gazde, fiind deci organisme heteroxene. Prezintă corpul acoperit cu o cuticulă foarte bine dezvoltată, care apără parazitul de acţiunea sucurilor digestive elaborate de gazdă.
Fasciola hepatica – vezi lucrări practice.
Dicrocoelium lanceatum – (viermele mic de gălbează). Atinge lungimea de 1,5 mm.

Se deosebeşte de Fasciola prin :

-esofagul care este mai lung
-ramurile intestinale sunt simple, lipsite de diverticule
-testiculele sunt masive, situate în jumătatea anterioară a corpului
-ovarul este masiv, situat în urma testiculelor
-glandele vitelogene sunt mult mai slab dezvoltate
-uterul se întinde până la extremitatea posterioară a corpului
-prezintă 2 gazde intermediare un melc din genurile Zebrina sau Hellicela şi o furnică (Formica fusca).

În corpul melcului parazitul se dezvoltă până la stadiul de cercar, iar în corpul furnicii până la stadiul de metacercar.

Opisthorchis felineus – se aseamănă ca dimensiuni şi morfologie cu specia precedentă. Diferă de aceasta prin poziţia pe care o au testiculele, care se găsesc la extremitatea posterioară a corpului (opistein – în urmă; orchis – testicul). Ca adult trăieşte în ficat la câine, pisică şi la om. Prima gazdă intermediară este reprezentată de melcul de apă dulce Bulimus tentaculatus în care parazitul se dezvoltă până la stadiul de cercar.

A 2-a gazdă intermediară este reprezentată de un peşte de apă dulce numit popular lin (Tinca tinca). Acest peşte este consumat de gazda definitivă şi ciclul se reia.

Urogonimus macrostomus – parazitează în cloac la diverse păsări. Ouăle parazitului sunt eliminate la exterior cu excrementele şi sunt consumate de melcul Succinea putris. În corpul melcului din ou va ieşi o larvă miracidium care se va transforma într-un sporocist. Acest sporocist este extrem de ramificat, ramificaţile sale pătrund ziua în tentacule, iar noaptea se retrag. In acest sporocist se formează direct metacercari.

Metacercarii formaţi în tentacule determină o puternică dezvoltare a acestora, care la exterior vor semăna cu nişte omizi, fiind atrase astfel păsările care constituie gazda primară.
Schistosoma haematobium – ca adulţi, parazitează în sânge la om. Se localizează în vasele din partea inferioară a corpului. Au sexele separate, şi dimensiuni de maxim 2 cm. Masculul este scurt şi lat, iar femela lungă şi îngustă. Masculul îşi îndoaie laturile corpului spre partea ventrală, unde se constituie astfel un şanţ ginecofor. In acest şanţ ginecofor stă femela, aceşti paraziţi trăind în cupluri. Femela depune zilnic aproximativ 300 de ouă.

Aceste ouă sparg peretele vezicii urinare, pătrund în cavitatea vezicii şi sunt eliminate la exterior de către gazdă o dată cu urina. Din cauza rănilor provocate de parazit, urina este roşie afecţiunea fiind numită hematurie bilharziană sau hematurie egipteană. Dacă ajung în apă, din ouă eclozează o larvă miracidium. Această larvă va ataca gazda intermediară reprezentată printr-un melc de apă dulce, în care se va dezvolta până la stadiul de cercar, care părăseşte corpul melcului şi înoată prin apă. Cercarii atacă gazda primară (omul), pătrunzându-i activ prin piele.

3. Clasa Cestoidea

– grupează viermi endoparaziţi ce trăiesc în intestinul vertebratelor.

– corpul lor este alb, nepigmentat, lipsit de cili, dar acoperit de o cuticulă. Cuticula are o funcţie dublă şi anume protejează corpul parazitului de acţiunea enzimelor digestive secretate de gazdă, dar în acelaşi timp permite substanţelor nutritive din lumenul intestinal să intre în corpul parazitului.

– deoarece hrănirea se realizează prin osmoză pe întreaga suprafaţă a corpului, aceste animale sunt lipsite în mod secundar de tub digestiv. Lipseşte chiar şi orificiul bucal.

– datorită modului de viaţă, organele de simţ întâlnite la turbelariate, dispar.

– spre deosebire de trematode, corpul acestor paraziţi este foarte alungit, având aspectul unei panglici sau centuri (cestos – panglică).

– au dimensiuni cuprinse între câţiva mm până la câţiva m.

– una din extremităţile corpului se diferenţiază sub formă de scolex. Scolexul reprezintă porţiunea anterioară a corpului, la nivelul căreia se găsesc ganglionii cerebroizi. La nivelul scolexului se diferenţiază organe de fixare, reprezentate prin ventuze şi croşete.

Ventuzele sunt prezente în diferite grade de diferenţiere şi reprezintă un important criteriu în sistematica acestei clase. Ventuzele pot fi împărţite în 3 categorii: botrii, botridii şi acetabule.
Botriile sunt organe de fixare slabe. Se prezintă sub forma unor şanţuri longitudinale situate la nivelul scolexului. Nu prezintă musculatură cu dispoziţie radiară. Se găsesc fie în număr de 2 sau 4.

Botridiile – tot timpul sunt în număr de 4. Proemină pe sclex, uneori fiind chiar pedunculate. Prezintă musculatură circulară şi radiară. Suprafaţa lor adeseori este împărţită prin septe în mai multe compartimente numite areole. Pot fi prevăzute şi cu croşete.

Acetabulele sau ventuzele propriu-zise – sunt cele mai evoluate. Au aspect globulos şi sunt invaginate în parenchim. Prezintă o musculatură circulară foarte bine dezvoltată şi 2 pături de muşchi radiari.
După scolex urmează o porţiune scurtă numită gât. Gâtul reprezintă zona de creştere, la acest nivel formându-se în permanenţă noi proglote.

Proglotele stau una după cealaltă, fiind dispuse în ordine lineară. Totalitatea proglotelor alcătuieşte strobilul. Numărul de proglote din componenţa strobilului poate varia în funcţie de specie, fiind cuprins între 3 şi 4500.

– sunt animale hermafrodite. Au o gazdă definitivă reprezentată printr-un vertebrat şi 1 sau 2 gazde intermediare, reprezentate în majoritatea cazurilor printr-un nevertebrat şi un vertebrat.
Reprezentant caracteristic: Taenia solium – are dimensiuni cuprinse între 2 – 4 m, rareori 8 m. Strobilul este alcătuit din 900 proglote. Gazda definitivă este reprezentată de om, iar gazda intermediară de porc.

Scolexul are apectul unei mici măciuci. Anterior prezintă o proeminenţă numită rostru sau rostellum. La baza rostrului pot fi remarcate 2 coroane de croşete, fiecare croşet având forma unei secere. Coroana superioară este alcătuită din croşete mai mari decât coroana inferioară. Numărul croşetelor din cele 2 coroane variază între 22 – 32, cel mai adesea fiind întâlniţi indivizi care prezintă 28 croşete.
Pe laturile scolexului se pot observa 4 ventuze.

Gâtul – este aşa cum am mai menţionat, zona de creştere. Nu prezintă conformaţii morfologice caracteristice.

Scolexul – alcătuit din până la 900 proglote. Proglotele prezintă pe una din laturi câte o papila genitală. La acestă specie, papilele genitale alternează de la un proglot la altul (dacă o papilă se găseşte pe partea dreaptă a unui proglot, proglotul următor va prezenta papila pe partea stângă).
Proglotele pot fi tinere, mature sau bătrâne. Proglotele tinere sunt mai late decât lungi, cele mature sunt aproximativ pătrate, iar cele bătrâne sunt de 2X mai lungi decât late.

Organizare internă:

Tegumentul împreună cu musculatura alcătuieşte un sac musculo-cutaneu. Cu ajutorul musculaturii, această specie realizeză mişcări de târâre datorită cărora îşi menţine locul în intestinul gazdei. Fără aceste mişcări, organele de fixare nu sunt suficiente pentru ca parazitul să nu fie eliminat de către gazdă.

Sistemul nervos – este reprezentat printr-un ganglion cerebroid mare, situat în scolex. Acest ganglion este înconjurat de un inel nervos posterior de care este legat prin 2 prelungiri laterale. Inelul nervos posterior prezintă 6 ganglioni nervoşi (2 laterali, 2 dorsali şi 2 ventrali). Din aceşti ganglioni pleacă spre partea anterioară nervi care se unesc cu un inel nervos anterior.

La punctul de unire dintre aceşti 6 nervi şi inelul nervos anterior se găsesc alţi 6 ganglioni, de la care pleacă nervi către rostru şi croşete. De la inelul nervos posterior pleacă în lungul corpului 10 cordoane nervoase (3 perechi laterale, 2 dorsale şi 2 ventrale). La marginea posterioară a fiecărui proglot există cordoane nervoase circulare care leagă între ele cele 10 cordoane nervoase longitudinale.

Aparatul digestiv s-a redus până la dispariţie. Nu poate fi întâlnit nici măcar în fazele de dezvoltare embrionară. Hrănirea se realizează prin osmoză pe întrega suprafaţă a corpului.
Aparatul respirator – lipseşte. La aceşti paraziţi lipsa oxigenului din mediul lor de viaţă a dus la dezvoltarea unei respiraţii anaerobe, care constă în descompunerea glicogenului cu ajutorul unor anumite enzime. În urma acestei descompuneri a glicogenului rezultă dioxid de carbon, hidrogen, acizi graşi şi o însemnată cantitate de energie.

Aparatul circulator – nu există.

Aparatul excretor – este de tip protonefridian. Protonefridiile se deschid în acest caz în 2 perechi de canale longitudinale colectoare, 1 pereche dorsală şi o pereche ventrală. În fiecare proglot, aceste 4 canale sunt unite între ele prin canale transversale situate în partea posterioară a proglotului. În scolex, vasul ventral de pe o parte se uneşte cu vasul dorsal de pe aceeaşi parte printr-o buclă.

Aparatul reproducător – tenia este hermafrodita.

Aparatul reproducator mascul: – este reprezentat prin numerosi foliculi testiculari dispusi in intreaga masa a parenchimului, cu precădere pe laturile proglotului. De la fiecare folicul testicular pleacă câte un canal eferent. Canalele efernte se deschid la rândul lor într-un canal deferent sinuos, cu o dispoziţie transversală. Acest canal deferent se continuă cu o porţiune exertilă, musculoasă, numită cir sau penis, care se deschide la rândul său prin orificiul genital mascul la nivelul papilei genitale.
Aparatul reproducător femel: – este reprezentat printr-un ovar bilobat situat in partea posterioară a proglotelor mature.

De la fiecare lob al ovarului pleacă câte un scurt oviduct. Cele 2 oviducte, după un scurt traseu se unesc într-un oviduct comun care se deschide la nivelul răspântiei genitale (ootipului). De la nivelul ootipului pleacă 2 canale. Dintre acestea, unul se deschide la nivelul papilei genitale prin orificiu genital femel şi este cunoscut sub numele de vagin, iar celălalt se termină orb sau “în deget de mănuşă” şi este cunoscut sub numele de uter. În cazul proglotelor mature, uterul este tubular, dar pe măsură ce proglotele înaintează în vârstă, uterul se ramifică umplându-se cu ouă.

Dintre glandele anexe, de aparatul reproducător femel apartin glandele cochiliere şi glanda vitelogenă. Glandele cochiliere se găsesc plasate în jurul ootipului, iar glanda vitelogenă este masivă situată sub ootip, chiar alături de peretele posterior al proglotelor.

Ciclul de dezvoltare: Parazitul elimină la exterior proglote pline cu ouă. Dacă aceste ouă sunt consumate de gazda intermediară (porc) din ele va ecloza o larvă ce are formă aproximativ sferică şi care este prevăzută cu 6 croşete chitinoase. Datorită celor 6 croşete, această larvă a primit denumirea de oncosferă sau hexacant (oncos – ghiară; hexa – 6; acantha – spin, ţep). Oncosfera eliberată la nivelul intestinului perforează pereţii acestuia, trece în sânge şi apoi se localizează cu preponderenţă în muşchii striaţi de la nivelul limbii, gâtului, omoplatului sau ai inimii.

La acest nivel larva se transformă într-o veziculă care are aproximativ dimensiunea unui bob de mazăre. Într-o parte a acestei vezicule apare o invaginaţie în fundul căreia se diferenţează un rostru, o coroană de cârlige şi 4 ventuze, care sunt elementele caracteristice unui scolex. La suprafaţa acestui nou tip de larvă cele 6 cârlige dispar. Această larvă poartă denumirea de cisticerc (Cysticercus cellulosae). Dacă carnea de porc cu aceşti cisticerci este consumată insuficient preparată termic, din cisticerc se va forma o nouă tenie.

Dacă omul se infestează cu ouă de tenie, din acestea la nivelul intestinului vor fi eliberate larvele hexacant. Aceste larve pătrund în circuitul sangvin, apoi se localizează în creier sau ochi, putând determina moartea (afecţiunea poartă numele de cisticercoză).
Sistematică:

Clasa Cestoidea se împarte în 2 subclase. Această împărţire se face în funcţie de constituţia corpului, care poate sau nu să fie alcătuit din proglote.

1. Subclasa Cestodaria – cuprinde specii la care corpul este alcătuit dintr-o singură bucată, iar aparatul reproducător este unic. Din ou eclozează o larvă caracteristică, numită larvă licoforă care se deosebeşte clar de larva hexacant prin faptul că este prevăzută cu 10 cârlige.
– Ordinul Amphilinidea – grupează specii lipsite de scolex şi ventuze, prevăzute doar cu o trompă. Reprezentant: Amphilina foliacea – specie parazită în cavitatea generală la morun, nisetru, păstugă etc.
– Ordinul Gyrocotylidea – grupează specii care prezintă scolex ce are conformaţia unei pâlnii, iar la extremitatea posterioară prezintă o ventuză foarte bine dezvoltată. Reprezentant: Gyrocotyle urna.

2. Subclasa Cestoda – cuprinde specii la care corpul este alcătuit din scolex, gât şi strobil. Aparatul genital se repetă î tot lungul corpului în porţiuni care se succed linear. Din ou eclozează întotdeauna o larvă de tip hexacant (prevăzută cu 6 cârlige).

– Ordinul Tetraphyllidea – grupează specii ce prezintă ca organe de fixare 4 botridii. În multe cazuri aceste botridii sunt pedunculate. Reprezentant: Pediobothrium longispine – parazitează la în intestin la diverse specii de rechini.

– Ordinul Diphyllidea – cuprinde specii la care scolexul este situat pe un peduncul lung, prevăzut cu ţepi. Ca organe de fixare prezintă 2 botrii mari, una dorsală şi una ventrală. Fiecare din aceste 2 botrii provine din contopirea a 2 botrii mai mici. Reprezentant: Echinobothrium affine.

– Ordinul Tetrarhynchidea – grupează specii care prezintă ca organe de fixare 4 botrii şi 4 trompe exertile, lungi, prevăzute cu numeroase cârlige. Reprezentant: Tetrarhynchus gracilis.

– Ordinul Pseudophyllidea – cuprinde specii la care scolexul este alungit, prevăzut cu 2 botrii. Orificiile genitale se găsesc pe partea ventrală a fiecărei proglote, medio – anterior. Uterul se deschide la exterior printr-un orificiu de depunere a pontei numit tocostom. Au dimensiuni cuprinse între câţiva mm şi până la 15 m.

Reprezentanţi:

Diphyllobothrium latum cunoscut şi sub denumirea de botriocefal. Atinge dimensiuni de până la 15 m, având strobilul alcătuit din până la 4500 de proglote. Dimensiunea acestui parazit depinde în mara măsură de numărul de paraziţi din gazdă. Astfel numărul maxim de botriocefali întâlnit la un singur om a fost de 143, însă acesti indivizi nu depăşeau dimensiunea de 1m. Scolexul este mic, cu aspect migdalat şi prezintă pe laturi 2 botrii ce au aspectul unor şanţuri longitudinale.

Gâtul este scurt şi subţire, partea sa posterioară constituind regiunea generatoare de proglote. Proglotele tinere sunt puternic transversale, iar proglotele tinere şi cele bătrâne au aspect trapezoidal. Proglotele bătrâne se pot distinge cu uşurinţă de cele tinere datorită formei de rozetă pe care o ia uterul la nivelul acestora.
Aparatul reproducător – este un animal hermafrodit.

Aparatul reproducător mascul: reprezentat prin numeroşi foliculi testiculari de la care pleacă canale eferente ce se deschid într-un canal deferent. Acesta se continuă cu cirul sau penisul ce se deschide la exterior prin orificiul genital mascul situat medio – ventral în partea anterioara a proglotelor.

Aparatul reproducător femel: reprezentat printr-un ovar bilobat. De la fiecare lob al ovarului pleacă câte un scurt oviduct. Aceste 2 oviducte se unesc într-un oviduct comun ce se deschide la nivelul raspântiei genitale sau ootipului. De la nivelul ootipului pleacă 2 canale: uterul şi vaginul. Vaginul se deschide la exterior prin orificiul genital femel situat în apropierea orificiului genital mascul, iar uterul cominică cu exteriorul printr-un orificiu de depunere a pontei numit şi tocostom.

Dintre glandele anexe întâlnim glandele cochiliere şi glandele vitelogene. Glandele cochiliere sunt plasate ca şi in cazul precedent in jurul ootipului (răspântiei genitale), iar glandele vitelogene au o structură foarte similară cu cele de la F. hepatica. Astfel, glandele vitelogene sunt alcătuite din foliculi glandulari de la care pleacă canale eferente care se deschid la nivelul a 2 viteloducte longitudinale. Viteloductele longitudinale cominică în porţiunea lor mediană cu 2 viteloducte transversale ce se unesc într-un viteloduct comun, care se deschide la nivelul ootipului.

Ciclul de dezvoltare: prezintă 3 gazde: o gazdă definitivă (primară) reprezentată prin om sau alte mamifere ichtiofage şi 2 gazde intermediare (secundare). Prima gazdă secundară este reprezentată printr-un crustaceu acvatic din genul Cyclops, iar a 2-a gazdă printr-un peşte răpitor (ştiuca, mihalţul).

Dacă ouălele parazitului eliminate de gazda definitivă odată cu fecalele, ajung în apă, din ele va ecloza o larvă sferică, ciliată numită coracidium. Sub învelişul ciliat al acestei larve se găseşte larva hexacant. Larva coracidium înoată prin apă cu ajutorul cililor. Dacă în acest timp este înghiţită de un crustaceu din genul Cyclops îsi continuă dezvoltarea mai departe, dacă nu, moare.

În intestinul ciclopului, larva coracidium pierde cilii şi se transformă în larvă hexacant. Aceasta străbate peretele intestinal, ajunge în cavitatea generală a corpului şi se transformă în larvă procercoid. Procercoidul se caracterizează prin forma sa alungită, lipsa botriilor şi prin prezenţa unei vezicule la partea posterioară, pe care se pot observa cele 6 cârlige. Dacă ciclopul este consumat de un peşte răpitor, în corpul acestuia, larva procercoid străbate peretele intestinal cu ajutorul unor glande cefalice histolitice şi se localizează în ficat sau în alte organe interne.

La nivelul acestora larva procercoid se transformă în larvă plerocercoid. La această larvă vezicula posterioară şi cârligele dispar, iar la nivelul părţii anteioare apar cele 2 botrii. Dacă peştele infestat este consumat de un mamifer ichtiofag sau de om, insuficient preparat termic, la nivelul intestinului larva plerocercoid se va transforma în adult.

Ligula intestinalis – parazitează ca adult păsări acvatice ichtiofage. Prezintă 2 gazde intermediare: prima gazdă intermediară este reprezentată de un crustaceu de apă dulce din genurile Diaptomus sau Cyclops, iar a 2 – a gazdă intermediară este reprezentată de un peşte răpitor. În prima gazdă, parazitul se dezvoltă până la stadiul de procercoid, iar in a 2-a gazdă secundară până la stadiul de plerocercoid.

Deoarece stadiul de plerocercoid atinge dimensiuni mari (dimensiuni ce caracterizează şi stadiul de adult – 1 m), peştii parazitaţi vor înota cu greutate la suprafaţa apei de unde vor fi capturaţi cu uşurinţă de păsările ichtiofage.La nivelul tubului digestiv al păsării, plerocercoizii se transformă în adulţi în 1 – 3 zile.

Interesant la acest parazit este faptul ca nu are corpul împărţit în proglote, ci în cazul lui, corpul este dintr-o singură bucată similar cu situaţia întâlnită la Cestodari. Este încadrat sistematic între Eucestode deoarece prezintă mai multe aparate genitale ce se repetă în tot lungul corpului.

-Ordinul Cyclophyllidea – grupează Eucestode care prezintă ca organe de fixare ventuze, iar uneori şi cârlige sau croşete.

Reprezentanţi:
Taenia solium
Taenia saginata – prezintă 2 gazde: o gazdă definitivă reprezentată de om şi o gazdă intermediară reprezentată de bovine. La om parazitează în intestinul subţire, iar la bovine în musculatură. Stadiul de la bovine poartă numele de Cysticercus bovis. Diferă de T. solium prin:

-dimensiuni: atinge dimensiuni cuprinse între 4 – 10 m, având strobilul alcătuit din 1000 – 2000 proglote.
-Scolexul este prevăzut doar cu 4 ventuze, fiind lipsit de rostru respectiv de croşete.
-Uterul, în cazul proglotelor bătrâne este prevăzut cu 15 – 30 perechi de diverticule laterale
-Proglotele bătrâne sunt de 3 – 4 ori mai lungi decât late
-Proglotele bătrâne se pot deplasa prin mişcări proprii, forţând sfincterul anal al gazdei şi ieşind la exterior, sau mai grav, pot ajunge în stomac, mărind riscul producerii cisticercozei.

Taenia echinococcus – Adultul parazitează la mamifere carnivore (câine, pisică, lup, etc.), iar stadiul larvar la mamifere ierbivore, accidental la om. Adultul are dimensiuni mici (4 – 6 mm) şi prezintă strobilul alcătuit din 3 proglote (una tânără, una matură şi una bătrână). In permanentă, proglota bătrână, plină cu ouă se detaşează de strobil, iar în locul ei este formată o nouă proglotă la nivelul gâtului. Scolexul este prevăzut cu 4 ventuze, un rostru şi o coroană de croşete.

În gazda primară, parazitul se localizează la nivelul intestinului, iar în gazda secundară la nivelul ficatului, plămânului, rinichiului, creierului etc. În gazda secundară, parazitul ia aspectul unei vezicule cunoscută sub numele de chist hidatic şi atinge dimensiunile unui cap de copil.

Chistul hidatic – prezintă la exterior o membrană adventice secretată de către gazdă. Imediat sub această membrană adventice se găseşte o cuticulă stratificată, iar apoi o membrană proligeră. Membrana proligeră dă naştere prin înmugurire la numeroase vezicule proligere în interiorul cărora se formează numeroase scolexuri. Prin disocierea veziculelor proligere, pe fundul chistului hidatic se formează aşa zisul “nisip proliger” (aproximativ 6 cm3), iar într-un cm3 de nisip proliger se găsesc până la 400000 de scolexuri.

Hymenolepis nana – tenia mică a omului. Parazitează în special la copii. La un singur om pot fi întâlnite până la 4000 de exemplare. Are dimensiuni de aproximativ 5 cm, iar corpul este alcătuit din aproximativ 200 proglote. La nivelul fiecărei proglote pot fi remarcate 3 testicule.

Increngătura Nemathelminthes (nematos – aţă, filament; helminthos – vierme)

– grupează animale cunoscute sub denumirea populară de viermi cilindrici, deoarece în secţiune transversală conturul corpului este circular.

– au dimensiuni cuprinse între câţiva mm şi până la 8 m (Placentonema gigantissima, specie parazită în placentă la balene).

– sunt animale cu simetrie bilaterală, corpul este nesegmentat, acoperit de o cuticulă bine dezvoltată. Datorită dezvoltării cuticulei, corpul acestor animale este lipsit de cili. Atunci când există cili, aceştia sunt restrânşi doar pe anumite regiuni ale corpului.

– parenchimul este redus, motiv pentru care viscerele stau libere într-o într-o cavitate numită schizocel sau pseudocel. Tegumentul împreună cu musculature formează un sac musculo-cutaneu, acest grup fiind cunoscut şi sub denumirea de Aschelminthes (ascos – sac; helminthos – vierme)

– apare pentru prima dată în seria animală intestinul posterior, astfel încât pentru prima dată în seria animală tubul digestiv este complet, începând cu orificiul bucal şi terminându-se cu orificiul anal.

– aparatul circulator şi aparatul respirator încă nu au apărut în seria animală, deci lipsesc în cadrul acestui grup.

– aparatul reproducător se caracterizează prin faptul că este mult mai simplu constituit faţă aparatul reproducător de la platelminţi, iar sexele sunt separate.

– creşterea se realizeză prin năpârliri succesive deoarece cuticula nu este extensibilă.

– cuprinde următoarele clase: Rotatoria; Gastrotricha; Nematoda; Kinorhynchida; Nematomorpha; Acanthocephala.

Diviziunea Triploblastica (Bilateralia)

in Biologie/Enciclopedie by

Diviziunea Triploblastica (Bilateralia)

Grupează metazoare care se caracterizează în primul rând prin apariţia unei foiţe embrionare, cunoscută sub numele de mezoderm, intercalată între ectoderm şi endoderm. Simetria corpului în cazul acestor animale devine bilaterală (excepţie stelele de mare care au simetrie radiară).

Mezodermul poate evolua în 2 direcţii:

– determină o proliferare a mezenchimului, astfel încât elemente de mezoderm împreună cu elemente de mezenchim vor forma un ţesut special, foarte bine dezvoltat, cunoscut sub denumirea de parenchim. Metazoarele la care mezodermul evoluează în această direcţie sunt cunoscute sub denumirea de Acoelomata sau de “viermi parenchimatoşi”.

– celulele mezodermice se organizează sub formă de foiţe care delimitează în interiorul corpului cavităţi secundare, numite cavităţi celomice. Metazoarele la care poate fi observat acest lucru sunt numite Coelomate.

După cum se poate observa în rândurile de mai sus, Diviziunea Triploblastica poate fi divizată după modul de dezvoltare al mezodermului în 2 subdiviziuni:

– Subdiviziunea Acoelomata
– Subdiviziunea Coelomata

După originea orificiului bucal, triploblastele pot fi repartizate pe alte 2 subdiviziuni:
Subdiviziunea Protostomiene – la speciile grupate în această subdiviziune, orificiul bucal derivă din blastoporul gastrulei.
Subdiviziunea Deuterostomiene – la reprezentanţii acestei subdiviziuni, blastoporul gastrulei fie se închide, fie se transformă în anus, iar orificiul bucal este o neoformaţie.

Subdiviziunea Acoelomata

Cuprinde următoarele încrengături:
1. Increngătura Plathelminthes – grupează specii la care corpul este puternic turtit dorso – ventral. Popular sunt numiţi “viermi laţi”.
2. Increngătura Nemathelminthes – grupează specii la care în secţiune transversală, corpul are contur circular. Popular sunt numiţi “viermi cilindrici”.
3. Increngătura Nemertini – grupează specii cu aspect viermiform, însă prevăzute cu o trompă retractilă.

1.Increngătura Plathelminthes (platus – lat, plat; helminthos – vierme)

Caractere generale:

-Corpul cu simetrie bilaterală, nesegmentat şi puternic aplatizat dorso – ventral.

-Prezintă o extremitate cefalică în care sunt adăpostiţi ganglionii cerebroizi şi la nivelul căreia se găsesc principalele organe de simţ. In cele mai multe cazuri la nivelul acestei extremităţi se pot observa şi organe de fixare reprezentate prin ventuze şi prin croşete.

-Cavitatea generală a corpului este plină cu parenchim (viermi parenchimatoşi).

-Tegumentul împreună cu musculatura formează sacul musculo-cutaneu.

-Apare pentru prima dată în evoluţia animalelor tubul digestiv. In cazul reprezentanţilor acestei încrengături, tubul digestiv este reprezentat doar prin intestinul anterior şi prin cel mediu, intestinul posterior încă nu a apărut.

-Apare pentru prima dată în seria animală aparatul excretor. Acesta este de tip protonefridian, fiind alcătuit din protonefridii.

-Majoritatea speciilor sunt hermafrodite, cu aparatul reproducător foarte bine dezvoltat şi complicat.

-Aparatul respirator şi cel circulator lipsesc.

-Sistemul nervos este reprezentat prin ganglioni cerebroizi de la care pleacă în lungul corpului cordoane nervoase longitudinale.
Sistematică:

Increngătura Plathelminthes cuprinde 3 clase:

1.Clasa Turbellaria
2.Clasa Trematoda
3.Clasa Cestoidea

Clasa Turbellaria (turbella – mic vârtej):

Cuprinde platelminţi liberi la care corpul este acoperit cu cili. Majoritatea sunt acvatice, marine sau dulcicole, dar se cunosc şi specii care s-au adaptat la viaţa în pământ umed. Majoritatea au dimensiuni cuprinse între 0,5 – 5mm, iar unele forme ce trăiesc în pământ umed ating dimensiuni de până la 60 cm (Bipalium adventitium). Speciile care trăiesc în pământ umed sunt cel mai frecvent întâlnite în regiunile tropicate, fiind animale nocturne.

Reprezentant caracteristic: Dendrocoelum lacteum – are dimensiuni de până la 3 cm lungime şi aspectul unei frunze de salcie, cu extremitatea anterioară trunchiată şi cu cea posterioară ascuţită. Extremitatea anterioară este prevăzută cu 4 lobi scurţi: 2 mediani şi 2 laterali.

Pe faţa dorsală, în regiunea cefalică, pot fi observaţi ochii care au aspectul unor mici pete negre.
Pe faţa ventrală a corpului, în apropierea treimii posterioare se deschide orificiul bucal, iar în urma acestuia poate fi observat orificiul genital.

Organizarea internă:
Tegumentul este unistratificat, alcătuit din celule prevăzute cu cili. In aceste celule pot fi observaţi nişte corpusculi cu aspectul unor mici bastonaşe, numite rabdite. Aceste rabdite când sunt eliminate în apă se umflă şi transformă în nişte filamente lipicioase sau într-o pătură lipicioasă în jurul corpului. Deci, rabditele sunt utilizate la apărare, la atac, dar servesc şi la alcătuirea unei pături protectoare în jurul corpului care previne deshidratarea.
La nivelul tegumentului, printre celulele prevăzute cu cili se mai găsesc şi celule glandulare şi celule senzitive.

Celulele glandulare sunt situate în parenchim, la nivelul tegumentului fiind prezentă doar extremitatea lor excretoare. Pot fi mucoase sau albuminoase. Sunt mai numeroase pe partea ventrală a corpului.
La unele specii marine (Microstomum), între celulele ectodermice au fost identificate şi cnidoblaste. Cercetările ulterioare au arătat că aceste cnidoblaste nu sunt constituienţi ai turbelariatelor, ci provin din corpul unor polipi ce au fost mâncaţi de turbelariatele respective.

Musculatura este reprezentată prin:
-o pătură musculară circulară situată sub tegument
-o pătură musculară alcătuită din fibre cu dispoziţie în diagonală
-o pătură musculară longitudinală
-fascicule musculare dorso-ventrale

Parenchimul, foarte bine dezvoltat umple tot spaţiul dintre organe. Îndeplineşte următoarele funcţii: respiraţie, fagocitoză, funcţie adipogenă.

Aparatul digestiv: începe cu orificiul bucal, se continuă cu faringele. Faringele prezintă o musculatură foarte bine dezvoltată şi este exertil fiind utilizat la capturarea prăzii. În repaus, faringele stă retras într-un buzunar ectodermic, numit teaca trompei. Faringele se continuă cu intestinul mediu de natură endodermică, format din 3 ramuri: un ram anterior, median, şi 2 ramuri posterioare, medio – laterale.

Aceste ramuri prezintă pe ambele laturi numeroase diverticule. Toate aceste ramuri sunt terminate orb. Orificiul anal lipseşte. Digestia este intracelulară. Celulele intestinale elaborează fermenţi ce sunt eliberaţi la nivelul intestinului. Aceşti fermenţi dezintegrează hrana în particule alimentare care sunt apoi fagocitate. Dacă particulele alimentare sunt prea mari pentru a fi fagocitate de o singură celulă, atunci mai multe celule vor forma un sinciţiu, care va fagocita particula respectivă.

Aparatul circulator şi respirator lipsesc.

Aparatul excretor este de tip protonefridian. Funcţia principală a protonefridiilor este de a menţine constantă presiunea osmotică. O importanţă deosebită în realizarea excreţiei o au paranefrocitele (atrocitele). Acestea stau lipite de canaliculele excretoare ale protonefridiilor şi au rolul de a acumula substanţe de excreţie pe care apoi le elimină în canaliculele respective.

Protonefridiile sunt mai bine dezvoltate la turbelariatele dulcicole decât la cele marine (vezi situaţia vacuolelor pulsatile la protozoare). Excreţia se mai poate realiza şi prin difuzie pe întreaga suprafaţă a corpului. În acest mod se realizează excreţia în special la turbelariatele primitive (Acoela), unde nu există protonefridii.

Sistemul nervos: reprezentat printr-o pereche de ganglioni cerebroizi de la care pleacă în lungul corpului 6 cordoane nervoase longitudinale (2 dorsale, 2 ventrale şi 2 laterale). Aceste cordoane nervoase longitudinale sunt legate între ele prin numeroase ramuri nervoase transversale.

Organele de simţ:
Ochii sunt în număr de 2, situaţi pe partea dorsală a regiunii cefalice. La formele care trăiesc în pământ umed pot fi remarcaţi până la 1000 de ochi.
Statociştii se găsesc la un număr mic de turbelariate.

Pe întreaga suprafaţă a corpului la turbelariate se găsesc numeroase celule senzitive. Alte formaţiuni senzitive sunt fosetele auriculare care au probabil rol gustativ sau olfactiv.
Reproducerea: – are loc cel mai adesea pe cale sexuată, rareori pe cale vegetativă.
Turbelariatele sunt animale hermafrodite.

Aparatul genital la Proxenetes:

a) Aparatul genital femel – este alcătuit din 2 ovare dispuse în regiunea posterioară a corpului. De la fiecare ovar pleacă câte un oviduct spre linia mediană a corpului. Oviductele de la cele 2 ovare se unesc într-un gonoduct femel comun. Acest gonoduct se deschide într-un atriu genital comun, care comunică cu exteriorul printr-un orificiu genital hermafrodit. Pe traseul gonoductului se deschid numeroase glande cochiliere. Fiecare ovar este în legătură prin partea sa anterioară cu câte o glandă foarte bine dezvoltată, glanda vitelogenă. În legătură cu aparatul reproducător femel este buzunarul copulator, legat de atriul genital printr-un conduct numit vagin.

b) Aparatul genital mascul – este alcătuit din 2 testicule dispuse simetric. De la fiecare testicul pleacă câte un canal deferent. Cele 2 canale deferente se deschid într-o veziculă seminală, care se continuă cu o altă veziculă, numită “veziculă cu granule”. La nivelul veziculei seminale sperma este înmagazinată, iar la nivelul veziculei cu granule, sperma este amestecată cu secreţia glandei prostate care se deschide la acest nivel. Glanda cu granule se continua cu o porţiune musculoasă, exertilă numită cir sau penis.
Turbelariatele sunt animale proterandrice.
Aparatul genital la Dendrocoelum lacteum:

a) Aparatul genital femel: – reprezentat prin 2 ovare mici, situate la partea anterioară a corpului. De la aceste ovare pleacă 2 oviducte lungi, care merg de-a lungul laturilor corpului până în apropierea părţii posterioare, unde se unesc într-un canal comun, numit vagin. Vaginul se deschide la nivelul atriului genital comun. Glandele vitelogene, foarte numeroase se găsesc pe părţile laterale ale corpului şi se deschid direct în oviducte. În partea inferioară a corpului, în apropierea vaginului, în cele 2 oviducte se deschid numeroase glande cochiliere. În legătură cu căile genitale femele se mai găsesc 2 dilataţii:
– o dilataţie este reprezentată prin buzunarul copulator
– o dilataţie este reprezentată printr-un sac musculos. Funcţia acestei formaţiuni nu este cunoscută.

b) Aparatul genital mascul: este reprezentat prin 2 testicule. Fiecare testicul este alcătuit din numeroşi foliculi testiculari situaţi pe laturile corpului, pe toată lungimea acestuia. De la fiecare folicul testicular pleacă câte un scurt canal eferent. Toate canalele eferente aparţinând unui testicul se dechid într-un singur canal deferent foarte bine dezvoltat. Cele 2 canale deferente aparţinând celor 2 testicule se deschid într-o veziculă seminală bine dezvoltată care se continuă cu o porţiune numită cir sau penis. Penisul se deschide în atriul genital comun. În jurul veziculei seminale se găsesc numeroşi foliculi aparţinând prostatei.

Dezvoltarea ontogenetică este directă la cele mai multe specii, adică embrionul se transformă treptat în forma adultă, fără a trece prin stadii larvare care să aibă o constituţie diferită de cea a adultului.
La unele specii este întâlnită o dezvoltare indirectă (dezvoltare cu metamorfoză). O astfel de specie este Yungia aurantiaca. În cazul acestei specii apare în cursul dezvoltării ontogenetice o larvă ce a fost denumită larva lui Muller.

Acest tip de larvă se caracterizează prin apariţia la nivelul corpului a 8 lobi. Din aceşti 8 lobi, 3 au o poziţie ventrală fiind plasaţi în jurul gurii, 2 sunt laterali şi 3 sunt dorsali. Intreg corpul larvei este ciliat, dar pe marginea lobilor se poate remarca prezenţa unor cili mai lungi, mai puternici. După un anumit interval de timp, corpul acestei larve se aplatizează dorso-ventral, lobii regresează, iar larva se va transforma într-un tânăr turbelariat.
Reproducerea asexuată şi regenerarea:

La tricladide există o reproducere asexuată rudimentară. La acestea, la un moment dat, corpul se rupe în 2 bucăţi într-o zonă oarecare, fără o anumită regulă. Un asemenea tip de diviziune se numeşte arhitomie. Cele 2 părţi rezultate îşi vor regenara părţile lipsă.

La rhabdocele diviziunea este mult mai organizată. Înainte de producerea diviziunii, la mijlocul corpului apar nişte pereţi de diviziune transversali. Apoi o parte din tesuturi si din organe se dezagregă, din materialul rezultat, fiecare parte îşi va regenera organele lipsă. După ce au loc aceste fenomene, cei 2 indivizi rezultaţi se vor separa unul de celălalt. Acest tip de diviziune se numeşte paratomie.

Uneori diviziunea are loc cu o viteză foarte mare încât indivizii rezultaţi nu au timp să se separe unii de ceilalţi, rezultând astfel lanţuri de indivizi, aşa cum este cazul la specia Microstomum lineare.
Aceste organisme au o foarte mare putere de regenerare. Fragmente mici luate din corpul lor pot regenera întreg organismul. Doar porţiunea situată înaintea ochilor şi extremitatea codală nu sunt capabile de regenerare.

Sistematică: – se realizează după gradul de dezvoltare al tubului digestiv. După acest criteriu turbelariatele sunt împărţite în următoarele ordine:
1.Ordinul Acoela
2.Ordinul Rhabdocoela
3.Ordinul Alloeocoela
4.Ordinul Tricladida
5.Ordinul Polycladida
6.Ordinul Temnocephalida

1.Ordinul Acoela (a – fără; coelos – cavitate)
Cuprinde specile cele mai primitive de turbelariate, fără tub digestiv diferenţiat. Alimentele pătrund în acest caz prin gură în faringe apoi direct într-un ţesut sinciţial digestiv, care nu este clar delimitat de parenchimul corpului.

Ex: Nemertoderma bathycola – are dimensiunile unui parameci. Trăieşte în apele din zona Groelandei.
Convoluta hipparchia – are corpul în formă de cornet, deoarece părţile sale laterale sunt îndoite spre partea ventrală. Trăieşte în M. Neagră.

2.Ordinul Rhabdocoela (rhabdos – baston, coelos – cavitate)
Cuprinde specii de dimensiuni mici, dar la care după faringe urmează un intestin drept, cu aspect de baston, sau de tub longitudinal drept.

Ex.Microstomum lineare – se hrăneşte doar în stadiile tinere. Realizează simbioze cu alge verzi din grupul Zoochlorella. Specie dulcicolă.

Mesostoma ehrembergi – specie dulcicolă identificată în America, Europa, Asia. A fost identificată şi la la Cristeşti (Iaşi). Are aspectul unei frunze. Partea posterioară a corpului secretă un fir pe care-l agaţă de pelicula superficială a apei. Animalul stă agăţat de acest fir, iar când prin preajma sa trece un animal mai mic, îl capturează cu părţile laterale ale corpului apoi îl consumă.

3.Ordinul Alloeocoela (alloios – diferit)
Intestinul are aspectul unui sac simplu sau cu diverticule laterale.

Ex.Bothrioplana semperi – intestinul are 3 ramuri una anterioară şi 2 posterioare. Ramurile posterioare sunt distincte doar la bază, constituind un inel în jurul faringelui, în rest aceste ramuri posterioare se contopesc într-un singur ram.
4.Ordinul Tricladida (tri – trei; clados – ramură)
Grupează specii care pot atinge 60 cm. Intestinul este alcătuit din 3 ramuri: un ram anterior şi 2 ramuri posterioare. Toate aceste ramuri sunt prevăzute cu numeroase diverticule laterale.

Ex.Dendrocoelum lacteum.
Planaria gonocephala – are aproxmativ 2 cm, capul este triunghiular.
Planaria alpina – are cel mult 1 cm.

5.Ordinul Polycladida (polys – multe; clados – ramură)
Din partea intestinului care urmează faringelui pleacă numeroase ramuri radiare ramificate si ele la rândul lor.
Ex.Yungia aurantiaca – specie marină, comună în M. Mediterană.

6.Ordinul Temnocephalida (temno – tăiat; cefali – cap)
Au dimensiuni maxim 1,5 – 2 mm. Prezintă la extremitatea anterioară a corpului un număr de 2 – 12 tentacule.

Sunt animale dulcicole ce trăiesc fixate pe alte animale (raci, melci, broaşte). Din această cauză pot fi considerate parazite, însă nu e un parazitism total deoarece nu se hrănesc pe seama gazdei. Datorită modului de viaţă, cilii de pe suprafaţa corpului s-au redus foarte mult, fiind întâlniţi doar la baza tentaculelor şi pe faţa ventrală. Pe faţa ventrală, posterior se poate observa apariţia unei ventuze.

Polimorfismul colonial

in Biologie/Enciclopedie by

Formarea coloniiilor, Tipuri de colonii, Scheletul coloniei: – vezi lucrări practice.
Polimorfismul colonial: – toţi indivizii unei colonii comunică intre ei prin cavităţile lor gastrale, care se prelungesc în toate ramurile hidrozomului. Acest fapt oferă condiţii prielnice pentru specializarea diverşilor polipi la îndeplinirea anumitor funcţii, realizându-se astfel un polimorfism colonial.

Polimorfismul colonial la Podocoryne carnea.
În coloniile speciei Podocoryne carnea pot fi identificate următoarele tipuri de indivizi:

-Gastrozoizi – au rolul de a hrăni colonia. Au aspect de polipi, cu tentacule, gură şi o largă cavitate gastrală.

-Gamozoizi (gonofori) – indivizi reproducători care produc şi conţin elemente sexuale (ovule şi spermatozoizi). Uneori au aspectul de saci, fiind numiţi geme meduzoide (sporosaci), alteori au formă de meduză, care se detaşează de colonie şi înoată liber. Gemele meduzoide (sporosacii), ca şi meduzele înmuguresc şi se formează pe nişte indivizi numiţi blastotili.

-Dactilozoizii – au aspectul unui deget de mănuşă. Sunt foarte sensibili şi mobili, fiind numiţi şi polipi spirali. Dacă aceşti dactilozoizi au la extremitatea liberă baterii de cnidoblaste, atunci ei au rol în atac şi în apărare şi sunt numiţi mahozoizi. Dacă au rol excretor sunt numiţi cistozoizi.

-Acantozoizii – sunt indivizi foarte regresaţi. Au aspectul unor ţepi cu vârful orientat în sus. Sunt îmbrăcaţi într-o teacă tare şi ascuţită de perisarc. Servesc în mod pasiv la protecţie.

B. Meduza hidroidă (hidromeduza) : morfologie externă, desen – vezi lucrări practice.
Aparatul digestiv: prin transparenţa meduzei se poate observa în grosimea mezoglei, un sistem de canale şi cavităţi cunoscut sub denumirea de aparat gastro-vascular. Acesta este alcătuit dintr-un esofag care se întinde pe toată lungimea manubriului, ajungând până în centrul meduzei. In acest punct acest tub (esofagul) se dilată dând naştere unei formaţiuni cunoscută sub denumirea de stomac.

Din stomac, pleacă radiar 4 sau multiplu de 4 buzunare sau canale radiare (canale gastro-vasculare). Acestea străbat mezogleea până la marginea umbrelei, unde se deschid într-un canal circular. Din acest canal pleacă în fiecare tentacul câte un canal tentacular. Uneori se pot observa nişte canale care pleacă din canalul circular spre stomac, dar nu ajung la acesta ci se termină “orb”. Acest sistem corespunde în întregime cavităţii gastrale de la hidră, fiind de natură endodermică.

Deplasarea: – este activă realizându-se cu ajutorul musculaturii. Sub ectodermul subumbrelar se găsesc 2 pături musculare: o pătură cu musculatură radiară şi una cu musculatură circulară. La nivelul vălului există deasemenea musculatură circulară. Această musculatură este striată, ceea ce permite realizarea unor contracţii rapide. Prin contracţia acestei musculaturi, volumul cavităţii subumbrelare scade, iar apa este eliminată la exterior sub presiune, propulsând corpul meduzei. Revenirea la poziţia iniţială se realizează datorită elasticităţii mezogleei, la nivelul căreia se găsesc adesea fibre elastice.

Organele de simţ: deoarece meduzele duc o viaţă liberă, organele de simţ sunt bine dezvoltate, fiind reprezentate prin oceli şi statociste.

A) Ocelii: – apar în diferite grade de dezvoltare: suprafeţe ocelare, fosete vizuale şi vezicule optice.

a) Suprafeţele ocelare: – sunt cele mai simple structuri. Sunt reprezentate prin numeroase celule vizuale, izolate una de cealaltă prin celule pigmentare (pline cu pigment melanic). La capătul care intră în contact cu lumina se formează nişte striaţii, iar capătul opus se continuă cu o prelungire nervoasă. Totalitatea acestor prelungiri nervoase constituie nervul optic.

b) Fosetele vizuale: – iau naştere prin invaginarea suprafeţei vizuale într-un pliu al ectodermului cu aspect de cupă sau gropiţă. Acestă cupă se va umple cu o substanţă gelatinoasă secretată de ectoderm, această subtanţă având rolul unei lentile.

c) Vezicule optice: – epiteliul vizual ia forma unei vezicule închise situată sub ectoderm. Acest epiteliu este constituit din celule vizuale şi celule pigmentare ca şi în cazurile precedente, doar porţiunea dinspre ectoderm este constituită din celule epiteliale simple. Sub acest epiteliu transparent se mai găseşte cristalinul. La acest tip de ochi, lumina cade direct pe formaţiunile sensibile la lumină. Acest tip de ochi se numeşte ochi convers.
Ocelii sunt situaţi tot timpul la baza tentaculelor fie pe faţa lor internă, fie pe faţa lor externă.

B) Statocistele: – sunt organe de echilibru. Sunt situate pe marginea umbrelei, fiind numite din acest motiv şi organe marginale. Pot avea formă de veziculă sau de mici tentacule.

a) Statociste cu aspect de veziculă: – au aspecul unor mici vezicule sferice, pline cu lichid. In interiorul acestora se găseşte o formaţiune de natură calcaroasă numită statolit. Statolitul este susţinut de nişte perişori ce aparţin unor celule senzitive.

b) Statocistele cu aspect de tentacule (de mici măciuci): – au aspectul unui mic tentacul, uşor modificat. Câteva celule din vârful acestui tentacul secretă statolite, încât acest tip de statocist va funcţiona precum limba unui clopot. In jurul acestui statolit se găsesc numeroase celule senzitive prevăzute cu lungi peri senzitivi.

Sistemul nervos: Datorită vieţii libere şi dezvoltării organelor de simţ, se poate asista la o condensare a sistemului nervos. Pe lângă reţeaua nervoasă difuză care exista şi în cazul hidrei, la meduză apar 2 inele nervoase situate chiar la marginea umbrelei, unul sub ectodermul exumbrelar (inel nervos extern), celălalt sub ectodermul subumbrelar (inel nervos intern). La aceste inele nervoase vin informaţii de la organele de simţ şi tot de aici vor pleca informaţii către efectuori.

Reproducerea la hidrozoare: la cele inferioare are loc identic ca la Hydra viridis.
La Trachiline, unde nu există formă de polip, din oul depus de o meduză se va forma o nouă meduză.
La speciile unde există atât formă de polip cât şi formă de meduză, din oul unei meduze se va forma un polip (oozoid). Acesta prin înmugurire va da naştere unei colonii. Din aceste colonii unii indivizi se vor diferenţia, transformându-se în blastostili, de pe care vor lua naştere prin înmugurire stadiul de meduză. Din cele expuse se poate remarca faptul că polipii reprezintă în acest caz generaţia asexuată, iar meduzele generaţia sexuată. Acest mod de reproducere cu alternanţă de generaţii, poartă numele de reproducere metagenetică.

Reproducerea sexuată simplă fără alternanţă de generaţii poartă numele de reproducere hipogenetică.
Dezvoltarea meduzelor metagenetice: începe prin muguri asemănători cu mugurii din care se dezvoltă polipi. La un moment dat, în vârful mugurelui ectodermul se îngroaşă, formând o aglomerare de celule între ectoderm şi endoderm. Această formaţiune poartă numele de “nodul meduzar” (entocodon). Într-o etapă următoare aceste celule se înmulţesc, apoi se dispun sub formă de veziculă, împingând endodermul spre cavitatea gastrală, însă pe laturile acestei vezicule rămân totuşi 4 prelungiri ale cavităţii gastrale, alcătuite din endoderm.

Din acest motiv, formaţiunea apărută în acest stadiu are aspectul unei mingi ţinută între 4 degete. Aceste prelungiri endodermice se vor transforma în canalele radiare. Epiteliul veziculei ectodermice este în contact cu endodermul pe cea mai mare suprafată a sa. La capătul distal al mugurelui, epiteliul veziculei ectodermice vine în contact cu ectodermul mugurelui, constituind o membrană formată din 2 pături ectodermice. Din această membrană se va forma vălul.

În următoarea etapă se vor forma o serie de evaginaţii. În dreptul canalelor radiare se vor forma 4 evaginaţii din care se vor dezvolta tentaculele. În axul principal al mugurelui, pe fundul veziculei ectodermice va avea loc o altă evaginaţie din care se va forma manubriul.
În ultima etapă membrana formată din peretele veziculei ectodermice şi peretele ectodermic al mugurelui se resoarbe parţial dând naştere vălului. Tot un proces de resorbţie suferă şi epiteliul aflat la capătul manubriului, constituindu-se astfel gura (orificiul buco-anal). În acest moment, meduza se poate hrăni şi singură, astfel că se poate detaşa de pe blastostil şi poate trece la o viaţă liberă.

Dezvoltarea meduzelor hipogenetice: este întâlnită în cazul Trachilinelor.
Din ouăle fecundate ies larve ce au aspectul unor mici vezicule sferice, la care peretele corpului este alcătuit din ectoderm şi endoderm (larve numite planule). La un moment dat, între ectoderm şi endoderm apare o mare cantitate de mezoglee, care împinge vezicula endodermică spre periferie, în aşa fel încât aceasta se va lipi pe o anumită porţiune de peretele ectodermic.

În acest caz, peretele ectodermic, în porţiunea respectivă se îngroaşă, constituind un disc ectodermic. La marginea acestui disc se vor forma 6 evaginaţii alcătuite atât din ectoderm cât şi din endoderm, care vor evolua în tentacule. În mijlocul discului ectodermic se va forma o altă evaginaţie care va evolua în manubriu. În jurul manubriului, discul embrionar se plisează, alcătuind vălul.

Alte moduri de înmulţire a hidrozoarelor: frustulaţia şi stolonizarea.

1. Frustulaţia: la un moment dat apar pe colonie nişte muguri care nu-şi desăvârşesc dezvoltarea şi nu se transformă nici în blastozoizi, nici în meduze, ci intră în stare de latenţă. Aceşti muguri acoperiţi de perisarc poartă numele de frustule.

2. Stolonizarea: are loc identic ca la spongieri.
Sistematica hidrozoarelor: – vezi lucrări practice.

Myxozoa – constituie un taxon al cărui rang şi afinităţi sistematice încă nu sunt stabilite. Sunt prezentate în cadrul cnidarilor datorită prezenţei la spori a unor celule urzicătoare. Plasarea acestui taxon între metazoare este justificată de prezenţa colagenului în matriţa extracelulară şi de prezenţa unei joncţiuni septate între celulele valve.

Grupează atât specii parazite intracelular, cât şi specii parazite extracelular. Sporii se remarcă prin prezenţa unor capsule polare (asemnătoare cu cnidoblastele). Trofozoidul prezintă mişcări amiboide.
Reprezentant caracteristic – Myxobolus pfeifferi:

Ciclul de reproducere:

Parazitează la peştii de apă dulce, invadând aproape toate organele corpului, dar în special muşchii. Ciclul începe cu parazitul în stare de trofozoid. Acesta se hrăneşte, creşte, nucleul său se măreşte şi se divide de numeroase ori, rezultând mai mulţi schizozoizi. Din aceşti schizozoizi o parte se vor transforma în celule germinative.

Sporogeneza: celulele germinative se divid inegal, rezultând o celulă mare şi o celulă mică. Acestea se divid, rezultând 2 celule mari şi 2 celule mici. Celulele mici îşi termină evoluţia alcătuind o membrană care îmbracă celulele mari, constituindu-se astfel un chist. Nucleii celulelor mari se divid fiecare dând naştere la câte 6 nuclei, fiecare celulă mare transformându-se astfel într-un mic plasmodiu.

Fiecare din aceste plasmodii va da naştere unui spor, din care cauză aceste plasmodii au fost numite şi sporoblaşti. Complexul care cuprinde cei 2 sporoblaşti se numeşte sporocist sau pansporoblast.
În fiecare din cei 2 sporoblaşti 2 nuclei se dispun la periferie şi vor forma fiecare câte o valvă. Din cei 4 nuclei rămaşi, 2 nuclei vor forma 2 celule dispuse la un pol al parazitului, celule ce se vor transforma în « capsule polare », formaţiuni foarte asemănătoare cu cnidoblastele de la Cnidari. Cei 2 nuclei rămaşi constituie împreună germenul amiboid. Cei doi nuclei ai germenului amiboid se contopesc rezultând un zigot.

Când gazda moare, sporii sunt puşi în libertate şi sunt luaţi de alţi peşti cu hrana. Ajunşi în intestin capsulele polare explodează, fixând sporii de mucoasa intestinală, apoi germenul amiboid pătrunde printre celulele gazdei prin mişcări amiboide, se înmulţeşte schizogonic şi se răspândşte în întreg corpul.

Alte specii:
Nosema bombycis : parazitează la viermii de mătase provocând boala numită pebrină.
Nosema apis: provoacă boala diareea albinelor.
Sarcocystis lindemanni: parazitează la bou, uneori chiar şi la om.

2. Clasa Scyphozoa – forma caracteristică acestei clase este forma de meduză. Polipul apare doar ca o etapă în dezvoltarea ontogenetică a meduzei. Doar în cazul ordinului Lucernariida, există doar forme de polip. Denumirea acestei clase provine de la forma polipului, care are aspectul unei cupe, motiv pentru care este denumit scifostom sau scifistom (scyphos – cupă).
Polipul – denumit şi scifopolip, scifostom sau scifistom.

Reprezentant caracteristic: Lucernaria campanulata: – are aspect de cupă, fiind fixat de substrat prin intermediul unui peduncul, cu ajutorul unui disc adeziv. Pe fundul cupei se poate remarca o protuberanţă care are aspectul unui trunchi de piramidă, numită hipostom sau mai adesea proboscis. În vârful proboscisului se deschide orificiul buco-anal, de formă pătrată. La baza manubriului pot fi remarcate 4 invaginaţii ce pătrund către interiorul polipului şi sunt cunoscute sub denumirea de infundibule.

Marginea cupei nu este uniformă ci prezintă 8 lobi, fiecare purtând în vârf câte un smoc de tentacule secundare. Între cei 8 lobi, la specia Haliclystus se pot observa nişte formaţiuni denumite ropaloide. Ropaloidele sunt prevăzute cu numeroase glande ce secretă o substanţă lipicioasă.

Aparatul gastro-vascular: cavitatea gastrală se întinde şi în peduncul şi în pereţii cupei şi în tentacule. Este împărţită prin 4 pereţi dispuşi radiar în 4 buzunare gastrale. Aceşti pereţi poartă numele de septe (teniole). Septele nu se întâlnesc între ele în axul animalului, ci în acest punct rămâne un spaţiu comun prin intermediul căruia buzunarele gastrale comunică între ele. Acest spaţiu este cunoscut sub denumirea de stomac. Buzunarele gastrale mai comunică între ele şi prin intermediul unor orificii numite ostiole situate în partea superioară a septelor. Pe marginea septelor se dezvoltă nişte filamente gastrale.

Glandele genitale sunt în număr de 8 dispuse radiar în pereţii buzunarelor gastrale.
Polipul se formează direct din larva planulă.
Meduza – denumită şi scifomeduză. Nu prezintă văl (meduză acraspedă). Este prevăzută cu numeroase cnidoblaste (meduză acalefă).

Reprezentant caracteristic: Aurelia aurita – meduza de curent rece.
Morfologie externă: Are dimensiuni cuprinse între 7 – 10 cm în diametru. Exumbrela este puţin convexă, subumbrela este puţin concavă. Marginea umbrelei este împărţită în 8 lobi puţin proemineţi de către 8 tentacule modificate, numite ropalii. Pe marginea umbrelei pot fi remarcate numeroase tentacule mici, slab dezvoltate.

Manubriul – are formă pătrată. Colţurile manubriului se prelungesc în 4 braţe bucale. Fiecare braţ bucal prezintă pe faţa ventrală câte un şanţ bucal, mărginit de numeroase franjuri bucale. La baza manubriului, în poziţie interradiară se pot remarca 4 orificii ce corespund pungilor subgenitale.

Organizarea internă:
Aparatul gastro-vascular: – începe cu faringele care se găseşte la nivelul manubriului. Faringele comunică cu stomacul, alcătuit din 4 buzunare stomacale. Din stomac pleacă 16 canale radiare din care 8 în direcţia ropaliilor sunt ramificate, iar celelalte 8 sunt simple. Aceste canale se deschid într-un canal circular situat la marginea umbrelei. Din acest canal pleacă în fiecare tentacul câte un canal tentacular. Canalul circular se deschide la exterior prin 8 pori situaţi pe exumbrelă, în spaţiul dintre ropalii. Prin aceste canale sunt evacuate la exterior unele resturi nedigerabile. Aparatul gastro-vascular este în întregime ciliat, mişcarea cililor determinând sensul în care circulă apa prin corpul meduzei.

Organele de simţ: – sunt reprezentate prin ropalii. O ropalie este de fapt un tentacul modificat, având aspectul unei măciuci (ropalon – măciucă). Sunt situate pe marginea umbrelei, motiv pentru care sunt denumite şi corpuscule marginale.

Ropalia are aspectul unui mic tentacul, parţial acoperit pe faţa externă de un lob protector numit lob ocular. Fiecare ropalie este străbătută de un canal endodermic (canal tentacular). La extremitatea ropaliei, celulele endodermice din continuarea acestui canal constituie un grup masiv, iar fiecare celulă secretă în interiorul ei câte un cristal, acesta jucând rolul unui statolit. Pe faţa externă, fiecare ropalie conţine câte o pată ocelară, iar pe faţa internă câte un ocel cu aspect de cupă (fosetă). Tot pe faţa externă, la baza lobului ocelar, fiecare ropalie conţine câte o fosetă olfactivă. O a 2-a fosetă olfactivă poate fi observată la baza fiecărei ropalii pe faţa internă. Din cele prezentate se poate remarca că ropalia are următoarele funcţii senzoriale: statică, vizuală şi olfactivă.

Sistemul nervos: la baza fiecărei ropalii există câte o grămadă de celule nervoase. La aceste celule vin fibre nervoase de la ropalii şi pleacă fibre nervoase către efectuori.
Organele de reproducere sunt reprezentate prin 4 gonade ce au aspect de potcoavă, fiecare gonadă fiind situată pe faţa ventrală a câte unui buzunar gastral. Sub fiecare gonadă se poate remarca câte o pungă subgenitală.

Reproducerea: scifomeduzele se reproduc în general prin cicluri metagenetice, adică în ciclul lor de dezvoltare se poate remarca o alternanţă între generaţia sexuată şi cea asexuată.

La Aurelia aurita, maturitatea sexuală este atinsă primăvara. Sexele sunt separate. Spermatozoizii sunt eliminaţi în apă, de unde ajung în sistemul gastro-vascular al femelei. Aici sunt eliminate şi ovulele. Fecundaţia are loc la nivelul stomacului. Ouăle formate la nivelul stomacului sunt împinse la nivelul şanţurilor ventrale de la nivelul tentaculelor unde dezvoltarea lor va continua până la stadiul de planulă. Planulele părăsesc corpul mamei înoată o perioadă apoi se vor fixa de un substrat transformându-se uşor într-un scifostom (scifopolip). După ce acest scifopolip s-a format, el intră într-un proces de diviziuni transversale repetate. Din aceste diviziuni vor lua naştere nişte meduze încă incomplet formate, numite efirule (nu sunt încă constituite tentaculele, braţele bucale, aparatul gastro-vascular etc.).

Dacă condiţiile de mediu sunt neprielnice, scifopolipul formează o singură efirulă, după care intră în repaus. Dacă condiţiile sunt prielnice, diviziunile transversale au loc cu o viteză foarte mare, în urma lor luând naştere o structură care are aspectul unui tenc cu farfurii sau a unui con de brad. Această structură poartă numele de strobil (strobilos – con de brad). Procesul de formare al efirulelor este un proces de înmulţire vegetativă şi poartă numele de strobilaţie.

Alte moduri de înmulţire la scifozoare: stolonizarea şi podocistele.
Stolonizarea are loc asemănător cu procesul descris în cazul spongierilor.
Podociştii – sunt formaţiuni asemănătoare cu gemulele întâlnite la spongieri. Aceste formaţiuni iau naştere în piciorul polipilor.
Sistematica clasei Scyphozoa: – vezi lucrări practice.

3.Clasa Anthozoa (anthos – floare; zoon – animal)
Reprezentanţii acestei clase se prezintă doar sub formă de polip, numit şi antopolip.
Antopolipul se deosebeşte atât de hidropolip cât şi de scifopolip prin gradul înalt de compartimentare al cavităţii gastrale, dar şi prin apariţia unor elemente de simetrie bilaterală. Prin compartimentarea cavităţii corpului se obţine o mai mare suprafaţă de digestie şi deci o mai mare putere de creştere. În cadrul acestui grup por fi întâlnite forme care depăşesc 1m în diametru (ex. Stoichactis kenti). Apare pentru prima dată un faringe de natură ectodermică.

Cuprinde 2 subclase:
a)Subclasa Octocorallia – polipul este constituit pe tipul 8.
b)Subclasa Hexacorallia – polipul este constituit pe tipul 6.
c)Subclasa Octocorallia

Polipul are formă cilindrică, alungită. Partea superioară a polipului este prevăzută cu 8 tentacule, ce prezintă în tot lungul lor nişte diviziuni scurte numite pinule. În mijlocul coroanei de tentacule poate fi observată o suprafaţă circulară, cunoscută sub numele de disc peristomial, în mijlocul căruia se găseşte orificiul bucal. Orificiul bucal este oval, sau, are aspect de butonieră.

Organizarea internă:

Orificiul bucal comunică cu un faringe căptuşit cu ectoderm. Pe una din laturile înguste ale faringelui se poate observa un şanţ ciliat numit sifonoglif. Prin sifonoglif, apa intră în corpul polipului, de unde este eliminată la exterior prin restul faringelui.

Cavitatea gastrală este împărţită în 8 loje prin 8 septe (sarcosepte, mezentere), dispuse radiar. În regiunea faringelui aceste septe care pornesc din peretele corpului, ajung până la nivelul faringelui, contopindu-se cu peretele acestuia. Sub faringe, marginea internă a septelor nu ajunge până în centrul corpului, ci rămâne liberă la o oarecare distanţă.

În centrul polipului se va constitui astfel o cavitate comună, numită stomac, prin care lojele comunică între ele. Tentacule se găsesc întotdeauna deasupra lojelor, cavitatea gastrală întrând direct în tentacule şi în pinule.

Întreaga cavitate gastrală este căptuşită de un endoderm ciliat.
Marginea septelor prezintă în tot lungul ei o îngroşare numită filament mezenterial. Două din septe, cele considerate dorsale, posedă câte 2 benzi de celule ciliate separate între ele de un şanţ. La nivelul acestor septe se găsesc şi numeroase cnidoblaste. Celelalte septe nu prezintă cnidoblaste.

Fiecare sept prezintă câte un muşchi septal transversal, situat pe partea sa dorsală şi câte un muşchi septal longitudinal situat pe faţa sa ventrală.

Elemente de simetrie bilaterală:
-poziţia sifonoglifului.
-prezenţa cnidoblastelor şi poziţionarea celulelor ciliate pe 2 siruri separate de un şanţ în cazul mezenterelor dorsale.
-poziţia muşchilor septali longitudinali.

Organele de simţ sunt regresate din cauza vieţii sedentare.
Sistemul nervos are aspectul unei reţele difuze, fiind asemănător cu sistemul nervos de la hidră.
Reproducerea: unii octocorali sunt monoici (hermafrodiţi), alţii sunt dioici (sexe separate). În cazul speciilor monoice nu se realizează o autofecundaţie deoarece acestea sunt proterogine adică produsele sexuale femele (ovulele) se maturizează înaintea celor mascule (spermatozoizii).

Marea majoritate a octocoralilor sunt specii coloniale. Iniţiatorul coloniei este un polip provenit dintr-un ou, motiv pentru care este numit oozoid. Ceilalţi polipi ai coloniei sunt cunoscuţi sub denumirea de blastozoizi şi iau naştere prin înmugurire pe stoloni produşi de oozoid. Stolonii iau naştere de pe discul de fixare al oozoidului, mai rar de pe un perete lateral al acestuia.

Apoi, stolonii cresc, se ramifică dând naştere unei adavărate reţele. Mezogleea se contopeşte în ochiurile reţelei, iar ectodermul formează la suprafaţă un înveliş comun. Se constituie astfel o masă cărnoasă comună denumită cenosarc, străbătută de o adevărată reţea de canale endodermice. Pe acest cenosarc iau naştere prin înmugurire blastozoizii.

Dimorfismul colonial: – într-o colonie pot fi întâlniţi polipi normali (autozoizi) şi polipi care au sifonogliful hipertrofiat (sifonozoizi). Prin mişcarea cililor de la nivelul sifoniglifelor sifonozoizilor se provoacă un curent de apă prin colonie care va favoriza pe de o parte respiraţia, pe de altă parte va îndepărta din colonie substanţele de excreţie.

Scheletul – se poate prezenta sub diverse forme. Uneori poate să apară sub forma unei teci cornoase sau cuticulare care îmbracă colonia la exterior, alteori poate fi prezent sub forma unor spiculi izolaţi, dispersaţi în mezoglee. În unele cazuri aceşti spiculi dispersaţi în mezoglee se pot cimenta între ei alcătuind un schelet axial bine dezvoltat, acoperit de cenosarc aşa cum este cazul la Corallium rubrum.
Sistematica clasei Octocorallia – vezi lucrări practice.

b) Subclasa Hexacorallia

Cuprinde polipi constituiţi pe tipul 6. Sunt atât specii solitare cât şi specii coloniale. Prezintă un număr mare de tentacule, de regulă neramificate, dispuse pe 1 sau mai multe verticile (cercuri concentrice) în jurul discului peristomial.

Septele sunt dispuse în perechi, fiecare pereche delimitând câte o lojă. Lojele vecine nu stau lipite una de cealaltă ci între ele există un spaţiu numit interlojă. Lojele comunică între ele, cât şi cu interlojele atât la nivelul stomacului, cât şi la nivelul unor orificii situate la nivelul sarcoseptelor, numite ostii. Numărul lojelor este mare, fiind întotdeauna multiplu de 6.

Filamentele mezenteriale sunt diferenţiate în mai multe benzi longitudinale:
-o bandă glandulară
-2 benzi cu alge unicelulare simbionte
-2 benzi ciliate
-2 benzi vacuolare

În unele cazuri, filamentele mezenteriale se prelungesc la partea inferioară cu câte un lung filament bogat în cnidoblaste numit acontium. Aceste filamente au rol atât în atac cât şi în apărare şi sunt proiectate la exterior prin nişte orificii numite cinclide. Aceste orificii au şi rol în eliminarea apei din cavitatea gastrală atunci când polipul se contractă.

Scheletul: este foarte bine dezvoltat la multe specii de hexacorali. Este secretat de ectoderm. La început, scheletul este secretat de către discul pedios, care depune calcar sub forma unei farfurioare lipite de substrat, alcătuind astfel placa bazală. Iniţial toată suprafaţa discului pedios secretă calcar, apoi, spre marginea discului, pe o zonă circulară ectodermul este mai activ în secreţia de calcar formând la acest nivel un fel de zid numit tecă.

Teca nu este situată chiar în peretele corpului, ci mai în interior, sub cavitatea gastrală. Peretele polipului, la baza sa, produce şi el un zid circular numit epitecă. În acelaşi timp cu apariţia acestor pereţi scheletici cilindrici, pe placa bazală se formează mai multe septe calcaroase numite sclerosepte. Scleroseptele apar întotdeauna între sarcosepte.

Scleroseptele proemină adesea şi în afara tecii, sub formă de coaste. În mijlocul polipului se pot ridica de pe placa bazală nişte coloane scheletice, una chiar în axul principal al polipului numită columelă, altele în jurul acesteia, numite pali.

Reproducerea este asemănătoare cu cea de la octocorali. Înmulţirea vegetativă se poate realiza prin înmugurire, prin diviziune longitudinală şi prin strobilaţie.
Sistematica clasei Hexacorallia – vezi lucrări practice.

2.Încrengătura Acnidari
Se caracterizează prin lipsa cnidoblastelor, locul acestor formaţiuni fiind luat de nişte formaţiuni lipicioase numite coloblaste, motiv pentru care această încrengătură este cunoscută şi sub denumirea de Collaria.

Cuprinde o singură clasă:
Clasa Ctenophora:

Majoritatea speciilor duc o viaţă pelagică, puţine specii duc o viaţă bentonică.

Reprezentant caracteristic: Hormiphora plumosa.

Corpul este piriform, având dimensiuni de câţiva cm. La partea îngustată a corpului se găseşte orificiul bucal, iar la partea opusă, apical, poate fi remarcat un statocist. Pe laturile corpului se găsesc 2 tentacule lungi, prevăzute cu numeroase tentile. La bază tentaculele sunt inserate în câte o teacă tentaculară.

Între polul oral şi cel apical, pe suprafaţa corpului pot fi remarcate 8 şiruri meridiane de palete înotătoare, numite palete pectinate. Fiecare din aceste palete pectinate este alcătuită din câte un şir de cili lungi şi puternici, alipiţi la baza lor, având aspectul unor piepteni (Ctenos – pieptene; forein – a purta).

Organizarea internă: prin transparenţa corpului poate fi observat aparatul gastro-vascular.
Prin orificiu bucal se ajunge într-un faringe lung şi îngust, cunoscut şi sub denumirea de stomodeum.

Acesta se continuă cu stomacul, numit şi infundibul. De la nivelul stomacului pleacă 5 canale:

-un canal pe axul corpului care merge spre statocist, numit canal infundibular. În apropierea statocistului acest canal infundibular se bifurcă, apoi fiecare ram, se mai bifurcă încă o dată, în câte

2 ramuri scurte. Din aceste 2 ramuri una se termină orb, cealaltă comunică cu exteriorul printr-un orificiu excretor.

-2 canale pornesc pe laturile faringelui spre orificiul bucal. Aceste canale sunt numite canale stomacale sau stomodeale.
-2 canale pleacă de la baza stomacului lateral. Aceste 2 canale sunt denumite canale laterale. După un scurt parcurs, cele 2 canale laterale se împart fiecare în câte 3 canale, din care unul median şi celelalte 2 laterale. Canalul median se lipeşte de teaca tentaculului şi este denumit canal tentacular.

Celelalte 2 canale se bifurcă fiecare în alte 2 canale, numite ramuri (canale) radiare. În acest mod, de fiecare parte a corpului animalului se constituie câte 4 canale radiare, în total 8 canale radiare. Canalele radiare la rândul lor se deschid în 8 canale meridiane, dispuse sub cele 8 şiruri meridiane de palete pectinate. Aceste canale meridiane sunt închise la ambele capete.

Sistemul nervos – are aspectul unei reţele, mai deasă în jurul gurii şi sub paletele pectinate.
Organele de simţ – reprezentate printr-un statocist situat la polul apical ce are aspectul unei mici vezicule.
Sistematica Ctenoforelor – vezi lucrări practice.

Regnul Animalia

in Biologie/Enciclopedie by

Grupează organisme pluricelulare heterotrofe. Dimensiunile acestora sunt foarte variate, astfel încât se întâlnesc unele rotifere, unii nematelminti sau chiar himenoptere ce au dimensiuni comparabile cu ale protozoarelor. În opoziţie cu aceste cazuri, întâlnim metazoare ale căror dimensiuni depăşesc 30 metri (unele reptile fosile, balena albastră, unele meduze etc.).

Metazoarele se deosebesc de protozoarele coloniale datorită unui fenomen cunoscut sub numele de integralitate. Datorită acestui fenomen, în cazul metazoarelor celulele se diferenţiază morfologic şi funcţional pentru a îndeplini anumite funcţii devenind astfel interdependente. Celulele metazoarelor se vor grupa în ţesuturi, iar acestea în organe.

Sistemele reprezintă complexe de organe acelaşi fel (ex.: sistemul nervos; sistemul osos etc.), în timp ce aparatele sunt complexe de organe diferite (ex.: aparatul locomotor).

Reproducerea se poate realiza atât pe cale asexuată cât şi pe cale sexuată. Reproducerea asexuată îşi pierde din importanţă pe măsură ce urcăm pe scara evolutivă, la grupele superioare fiind foarte rar întâlnită şi manifestându-se în special prin fenomene de poliembrionie. Reproducerea sexuată – dacă se realizează prin participarea a 2 indivizi de sex diferit se numeşte amfigonie. Există însă şi specii la care nu există masculi, in acest caz reproducerea realizându-se printr-un proces cunoscut sub numele de partenogeneză.

Din procesul de fecundaţie (contopirea ovulului cu spermatozoidul) va rezulta zigotul (celula ou). Oul, in functie de cantitatea de vitelus (substanţă nutritivă pentru embrion) pe care o conţine, poate fi de mai multe tipuri (fig. 2.1): ou alecit (oligolecit) (nu conţine sau conţine o cantitate mică de vitelus), ou mixolecit (conţine vitelus răspândit uniform în întreaga masă a citoplasmei), ou centrolecit (conţine o cantitate foarte mare de vitelus localizat central, caz în care citoplasma (ovoplasma) se găseşte la periferia oului), ou telolecit (posedă o cantitate foarte mare de vitelus, iar ovoplasma este împinsă la unul din polii oului. Se va constitui în acest caz un ou la care pot fi remarcaţi 2 poli şi anume: un pol vegetativ (ocupat cu vitelus) şi un pol animal (ocupat cu ovoplasmă)).

B – ou mixolecit ; C – ou centrolecit ; D – ou telolecit

Oul va suferi numeroase diviziuni în urma cărora vor rezulta celule numite blastomere. Procesul de constituire a blastomerelor poartă numele de segmentaţie. În urma procesului de segmentaţie va lua naştere o formaţiune numită morulă ce are aspectul unei mure. În funcţie de tipul de ou, segmentaţia poate fi totală (afectează ouăle oligolecite şi pe cele mixolecite), sau parţială (în cazul ouălor centrolecite şi telolecite).

Segmentaţia totală: întreaga masă a oului participă la procesul de segmentaţie. Poate fi egală (subegală) sau inegală.
Segmentaţia totală egală (A) – în urma acestui proces vor rezulta blastomere cu dimensiuni aproximativ egale.
Segmentaţia totală inegală (B) – în urma acestui proces vor rezulta blastomere mari şi mici.

Segmentaţia totală: A – egală; B – inegală

Segmentaţia parţială: în cazul ouălor centrolecite este superficială, la procesul de segmentare luând parte doar ovoplasma. În cazul ouălor telolecite va avea loc o segmentaţie discoidală, la polul animal formându-se un disc germinativ.

Blastomerele din morulă se vor dipune periferic dând naştere următorului stadiu cunoscut sub denumirea de blastulă (fig. 2.3). Aceasta are aspecul unei sfere cu peretele constituit dintr-un singur strat de celule (blastomere).

Dacă blastula prezintă blastocel (o cavitate centrală), este numită celoblastulă. În unele cazuri pereţii blastulei sunt lipiţi între ei, iar blastocelul dispare. Acest tip de blastulă e numit steroblastulă.

Blastula va evolua într-o larvă mai complex structurată numită gastrulă. Aceasta este alcătuită din 2 foiţe celulare: ectoblast (la exterior) şi endoblast (la interior). Procesul prin care ia naştere o gastrulă poartă numele de gastrulaţie.

Formarea blastulei

Gastrulaţia se poate realiza pe următoarele căi:
1.Gastrulaţia prin invaginaţie (fig. 2.4):
La un moment dat într-o anumită porţiune a blastulei apare o mică depresiune care se adânceşte şi se extinde treptat. Porţiunea din blastulă invaginată va constitui endoblastul. În acest caz, endoblastul delimitează intestinul primitiv numit arhenteron. Arhenteronul comunică cu exteriorul printr-un orificiu numit blastopor (gura gastrulei). În evoluţie, acest blastopor se poate transforma fie în orificiul bucal (in cazul protostomienilor), fie în orificiul anal (în cazul deuterostomienilor).

Gastrulaţia prin invaginaţie

2. Gastrulaţia prin acoperire:
Este întâlnită în cazul blastulelor constituite din blastomere mici şi din blastomere mari pline cu vitelus. În acest caz, blastomerele mici se divid mai repede decât blastomerele mari, acoperindu-le pe acestea din urmă. În urma acestui tip de gastrulaţie va rezulta o gastrulă lipsită de arhenteron, numită sterogastrulă.

Gastrulaţia prin acoperire

3.Gastrulaţia prin imigrare:

Din pereţii blastulei se desprind atât blastomere mari cât şi blastomere mici ce migrează în blastocel. Procesul continuă până când blastocelul se va umple cu celule. În acest mod se va constitui o gastrulă lipsită de arhenteron, numită parenchimulă.

In cazul celenteratelor, parenchimula va evolua într-un alt tip de larvă numită planulă. În acest caz, celulele din interiorul parenchimulei se vor organiza într-o singură foiţă celulară situată exact sub ectoblast. Planula se mai poate forma şi direct din blastulă printr-un fenomen numit delaminare, care constă în faptul că celulele blastodermului se divid către interior.

Gastrulaţia prin imigrare
În cazul metazoarelor superioare, între ectoderm şi endoderm apare o a treia foiţă celulară numită mezoderm.

Mezodermul poate să apară pe mai multe căi, dintre acestea mai des întâlnite sunt următoarele:
1.Pe cale teloblastică

În acest caz, la începutul procesului de gastrulaţie, în regiunea blastoporului apar 2 celule numite teloblaste (celule determinative). Aceste celule vor evolua în 2 saci celomici. Sacii celomici delimitează o cavitate celomică (fig. 2.6). Această cavitate celomică va lua treptat locul cavităţii primare a corpului. Cavitatea celomică comunică cu exteriorul doar prin intermediul aparatului excretor şi al celui genital.

Sacii celomici – pereţii acestora dinspre exterior (de lângă pereţii corpului) poartă numele de somatopleure, iar pereţii interni (de lângă pereţii intestinului) poartă numele de splanchnopleure. În partea dorsală a corpului, sacii celomici formează un mezenter dorsal, iar pe partea ventrală, un mezenter ventral.

2.Pe cale enterocelică
După formarea gastrulei, arhenteronul înmugureşte, dând naştere la 1 – 3 perechi de vezicule ce vor evolua mai departe în saci celomici.

Regnul Animalia (vechiul subregn Metazoa) se împarte în 2 diviziuni, în funcţie de numărul de foiţe sau pături celulare care intră în componenţa corpului:
-Diviziunea Diploblaste
-Diviziunea Triploblaste

Diviziunea Diploblaste se împarte în 2 subdiviziuni:
-I. Subdiviziunea Porifera – peretele corpului este străbătut de numeroşi pori, iar digestia este în întregime intracelulară. Cavitatea corpului nu are rol în digestie, fiind numită cavitate paragastrală.
-II. Subdiviziunea Coelenterata – cavitatea corpului comunică cu exteriorul printr-un singur orificiu, iar digestia începe la nivelul cavităţii corpului, numită din acest motiv cavitate gastrală.

I. Subdiviziunea Porifera cuprinde o singură încrengătură – încrengătura Porifera.

Încrengătura Porifera (Spongiaria, Spongia)
Caracterizare generală – vezi lucrări practice.
Structura şi organizarea spongierilor: – la spongieri se descriu 3 tipuri de organizare: Ascon, Sycon şi Leucon.

Tipul Ascon: – cel mai simplu tip de organizare al spongierilor. Este întâlnit la spongierii cei mai inferiori ca Leucosolenia primordialis sau Ascyssa acufera. Stadiul tânăr al acestor spongieri poartă numele de Olynthus. Acest stadiu are aspectul unei urne fixate de substrat prin intermediul unui peduncul. La extremitatea superioară prezintă un orificiu larg numit oscul. Peretele corpului este subţire şi străbătut pe toată întinderea sa de o mulţime de pori mici numiţi pori inhalanţi. Cavitatea largă din interiorul corpului se numeşte cavitate atrială sau cavitate paragastrală.
Constituţia peretelui corpului, tipuri de celule, desen – vezi lucrari practice.

Tipul Sycon: – reprezintă a 2 – a treaptă în dezvoltarea spongierilor. Este întâlnit mai frecvent în cazul familiei Syconidae. La exterior, corpul are acelaşi aspect ca şi în cazul tipului precedent, adică formă de sac sau de urnă. Structura peretelui corpului este insă mai complicată. În acest caz, peretele corpului este mai gros, fiind străbătut transversal de numeroase diverticule.
Diverticulele sunt de 2 tipuri:

-diverticule ciliate – sunt căptuşite cu coanocite şi comunică pe de o parte cu diverticulele inhalante intre care se găsesc prin intermediul porilor inhalanţi, iar pe de altă parte cu cavitatea paragastrală prin intermediul unei deschideri largi cunoscută sub numele de apopil. De la apopil şi pâna la cavitatea paragastrală există un scurt canal exhalant. Apopilele se găsesc în mijlocul unei membrane contractile numită diafragm, care se poate ingusta sau lărgi aceste deschideri în funcţie de împrejurări.

-diverticule inhalante – sunt căptuşite cu pinacocite. Comunică cu exteriorul prin intermediul unor orificii numite ostii.

Tipul Leucon: – reprezintă cea mai avansată treaptă în structura spongierilor. Pătura mijlocie, mezenchimatoasă, este foarte bine dezvoltată, peretele corpului fiind foarte gros. Pătura cu coanocite a pătruns adânc în acest perete, căptuşind numeroase cavităţi mici, rotunde care se numesc coşuleţe cu coanocite sau coşuleţe vibratile. Coşuleţele vibratile comunică cu exteriorul printr-un sistem de canale şi spaţii inhalante şi cu cavitatea paragastrală printr-un sistem de canale şi spaţii exhalante. Pe traiectul canalelor inhalante se formează largi dilataţii denumite cavităţi hipodermice, iar pe traseul canalelor exhalante se formează largi cavităţi, numite cavităţi subatriale.

Reproducerea la spongieri:
Spongierii se reproduc atât pe cale asexuată cât şi pe cale sexuată.
1. Reproducerea asexuată: se realizează prin: stolonizare, înmugurire externă şi prin înmugurire internă.

1.1. Stolonii – sunt excrescenţe tubulare care se formează din peretele spongierului, chiar de la baza lui şi care cresc lipite de substrat ca nişte rădăcini. Perete stolonului conţine toate elementele din constituţia peretelui corpului spongierului, inclusiv coanocite. Pe aceşti stoloni iau naştere prin înmugurire alţi spongieri.

1.2. Înmugurirea externă: – începe prin formarea de mici protuberaţe pe corpul spongierului. În aceste protuberanţe pătrund şi prelungiri ale cavităţii paragastrale. Aceste protuberanţe cresc, apoi îşi formează un oscul propriu, iar baza lor suferă o puternică constricţie. Mugurii formaţi se pot desprinde de pe corpul spongierului mamă sau nu, caz în care se vor constitui colonii.

1.3. Înmugurirea internă: – se realizează prin formarea de sorite şi gemule.

1.3.1. Soritele – se întâlnesc cu predilecţie la spongierii marini silicioşi. Sunt grămezi de celule de formă regulată înconjurate de o pătură protectoare de spicule. Celulele din interiorul soritelor sunt de diferite categorii, ca şi cele din mezogleea spongierului unde au luat naştere aceste formaţiuni.

1.3.2. Gemulele – se găsesc de regulă in mezoglea spongierilor de apă dulce. Au apectul unor seminţe de muştar. Sunt constituite dintr-o masă de celule nediferenţiate (archeocite) încărcate cu substanţe de rezervă. La exterior aceste formaţiuni sunt protejate de 1 sau 2 membrane cuticulare. Atunci când sunt 2 membrane cuticulare între acestea se găsesc nişte formaţiuni numite amfidiscuri şi aer, care joacă rol de izolator termic.

La spongieri s-a remarcat o mare putere de regenerare. Mici fragmente de spongier pot regenera întregul spongier.

2. Reproducerea sexuată: spongierii sunt în general hermafrodiţi, rar dioici (cu sexele separate). Elementele sexuale iau naştere în mezoglee (mezenchim), sub pătura de coanocite. Nu există autofecundaţie, deoarece formele hermafrodite sunt proterandrice (elementele sexuale mascule se dezvoltă înaintea celor femele).

Spermatozoizii sunt flagelaţi. După ce se formează, trec in canalele exhalante apoi sunt eliminaţi la exterior prin intermediul osculului. Ovulele nu părăsesc corpul spongierului unde s-au format. Au un mod particular de a se hrăni, fagocitând celulele mici din jurul lor încărcate cu substanţe nutritive.
Spermatozoizii intră în corpul spongierilor o dată cu curentul de apă. La spongierii calcaroşi, spermatozoizii intră în coanocite, îşi pierd flagelul şi se transformă în spermiochişti. Coanocitele cu spermiochişti, pierd gulerul şi se transformă în celule amiboide care vor transporta spermiochiştii la ovule. Ajunşi la acest nivel, spermatozoizii trec din celula purtătoare în ovul, realizându-se fecundaţia.

Dezvoltarea embrionară: primele faze ale dezvoltării au loc în parenchimul spongierului – mamă, deci spongierii sunt animale vivipare. Doar Cliona este cunoscut până în acest moment ca fiind un spongier ovipar. Segmentarea oului este totală. La spongierii calcarosi se formează o celoblastulă, iar la cei silicioşi o steroblastulă.

Dezvoltarea la Sycon raphanus:

Din ou se formează o celoblastulă constituită la polul inferior din blastomere mici şi la polul superior din blastomere mari. Printre blastomerele mari, pătrund în interiorul blastulei prelungirile bazale ale unor coanocite care o hrănesc. În etapa următoare blastomerele mici devin flagelate, având flagelul orientat spre interior, în cavitatea blastoceliană, iar între embrion şi pătura de coanocite apare o membrană hrănitoare, numită membrană placentară.

O altă etapă o costituie apariţia unui por în mijlocul zonei cu blasomere mari. Acest orificiu se lărgeşte foarte tare, permiţând ieşirea în afară a blastomerelor mici până la răsfrângerea completă a blastulei. Din acest proces va rezulta o blastulă inversată fată de stadiul anterior cu faţa internă, deci cu flagelii la exterior şi cu faţa externă la interior. Deoarece blastula formată este alcătuită din 2 părţi, una cu flageli şi una fără flageli, i s-a dat numele de amfiblastulă.

Ajunsă în acest stadiu, larva devine mobilă, părăseşte corpul mamei şi înoată liberă. După un anumit timp această larvă intră în procesul de gastrulaţie prin invaginare, blastomerele mici, flagelate, se invagineză în blastomerele mari, lipsite de flageli. Deoarece nu mai poate înota, larva cade pe fundul apei unde se fixează. Blastoporul se închide iar blastomerele mici pierd flagelii şi se înmulţesc umplând arhenteronul. În aceste condiţii, larva devine parenchimatoasă, fiind numită parenchimulă.

În etapa următoare, încep procesele de organizare a unui nou spongier: în interiorul larvei apare o cavitate atrială înconjurată de celule endodermice, care devin din nou flagelate. La polul superior se va constitui osculul, iar pe pereţii laterali apar pori inhalanţi, care străbat porocitele. Se constituie astfel stadiul tânar, numit aşa cum am precizat şi mai sus Olynthus.

Sistematica spongierilor:

Subîncrengătura Hexactinellida (Symplasma)

Cuprinde spongieri silicioşi sau “spongieri de sticlă”. Scheletul reprezentat prin spiculi silicioşi hexaxoni ce provin din spiculii triaxoni prin prelungirea axelor. Alături de aceşti spiculi pot fi remarcate şi numeroase fibre silicioase, ce în unele cazuri ajută şi la fixarea de substrat. O caracteristică esenţială a acestor spongieri o constituie faptul că peretele corpului are o structură sinciţială.

Reprezentanţi: Euplectella aspergillum şi Hyalonema sieboldi (vezi Lp.)

Subîncrengătura Cellularia
Cuprinde spongieri la care peretele corpului are o structură celulară. Scheletul poate fi de natură calcaroasă sau din spongină, dar sunt întâlniţi şi spiculi silicioşi.

Clasa Calcarea:
Cuprinde specii la care scheletul este de natură calcaroasă. Corpul poate fi de tip ascon, sycon sau leucon. În general mezogleea este subţire. Specii marine.
Sycon raphanus – vezi Lp.

Clasa Demospongiae:
Cuprinde spongieri la care scheletul este format din fibre de spongină şi din spiculi silicioşi sau doar din fibre din spongină. Corpul este de tip leucon, peretele corpului fiind gros cu mezogleea foarte bine dezvoltată. În această clasă sunt cuprinse aproximativ 80% – 90% din totalul speciilor de spogieri cunoscute.

Reprezentanţi: Cliona vastifica, Suberites domuncula, Spongilla lacustris, Euspongia officinalis, Hippospongia equina – vezi Lp.

II. Subdiviziune Coelenterata – cuprinde 2 încrengături:

1.Încrengătura Cnidaria – cuprinde celenterate prevăzute cu cnidoblaste.
2.Încrengătura Acnidaria – cuprinde celenterate la care nu se găsesc cnidoblaste, ci nişte celule lipicioase numite coloblaste.

1. Încrengătura Cnidaria – caractere generale, organizarea corpului, structura peretelui, tipuri de celule – vezi lucrări practice.

Reproducerea: se poate realiza atât pe cale sexuată cât şi pe cale asexuată.
Reproducerea la hidră (Hydra viridis).
1. Reproducerea pe cale asexuată sau vegetativă se realizează prin: înmugurire şi prin diviziunea corpului.

1.1. Reproducerea prin înmugurire: – mugurii pot să apară în orice regiune a corpului. La un moment dat, într-o anumită regiune a corpului celulele cresc şi se înmulţesc mai rapid decât în celelalte regiuni. Ca urmare a acestui fapt în zona respectivă va apărea o protuberanţă numită mugure. La formarea mugurelui iau parte ambele foiţe ale corpului, ectodermul şi endodermul, iar în mijlocul său se găseşte şi o prelungire a cavităţii gastrale. Când mugurele atinge o anumită dimensiune, la capătul său liber se formează tentaculele, iar între acestea va lua naştere orificiul buco-anal prin resorbţia peretelui corpului. Pe măsură ce mugurele creşte, comunicarea dintre cavitatea gastrală a mamei şi propria sa cavitate gastrală se îngustează în permanenţă, până când această legătură se închide complet.

1.2. Reproducerea prin diviziunea corpului: – diviziunea poate fi longitudinală sau transversală.

La aceste organisme, ca şi la spongieri este de remarcat marea lor putere de regenerare. Fragmente mici din corpul sau din tentaculele hidrei pot regenera întreg organismul.

2. Reproducerea sexuată: – elementele de reproducere, ovulele şi spermatozoizii se formează între celulele ectodermice şi membrana bazală sub forma unor grămezi ce proemină spre exterior sub forma unor protuberanţe numite gonofore. Unele gonofore produc ovule, altele produc spermatozoizi. Hydra viridis este o specie hermafrodită, dar se cunosc numeroase alte specii care au sexele separate (dioice).
La speciile hermafrodite, gonoforele femele se formează la baza polipului, iar cele mascule la parte superioară a polipului, aproape de baza tentaculelor.

Nu se realizează o autofecundaţie în cazul formelor hermafrodite, deoarece aceste sunt de regulă proterandrice. Spermatozoizii sunt eliberaţi în apă, ovulele rămân în corpul polipului mamă, acolo unde are loc şi fecundaţia.

Dezvoltarea embrionară începe în corpul polipului mamă. Segmentaţia este totală. Din morulă va rezulta o celoblastulă. Din celoblastulă va lua naştere o parenchimulă printr-un proces de gastrulaţie prin imigrare. Parenchimula se transformă apoi treptat în planulă. Planula înoată o perioadă, apoi se fixează pe un suport, îşi pierde cilii şi se transformă treptat în hidră.
Sistematică:

Încrengătura Cnidari este împărţită după gradul de compartimentare al cavităţii gastrale în următoarele clase:

1. Clasa Hydrozoa – cuprinde formele cele mai inferioare de cnidari, polipi simpli şi meduze cu văl.

2. Clasa Scyphozoa – grupează doar forme de meduze fără văl. Forma de polip este întâlnită doar la unele grupuri inferioare, sau în diferite etape ale dezvoltării ontogenetice a meduzei.

3. Clasa Anthozoa – cuprinde doar forme de polip. Sunt cei mai evoluaţi cnidari.

Sporozoarele

in Biologie/Enciclopedie by

Încrengătura Apicomplexa (Sporozoa):

– grupează protozoare parazite. Majoritatea parazitează mai multe gazde, în momentul când trec de la o gazdă la alta, aceste organisme se închistează dând naşter unor forme numite spori, de unde şi numele clasei. Denumirea de Apicomplexa provine de la complexul apical, cu ajutorul căruia aceste organisme se ataşează sau penetrează celula gazdă. Datorită modului de viaţă parazit, structura corpului este foarte simplificată.

Hrănirea se realizează prin osmoză pe întreaga suprafaţă a corpului. Organitele de deplasare apar doar în anumite momente ale ciclului de dezvoltare şi atunci sunt reprezentate prin pseudopode sau prin flageli. Prezenţa acestor organite demonstrează legăturile filogenetice dintre diverse grupuri: sporozoare, flagelate şi sarcodine. Nu posedă vacuole pulsatile.

Clasa Gregarinea

Trăiesc parazite în intestin şi în organele genitale la nevertebrate. Fiind parazite extracelulare pot atinge dimensiuni relativ mari. Atunci când sunt observate, apar în număr mare având aspect de turmă (gregarinus = de turmă).

Specie caracteristică: Stylorhynchus longicollis – parazit în intestinul de la Blaps (gândacul puturos).
Alcătuirea corpului:

Corpul parazitului este lung, viermiform, alcătuit din 2 regiuni: o regiune anterioară numită protomerit şi o regiune posterioară numită deutomerit. Deutomeritul este mai bine dezvoltat decât protomeritul. Limita dintre aceste 2 regiuni este marcată la exterior de un şanţ circular.

Protomeritul are aspect alungit, în partea sa anterioară prezintă o dilatare cunoscută sub denumirea de epimerit. De regulă, la nivelul epimeritului sunt prezente organe de fixare, cu ajutorul cărora parazitul se ataşează de peretele intestinal al gazdei.

Deutomeritul este regiunea cea mai bine dezvoltată, la nivelul său găsindu-se unicul nucleu al acestei specii.

Citoplasma este diferenţiată în ectoplasmă şi endoplasmă. Intre protomerit şi deutomerit există un perete transversal de ectoplasmă ce separă complet endoplasma protomeritului de endoplasma deutomeritului.

Ectoplasma produce la exteriorul corpului o cuticulă, care protejează parazitul de acţiunea sucurilor digestive ale gazdei. Sub această cuticulă există o pătură gelatinoasă, urmată de o pătură de ectoplasmă hialină, apoi mai profund o pătură contractilă alcătuită din mioneme.

Endoplasma este foarte bogată în granule, cea de la nivelul protomeritului în granule de volutină, iar cea de la nivelul deutomeritului în granule de paraglicogen.
Nutriţia – prin osmoză pe întrega suprafată a corpului.

Respiraţia – anaerobă. Energia necesară menţinerii vieţii este procurată prin descompunerea paraglicogenului.

Excreţia – nu au vacuole pulsatile. Excreţia se realizează prin difuzie pe întreaga suprafaţă a corpului.
Reproducerea: este caracterizată prin alternanţă de generaţii sexuată (gamogonică) şi asexuată (sporogonică).

Ciclul evolutiv :
Faza gamogonică: Indivizii fixaţi de peretele intestinal al gazdei se numesc cefalini. Când ajung la maturitate sexuală, aceşti indivizi se detaşează de peretele intestinal al gazdei, epimeritul se rupe, iar protomeritul se retractă. Indivizii ajunşi în acest stadiu sunt denumiţi sporadini sau gamonţi. Sporadinii (gamonţii) se grupează în perechi, alipindu-se 2 câte 2, dând naştere unei formaţiuni numite sizigie (pl. sizigii).

Fiecare sizigie se înconjură cu câte o membrană comună, constituindu-se astfel câte un gametochist. Gamonţii (sporadinii) din acelaşi chist deşi sunt identici morfologic sunt diferiţi din punct de vedere fiziologic, unul din ei fiind mascul, celălalt femel. In ambii gamonţi, nucleii se divid de numeroase ori, rezultând numeroşi nuclei mici care se înconjură cu citoplasmă şi se transformă într-o multitudine de gameţi.

Gamontul mascul va produce gameţi masculi, flagelaţi, iar cel femel, gameţi neflagelaţi, imobili. Gameţii copulează 2 câte 2, în urma acestui proces rezultând numeroşi zigoţi. Zigoţii noi formaţi se închistează. Deci, sub membrana gametochistului se vor forma numeroşi zigoţi, fiecare dintre aceştia formând câte un spor.

Faza sporogonică: fiecare zigot se transformă treptat într-un spor, motiv pentru care zigoţii mai sunt denumiţi şi sporoblaşti. Sub membrana chistului, nucleul se divide de 3X dând naştere la 8 nuclei.

Aceştia se inconjură cu citoplasmă şi formează 8 sporozoizi. Prin acest proces, gametochisturile se transformă în chisturi, fiecare chist conţinând numeroşi spori, care la rândul lor conţin fiecare din câte 8 sporozoizi. Aceste chisturi sunt eliminate la exterior cu excrementele gândacului.

Faza vegetativă: dacă aceste chisturi sunt ingerate de un alt gândac, în intestinul acestuia, membrana chistului este distrusă iar sporozoizii sunt puşi în libertate. Ei atacă celulele intestinale, în prima fază intrând în acestea. Pe măsură ce parazitul creşte îşi formează un protomerit şi un epimerit definitiv şi proemină în afara celulei.

Clasa Coccidia

Cuprinde specii de dimensiuni mici, parazite intracelular. Au o constituţie extrem de simplă: citoplasmă şi nucleu mare.

Reprezentant caracteristic: Eimeria schubergi – parazitează în celulele epiteliului intestinal la urechelniţă.

Faza schizogonică: începe prin pătrunderea parazitului în stare de sporozoid în celula intestinală a gazdei. Aici parazitul se hrăneşte fiind numit din acest motiv şi trofozoid. La un moment dat parazitul intră în procesul de înmulţire vegetativă (schizogonie), moment în care individul poartă numele de schizont. Nucleul se divide de numeroase ori, nucleii rezultaţi se înconjură cu citoplasmă, transformându-se în numeroşi schizozoizi (merozoizi). Celulele infestate sunt distruse iar schizozoizii sunt eliberaţi şi infestează alte celule.

Faza gamogonică: după ce schizogonia are loc de mai multe ori, probabil sub influienţa unor substanţe produse de gazdă, unii schizozoizi pătrunşi în celulele gazdei se transformă în gamonţi sau gametociţi. Gamonţii (gametociţii) femeli, elimină o parte din materialul nucler şi se vor transforma în gameţi femeli, fiecare gamont femel se transformă în câte un gamet. Nucleul gamonţilor (gametociţilor) masculi se divide de numeroase ori, nucleii nou formaţi se înconjură cu citoplasmă şi se transformă în gameţi masculi prevăzuţi cu 2 flageli.

Gameţii, atât cei masculi, cât şi cei femeli sunt eliminaţi în lumenul intestinal unde are loc copulaţia. In urma copulaţiei rezultă zigotul. Acesta se închistează, transformându-se în oochist. Oochisturile sunt eliminate apoi cu excrementele la exterior, unde dezvoltarea continuă.

Faza sporogonică: nucleul oochistului se divide de 2X rezultând 4 nuclei, acestia se înconjură cu citoplasmă îşi formează câte o membrană proprie şi se transformă în sporoblaşti. In interiorul fiecărui sporoblast, nucleul se divide dând naştere la 2 sporozoizi. O dată cu formarea sporozoizilor, sporoblaştii se transformă în spori. Deci, fiecare oochist conţine câte 4 spori, iar fiecare spor conţine câte 2 sporozoizi.

Alte specii:
Eimeria perforans – parazitează în intestinal de la iepure.
Eimeria zurni – parazitează la vite.
Eimeria avium – parazitează la păsări.

Clasa Hematozoea:
Cuprinde specii parazite în globulele roşii de la vertebrate. Se deosebesc de coccidii prin faptul că în anumite stadii ale dezvoltării iau aspect amiboid, iar în globulele roşii provoacă apariţia unui pigment negru, numit hemozoina, rezultat al degradării hemoglobinei.
Au intotdeauna 2 gazde diferite (sunt heteroxene).

Reprezentant caracteristic:

Plasmodium falciparum – ciclul de reproducere:

Schizogonia – sporozoidul este introdus în corpul omului de către ţânţar, care atunci când suge sânge, injectează în corpul omului salivă. In acest stadiu, parazitul se localizează la nivelul celulelor hepatice şi în măduva osoasă. La nivelul ficatului, sau al măduvei osoase, individul se transformă în trofozoid, apoi în schizont, intrând în procesul de schizogonie şi infestând din ce în ce mai multe celule hepatice. După ce acest ciclu a avut loc de câteva ori la nivelul celulelor hepatice, parazitul este capabil de a ataca hematii (această parte poartă numele de ciclu exoeritrocitar).

Pătruns în hematie, parazitul ia forma unei mici amibe. Aceasta intră în procesul de schizogonie, dând naştere la mai mulţi schizozoizi care se dispun în formă de rozetă. In hematiile infestate apar nişte granule de pigment negru, cunoscut sub numele de hemozoină. După un timp, hematia infestată se distruge, punând în libertate schizozoizii care vor ataca alte hematii. Punerea în libertate a parazitului are loc simultan din toate hematiile parazitate, iar în acel moment, bolnavul are un acces de febră datorat toxinelor produse de parazit. (acest ciclu – ciclu eritrocitar).

Gamogonia – După ce schizogonia s-a repetat de mai multe ori, unii schizozoizi pătrunşi în hematii se transformă în gamonţi. Dacă un ţânţar (Anopheles maculipennis) suge sânge de la un bolnav de malarie, în intestinul acestuia toate formele sunt distruse, mai puţin gamonţii. Gametociţii femeli se transformă prin eliminarea a 2 globuli polare în macrogameţi. Gametociţii masculi formează la periferie nişte prelungiri digitiforme. In aceste prelungiri pătrund nucleii rezultaţi din diviziunea multiplă a nucleului gametocitului mascul. Aceste prelungiri se detaşează, transformându-se în microgameţi.

Copulaţia are loc tot în intestinul tânţarului. In urma copulaţiei rezultă zigotul. Acesta are o formă alungită şi este mobil, motiv pentru care este numit oochinet. Oochinetul migrează în peretele tubului digestiv de la ţânţar unde se închistează.

Sporogonia – nucleele oochisturilor se divid de mai multe ori, fiecare nucleu rezultat se înconjură cu o masă de citoplasmă, fără să-şi formeze însă o membrană proprie. In interiorul acestor mase de citoplasmă nucleii se divid de numeroase ori, nucleii rezultaţi se dispun la periferia acestor mase de citoplasmă, constituind numeroşi sporozoizi.

Prin spargerea celulelor infestate, sporozoizii sunt puşi în libertate în cavitatea generală a ţânţarului. De aici parazitul migrează în glandele salivare ale ţânţarului, de unde este inoculate cu saliva din nou la om.

Provoacă boala – febra terţă malignă. Schizogonia durează 24 – 28 ore.
Alte specii:
Plasmodium vivax – Schizogonia durează 48 ore.
Plasmodium malariae – schizogonia durează 72 ore.

Încrengătura Ciliophora (Infusoria)
Sunt cele mai superioare protozoare.
Se deplasează cu ajutorul cililor.

Sunt organisme heterocariote, adică au cel puţin 2 nuclei, diferiţi între ei atât morfologic cât şi fiziologic (macronuclei cu rol în viaţa vegetativă şi micronuclei cu rol în reproducere).
Alături de Dinoflagellata şi Apicomplexa, alcătuiesc grupul Alveolata. Aceste 3 încrengături sunt cuprinse în acelaşi grup pe baza faptului că ADN-ul ribosomal prezintă numeroase secvenţe similare, iar membrana ce le delimitează la exterior corpul are o structură alveolară.

Reprezentant caracteristic: Paramaecium caudatum (paramekes – lungăreţ).

Morfologie, organizare internă, nutriţie – vezi lucrări practice.

Reproducerea: se realizează asexuat şi sexuat.

Asexuat se realizează prin diviziune binară transversală. Intervalul cuprins între 2 diviziuni variază între 12 – 24 ore.

Sexuat se reproduce printr-un proces caracteristic numit conjugare. Aceasta durează aproximativ 12 ore. 2 indivizi se lipesc unul de celălalt prin peristoamele lor, între aceşti 2 indivizi constituindu-se o punte de legătură. Macronucleii din fiecare individ dispar. Micronucleii din fiecare individ se divid de 2 ori rezultând în fiecare individ câte 4 nuclei.

In fiecare individ, 3 nuclei dispar, rămânând în fiecare individ doar câte un nucleu. Nucleul rămas se divide la rândul său încă o dată constituindu-se astfel 2 nuclei în fiecare individ, aceşti nuclei fiind cunoscuţi sub denumirea de pronuclei.

Unul dintre pronuclei este staţionar, adică rămâne în individul în care s-a format, iar celălalt este migrator, deplasându-se prin puntea de legătură dintre indivizi, în individul alăturat. După realizarea acestui schimb, în fiecare individ vor exista pronuclei de origini diferite. Pronucleii se vor contopi rezultând un sincarion. După acest proces, indivizii se despart unul de celălalt.

După separarea indivizilor, sincarionul se divide de 3 ori rezultând 8 nuclei, care vor evolua diferit: 4 se transformă în micronuclei, iar ceilalţi 4 în macronuclei. Din cei 4 micronuclei 3 se degenerează şi dispar, deci în această fază Parameciul, va conţine 4 macronuclei şi un micronucleu. Micronucleul se divide, iar diziunea sa este urmată de diviziunea Parameciului.

Macronucleii nu se divid ci se vor repartiza in mod egal: 2 la un individ şi 2 la celălalt. (rezultă 2 Parameci cu câte 2 macronuclei şi câte 1 micronucleu). Urmează o nouă diviziune asemănătoare cu precedenta, din ea rezultând 2 parameci, fiecare cu câte un micronucleu şi un macronucleu.

Dacă parameciul este împiedicat să se reproducă sexuat, după aproximativ 50 – 60 de diviziuni asexuate, intră într-un proces complex cunoscut sub denumirea de endomixie. In acest proces, macronucleul dispare, iar micronucleul se divide de 2X dând naştere la 4 nuclei. Dintre aceştia 3 dispar, iar cel care rămâne, se comportă ca un sincarion.

Încrengătura Caryoblasta

in Biologie/Enciclopedie by

Încrengătura Caryoblasta:

Cuprinde protomonadine la care pot fi remarcate ca organite de mişcare pseudopode şi unul sau mai mulţi flageli. Mitocondriile şi aparatul Golgi lipsesc. Adesea în citoplasmă pot fi remarcate bacterii endosimbionte.

Pelomyxa palustris – specie de dimensiuni mari. Poate atinge 1- 5 mm. La nivelul endoplasmei prezintă numeroşi nuclei (aproximativ 1000). Trăieşte în ape bogate în substanţe organice. Alături de unicul pseudopod prezintă şi numerosi flageli, cantonati intr-o zona cunoscuta sub numele de uroid.
Mastigamoeba aspera – această specie se deplasează cu ajutorul pseudopodelor, dar prezintă şi un singur flagel. În granuloplasmă poate fi remarcat un sigur nucleu.

Încrengătura Heterolobosa:

Protomonadine la care se întâlnesc stadii cu 2 sau 4 flageli funcţionali. Prezintă pseudopode de tipul lobopodelor. Trec peste perioadele nefavorabile închistându-se.
Naegleria sp. – specie la care există 2 flageli. Produce meningoencefalita amebiană.

Încrengătura Amoebozoa:

Constituie un taxon polifiletic. Ca organite de mişcare prezintă doar pseudopode lipsite de microtubuli. Aceştia sunt asociaţi doar cu fusul de diviziune. Pseudopode sunt de tipul lobopodelor sau al filipodelor. Sunt organisme preponderent acvatice, marine şi dulcicole, dar se întâlnesc şi specii ce trăiesc în pământ umed sau sunt simbionte. În acest taxon sunt cuprinse fostele Rhizopode, mai puţin, Foraminiferele.

Ex.: Amoeba proteus – este o specie comună, des întâlnită în ape dulci, pe mâl sau pe vegetaţia acvatică. Prezintă un număr redus de pseudopode.
Amoeba polypodia – este prevăzută cu numeroase pseudopode, mai lungi şi mai subţiri decât la specia precedentă.

Amoeba limax – prezintă un singur pseudopod. Aspectul general al corpului aduce cu cel al unui melc din genul Limax.

Amoeba terricola – specie întâlnită în pământ umed. Suprafaţa corpului este acoperită cu o peliculă gelatinoasă.

Entamoeba coli – trăieşte în intestinul gros la om. În ţările tropicale, aproximativ 50% din populaţie este purtătoarea acestui organism. În zona temperată acest organism se găseşte doar la aproximativ 10% din populaţie. Nu este patogen, dar poate agrava colite preexistente. Unii cercetători îl consideră ca fiind un organism auxiliar, deoarece atunci când se hrăneşte poate consuma şi bacterii patogene.

Entamoeba histolitica – trăieşte în intestinul gros la om şi şobolan. Şobolanului nu-i face rău. În cazul oamenilor provoacă o afecţiune cunoscută sub denumirea de dizenterie amoebiană. Netratată, această afecţiune este mortală în 40% din cazuri. Parazitul este cunoscut sub 3 forme: magna, minuta şi chist.

Forma magna – este hematofagă, provoacă ulceraţii în formă de “buton de cămaşă” în special la nivelul intestinului gros, dar şi la nivelul duodenului, ficatului, plămânului şi al creierului. Ulceraţiile sunt produse cu ajutorul unor enzime de tipul hialuronidazei, tripsinei şi pepsinei.

Această formă se înmulţeste prin diviziune binară, pe parcursul căreia vor rezulta indivizi din ce în ce mai mici, ajungându-se la forma “minuta”. Această formă se închistează, iar chisturile sunt eliminate la exterior în acelaşi timp cu excrementele. Un om bolnav poate elimina până la 300 milioane chisturi pe zi.
Arcella vulgaris – secretă la exteriorul corpului un ţest unicameral. În acest caz, ţestul este de natură pseudochitinoasă, iar pseudopodele de tipul lobopodelor.

Difflugia oblonga – la această specie, ţestul este impregnat cu diverse materiale provenite din mediul extern.

Euglypha alveolata – ţestul este întărit cu plăci silicioase produse de citoplasmă. Pseudopodele sunt de tipul filipodelor.

Înmulţirea se realizează prin diviziune binară. La formele la care cochilia este moale, aceasta se divide odată cu organismul. La formele cu ţest tare, după diviziune, 1 individ rămâne în ţest, iar celălalt îl părăseşte şi-şi fomează altul. La Euglypha, plăcile silicioase sunt preformate în citoplasmă, astfel încât individul care va părăsi ţestul mamă va avea plăcile gata formate.

Ultimele 3 specii prezentate (Arcella vulgaris, Difflugia oblonga şi Euglypha alveolata) se deosebesc de primele prin prezenţa unui ţest ce poate fi de natură silicioasă, pseudochitinoasă, sau impregnat cu resturi din mediul în care trăiesc aceste animale. În cazul acestor specii, ţestul este unicameral şi comunică cu exteriorul prin intermediul unui singur orificiu numit pilom. Aceste specii prevăzute cu ţest, sunt organisme acvatice dulcicole. Prosperă în apele din turbării datorită pH ridicat al acestora. Se cunosc şi specii care trăiesc în muşchi.

Încrengătura Foraminiferea (Granuloreticulosa):

Cuprinde protiste aproape exclusiv marine. Foarte putine specii sunt dulcicole. Pseudopodele sunt de tipul reticulipodelor, foarte bine dezvoltate, formând în jurul corpului o adevărată reţea reticulopodială. Fiecare reticulipod, prezintă în axul său microtubuli ce formează din loc în loc nişte formaţiuni cu aspect de veziculă. Abundenţa acestor formaţiuni conferă reticulipodelor un aspect granulat (Granuloreticulosa).

O altă caracteristică a foraminiferelor o constituie prezenţa unei cochilii de natură calcaroasă, formată din una sau mai multe camere şi prevăzută cu unul sau mai multe orificii.
Pseudopodele, constituţia cochiliei şi sistematica foraminiferelor – vezi Lucrari practice.
Reproducerea: se poate realiza atât pe cale sexuată cât şi asexuată.

Reproducerea asexuată: nucleul se divide de numeroase ori rezultând numeroşi nuclei. Fiecare dintre nucleii nou formaţi se înconjură cu citoplasmă, îşi formează o membrană proprie, apoi prin mişcări amiboide, indivizii noi formati părăsesc cochilia mamă şi-şi formează cochilii proprii.

Acest proces de reproducere asexuată poartă numele de schizogonie, iar indivizii rezultaţi în urma acestui proces se numesc schizozoizi. Schizozoizii prezintă mişcări amiboide. Sunt cunoscuţi şi sub denumirea de spori deoarece dau naştere la noi indivizi fără a copula între ei. Individul care intră în procesul de reproducere asexuată se numeşte schizont.

Din schizozoizi vor rezulta indivizi la care loja embrionară este mai mare decât loja embrionară a formelor parentale. Aceşti indivizi cu loja embrionară mare intră în procesul de reproducere sexuată reprezentată prin formare de gameţi, acest tip de reproducere fiind numit gamogonie, iar individul ce intră în procesul de reproducere sexuată poartă numele de gamont.

În procesul de reproducere sexuată nucleul se divide de mai multe ori rezultând numeroşi nuclei mici. Aceştia se înconjură cu protoplasmă, îşi formează câte 2 flageli şi se transformă în gameţi. Aceşti gameţi sunt identici, motiv pentru care au fost denumiţi izogameţi. Ei părăsesc cochilia parentală, iar la exterior copulează 2 câte 2 formând zigoţii.

Zigotul în etapa imediat următoare îşi va forma o cochilie proprie. S-a remarcat că loja iniţială a zigotului este mai mică decât loja iniţială a gamontului. Se poate remarca că în cadrul aceleiaşi specii există 2 tipuri de indivizi diferiţi din punct de vedere morfologic. Unii indivizi au loja embrionară mare, alcătuind genereţia macrosferică, alţi indivizi au loja embrionară mică, alcătuind generaţia microsferică.

Încrengătura Actinopoda:

Cuprinde protiste la care pseudopodele sunt dispuse regulat în jurul corpului, având aspectul unui astru (actinos – rază). Pseudopodele sunt de tipul actinopodelor. În multe cazuri pseudopodele sunt întărite de un filament axial numit axonemă, motiv pentru care sunt denumite şi axopode. Majoritatea au aspect sferic, fiind specii planctonice.

Cuprinde clasele:
1. Heliozoa
2. Acantharea
3. Radiolaria

1. Clasa Heliozoa (animale sori). Corpul lor are aspect de sferă, înconjurat de numeroase pseudopode dispuse regulat. În interiorul corpului citoplasma este putenic diferenţiată într-o zonă externă (zonă corticală) şi o zonă internă (zonă medulară). Zona corticală este puternic vacuolizată. La nivelul acestei zone sunt întâlnite 1 sau 2 vacuole pulsatile.

La nivelul zonei medulare există 1 nucleu la Actinophrys sol şi Acanthocystis aculeata sau numeroşi nuclei la Actinosphaerium eichorni (20 – 500). Filamentele axiale în cazul speciei Actinophrys sol se sprijină direct pe nucleu, iar în cazul speciei

Acanthocystis aculeata pe o granulă centrală.
Formaţiunile scheletice sunt mai rar întâlnite, fiind de natură silicioasă. În cazul speciei Acanthocystis aculeata aceste formaţiuni sunt reprezentate prin nişte plăcuţe cu ţepi (acanthus – spin, ţep).

Sunt specii acvatice, dulcicole, extrem de puţine sunt specii marine. Majoritatea sunt specii libere, nefixate de substrat. Specia Clathrulina elegans se fixează de substrat prin intermediul unui peduncul. O altă caracteristică a acestei specii este prezenţa unui schelet de natură pseudochitinoasă cu aspect de sferă. Majoritatea sunt specii solitare; puţine specii alcătuiesc colonii (Raphidiophrys elegans).

Reproducerea: poate avea loc atât pe cale sexuată cât şi pe cale asexuată.
Reproducerea asexuată: poate avea loc prin: diviziune binară, diviziune multiplă (merogamie), înmugurire (la Acanthocystis aculeata).

Reproducerea sexuată: are loc diferit în funcţie de numărul de nuclei pe care-l posedă individul implicat în acest proces.

Actinophrys sol posedă un singur nucleu. Indivizii intraţi în procesul de reproducere sexuată îşi retrag pseudopodele, elimină algele şi incluziunile moarte din citoplasmă şi se închistează. În interiorul chistului, nucleul se divide o dată rezultând 2 nuclei.

Din fiecare din aceşti 2 nuclei va lua naştere câte un individ. Nucleul fiecarui individ se divide o dată rezultând pentru fiecare individ câte 2 nuclei. Din aceşti 2 nuclei, 1 nucleu este normal, celălalt se atrofiază, transformându-se într-un globul polar. Nucleul normal se divide din nou, rezultând 2 nuclei, din care unul rămâne normal, celălalt se atrofiază transformându-se în al 2-lea globul polar. Aceste diviziuni poartă denumirea de diviziuni de maturaţie.

După aceste diviziuni, fiecare individ capătă valoarea unui gamet. Gametul femel nu suferă transformări. Gametul mascul emite o prelungire care intră în gametul femel şi prin care întreg conţinutul acestui gamet este transferat în gametul femel. În faza imediat următoare are loc contopirea nucleilor, rezultând zigotul (celula ou), care apoi se închistează.

La formele plurinucleare, în momentul în care intră în procesul de reproducere sexuată, numărul nucleilor se reduce până la 5%. Toţi ceilalţi nuclei dispar prin resorbţie. Nucleii rămaşi se înconjură cu citoplasmă, îşi formează o membrană protectoare închistându-se. Mai departe, fiecare chist va evolua precum un individ de Actinophrys. Acest tip de reproducere sexuată este cunoscut sub denumirea de pedogamie (autogamie).

Clasa Acantharea

– grupează actinopode ce se caracterizează prin prezenţa unui schelet reprezentat prin baghete de acantină (substanţă alcătuită din sulfat de stronţiu, silicat de aluminiu şi silicat de calciu). Un alt element ce caracterizează acest grup este prezenţa unei capsule centrale ce delimitează citoplasma de endoplasmă.

Acanthometra elastica – are aspectul unei sfere cu diametrul de 40 – 50 micrometri. Din corpul animalului ies la exterior 20 de baghete de acantină dispuse perfect regulat. Aceste baghete pătrund până în centrul corpului unde se unesc într-un punct comun.

Citoplasma este clar diferenţiată în ectoplasmă (zona pericapsulară) şi în endoplasmă (zona capsulară).
Zona capsulară este strict delimitată de membrane capsulei centrale, care este de natură pseudochitinoasă, foarte subţire şi elastică. Membrana capsulei centrale este străbătută de 20 orificii prin care ies la exterior baghetele de acantină. Aceste orificii reprezintă şi puncte prin care endoplasma comunică cu ectoplasma. În endoplasmă se pot remarca mai mulţi nuclei.

Ectoplasma – doar o zonă subţire rămâne nediferenţiată în zona capsulei centrale. Restul este diferenţiată în mai multe pături gelatinoase şi fascicule de fibrile. Între fasciculele de fibrile se diferenţiază fascicule de mioneme (fascicule contractile). Este pentru prima dată în seria animală când apar asemenea diferenţieri. Fasciculele de mioneme prezintă o inserţie fixă pe baghetele de acantină, iar cu celălalt capăt se ataşează de peliculele gelatinoase ectoplasmatice.

Mionemele, atunci când se contractă, trag după ele peliculele ectoplasmatice, suprafaţa animalului fiind astfel mult mărită, iar prin acest fapt, animalul se va ridica la suprafaţă. Pentru a se scufunda, mionemele se relaxează, iar volumul corpului scade datorită elasticităţii peliculelor ectoplasmatice.

În afara baghetelor, la suprafaţa corpului mai pot fi remarcate numeroase pseudopode dispuse radiar, întărite de filamente axiale (motiv pentru care sunt numite axopode). În numeroase cazuri, la nivelul ectoplasmei pot fi remarcate alge din grupul Zooxantella care realizează simbioze cu acantarii.
Reproducerea poate avea loc atât sexuat cât şi asexuat. Reproducerea asexuată este mai rar întâlnită. Când animalele se reproduc asexuat are loc si dublarea baghetelor de acantină. Reproducerea sexuată are loc prin formare de gameţi.

Clasa Radiolaria (radiolus – rază mică):
– grupează specii exclusiv marine. Se aseamănă foarte bine cu heliozoarele, de care se deosebesc prin faptul că sunt marine, dar şi prin faptul că posedă o capsulă centrală.

Thalassicolla nucleata – măsoară aproximativ 5 mm. Este o formă solitară, ce duce o viaţă pelagică. Corpul este aproximativ sferic, la suprafaţa corpului putând fi remarcate numeroase pseudopode dispuse regulat. Citoplasma este clar diferenţiată în endoplasmă (capsula centrală) şi în ectoplasmă. Membrana capsulei centrale prezintă numeroase orificii dispuse regulat pe întreaga sa suprafaţă prin care endoplasma comunică cu ectoplasma.

Din ectoplasmă doar o zonă foarte subţire este hialină, această zonă fiind situată în imediata vecinătate a capsulei centrale, motiv pentru care este denumită zonă (pătură) pericapsulară. Restul ectoplasmei este foarte puternic vacuolizat. Vacuolele conţin o substanţă cleioasă sau uleioasă care este mai uşoară decât apa. Datorită acestei substanţe, vacuolele constituie un fel de flotor al animalului. Deşi o caracteristică a radiolarilor este faptul că produc numeroase elemente scheletice, la această specie nu pot fi remarcate elemente scheletice.

Elementele scheletice, atunci când există, pot fi alcătuite din Si pur sau din silicat de aluminiu sau silicat de calciu. Cel mai adesea, elementele scheletice sunt reprezentate prin spiculi dispuşi spre periferia corpului. Există şi specii care au un schelet foarte complicat (Coelacantha ornata). La specia Actinoma asteracanthion, scheletul este reprezentat prin numeroase sfere dantelate dispuse una în interiorul celeilalte.

Dintre speciile coloniale amintim pe Collozoum inerme (prezintă mai multe capsule centrale dispuse într-o zonă extracapsulară comună).

Reproducerea: – are loc doar pe cale asexuată. Până în acest moment nu au fost observate procese legate de înmulţirea sexuată. La formele lipsite de schelet sau cu un schelet simplu, reproducerea asexuată este reprezentată prin diviziune binară. La formele cu schelet complicat, reproducerea asexuată se realizează prin diviziune multiplă (merogamie).

Regnurile lumii vii

in Biologie by

Lumea vie este divizată în următoarele Regnuri:

Regnul Eubacteria – cuprinde aşa-numitele ”bacterii adevărate”, incluzând Cyanobacteria şi spirochetele. Nu sunt metanogene; în structura peretelui conţin peptidoglican.

Regnul Archaebacteria – cuprinde atât microorganisme aerobe cât şi anaerobe. Multe sunt metanogene. In structura peretelui nu contin peptidoglicani.

In unele sisteme de clasificare aceste 2 regnuri sunt unite într-un singur regn – Monera. O caracteristică comună a acestor 2 regnuri o constituie faptul că grupează organisme procariote.

Regnul Fungi – cuprinde ciupercile.
Regnul Protista – eucariote unicelulare cu nutritie heterotrofă, dar şi autotrofă.
Regnul Plantae (Metaphyta) – eucariote pluricelulare autotrofe.
Regnul Animalia (Metazoa) – eucarioate pluricelulare heterotrofe.

Regnul Protista:

Denumirea de protozoare a fost introdusă în ştiinţă pentru prima dată de Goldfuss în 1817. Protozoarele cuprind organisme unicelulare eucariote. Sunt considerate cele mai simple animale, corpul lor fiind reprezentat printr-o singură celulă, care îndeplineşte toate funcţiile vieţii.

Sunt întâlnite cu preponderenţă în mediul acvatic, dar se cunosc şi numeroase specii care trăiesc în pămînt umed, precum şi specii care trăiesc în sau pe alte organisme. Diversitatea habitatelor a dus la o diversificare specifică foarte mare în cadrul acestui grup, în prezent fiind cunoscute aproximativ 60000 de specii.

Studiul protozoarelor a început după anul 1674, după perfecţionarea microscopului de către Leeuwenhoek. Acesta este primul cercetător care observă protozoarele şi le numeşte animalcule (animale mici), motiv pentru care este considerat părintele protistologiei.

Dimensiuni: majoritatea speciilor sunt microscopice. Cea mai mică specie cunoscută este Anaplasma marginale cu dimensiuni de aproximativ 1 micrometru (10-6 m), parazită în hematii la bovine.
Porospora gigantea are dimensiuni de până la 10 mm şi parazitează în intestin la homari.
Unele specii de numuliţi pot atinge dimensiuni de până la 10 cm în diametru.

Structura corpului: este deosebit de simplă, corpul fiind alcătuit din: membrană, citoplasmă şi nucleu.

Membrana: în unele cazuri conţine constituienţi tari, motiv pentru care forma corpului la reprezentanţii acestor clase este aproximativ constantă. În alte cazuri, aceşti constituienţi lipsesc, iar forma corpului este într-o continuă schimbare, deoarece în permanenţă sunt emise pseudopode.

La nivelul membranei are loc un intens schimb de substanţă între citoplasmă şi mediu. Membrana este cunoscută şi sub denumirea de membrană plasmatică (plasmalemă). În unele cazuri, alături de membrană poate exista şi un înveliş secundar de natură celulozică, chitinoasă, silicioasă, calcaroasă sau proteică.

Citoplasma: este constituită din 2 zone:

– o zonă subţire situată chiar sub membrană, numită ectoplasmă. Aceasta este lipsită de granulaţii şi privită la microscop este translucidă, motiv pentru care a fost denumită şi hialoplasmă.

– o zonă situată în interiorul celulei, înconjurând nucleul, numită endoplasmă. Conţine numeroase granulaţii, motiv pentru care e numită şi granuloplasmă. Granulaţiile pot fi vii (organitele celulare) sau moarte (substanţe de rezervă, incluziuni etc.).

Nucleul – este individualizat. La exterior prezintă anvelopa nucleară.

Celula care reprezintă în cazul protozoarelor întreg organismul îndeplineşte toate funcţiile acestuia:
– funcţia de relaţie
– funcţia de nutriţie
– funcţia de reproducere

Deplasarea: se realizează cu ajutorul flagelilor, pseudopodelor şi al cililor.
Nutriţia: – o parte dintre protiste se hrănesc autotrof (holofitic), iar altele se hrănesc heterotrof (holozoic). Protozoarele heterotrofe se pot hrăni prin: fagocitoză, pinocitoză, osmoză, acest din urmă mod fiind întâlnit cu precădere la speciile parazite. În cazul acestora substanţele nutritive din gazdă intră în parazit pe întreaga suprafaţă a corpului.

Respiraţia: – schimbul de gaze are loc pe întreaga suprafaţă a corpului.

Excreţia: are loc în cea mai mare măsură pe întrega suprafaţă a corpului. Substanţele de excreţie sunt eliminate şi cu ajutorul vacuolelor excretoare, numite şi vacuole pulsatile. Totuşi, principalul rol al vacuolelor pulsatile este cel osmoregulator.

Reproducerea: poate fi asexuată şi sexuată.

Reproducerea asexuată se poate realiza prin:
– diviziune binară longitudinală la Euglena
– diviziune binară transversală la Paramaecium
– diviziune multiplă – la majoritatea protozoarelor (este reprezentata prin schizogamie si prin sporogamie).
Reproducerea sexuată: este reprezentată prin:
– conjugare (caz în care organismele implicate fac schimb doar de material nuclear)
– formare de gameţi urmată de copulare.

Clasificare: Regnul Protista cuprinde următoarele încrengături:
1.Increngătura Euglenozoa
2.Increngătura Chlorophyta
3.Increngătura Choanoflagellata
4.Increngătura Retortamonada
5.Increngătura Axostylata
6.Increngătura Opalinida
7.Increngătura Caryoblasta
8.Increngătura Heterolobosa
9.Increngătura Amoebozoa
10.Increngătura Foraminiferea (Granuloreticulosa)
11.Increngătura Actinopoda
12.Increngătura Apicomplexa
13.Increngătura Ciliophora

1. Increngătura Euglenozoa grupează specii la care forma celulei este menţinută constantă de o peliculă rezistentă, întărită de microtubuli aranjaţi regulat. Majoritatea speciilor prezintă 2 flageli inegali.

Membrana nucleară nu se continuă cu reticulul endoplasmatic. Reproducerea asexuată are loc prin diviziune binară longitudinală. Rezervele nutritive sunt reprezentate prin granule de paramilon.

Cuprinde clasele: Euglenoidea şi Kinetoplastida

Clasa Euglenoidea: cuprinde specii cu nutriţie autotrofă, mixotrofă, cât şi specii heterotrofe. În cazul speciilor autotrofe, cloroplastele sunt delimitate de 3 membrane şi nu de 2 aşa cum se cunoaşte la plante şi la alge.

Reprezentant caracteristic: Euglena gracilis.
-este un flagelat care se hrăneşte mixotrof
-dimensiunile corpului cuprinse între 0,1 – 0,2 mm
-forma corpului – naviculară (ascuţită la ambele capete)

Corpul este delimitat la exterior de o membrană bine dezvoltată care menţine forma corpului aproximativ constantă. La nivelul acestei membrane se pot remarca nişte îngroşări cu o dispoziţie spiralată. Între aceste îngroşări există mici şanţuri la nivelul cărora se deschid numeroşi saci mucoşi (secreţia lor uşurează deplasarea prin apă şi secretă membrane chistului atunci când condiţiile de mediu devin neprielnice).

În partea anterioară a corpului poate fi remarcată o invaginaţie (un intrând) cu aspect de pâlnie. Partea dilatată a acestei invaginaţii se numeşte rezervor, iar partea îngustă citofaringe. La baza rezervorului există 2 corpusculi bazali (blefaroplaşti – blefaris – cil, flagel; plastis – a forma). De la fiecare corpuscul bazal pleacă câte un flagel. Un flagel din cei 2 este lung, bine dezvoltat, celălalt este foarte scurt, vârful său fiind sprijinit pe rădăcina primului flagel.

Lângă rezervor mai pot fi remarcate numeroase vacuole contractile (pulsatile). În 1/3 bazală a corpului se poate observa un nucleu sferic, bine dezvoltat. În granuloplasmă, alături de nucleu mai pot fi observaţi cromatofori şi diverse incluziuni. Lângă corpusculii bazali, la baza rezervorului se găseşte o pată de culoare roşie ce conţine un pigment carotenoid şi care este cunoscută sub numele de stigmă (sensibilă la lumină).

Înmulţirea: se reproduce asexuat prin diviziune binară longitudinală. Iniţial se divide nucleul. Acesta se divide după un plan perpendicular pe axul longitudinal, apoi se divid şi blefaroplaştii. Flagelii nu se divid. În urma diviziunii vor rezulta 2 euglene fiecare cu câte un flagel, dar cu câte 2 blefaroplaşti. În faza imediat următoare, fiecare euglenă îşi va forma câte un flagel scurt. Flagelul scurt de la individul intrat în reproducere se lungeşte.

În momentul în care condiţiile de mediu devin neprielnice, Euglena se închistează. În aceste condiţii flagelul dispare, iar forma corpului devine aproximativ sferică. Acest stadiu poartă numele de palmella. În această fază se poate hrăni şi reproduce. În cazul în care se reproduce, o face printr-o diviziune multiplă. Există şi euglenide la care se întâlneşte reproducerea sexuată. În acest caz, 2 indivizi identici joaca rolul de gameţi.

Deoarece gameţii sunt reprezentaţi prin indivizi întregi, această înmulţire se numeşte hologamie. Deoarece indivizii sunt identici, gameţii se numesc izogameţi. Nucleul rezultat în urma hologamiei se numeşte sincarion. Acest tip de înmulţire este întâlnit la Scytomonas pusilla. Un astfel de proces sexuat se numeşte copulaţie.

Clasa Kinetoplastida – cuprinde flagelate heterotrofe din care unele duc o viaţă liberă, iar unele sunt parazite. Caracterul definitoriu al acestui grup îl constituie prezenţa unei mari cantităţi de ADN într-o mitocondrie situată chiar lângă corpusculii bazali. Această mitocondrie cu o cantitate mare de ADN poartă numele de kinetoplast.

Bodo saltans – specie liberă întâlnită în ape dulci, bogate în substanţe organice, sau în excremente. Contribuie la epurarea apelor. Este prevăzută cu 2 flageli.

Costia necatrix: specie parazită pe peşti. Aspect piriform, faţa ventrală este uşor scobită. De pe faţa ventrală plecă 2 flageli. S-au observat şi forme cu 4 flageli, dar se consideră că acestea reprezintă doar stadii din procesul de diviziune. Când atacul este puternic, produce mortalitate îndeosebi la puiet.
Familia Trypanosomatidae – grupează specii în majoritate parazite. Prezintă 1 flagel.

Corpul este subţire, alungit, răsucit în spirală (trypanon – spirală; soma – corp). Blefaroplastul poate ocupa diverse poziţii faţă de nucleu. În cazul în care blefaroplastul este situat posterior faţă de nucleu, flagelul este orientat spre partea anterioară a corpului şi este unit de peretele corpului printr-o membrană foarte fină, formând o membrană ondulantă.

Trypanosoma gambiense – parazită în sânge, lichidul cefalo-rahidian, sau în ganglionii limfatici. La om provoacă “boala somnului”. Dimensiuni cuprinse între 16 – 31 micrometri. Este transmisă de “musca ţeţe” (Glossina palpalis). În tubul digestiv al muştei, parazitul suferă numeroase diviziuni longitudinale rezultând numeroşi indivizi foarte subţiri. Din tubul digestiv, parazitul ajunge în glandele salivare. Aici, după numeroase alte diviziuni se transformă într-un stadiu numit critidie. Acest stadiu se deosebeşte de tripanosoma prin poziţia blefaroplastului, care este situat în spatele nucleului.

După alte diviziuni, parazitul se transformă în metatrypanosomă (stadiu infestant). Parazitul se găseşte şi la antilopă fără însă să-i provoace vre-un rău. Este întâlnit în Africa tropicală şi ecuatorială.
Trypanosoma equiperdum – parazitează la cal, provocând boala numită durină. Dimensiuni de 25 – 28 micrometri. Se transmite pe cale sexuală. În primă fază boala se manifestă prin edeme, noduli şi ulceraţii, apoi prin paralizii, urmate de moarte.

Trypanosoma cruzi – parazitează în sânge, în diverse umori, dar şi intracelular (în celule glandulare, musculare şi conjunctive). Provoacă boala numită Chagas care se manifestă prin distrugerea celulelor nervoase si ganglionare de la nivelul tractului digestiv, leziuni in sistemul de conducere din cord. Când parazitul este intracelular devine rotund, iar flagelul este foarte scurt. Acest stadiu poartă numele de Leishmania. Parazitul se transmite prin excrementele ploşniţei Triatoma megista. Boala se întâlneşte din sudul SUA până în sudul Argentinei. Parazitul se întâlneşte şi la câine, pisică, şobolani, tatu, fără ca la aceste animale să le provoace vre-un rău.

Încrengătura Choanoflagellata – reprezintă un grup soră al Metazoarelor (Regnului Animalia). Cuprinde atât specii marine cât şi specii dulcicole cu dimensiuni ce de regulă nu depăşesc 10 micrometri, fixate de substrat sau libere, solitare sau coloniale. Prezintă o deosebită importanţă filogenetică, constituind o verigă de legătură intre flagelate şi spongieri.

Codonosiga botrytis: specie liberă colonială. Coloniile sunt fixate de substrat prin intermediul unui peduncul neramificat. Corpul fiecărui individ din cadrul coloniei este învelit într-o lojă gelatinoasă. În jurul bazei flagelului se poate remarca un guleraş alcătuit din microfibrile. În cazul speciilor genului Proterospongia, indivizi din cadrul unei colonii sunt uniţi între ei printr-o masă gelatinoasă comună.

Încrengătura Retortamonada

Grupează flagelate care posedă cel puţin 4 flageli. Când sunt mai mulţi, aceştia sunt grupaţi câte 4. Intotdeauna, cel puţin 1 flagel este orientat către parte posterioară a corpului, fiind numit “flagel recurent”. Acest flagel este folosit pe post de cârmă. Nu prezintă aparat Golgi şi nici mitocondrii.
Ex: Lamblia (Giardia) intestinalis – parazitează în duoden la om, dar se găseşte şi la şoarece, şobolan, câine, pisică. Parazitul are dimensiuni de 10 – 20 micrometri, aspect piriform, cu partea anterioară rotunjită şi cu cea posterioară ascuţită. Pe partea ventrală poate fi remarcată o ventuză foarte bine dezvoltată. Parazitul se transmite sub formă de chisturi în special din apă.

Boala produsă se numeşte giardioză şi se manifestă prin diaree, flatulenţă, dureri abdominale. La copii se manifestă prin intoleranţă la lactoză, lipsa poftei de mâncare, vărsături. În stadiul cronic, boala se manifestă prin: insomnie, dureri de cap, tulburări de atenţie, ameţeli etc.

Încrengătura Axostylata – grupează specii ce au caracteristic faptul că prezintă un mănunchi de microtubuli, cunoscut sub numele de axostil. Axostilul joacă rolul unui schelet, sau este utilizat în deplasare. Nu posedă mitocondrii, dar au aparat Golgi.

Trychomonas vaginalis – patogenitatea acestuia este problematică. Este întâlnit în căile genitale la femei, iar la bărbaţi la nivelul uretrei şi al prostatei. Se manifestă printr-un prurit vulvo-vaginal intens, însoţit de o secreţie hipertrofiată. Se transmite pe cale sexuală, dar şi prin intermediul obiectelor contaminate.

Ordinul Hypermastigina: – grupează flagelate de dimensiuni mari. Unele pot atinge 0,5 mm. Prezintă numeroşi flageli. Trăiesc în simbioză cu termitele, fiind găsite în intestinul acestora, unde digeră celuloza. În unele cazuri, greutatea hipermastiginelor reprezintă 20 – 30% din greutatea termitei.
Ex: Trichonympha chattoni la termite.
Lophomonas blattarum – în intestinal gândacului de bucătărie.

Încrengătura Opalinida – reprezintă un grup cu o sistematică incertă. Unii autori încadrează acest grup între flagelate, alţii între ciliate, dar există şi autori care le consideră ca fiind o categorie aparte dintre ciliofore.

Au corpul acoperit în totalitate cu cili, însă nu prezintă peristom. Hrănirea se realizează prin osmoză sau prin pinocitoză pe întreaga suprafaţă a corpului. În interiorul corpului pot fi observaţi numeroşi nuclei care însă sunt identici, nefiind diferenţiaţi în micro, respective macronuclei. La ciliate reproducerea sexuată are loc prin conjugare, iar la opaline prin formare de gameţi, urmată de copulaţie.

Ex: Opalina ranarum: – trăieşte parazită în intestinul posterior şi în cloac la Rana ridibunda şi la Rana temporaria. Are dimensiuni de aproximativ 0,3 mm. S-a remarcat o corelaţie între ciclul de reproducere al parazitului şi dezvoltarea gazdei. Primăvara, probabil sub influienţa unor hormoni ai gazdei, parazitul se înmulţeşte prin diviziune din ce în ce mai des, apoi se închistează, chisturile fiind eliminate la exterior odată cu depunerea pontei. Mormolocii înghit în acelaşi timp cu hrana şi chisturi de Opalina. În interiorul mormolocului din chist ies indivizi de Opalina.

Aceştia continuă să se dividă prin plasmotomie (diviziunile nu sunt precedate de diviziunea nucleilor). Aceste diviziuni continuă până când vor rezulta indivizi cu un singur nucleu. Aceşti indivizi joacă rolul unor gameţi şi sunt de 2 tipuri: mari (macrogameţi) şi mici (microgameţi). Gameţii copulează 2 câte 2 rezultând zigotul. Acesta se va dezvolta mai departe într-o Opalină.

Clasificarile zoologice

in Biologie/Enciclopedie by

Zoologia este una dintre ramurile principale ale ştiinţelor biologice, care se ocupă de studiul animalelor (de la gr. zoon = animal şi logos = vorbire).

Până prezent au fost descrise formal aproximativ 2 milioane de specii de animale. Descoperirea continuă de noi specii arată că această cifră este încă departe de adevăr, unii autori evaluând fauna actuală totală pe glob la 5 milioane de specii (Milennium Ecosystem Assessment).

Pentru a face ordine în lumea animală, a apărut necesitatea elaborării unui sistem de clasificare a speciilor şi grupelor de animale. Primele clasificări ale animalelor aveau la bază aspectul practic sau aspectul imediat al formelor, fără a se ţine cont de legăturile de rudenie dintre grupe (sisteme artificiale).

Cel mai pragmatic sistem de clasificare ar fi acela care împarte toate organismele vii în comestibile şi necomestibile. Ulterior a apărut necesitatea elaborării unor sisteme de clasificare mai ştiinţifice, mai apropiate de realitatea obiectivă, pe baza unor criterii filogenetice şi în contextul evoluţiei organismelor în decursul istoriei (sisteme naturale).

Întocmirea unui astfel de sistem se bazează pe stabilirea caracterelor de asemănare şi pe aprecierea caracterelor diferenţiale dintre specii şi dintre categoriile mai mari de grupe de specii.

Sistematica (de la cuvântul grecesc latinizat systema = sistem, în sensul de sistem de clasificare), atât cea zoologică cât şi cea botanică, poate fi definită drept ştiinţa care se ocupă cu diversitatea lumii vii şi cu stabilirea relaţiilor de rudenie dintre organisme.

Ea poate fi astfel opusă biologiei generale, ştiinţa fenomenelor generale ale vieţii sau a caracterelor comune tuturor vieţuitoarelor. Sistematica include toate ramurile comparative ale biologiei (morfologia şi anatomia comparată, fiziologia şi embriologia comparată, paleontologia etc.). În mod concret însă, sistematica se ocupă cu descrierea, ordonarea şi clasificarea speciilor.

Uneori pentru ştiinţa clasificării organismelor vii se foloseşte şi termenul de taxonomie (de la gr. taxis = aranjare, stabilire, ordonare; nomos = lege, regulă), care este considerat de unii oarecum echivalent cu sistematica. Totuşi, cei doi termeni nu sunt întrutotul identici.

Conform definiţiei date de G.G. Simpson (1961), sistematica este „studiul ştiinţific al felurilor şi diversităţii organismelor şi a tuturor relaţiilor dintre ele”, taxonomia este „studiul teoretic al clasificaţiei, incluzând bazele, principiile, procedurile şi regulile sale”, iar clasificaţia zoologică este „aranjarea în ordine a animalelor în grupe, pe baza relaţiilor şi asemănărilor dintre ele”.

E. Mayr (1969) redă pentru sistematică definiţia lui Simpson, fără a o analiza sau discuta, iar taxonomia o defineşte drept „teoria şi practica clasificării organismelor”. Deci după părerea ambilor autori amintiţi, taxonomia este ştiinţa principiilor clasificării, iar sistematica este clasificarea ştiinţifică a animalelor pe baza principilor enunţate de taxonomie.

Diferitele forme de animale care există sau care au existat în istoria lumii vieţuitoarelor provin unele din altele, trecând prin procese de complicare a organizării şi de adaptare la mediul extern. Prin urmare, între toate speciile există legături de rudenie mai apropiate sau mai îndepărtate.

Stabilirea acestor legături dintre grupele de animale, precum şi studiul evoluţiei acestor grupuri, ca ramuri ale arborelui genealogic al animalelor, se numeşte filogenie (de la gr. filon = trunchi; genesis = formare, naştere). Numai pe baze filogenetice se poate stabili o clasificare cu adevărat ştiinţifică a vieţuitoarelor (clasificare filogenetică). Emil Racoviţă (1929) defineşte taxonomia drept „filogenie aplicată”. Definiţia dată de Racoviţă se aplică de fapt sistematicii, care este clasificarea ştiinţifică (deci filogenetică) a organismelor vii.

Ontogenia (de la gr. onta = fiinţă; genesis = formare), care se ocupă cu studiul stadiilor de dezvoltare ale vieţuitoarelor, joacă un rol important în stabilirea legăturilor filogenetice între grupurile mari de animale deoarece „ontogenia este o recapitulare a filogeniei”.
Deoarece mai bine de 90% dintre speciile de animale au dispărut în decursul istoriei geologice a Pământului, legăturile filogenetice dinte animalele actuale sunt puse în evidenţă prin intermediul dovezilor paleontologice, sub formă de fosile.

Este ştiut că vieţuitoarele se împart în două mari categorii: plante şi animale. La prima vedere este uşor de deosebit o plantă de un animale: plantele sunt fixate în pământ prin rădăcini, sunt în general de culoare verde datorită clorofilei, nu au sensibilitate, nu se mişcă, au în constituţia lor celuloză, se hrănesc prin asimilaţie clorofiliană.

Animalele, din contra, sunt sensibile, sunt mobile, având organe caracteristice pentru acest scop (cili, picioare, aripi, înotătoare etc.), se hrănesc numai cu substanţe organice, nu au celuloză (exceptând tunicierii care conţin tunicina cu o compoziţie chimică apropiată compoziţiei celulozei

Clasificarea zoologică reprezintă ordonarea animalelor în grupuri de mărimi sau importanţă diferite (categorii sistematice) pe baza gradului lor de înrudire.

Categoriile taxonomice marcate cu bold nu pot lipsi din clasificare, fiind obligatorii. Adeseori însă, în studiul grupelor se proliferează subgrupuri distincte, astfel încât toate categoriile obligatorii se pot împărţi în subcategorii (subîncrengături, subclase, subordine, subfamilii, subgenuuri etc.).

De asemenea, în cazul unor unităţi care au afinităţii mai mari între ele se pot folosi anumite supracategorii (supraclasă, supraordin, suprafamilie). Există şi aşa zisele categorii „neutre”,care pot fi plasate la nivele diferite ale sistemului (diviziunea, subdiviziunea, cohorta, secţia, tribul, grupa, varietatea, rasa, natio, forma etc.).

Specia este unitatea taxonomică esenţială pe baza căreia se construiesc, pe cale sintetică, grupele aparţinând categoriilor taxonomice superioare. În prezent nu există încă o definiţie unanim acceptată a speciei.

Până spre sfârşitul sec. XVIII-lea se credea că vieţuitoarele sunt creaţia divinităţii, că ele sunt şi vor rămâne neschimbate până la sfârşitul lumii. Vieţuitoarele fiind considerate entităţi fixe, neschimbătoare, nu se punea la îndoială existenţa unei limite precise între specii, ci numai problema de a le cunoaşte, a le denumi şi a le cataloga. În 1809 J.B. Lamarck arată în lucrarea Philosophie Zoologique că vieţuitoarele nu au fost întotdeauna aşa cum sunt astăzi. Ele au apărut în mod spontan, din timpuri foarte îndepărtate, sub forme foarte simple şi s-au transformat treptat, au evoluat şi s-au perfecţionat, acest proces fiind şi astăzi în continuă dezvoltare.

În 1859 apare monumentala operă a lui Ch. Darwin, Originea speciilor, care, alături de alte opere importante ale aceluiaşi autor, au fost hotărâtoare pentru victoria concepţiei transformării şi evoluţiei vieţuitoarelor. Dar, odată cu victoria concepţiei evoluţioniste s-a pus în discuţie tot mai insistent problema existenţei reale a speciilor. S-a spus că dacă vieţuitoarele se transformă necontenit şi apar mereu forme noi, atunci cum se pot pune limite între specii? Noţiunea de specie corespunde unei realităţi obiective.

Botanistul şi zoologul John Ray, care a introdus pentru prima dată noţiunea de specie, ca şi Cuvier, care şi-au desfăşurat activitatea la peste 100 ani distanţă unul de celălalt, au elaborat o definiţie oarecum asemănătoare despre specie: „Specia este totalitatea indivizilor născuţi unii din alţii, sau proveniţi din părinţi comuni şi a tuturor acelora care li se aseamănă tot atât de mult pe cât se aseamănă între ei”.

Această definiţie se bazează pe 2 criterii: cel de asemănare (criteriul morfologic) şi cel al originii (criteriul descendenţei). Al doilea criteriu a fost introdus de Cuvier în definiţia iniţială a lui Ray.
La începutul secolului al XX, marele savant şi zoolog român Emil Racoviţă dă următoarea definiţie laconică: „specia este o colonie izolată de consângeni”.

Prin izolare se poate înţelege izolarea geografică, izolarea ecologică, izolarea reproductivă etc., izolare care în esenţă împiedică amestecul de sânge cu grupe de altă consangvinitate. Totuşi, această definiţie nu dă indicaţii de ceea ce este specia şi nici criterii de recunoaştere şi delimitare a ei.

Taxonul reprezintă un grup de organisme, ca obiecte concrete ale clasificării biologice. Acesta trebuie deosebit faţă de categoria sistematică care este rang sau nivel în ierarhia clasificării.

Simpson (1961) spune că „organismele aparţin aceluiaşi taxon deoarece sunt asemănătoare, dar indivizii sunt asemănători deoarece aparţin aceluiaşi taxon”. Conceptul de similaritate este fundamental în sistematică. Similaritatea evaluată prin caracterele pe care le au în comun este o măsură a legăturii de rudenie dintre taxoni.

Clasificarea biologică are două înţelesuri (Mayr, 1969; Brusca & Brusca, 1996):
– procesul de clasificare (delimitarea, ordonarea şi ierarhizarea organismelor în grupuri)
– rezultatul clasificării (sistemul de clasificare propriu zis)

Carl Von Linné (1758), cu 100 de ani înaintea de apariţia operei lui Darwin, în lucrarea SYSTEMA NATURAE a elaborat reguli precise de constituire a sistemului de clasificare şi a introdus categoriile sistematice. Una dintre cele mai importante reguli este acea de atribuire a denumirilor plantelor şi animalelor, cunoscut sub numele de nomenclatură binară. El a fost, de asemenea, primul om de ştiinţă care a folosit mai degrabă asemănările decât deosebirile pentru a elabora clasificarea sa.

De ex. pentru midie (Mytilus galloprovincialis) Mytilus este numele generic (se scrie cu majusculă), iar galloprovincialis este epitetul specific (se scrie cu litere mici şi nu este niciodată folosit de unul singur). Această nomenclatură este valabilă şi astăzi, deşi există încercări de elaborare şi implementare a unei nomenclaturi filogenetice.

Nomenclatura este un sistem de reguli care facilitează comunicarea. Diferitele denumiri date pentru aceeaşi specie poartă numele de sinonime. Primul cod de reguli (Strickland code) a fost adoptat în 1842. În 1901 această primă versiune a fost revizuită sub forma Codului Internaţional de Nomenclatură

Zoologică (I.C.Z.N.).
α-Taxonomie = descrierea speciilor noi şi încadrarea preliminară a acestora în genuri cuprinzătoare.
β-Taxonomie = analiza relaţiilor de înrudire dintre specii şi elaborarea unei scheme de clasificare pentru taxonii supraspecifici (= Sistematica)
γ-Taxonomie =analiza variabilităţii intraspecifice şi interpretarea cauzală a diversităţii organice.

Raporturile filogenetice dintre grupele care constituie o unitate taxonomică, mai mică sau mai mare, sunt reprezentate cel mai sugestiv sub forma unui arbore genealogic. E. Haeckel (1866) a reprezentat sistemul de clasificare sub forma unui arbore genealogic.
Tipuri de arbori filogenetici:

Monofiletic – Parafiletic – Polifiletic

Taxonomia numerică (fenetica) abordare teoretică nouă Sneath şi Sokal (1963)
Sistematica filogenetică (cladistica) Henning (1966) folosirea informaţiei filogenetice în construirea clasificării biologice.

NEURONUL

in Biologie/Enciclopedie by

Neuronul – unitatea structurala si functionala a sistemului nervos – este o celula specializata in generarea si conducerea unor semnale de natura electro chimica numite impulsuri nervoase. Cea ma importanta caracteristica morfologica a neuronului consta in prezenta unor procese protoplasmatice de diferite lungimi, ce merg din corpul celulei -dendritele si axonul -, particularitate structurala dealtfel legata intim de functia de transmitere a impulsurilor nervoase.

Dendritele sunt prelungiri celulare, uneori ramificate (ceea ce creste foarte mult posibilitatea contactului cu alte celule nervoase), avand functia de a primi impulsuri si a le transmite spre corpul celular. Axonul transmite de obicei impulsuri de la soma altor celule nervoase sau organe efetuoare (muschii sau glandele), desi impulsul poate fi uneori transmis si in directie opusa („reflexele de axon” de la nivelul tegumentului).

Se poate enunta ca un neuron, prin diferitele sale parti componente, exercita cel putin 4 functii: primeste informatii de la alti neuroni (in special pe calea dendritelor si somei); executa o computerizare, o sumare particulara a potentialelor excitatorii si inhibitorii ce sosesc la nivelul somei; conduce potentialele de actiune de-a lungul axonului si ramificatiilor sale; transfera informatia primita altor neuroni sau celule efectuoare (musculare, glandulare etc.).

Volumul neuronului variaza considerabil si rapid prin captarea apei sau, mai lent, prin sinteza proteica sau lipidica.

Corpul celular al neuronului este delimitat de o membrana neuronala, continand citoplasma, nucleu si diverse organite celulare (mitocondrii, reticul endoplasmatic, complex Golgi, microzomi,lizozomi, corpusculi Nissl, neurofibrile).

Membrana neuronala, este constituita din punct de vedere biochimic, din proteine insolubile, cu prprietati elastice, numite stromatina , lipide si colesterol, carora li se adauga si polizaharide.
Fiind semiprmeabila, membrana neuronala permite transferul apei, al moleculelor mici si al substantelor liposolubile, dar este impermeabila pentru molecule mari. Se pare ca exista anumite portiuni ale membranei specializate pentru transport, excitatii ionice, conductie, metabolism etc.

Se admite claic ca membrana este prevazuta din loc in loc cu pori, plini cu apa. Existenta acestori pori explica numai partial permeabilitatea membranei, atat din cauza ca numarul lor este prea mic pe unitatea de suprafata, cat si datorita dimensiunilor lor prea reduse pentru a permite tarnsferul majoritatii moleculelor.

Citoplasma neuronala, elastica si deformabila, are o structura complexa, in car exista emulsii si solutii si prezinta o reactie alcalina care trece spre cea acida pe masura inaintarii in varsta. Este alcatuita din hialoplasma si organitele intracelulare – formatiuni adaptate diferitelor functii neuronale.

In compozitia citoplasmei predomina apa, al carei procent creste progresiv de la nucleu spre periferia celulei. Componente caracteristice materiei vii, detinatoarele proprietatilor biologice fundamentale, proteinele citoplasmatice sunt prezente atat ca holo- cat si ca heteroproteine.

Citoplasma mai cuprinde lipide sub forma de lecitine, cefaleine, sfingolipide, cerebrozide, precum si glucide, fie ca elemente structurale, fie ca substante de rezerva. In sfarsit, in citoplasma se gasesc si saruri minerale sub forma de ioni sau combinatii cu alti compusi, precum si substante organice si in special enzime.

Mitocondriile sunt mai putin numeroase in neuron decat in alte celule ale organismului,numarul lor variind dupa tipul neuronului si fiind mai numeroase in celulele din cornul anterior, comparativ cu alti neuroni.

Mitocondriile, prezente atat in corpul celular cat si in dendrite si axon, sunt sediul proceselor oxidative care elibereaza energia chimica prezenta in substraturile organice si o converteste in forme usor utilizabile de catre structurile celulare. Nu este, deci, surprinzator ca in neuron agregatele mitocondriale sunt preferential localizate in acele sectoare cu cele mai mari nevoi energetice.

Peretii mitocondriali sunt formati dintr-o membrana externa si una interna care prezinta spre interior o serie de septuri sau creste mitocondriale, transversale in neuroni si longitudinale in dendrite, axoni sau sinapse, compartimentand continutul mitocondriei intr-un volum mic, o suprafata cat mai mare diferitelor procese enzimatice.

Rezulta ca mitocondriile sunt sediul proceselor producatoare de energie, al oxidarilor neuronale („cazanul” metabolic). Capacitatea respiratorie a mitocondriei se pastreaza atat timp cat structura ei nu este compromisa, in timp ce mitocondriile fragmentate mai pastreaza doar capacitatea de a cataliza unele reactii chimice.

Reticulul endoplasmatic reprezinta o portiune specializata a unei vaste retele tridimensionale de tuburi citoplasmatice, delimitate de o membrana proprie. Aceste tuburi, care alcatuiesc un adevarat labirint citoplasmatic, sunt plini cu o substanta omogena, a carei natura nu este inca elucidtata complet. La exterior sunt tapetati de ribozomi – particule sferice din nucleoprotine, atasate de reticulul endoplasmatic sau libere, sub forma unor siraguri sustinute de un filament.

Cand se asociaza cu ribozomii, formeaza ergastoplasma (sau forma rugoasa a reticulului endoplasmatic, denumita asa in contrast cu cea neteda, organit bogat reprezentat in celulele care au proprietatea de a sintetiza compusi de natura proteica).

Reticulul endoplasmatic reprezinta plieri ale membranei plasmatice in corpul celular, in acest fel inglobandu-se in interiorul celulei enorm de mult „mediu extern”, care prin intermediul canalelor ajunge in contact cu spatiul dintre cele doua foite ale membranei nucleare.

Complexul Golgi reprezinta o retea neregulata, complexa, cu localizare perinucleara, formata din trei componente: vacuole largi, vezicule mici, dispuse sub forma de ciorchine, si vezicule lamelare aplatizate, ptand deveni prin dilatare vacuole, delimitate de membrane. Semnificatia sa functionala, destul de controversata, pare a fi corelata cu aceea a reticulului endoplasmatic si ergastoplasmei, alcatuind in realitate partil unui sistem de membrane extins in toata citoplasma neuronului.

Proteinele secretate de corpusculii Nissl sunt transferate aparatului Golgi, unde li se adauga componenta glucidica si apoi sunt eliberate ca vezicule secretorii; de asemenea s-au adus date ce sugereaza ca unele dintre vezicule pot participa la formarea membranei. Pe langa functiile secretorie si de acumulare, complexul Golgi a mai fost implicat si in fenomenele oxidoreductoare.

Microzomii sunt formatiuni constituite din vezicule inchise, delimitate de o membrana bogata in lipide, proteine si mai ales ARN, rezultate probabil din distrugerea reticulului endoplasmatic.

Lizozomii obisnuit localizati in corpul celular, apar la microscopca niste sfere dense, mici, delimitate de o membrana lipoproteica bogata in enzime, capabile sa catabolizeze proteine, acizi nucleici si anumite glucide. Exista in celula lizozomi primari, secundari si postlizozomi (corpusculi reziduali inerti).

Corpii Nissl , identificati cu microscopul obisnuit, nu reprezinta altceva decat mase dense de membrane endoplasmatice, asociate cu unele granulatii tipice, identificate pe baza reactiilor biochimice ca fiind ribozomi. Corpii Nissl sunt mai concentrati in soma si partile adiacente ale dendritelor, lipsind din conul de energenta al axnului.

Neurofibrilele, a caror exstenta si functie au fost mult discutate, au fost confirmate induditabil prin cercetari de microscopie electronica. Spre deosebire de microscopia obisnuita, acer evidentiaza neurofibrilele ca o retea omogena de fibre traversand intreaga citoplasma si corpusculii Nissl, microscopia electronica a diferentiat neurotubii predominand in dendtrite si hilul axonului, si neurofilamentele mult mai numeroase in axon si mai rare in dendrite si celulele gliale.

Neurofilamentele fi neurotubii sunt implicati, direct sau indirect, in mentinerea celulelo, in fenomenele de motilitate celulara, in miscarile organitelor si in tarnsportul intracelular.

Nucleul, situat de obicei central, este delimitat de o membrana dubla, prevazuta cu pori, prin care se efectueaza transportul nucleoplasmatic de acizi nucleici (ARN), mesgeri ai informatiei sintezei proteice.

In constitutia nucleului intra mase de cromatina, cariolimfa (suc nuclear) si nucleolul. Masa nucleolului apare omogena, refrigerenta, cu un indice de refractie diferit de cel al citoplasmei si cu o vascozitate superioara acesteia datorita prezentei proteinelor si acizilor nucleici.

Membrana nucleara are o activitate mai restransa comparativ cu membrana celulara, dar este mai vulnerabila, lezarea ei avand ca urmari degenerescenta si moartea neuronului. Membrana nucleara este formata din doua foite – interna si externa -, ambele u structura trilamentara, separate de un mic spatiu si intrerupte din loc in loc de pori, in derptul carora se afla portiunile intrene ale reticulului endoplasmatic, ceea ce explica posibilitatea de comunicare intre citoplasma si nucleu. Foita interna adera foarte puternic la masa nucleului, neputand fi separata de aceasta. Foita externa prezinta numeroase prelungiri digitiforme inspre reticulul endoplasmatic din citoplasma.

Sucul nuclear (nucleoplasma sau carioplasma) prezinta o structura din filamente constituite din ADN, purtator al informatiei genetice, anostomozate intr-o masa compacta numita cromatina.

In interiorul nucleului exista un nucleol,a carui marime depinde de varsta celulei. Desi lipsit de membrana, nucleolul este totusi net delimitat de restul carioplasmei si are aspectul unui burete format din cordoane groase si anastomozate ce delimiteaza spatii clare. In structura nucleolului se pot diferentia trei elemente: corpusculii ribozomiali, fibrele de nucleoproteine si substanta amorfa. Cordoanele formeaza nucleolema, care contine in majoritate ADN, iar spatiile clare, sunt pline cu macromolecule de ARN.

Prelungirile neuronale (dentritice si axonice) formeaza fibrele nervoase.

Axonul este prelungirea protoplasmatica cu originea dintr-o ridicatura situata la suprafata neuronului („conul axonic”), putand avealungimi diferite de la cativa microni pana la peste 1 metru.

Axonul consta dntr-un nucleu central, semifluid – axoplasma -, care curge pana la pericarion spre periferie si contine neurofubrilele, componente fibriale paralele cu axonul fibrei. Axonul este delimitat la exterior de o membrana – axolema -, detectabila numai la microscopia electronica.

Anumite structuri citoplasmatice si organite neuronale – aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic, ribozomii liberi – nu sunt prezente in axoplasma. Aceste constatari, ca si faptul ca mitocondriile axoplasmei sunt in general raspandite in zona nodurilor Ranvier si a terminatiilor axonale, ridica problema sintezei proteice si de ARN in axonii nervilor periferici independent de mitocondrii.

Reticulul endoplasmatic la nivelul axonului este minim, de tip neted, si consta din vezicule mici translucide.

Axonul neuronului este invelit intr-o serie de lamele lipoproteice, constituind in ansamblu teaca de mielina, care il acopera si il izoleaza de-a lungul intregii sale lungimi. grosimea tecii de mielina este in general egala cu cea a axolemei si a axoplasmei.

Teaca de mielina este intrerupta in sens longitudinal de niste strangulatii (nodurile Ranvier), iar in segmentul internodal teaca prezinta 20-30 de incluziuni oblice care nu ajung pana la axon.

Fiecare internod – portiunea de teaca de mielina cuprinsa intre doua noduri Ranvier – provine dintr-o celula Schwann care a efectuat un numar de rotatii in jurul axonului, pastrandu-si o portiune fixa langa axon si deplasanduse cu cealalta spirala.

Rolul tecii de mielina consta, pe de-o parte, in protectia si izolarea fibrei nervoase fata de stimulii condusi in fibrele vecine si, pe de alta parte, in nutritia fibrei, care de multe ori este foarte departata de pericarion.

Dendritele sunt prelungiri neuronale specializate in generarea, dar mai ales receptia impulsurilor nervoase, pe care le transmit apoi somei neuronale.

Neuronii poseda numaeroase dendrite, cele mai multe relativ scurte si bogat ramificate, realizand in general, aspectul comparat cu ramurile unui copac. Suprafata dendritei este rugoasa din cauza numeroaselor sinapse („spini” sinaptici).

In portiunea initiala dendritele prezinta un diametru mai mare, care se micsoreaza pe masura departarii de corpul neuronal. Portiune mai groasa a dedroplasmei contine corpii Nissl si mitocondrii, iar neurofibrilele se prelungescpana la nivelul celor mai fine ramificatii dendritice. La nivelul dendritei se mai gasesc si microtubuli, al caror numar este mult mai redus decat in axon.

Mutatii genetice

in Biologie/Enciclopedie by

Genele, ca si cromozomii, sunt de obicei constante; totusi de mult s-a constatat ca apar, din cand in cand, la diferitele organisme, variatii bruste, mai mult sau mai putin evidente. Aceste variatii, denumite mutatii, se datoreaza fie schimbarii unei singure gene, fie schimbarii cromozomilor intregi sau a unor segmente ale acestora. Unele dintre aceste schimbari bruste, devenite imediat ereditare la urmasii directi, s-au observat inca de multa vreme. Din exemplele mai vechi de mutatii merita a fi citate urmatoarele:

a) Oile pitice de Ancona. In 1791 a aparut la ferma lui Seth Wright din Massachussetts in Statele Unite un berbec remarcabil prin trupul lung si picioarele scurte. Deoarece oile din rasa comuna, neameliorata sareau adesea tarcurile lor, pricinuind din aceasta cauza certuri intre vecini, crescatorul Wright a folosit aceasta mutatie in incrucisarile cu rasa comuna si a reusit sa creeze o noua rasa de oi pitice denumite de Ancona, care a fost folositoare din punct de vedere practic, pana cand a devenit de prisos prin introducerea in regiune a blandei oi din rasa Merinos. Mai tarziu aceeasi mutatie a aparut din nou, fiind descoperita de Wriedt in Norvegia.

b) Chelidonium laciniatum, planta cu foile adanc penate, aparuta dintr-o data din Chelidonium majus in anul 1590 in culturile farmacistului Sprenger din Heidelberg; forma noua s-a dovedit constanta si se gaseste azi reprezentata in toate gradinile botanice.

c) Graul Squarehead. Intr-un lan de grau din Anglia a fost observata o planta de grau cu spicul mare si de o forma foarte ciudata; in timp ce spicele celelalte se subtiau catre varf, spicele acestei plante erau foarte dese la varf si de forma aproape patratica; inmultita si urmarita separat planta aceasta a dat nastere soiului Squarehead, care s-a dovedit ca foarte productiv si s-a raspandit in tot vestul Europei.

d) Datura inermis (ciumafaia fara spini) gasita de Gordon in anul 1871 si aparuta ca mutatie din Datura stramonium. Cele mai multe mutatii s-au intalnit, insa, la plantele ornamentale; ele au fost de asemenea observate in numar mare la pomi fructiferi, vita de vie, legume precum si la arbori.

Astfel Korschinski (1900) citeaza cazuri de aparitia varietatii “pendula” la numeroase specii de arbori ca de exemplu: Sophora japonica, Gleditschia triacanthos, Prunus Mahaleb, Prunus padus, Quercus sessiliflora, Larix europca, Fraxinus excelsior.

Mutatii au fost observate de-a lungul secolelor, inca din antichitate si anumite animale domestice, la caini si porumbei mai adesea, mai rar la bovine, ovine si porcine, cele mai putine intalnindu-se la cai. Prezenta numeroaselor rase de animale domestice este o dovada certa a inaltei frecvente a mutatiilor.

Darwin a descris multe din aceste cazuri, mentionand, de asemenea, si numeroasele mutatii in ceea ce priveste culorile penajului aparute la canari si pasari domestice, precum si atragatoarele schimbari observate la pestii aurii, in privinta culorii.

Multe mutatii, majoritatea monstruozitati, au fost semnalate de diferiti autori si la oameni: citam aici, de exemplu, polidactilia (prezenta de degete suplimentare) si sindactilia (contopirea degetelor), lipsa falangelor, frecventa si lungimea parului de pe corp, piticism, nas si barbie spintecata. Dar si la animalele salbatice au fost observate mutatii, ca de exemplu randunici albe, cerbi cu un singur corn etc.

Nu se cunosc pana acum cauzele care au provocat si continua sa provoace aparitia mutatiilor in natura; multi cercetatori insa s-au straduit sa gaseasca mijloace de producere artificiala a lor. Astfel, in anul 1927 Muller a reusit sa provoace artificial, la Drosophila, aparitia de mutatii si anume prin actiunea razelor Roentgen. Prin iradiatii rata mutatiilor s-a ridicat la Drosophila de la 0,2% (spontan) la peste 13%. El a introdus astfel in genetica o noua metoda de lucru, inceputul unei noi ramuri a geneticii, denumita radiogenetica.

Actiunea provocatoare de mutatii a razelor Roentgen a fost confirmata scurt timp dupa aceea de Gager si Blakeslee la Datura si de Stadler (1928) la porumb. La catva timp dupa executarea acestor experiente, s-a reusit sa se provoace mutatii si prin lumina ultravioleta precum si prin alte iradieri ionizate decat razele Roentgen, si anume cu raze, neutroni etc. precum si prin temperatura.

Dintre factorii mutageni fizici, cea mai mare eficienta o au radiatiile ionozate (radiatii corpusculare – electroni, protoni, neutroni, deutroni, particule alfa – cat si radiatii electromagnetice de mare energie – radiatii gamma si Roentgen). Razele gamma se intalnesc in natura: ele sunt analoage rezelor X, dar mult mai patrunzatoare si de lungime de unda mai mica, avand o actiune fiziologica puternica.

Iradierile s-au dovedit ca exercita doua feluri de actiuni si anume:

– o actiune primara fizica, directa asupra genei, razele schimband sau distrugand o parte din materialul genetic.

– o actiune secundara, radiochimica, indirecta, prin transformarea apei in peroxizi de hidrogen, care la randul lor actioneaza asupra materialului genetic.

Expunerea la raze X si la alte forme de particule de inalta energie poate
provoca atat aparitia de mutatii complet analoage mutatiilor genice, ce se obtin in natura, cat si de mutatii structural-cromozomale; acestea din urma sunt datorate fie inhibarii diviziunii celulei, fie ruperii cromozomilor, fapt ce cauzeaza rearanjamente ale cromozomilor si anomalii la mitoza si meioza.

Factorii care influenteaza cel mai mult numarul de mutatii aparute prin actiunea radiatiilor sunt urmatorii:

– Doza de iradiere. Numarul mutatiilor creste, in general, proportional cu doza radiatiei aplicate; in schimb durata iradiarii are importanta redusa; astfel intr-o experienta cu Drosophila iradierea cu o doza totala de 2000 roentgeni a dat acelasi numar de mutatii intr-un minut ca si la 20 de minute. Totusi in unele experiente fractionarea a produs efecte mutagane mai slabe decat aceeasi doza aplicata o singura data.

– Tipul radiatiei, neutronii avand in comparatie cu radiatia gamma o eficienta de cinci ori mai mare, iar neutronii rapizi, de 10-20 ori mai mare; la unele plante ei o pot depasii chiar de 100 de ori.

– Specia, respectiv varietatea iradiata. Plantele care poseda un numar mic de cromozomi, sunt mai radiosensibile in timp ce plantele cu un numar mare de cromozomi sunt mai radiorezistente. Cercetarile au aratat ca exista “o inclinare naturala” a unor specii, varietati si soiuri de a produce mutatii induse mai mult decat altele; spectrul mutatiilor depinde, asadar, de constitutia genetica a biotipului, respectiv speciei iradiate. Astfel, s-a determinat ca spectrele mutatiilor clorofiliene sunt marcant diferite la speciile de grau diploide, tetraploide si hexaploide (MacKey 1967). –

Lungimea diferita a genelor, genele mai lungi oferind tinte mai mari de atac din partea agentilor mutageni.

– Viteza diviziunii celulare si marimea nucleului, iradierea fiind mai eficienta in timpul meiozei, din cauza incetinirii ciclului si maririi volumului nucleului.

– Continutul de apa al tesuturilor iradiate, rata mutatiilor fiind mult mai mare, de exemplu la semintele umectate decat la cele uscate, ceea ce demonstreaza rolul apei in actiunea mutagena indirecta.

– Temperatura, temperaturile inalte reducand, la
actiunea razelor X, frecventa mutatiilor genice letale si a translocatiilor.

– Continutul de oxigen, o concentratie mare de oxigen marind semnificativ numarul mutatiilor si aberatiilor cromozomiale.

Din practica inducerii mutatiilor si aberatiilor cromozomale a rezultat un fapt deosebit de important si anume ca unul si acelasi caracter este influentat de mutatii aparute in numerosi loci; astfel la orz, caracterul eceriferum este influentat de macromutatii aparute in peste 100 de loci (Lundqvist 1967).

Merita sa fie relevat un efect important al radiatiilor asupra celulei si anume inhibitia mitozei. Astfel, unele celule ca cele umane, care-si parcurg in conditii obisnuite intregul ciclu de diviziune celulara in 18-20 ore, isi prelungesc, prin iradiere cu 26-90 roentgeni, aceasta durata pana la 65 ore. Perturbarea mecanismului diviziunii se manifesta uneori si in modificarea numarului de cromozomi.

Succese in obtinerea de mutatii prin tratarea cu raze s-au obtinut la foarte multe organisme (Drosophila, soareci, porumb, orz, tomate, etc.). Majoritatea mutatiilor induse artificial sunt asemanatoare celor aparute spontan, fapt constatat de Scholz (1959) la orz, de Stubbe (1957) la tomate, plante la care s-a putut reconstitui intreaga gama de variatii existente in natura.

Dintre radiatiile neionozate, razele ultraviolete (U.V.) sunt singurele capabile sa produca mai multe mutatii decat cele ce apar spontan. Din rezultatele obtinute prin tratarea cu U.V. s-a conchis ca: a) se obtin numai rareori schimbari structurale mari ale cromozomilor; b) cel mai mare efect mutagen se obtine la razele cu lungimea de unda de maxima absortie a U.V. de catre acizii nucleici; de aici s-a tras concluzia ca actiunea mutagenica a U.V. este datorita absortiei radiatiei de catre ADN din cromozomi (Williams 1964).

Mutatiile sunt mult folosite in studiile genetice. Prin studiu mutatiilor spontane sau induse s-a putut afla mai mult despre structura intima a genei, despre mecanismele ereditatii si varabilitatii.

Multe din mutatiile aparute la plantele cultivate si la animale au reprezentat progrese reale in anumite conditii de mediu sau pentru anumite cerinte. Au aparut mutante din care s-au dezvoltat soiuri si rase valoroase; astfel multe soiuri la plantele agricole si pomi isi datoreaza aparitia descoperirii mutatiilor. Citam de exemplu strugurii fara sambure, piersicile de mari dimensiuni, capsunile fin aromate, animalele producatoare de blanuri deosebit de variate si atragatoare.

O perspectiva larga pentru aparita de mutatii valoroase se deschide prin metoda inducerii mutatiilor; un exemplu stralucit il constituie cresterea considerabila a productiei de penicilina la ciuperca Penicillium datorita obtinerii de variante mai productive aparute ca mutatii induse prin iradierea a milioane de spori.

Bibliografie:

N. Giosan, N. A. Saulescu, Principii de genetica, Editura Agrosilvica, Bucuresti,1969

1 2 3 4 5 11
Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...