Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Category archive

Geografie - page 3

Geografia (din grecescul γεωγραφία—geographia, însemnând „a descrie pământul”) este studiul care se ocupă cu relieful, terenurile, trăsăturile, locuitorii și fenomenele Pământului. O traducere literală ar fi „să descrii sau să scrii despre Pământ”. Prima persoană care a folosit cuvântul „geografie” a fost Eratosthenes (276—194 î.Hr.). Patru direcții tradiționale ale cercetării în domeniul geografiei sunt analiza spațială a fenomenlor naturale și umane (geografia ca un studiu al distribuției), studiul fizic (al locurilor și regiunilor), studiul relației dintre om și uscat și cercetarea în domeniul științelor Pământului. Cu toate acestea, geografia modernă este o disciplină cuprinzătoare care încearcă să înțeleagă Pământul cu toate complexitățile sale naturale și artificiale — nu doar unde sunt obiectele, dar și cum au fost create și cum vor fi. Ca „legătură dintre om și științele fizice”, geografia este divizată în două mari ramuri, geografia umană și geografia fizică

Subcarpaţii Transilvaniei

in Geografie by

Subcarpaţii Transilvaniei – definiţi ca atare de către Mihai David şi Vintilă Mihăilescu iar în 1972 de către Ion Mac.

Unităţile prezintă un raport strâns între morfologie şi structură care se desprinde din prezenţa unor înălţimi a anticlinalelor diapire şi chiar a unor sinclinale suspendate.

La aceste caracteristici se evidenţiază şi aspectele biopedoclimatice respectiv temperaturi mai coborâte în jur de 7…8°C medie anuală, precipitaţii mai bogate în jur de 700mm/an şi peste, păduri de amestec de gorun şi fag şi chiar doar de fag în zonele mai înalte.

Sunt separate dealurile Bistriţei şi Reghinului cuprinse între Someşul Mare şi Niraj şi dealurile dintre Niraj şi Olt.

Dealurile Bistriţei şi Reghinului – cu cele 2 compartimente:

Dealurile Bistriţeisunt cuprinse între Someşul Mare şi Mureş având în est vulcanismul Munţilor Călimani iar în vest Culmea Şieului (746m). Între aceste unităţi fiind cuprinse depresiunea Dumitra drenată în nord de Valea Sărată, cu aspect deluros cu mai multe culmi interioare.

Depresiunea Bistriţa-Livezile, cu aspect longitudinal de la est spre vest, depresiunea Budac, cu extinderea cea mai largă situată pe valea Şieu unde are aspect de şes aluvionar.

Înspre Călimani este prezentă o prispă piemontană respectiv Piemontul Călimanilor constituit din aglomerate vulcanice cu structură monoclinală, accentuat fragmentat de reţeaua de ape care coboară din munte înspre depresiuni. Este suspendat la cca. 200m deasupra depresiunilor Bistriţei şi Budacului, dispus pe 3 nivele: superior, mijlociu şi inferior.

Are în bază o suprafaţă de eroziune dezvoltată cu formaţiuni pliocene şi sarmatice peste care sunt dispuse formaţiuni piemontane alcătuite în ordine din pietrişuri andezitice, nisipuri, argile.

Forma actuală a piemontului se prezintă printr-o serie de culmi mai înguste spre munte şi mai largi spre vest, în cadrul culmilor fiind modelate 8 terase situate de-a lungul văilor Bistriţei, Budăşelului şi Budacului.

La poala piemontului este prezentă depresiunea Bistriţei care merge spre sud până la depresiunea Vălenii de Mureş (Deda-Porceşti) pe Mureş. Deasupra acestei depresiuni (Bistriţa) se ridică o serie de martori a unui vechi nivel, în primul rând, dealul Cetăţii (682m) la nord de Bistriţa iar la limita dealurilor Bistriţei cu Câmpia Transilvaniei este prezentă Culmea Şieului încadrată unui anticlinal badenian străpuns de sâmburi de sare încadrându-se brâului de cute diapire.

Dealurile Bistriţei prezintă complexitate nu numai în privinţa structurii şi a reliefului ci şi prin celelalte componente ale peisajului geografic respectiv climat tipc de coline mai moderat cu excepţia depresiunilor unde apar inversiuni de temperatură, minima absolută la Bistriţa, – 30,8°C, precipitaţii 700-800mm/an, păduri de gorun şi fag în Culmea Şieului şi Piemontul Călimanilor iar pe pantele cu expunere sudică s-a dezvoltat viticultura în primul rând în vecinătatea Bistriţei.

Se remarcă oraşul BISTRIŢA cu aproape 90.000 loc. Favorizat în dezvoltare datorită poziţiei sale pe drumul de legătură dintre Transilvania şi Moldova, cu populaţie germană (saşii) aşezată în secolul XII – XIII pentru apărarea pasurilor. În prezent cu industria construcţiilor de maşini, acumulatori, mecanică fină, industria de prelucrare a lemnului, ind. textilă (Netex) şi ind. alimentară;

La ieşirea Mureşului din defileu, de-a lungul Mureşului s-a dezvoltat un sector de dealuri şi depresiuni, respectiv dealurile Reghinului în cadrul cărora este prezentă pe Mureş, depresiunea Vălenii de Mureş, limitată la vest de Culmea Şieu-Sînioara şi dealul Osoiu după care mai în aval urmează depresiunea Reghin de tip intracolinar care este limitată la vest de dealul Teleac.

Depresiunea Vălenii de Mureş este de natură tectonică cu formaţiuni piemontane de tip andezitic, este legată printr-o înşeuare cu depresiunea Gurghiului şi având în vest Culmea Teleacului (anticlinală) iar la est masivul vulcanic al Gurghiului, de-a lungul văii Gurghiului.

În acest sector este prezent oraşul REGHIN cu cca. 30.000 loc. cu industria de prelucrare a lemnului (produse muzicale, sportive), construcţii de maşini şi industrie alimentară (bere).

Masivul Preluca

in Geografie by

Masivul Preluca – este situat la vest de oraşul Tg. Lăpuş, întins pe câţiva zeci de km, format din paragnaise în centrul masivului, calcare cristaline în zona Răzoare cu carbonaţi de mangam care se şi exploatează la Răzoare.

În NV este prezent masivul Dumbrava o continuare a primului ambele având la N linii de falie, dând acestora aspect de horst. La vest de Preluca este masivul Ţicău străbătut de Someş iar între Someş şi Crişul Repede sunt Munţii Meseş.

Aceste înălţimi formate din şisturi cristaline formează „jugul intracarpatic” sau „Poarta Someşeană”.

Peste fundamentul depresiunii este dispus învelişul sedimentar prelaramic care se păstreazp numai sub forma unor petice restrânse aparţinând permian, triasic şi cretacic inferior întâlnite în foraje pe valea Gurghiului, în estul M. Meseş, în cotul Oltului, în zona Agnita.

Formaţiunile postlaramice încep cu Paleogenul, fiind o consecinţă a diastrofismului laramic, a fazei de cutare din Carpaţi. Începând cu laramicul are loc o coborâre generală a întregului teritoriu de la interioriul Carpaţilor coborârea având loc însă diferit de la o regiune la alta dovedită de faptul că depozitele paleogene nu sunt prezente pe întreaga arie a depresiunii, teritorii destul de întinse fiind mult timp în stare emersă.

Formaţiunile paleogene prezintă o dezvoltare clasică în NV depresiunii cu depozite eocene şi oligocene, cu numeroase orizonturi evident în cadrul acestora calcarele eocene, exploatate în multe locuri cu materiale de construcţii, marne, argile şi diferite alte formaţiuni aparţinând eocenului şi oligocenului.

Sedimentarea în depresiune se continuă în tot timpul Neogenului. Spre sfârşitul Miocenului, respectiv în Badenian are loc o puternică transgresiune, când apele mării cuprind întreg teritoriu al Transilvaniei, situaţia fiind o consecinţă a mişcărilor stirice care încep în helveţian şi sunt continuate cu intensitate în badenian. În Badenian, când are loc o activitate vulcanică foarte întinsă începe procesul de depunere a piroclastitelor, a cenuşii vulcanice de la erupţii formând primul orizont de tufuri (tuful de Dej – tuf dacitic) cu grosimi de zeci de metrii, foarte bine evidenţiate în partea estică a Dealurilor Clujului şi Dejului, respectiv pe stânga Someşului Mic.

Peste complexul tufului de Dej apare orizontul  formaţiunilor sării, constituite din argile şi marne şi depozitele de sare. Aceasta rezultă în condiţii de acţiune regresivă, prezente pe toate laturile depresiunii evidenţiindu-se anticlinalele diapire Sovata-Praid, Ocna Sibiu, Ocna Mureş, Ocna Dej.

După Badenian apar alte orizonturi de tufuri vulcanice în raport cu perioadele de erupţii din vulcanismul Carpaţilor Orientali: tuful de Borşa, tuful de Hădăreni (pe stânga Arieşului), tuful de Ghiriş, Bazna etc.

În centrul depresiunii sunt formaţiunile mio-pliocene, dominate de structurile diapire şi în domuri, fiind determinate de prezenţa şi comportarea depozitelor de sare care formează o pătură groasă şi continuă în tot centrul depresiunii, înregistrând grosimea cea mai mare între Mureş şi Târnava Mare.

Datorită presiunii litostatice, sarea a migrat spre zonele marginale unde grosimea depozitelor era mai redusă astfel încât în aceste locuri sarea a ridicat depozite uneori până spre suprafaţă  formând spre margini cutele diapire iar în interior sau format domurile sau chiar brahii anticlinale. Urmare a acestui fenomen laturile vestice şi estice se caracterizează prin prezenţa cutelor diapire începând de la Dej-Sic-Cojocna-Turda până la Ocna Mureş pe latura vestică urmate de cele de Aiud-Ocnişoara şi Pinca-Ocna Sibiului. În est sunt prezente pe aliniamentul Şieu-Sovata-Praid-Odorhei până spre Rupea. Laturile nordice şi sudice sunt lipsite de cute diapire.

La interiorul cutelor dipaire sunt prezente domurile grupate astfel:

  • Grupa de Nord – situate la nord de Mureş fără depozite pliocene, parţial erodate, remarcându-se domurile Puini, Sărmăşel, Zau de Câmpie, Şincai, Sânger. Domul Sărmăşel a fost descoperit cu gaz metan în anul 1909. Exploatarea gazului de la Sărmăşel a început în 1914 când s-au instalat conducte spre Turda şi Ocna Mureş. Este constituit din marne şi nisipuri sarmaţiene cu intercalaţii de tufuri. Aici lipsesc formaţiunile pliocene.
  • Grupa centrală – cuprinde domurile de la Deleni, Bazna, Cetatea de Baltă.
  • Grupa estică – cuprinde domurile de la Cornea, Dumbrăvioara, Miercurea Nirajului, Teleac.
  • Grupa sud-estică – cuprinde domurile de la Dealu Frumos, Daia, Şoimuşu Mic, Chendrea Mare, Cristuru Secuiesc, Buneşti situate în zona Sighişoara-Cristuru Secuiesc. Mai spre sud este domul de la Rodbav.
  • Domurile de la sud de Mureş – formează grupa domurilor de joasă altitudine remarcându-se domurile de la Bogata de Mureş, Sânmiclăuş, Tomui, Copşa Mică, Nadeş, Filitelnic, Sângeorzu de Pădure etc, puţin ridicate, acoperite cu o pătură groasă pliocenă (190-820m). Formaţiunile de gaze sunt de vârstă sarmaţiană, bugloviană şi basarabeană.

În concluzie, depresiunea Transilvaniei are la suprafaţă formaţiuni sedimenatre care merg în succesiune de la NV spre SE în ordinea următoare: formaţiuni eocene şi oligocene în NV în vecinătatea jugului intracarpatic, urmate apoi de formaţiuni miocene, în partea centrală şi pliocene în partea sudică a depresiunii. Obişnuit în estul Pod. Someşan sunt formaţiuni ale Miocenului Inferior şi Mediu, în Câmpia Transilvaniei depozite sarmaţiene iar în Pod. Târnavelor formaţiuni sau depozite pliocene.

Cele eocene şi oligocene sunt constituite din marne, argile de diferite categorii la care se adaugă calcarele eocene. Sunt prezente apoi în depresiune pietrişuri, nisipuri, în unele locuri cimentate (gresii şi conglomerate) apoi în cea mai mare parte formaţiuni de marne şi argile.

Depresiunea Transilvaniei a fost studiată detaliat atât din punct de vedere geologic cât şi geografic astfel încât în prezent s-a ajuns la concluzia unei ralţii strânse între această întinsă arie depresionară şi zona carpatică înconjurătoare unitatea preluând de la spaţiul montan marginal o serie de elemente:

  • masele de aer foehnice, calde care coboară de pe versantul nordic al Făgăraşului spre Ţara Oltului cunoscut ca „vântul mare” sau foehnul românesc care acţionează primăvara, apoi, din estul Apusenilor, culoarul Gilău-Cluj Napoca-Turda-Aiud-Alba Iulia, înlesnind practicarea viticulturii până la baza muntelui;
  • masele de aer mai reci ce coboară de pe versanţii nord-vestici, estici şi sud-estici, sunt puse în evidenţă prin temperaturi mai scăzute pe rama estică a depresiunii (Reghin, Bistriţa, Odorhei) în unele situaţii resimţindu-se o influenţă a crivăţului ce pătrunde prin culoarul dintre grupa nordică şi centrală a Orientalilor.
  • Carpaţii constituie o importantă zonă din care depresiunea primeşte cantităţi apreciabile de apă astfel încât râurile mai mari la ieşirea din depresiune au debite mai ridicate (Someş 80mc/s, Mureş 100mc/s, Olt 87 mc/s) râurile aducând şi cantităţi importante de aluviuni.
  • Situată la interiorul Carpaţilor depresiunea prezintă o nebulozitate mai ridicată în comparaţie cu teritoriile extracarpatice, apariţia mai timpurie a iernii şi cu prelungirea acesteia în perioada de primăvară.

Depresiunea Transilvaniei cu o personalitate distinctă în partea centrală a ţării, perfect în spaţiul carpatic peste care se realizează legături dintre cele mai lesnicioase cu teritoriu extracarpatic atât prin pasuri de înălţime cât şi prin pasuri de vale, constituind largi ferestre pentru o vie circulaţie în ambele sensuri. Economia interioriului Carpaţilor este una de complementaritate. În ansamblu, relieful se prezintă ca un platou evident fragmentate de văile ce o străbat în general de la est spre vest determinând în mod logic creşterea în altitudine în sens invers, relieful arătând o evoluţie destul de recentă.

Cercetările de detaliu au pus în evidenţă concluzia că nici chiar Holocenul nu se caracterizează prin stabilitate, dovada fiind procesul de colmatare şi înmlăştinirea luncilor, alunecări de teren etc. Se pune în evidenţă înaintarea afluenţilor Mureşului spre bazinul Someşului, până dincolo de linia marilor înălţimi, respectiv cumpăna hidrografică dintre cele 2 bazine o depăşeşte evident înspre nord pe cea orografică.

Carcateristica este deasemenea asimetria văilor, obişnuit versantele nordice ale văilor fiind abrupte în cazul Oltului versantul de la Pod. Târnavelor, la Mureş pe dreapta Mureşului.

Reteaua asezarilor rurale. Satul

in Geografie by

Reţeaua aşezărilor rurale, precum şi locuinţele şi amenajările sezoniere sau temporare (stâne, sălaşe, colibe, cabane etc.) reprezintă un element stadial în evoluţia habitatului rural, de la formele cele mai simple, arhaice, până la aşezările zilelor noastre, puternic diferenţiate ca mărime demografică, funcţie economică şi grad de modernizare. Satele au evoluat în timp şi spaţiu sub acţiunea hotărâtoare a legilor economico‑sociale şi sub influenţa geografică specifică marilor unităţi naturale, în cadrul cărora s‑au dezvoltat, înfăţişându‑se azi ca o „sinteză” vie şi deosebit de originală.

Satul, „… o verigă dintr-un lanţ care vine din urmă şi se va desfăşura înainte”… (I. Cornea, 1937), a constituit şi constituie încă elementul de bază al peisajului geografic şi al spaţiului rural, care se impune prin:

–  număr şi densitate considerabile;

–  modul relativ uniform de distribuţie în teritoriu;

–  morfostructura deosebit de variată, corelată cu gradul de fragmentare a reliefului, tipul de resurse;

–  presiunea crescândă asupra componentelor fizico-geografice ale spaţiului geografic etc.

Satul s-a transformat în timp din localitate unifuncţională, de importanţă locală, preponderent agricolă, caracterizată prin imobilism, stagnare, în aşezare cu caracter multifuncţional, integrată din ce în ce mai organic în teritoriu.

Definirea noţiunii de aşezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcţie de criteriile folosite: statistic, administrativ, legislativ, funcţional etc.

OECD (Organizatia pentru Cooperare Economică si Dezvoltare) foloseşte un singur indicator pentru a deosebi aşezările rurale de cele urbane, şi anume: numărul locuitorilor/km2. Sunt considerate aşezări rurale acelea în care densitatea populaţiei nu depăşeşte 150 loc./km2.

La nivelul UE, densitatea medie a populaţiei este de 115 loc./km2, criteriul folosit pentru departajarea satelor de oraşe fiind densitatea de până la 100 loc./km2. În Ungaria, o aşezare este considerată rurală dacă nu are statut urban, sau are statut urban dar numărul locuitorilor este sub 10.000 loc.

În ţara noastră statutul unei aşezări este reglementată prin lege, indiferent de mărimea demografică sau densitatea populaţiei.

Tipologia aşezărilor rurale

Literatura de specialitate cunoaşte a o mare varietate a modalităţilor de abordare a aşezărilor umane, de la cea empirică, bazată pe descrierea observaţiilor de teren, la demersul, în parte tot empiric, axat pe analiza reprezentărilor şi comportamentelor umane legate de habitat şi pe interpretarea lor axiomatică, până la modelarea cantitativă, sprijinit pe date statistice.

Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România

Satul românesc a reprezentat „firul” continuităţii poporului român pe teritoriul carpato‑dunărean, o formă de adaptare la mediul geografic, o adaptare la împrejurările vitrege prin care a trecut (invazii în decurs de un mileniu, bătălii, incursiuni de jaf) etc.

  • Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute sub denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori şi mineritul.
  • H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din evul mediu timpuriu, erau sate devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s-au transformat ulterior în sate răzăşeşti specifice Moldovei şi sate moşneneşti în Ţara Românească, ambele sate de ţărani liberi.
  • În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma deposedării lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor.

Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România.

  • Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit, pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost, în general, refăcut pe aceeaşi vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului (mai rar).
  • Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare, şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili din locuitori „adunaţi” de prin alte locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o anumită perioadă de timp.

Adesea, satele au fost întemeiate în urma deplasării populaţiei din satele preexistente spre alte localizări, din anumite motive. În acest sens amintim: „roirile”, „emigrările” populaţiei româneşti (ungureni) din interiorul arcului carpatic spre sud şi est, transhumanţa oierilor ardeleni, deplasările în grup ale populaţiei din motive politico‑sociale etc.

  • Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi ogoare, păşuni sau fâneţe – care generează noi sate în cadrul vechilor hotare de sat – s-a bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (D. Gusti, H. H. Stahl), istorică (N. Iorga, C. C. Giurescu) şi geografică (S. Mehedinţi, G. Vâlsan, V. Mihăilescu).

Considerăm roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, de amploare mai mare sau mai mică, care se limitează spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările, fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într‑o anumită fază de dezvoltare a satului „matcă”, şi anume, când creşterea densităţii populaţiei în vechea vatră şi presiunea demo-economică asupra terenului agricol existent depăşeşte nivelul de întreţinere, devenind iminentă necesitatea obţinerii unor noi suprafeţe agricole de către anumite contingente de populaţie.

Procesul se poate repeta în timp, acelaşi sat‑matcă generând unul sau mai multe sate noi, în funcţie de vitalitatea sa, mărimea moşiei şi caracteristicile substratului fizic, care pot deveni, la rândul lor, vetre de alimentare a unor noi roiri. De aici şi marea frecvenţă a satelor dublete „de sus” – „de jos”, „mic” – „mare”, „de câmp”, „de coastă”, a celor cu nume ce derivă din toponimul „poiană”. Satele roite apar cel mai frecvent în zona carpatică şi deluroasă dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră.

Există păreri potrivit cărora aşezările omeneşti temporare, de tipul sălaşelor sau odăilor, au stat la temelia satelor roite.

Funcţia dominantă a sălaşelor (colibe, căsoaie) este cea pastorală – legată de creşterea animalelor, căreia i se asociază şi funcţia socială de a fi locuite de om, sezonier şi chiar permanent. Schimbările intervenite în urma evoluţiei raportului dintre cele două funcţii permit schiţarea principalelor etape ale dezvoltării sălaşelor spre statutul de aşezări permanent locuite (sate), proces deosebit de activ în decursul secolelor XV–XIX şi chiar prima jumătate a secolului XX:

  • Într-o primă fază are loc instalarea sălaşelor (colibe, căsoaie) în sectoarele poienite, ca sedii ale activităţilor economice legate de recoltatul fânului, fiind locuite sezonier sau temporar, în sezonul cald al anului.
  • Schimbările radicale se produc în momentul în care funcţia productivă începe să fie concurată şi egalată de funcţia rezidenţială, chiar dacă administrativ şi, parţial, economic sălaşele rămân, în continuare, dependente de satul „matcă”. Acum apar şi schimbări evidente în aspectul, mărimea şi gradul de confort al acestor locuinţe.
  • Fenomenul de slăbire continuă a relaţiilor economice dintre sălaşe şi satele „matcă” şi dobândirea unei reale independenţe economice şi sociale duce, în cele din urmă, la formarea unui nou sat.
  • O importanţă deosebită în dezvoltarea reţelei de aşezări rurale l-au avut curenţii de populaţie, mai ales cele ale populaţiei româneşti din Transilvania, care au întemeiat numeroase sate în spaţiul extracarpatic, cu nume folosind determinativul de „Ungureni”. Prin emigrarea ungurenilor de pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali sau format, mai ales în zona subcarpatică, adevărate sate dublete „de Ungureni” şi „de Pământeni”, satele de ungureni fiind sate de colonizare liberă: Berevoieşti Ungureni, Măneciu Ungureni, Albeşti Ungureni, Tismana Ungureni, Bădeni Ungureni etc. (Mara Popp, 1943).
  • Alte sate, tot de colonizare liberă, s-au format prin deplasările în grup ale populaţiei din motive politico‑sociale, cum sunt satele înfiinţate de bănăţeni în Oltenia, în sec. XIV–XV (Almăjel, Cireşeni), sau cele înfiinţate de olteni în Banat, în sec. XVIII (Stinăpari, Cărbunari etc.). Tot în această categorie intră satele formate în urma procesului de transhumanţă a oierilor din Transilvania în Muntenia (Daia, Lisa, Ciopeea), în Dobrogea (Sibioara, Săcele, Galeşu, Făgăraşu Nou), în lunca Dunării (Olteni, Mârleanu) etc.

Dezvoltarea agriculturii în Câmpia Română şi Câmpia Moldovei, după 1829 (odată cu liberalizarea comerţului pe Dunăre şi desfiinţarea monopolului turcesc), dezvoltarea industriei extractive în anumite areale, a industriei forestiere în zona carpatică, împroprietăririle din 1864, 1921, 1945, amenajarea unor căi de comunicaţie în zonele mai izolate au dus la crearea unor sate noi, recunoscute după forma şi textura regulată în general.

  • Aşezările de împroprietărire, din punct de vedere istoric, ar putea fi incluse într-o categorie specială a aşezărilor de colonizare liberă. Totuşi, dacă se analizează cauzele proliferării lor, ele fac parte din grupul aşezărilor formate în perioada creşterii suprafeţelor arabile destinate culturii cerealelor, a trecerii de la economia pastoral‑agricolă la economia agricolă de tip cerealier, mai intensivă şi cu un necesar mai mare de forţă de muncă. Aşezările de împroprietărire s-au format în urma legilor agrare. „Explozia” acestui tip de sate începe însă odată cu „dotarea” cu pământ a însurăţeilor. Arealele cu cele mai mari densităţi de aşezări de împroprietărire se suprapun zonelor cerealiere din sudul ţării şi din Moldova.

Momente importante în evoluţia şi dezvoltarea aşezărilor rurale au constituit:

  • cooperativizarea agriculturii (încheiată în 1962), mecanizarea şi modernizarea ei, respectiv „privatizarea” ei prin Legea 18/1991;
  • industrializarea şi urbanizarea forţată începând, mai ales, cu anii ’70;
  • sistematizarea rurală, concepută ca un proces de transformare complexă a satului, de proliferare în rural a unor elemente de tip urban;
  • momentul decembrie 1989 şi perioada de tranziţie care a urmat, care au determinat mutaţii importante în structura internă a satelor, în structura sistemului de aşezări rurale, în organizarea spaţiului rural în general. Vatra satelor a încetat să îndeplinească doar o funcţie rezidenţială, crescând ponderea funcţiilor productive. Se observă chiar o tendinţă de zonare internă – funcţională a vetrei, asigurând condiţii optime pentru o bună organizare a serviciilor actuale şi viitoare.

Noua organizare a spaţiului, prin „implanturi” industriale, echipare tehnico‑edilitară, extinderea serviciilor a dat mediului rural o nouă structură, mult diferită de cea tradiţională.

Ca efect al procesului de mecanizare şi modernizare a agriculturii, aplicarea unor metode şi tehnici noi, însăşi agricultura s-a transformat dintr-o activitate primară într-o ramură economică tot mai intensivă, cu elemente de industrializare, o ramură de producţie ca oricare alta, în ciuda dependenţelor sale de ciclurile naturale. Prezenţa marilor centre urbane, dezvoltarea ramurilor industriei prelucrătoare au impus în aceste zone o specializare oarecare a agriculturii, orientarea producţiei agricole spre satisfacerea pieţelor de consum.

Perioada de tranziţie din anii ’90 şi‑a pus puternic amprenta asupra satului românesc şi asupra agriculturii, acestea cunoscând o evoluţie descendentă din toate punctele de vedere.

Reţeaua aşezărilor rurale permanente (sate) era constituită, la mijlocul secolului XX, din 15.221 sate, din care circa 45% aveau sub 500 de locuitori, iar 989 sate chiar sub 100 locuitori.

Cu ocazia reorganizării administrativ-teritoriale a României în 1968 sunt menţionate 13.123 de sate, dintre care 599 figurează ca localităţi componente ale oraşelor şi 232 ca sate ce aparţin municipalităţii şi oraşelor, fiind incluse în limitele administrativ-teritoriale ale acestora. Reducerea masivă a numărului de aşezări rurale permanente nu trebuie privită nicidecum prin prisma dispariţiei din teritoriu a peste 2000 de sate, deoarece a fost vorba, în primul rând, doar de modificări în statutul juridic al aşezărilor.

Buletinul Oficial din 1981 consemnează, de altfel, modificări în statutul juridic al 1823 de sate, din care 1749 au fost desfiinţate prin contopire, 53 au trecut în categoria oraşelor, iar 21 de sate au fost dezafectate în totalitate. Acelaşi act oficial menţionează însă 10 sate nou înfiinţate, rezultate în urma permanentizării funcţiei rezidenţiale a unor buchete de sălaşe. În anul 1989, încă 23 de sate trec în categoria oraşelor, la care, până în 2005, se mai adaugă 51 aşezări rurale, contribuind la reducerea numerică a satelor în continuare.

Paralel cu scăderea numărului de sate se observă creşterea ponderii satelor mici şi foarte mici (care, în anul 1966, reprezentau 38% din totalul aşezărilor rurale, pentru ca în anul 1977 să ajungă la 41%, iar în prezent la peste 45%, cu o frecvenţă mare în Podişul Mehedinţi, Podişul Bârladului şi în Carpaţi), redistribuirea populaţiei rurale la nivelul mediului sătesc, cu o concentrare a locuitorilor în sate mari şi foarte mari, cu o poziţie geografică favorabilă şi cu un potenţial economic, social şi cultural mult mai ridicat.

În ceea ce priveşte repartiţia satelor în teritoriu, se observă, în prezent, că aşezările rurale din zonele montane reprezintă doar 1,9% din numărul total al satelor şi concentrează 1,2% din populaţie. Ele sunt în general sate mici şi foarte mici sub aspect demografic, cu un grad de risipire accentuată a gospodăriilor. Este evidentă tendinţa de părăsire a satelor mici, cu accesibilitate redusă de pe platformele de nivelare inferioare sau din domeniul versanţilor, şi aglomerarea populaţiei rurale în zonele depresionare intra sau submontane, sau în zonele de contact marginal.

Zonele de deal şi de podiş, între 400-800 m, concentrează circa 20% din numărul total al aşezărilor rurale, care prezintă o anumită superioritate economică şi demografică faţă de cele din zona montană, datorită gradului de habitabilitate mai ridicat, varietăţii resurselor solului şi subsolului. Aici se înregistrează, de altfel, cea mai mare densitate a satelor cu valori între 8,1-12,0/sate 100 km, cu mult peste media pe ţară (5,5 sate/100 km).

Zonele de câmpie joasă, sub 200 m, şi celor piemontane înalte, precum şi unităţilor deluroase şi de podiş joase, între 200-400 m altitudine, le revin peste 78% din numărul satelor, constituind ariile cele mai intens locuite, cu toate că densitatea satelor înregistrează aici valorile cele mai scăzute (2-6,8 sate/100 km).

Munţii Banatului

in Geografie by
  • Constituie grupa de unităţi montane şi depresionare desfăşurate între Dunăre şi Mureş, Culoarul Timiş-Cerna, dealurile şi parţial câmpiile (la Oraviţa) Banatului.
  • Limitele faţă de toate unităţile limitrofe sunt precise fiind susţinute prin diferenţe de nivel de mai multe sute de metri, versanţi abrupţi, deosebiri în gradul de umanizare şi utilizare a terenurilor.
  • Geologic sunt alcătuiţi din formaţiuni similare cu cele din Carpaţii Meridionali. Ele sunt legate de cele două unităţi structurale majore Pânza Getică şi Autohtonul Danubian la care se adaugă unităţile depresionare de tip bazin posttectonic individualizate în miocen (au avut funcţionalitate distinctă în badenian şi panonian). Munţii sunt alcătuiţi dominant din roci cristaline şi sedimentar vechi – paleozoic şi mezozoic (mase însemnate de calcare) ce sunt străpunse de corpuri magmatice vechi (granite, gabrouri, banatite etc.). În depresiuni sunt strate de conglomerate, gresii, argile, marne etc.
  • Pe ansamblu sunt munţi joşi având maxima altimetrică de 1447 m în vf. Piatra Goznei şi minimum (400-600 m) în culmile joase din vest. Totodată în depresiuni şi în lungul culoarelor de vale majore altitudinile coboară sub 150 m.
  • Există suprafeţe şi nivele de eroziune, mărturii ale unei evoluţii paleogen-neogenă şi 6-8 terase pentru cea cuaternară. Se adaugă relieful carstic extrem de variat dar şi unele forme de relief structural.
  • Reprezintă o grupă montană intens fragmentată ce a facilitat individualizarea unităţilor morfologice de ordin diferit.
  • Munţii Poiana Ruscă. Se află între Mureş, Bistra, Bega constituind o unitate bine conturată, cu limite date de versanţi cu energie de câteva sute de metri, legată de linii de fractură sau contacte structurale evidente.

Este alcătuit din cristalinul Pânzei Getice la care se adaugă fâşii de calcare uneori metamorfozate (marmură). Pe ansamblu, reprezintă un masiv unitar jos cu platouri şi culmi la 1000-1374 m (vf. Padeş) în centru şi culmi secundare netezite şi în trepte desfăşurate radial. Între acestea sunt văi adânci (300-500 m) şi înguste. Traversarea corpurilor magmatice şi a benzilor de calcar a facilitat formarea de sectoare de chei.

  • Munţii Semenic. Constituie un masiv bloc încadrat de depresiuni tectonice. Aparţin Pânzei Getice fiind în totalitate alcătuiţi din roci cristaline. În trei vârfuri se depăşeşte altitudinea de 1400 m, acestea dominând pediplena carpatică larg dezvoltată la 1300-1400 m în platouri aflate în centrul masivului. Pe culmile care se desprind din aceasta există şi alte nivele de eroziune ce coboară spre periferia munţilor la 1000 m şi 600-800 m.
  • Munţii Aninei. Se află în estul M. Semenic de care-l separă culoarele văilor Caraş-Poneasca-Miniş. Reprezintă o unitate cu înălţimi mari în est (800-1160 m vf. Leordiş) unde există cea mai mare parte din platourile calcaroase din sinclinoriul Reşiţa-Moldova Nouă şi mici în vest (600 m) pe conglomerate, gresii, argile paleozoic superioare. Relieful carstic se impune prin platouri (Iabalcea, Ravniştea, Colonovăţ etc.), câmpuri de lapiezuri, doline, văi seci, peşteri (peste 700), chei (Caraş 19 km, Nerei 18 km, Miniş 14 km, Gârliştei 9 km, Buhui 8 km). Platourile interfluviale aparţin suprafeţelor de eroziune „medie carpatică şi de bordură”.
  • Munţii Dognecei. Sunt în extremitatea nord-vestică a Munţilor Semenic, reprezentând un horst alcătuit din roci cristaline, sedimentar calcaros acoperit de roci magmatice (banatite). Au înălţimi mici (400-617 m), interfluviile sunt netezite, iar văile sunt înguste şi adânci (defilee epigenetice Tău, Bârzava).
  • Munţii Almăjului. Sunt alcătuiţi precumpănitor din roci cristaline la care se adaugă sedimentar vechi (paleozoic-mezozoic-conglomerate, gresii, argile) prins în structuri sinclinale, sedimentar nou (de umplere a unor bazine tectonice) şi roci magmatice (granite, gabrouri, serpentine). Se află în sud-estul Munţilor Banatului între Dunăre şi Depresiunea Almăj. Înălţimile variază de la 400-500 m pe unele culmi secundare (dinspre Dunăre şi Depresiunea Almăj) şi până la 1224 m în vf. Svinecea Mare. Există suprafeţele de nivelare din Carpaţi dar la altitudini joase, relief carstic pe barele calcaroase, creste pe aliniamentele din roci dure, văi înguste şi adânci.
  • Munţii Locvei. Constituie unitatea sud-vestică a Munţilor Banatului dezvoltată între Dunăre şi Nera. În vest predomină rocile cristaline, iar în est platourile calcaroase; se adaugă străpungerile corpurilor magmatice (banatite). Sunt munţi joşi la 450-550 m în vest şi 500-735 m în est; relief carstic cu doline, uvale, chei de dimensiuni reduse; suprafeţe de nivelare la altitudini mici.
  • Depresiunile tectonice se desfăşoară între unităţile montane funcţionând ca bazine de sedimentare în mio-pliocen, relieful este alcătuit mai întâi din dealuri ce au altitudini variate (de la 300 m la 500 m). Au rezultat din fragmentarea sedimentarului de umplutură. Sub nivelul lor sunt glacisuri, terase, lunci cu extindere mare. Intersectarea unor bare din cristalin, calcare sau roci magmatice a favorizat individualizarea de chei epigenetice (Globu, Armeniş etc.) în amonte de care sunt bazinete depresionare. Acestea sunt: Culoarul Timiş-Cerna, Culoarul Brebu-Ezeriş-Reşiţa-Caraşova, Depresiunea Almăj (Bozovici) şi Culoarul Dunării.

Carpaţii Occidentali

in Geografie by
  • Închid arcul carpatic pe latura de vest desfăşurându-se de la Dunăre la Barcău. După geologi şi geomorfologi unităţile de la sud de Mureş sunt structural şi evolutiv părţi ale Carpaţilor Meridionali.
  • Limita cu regiunile limitrofe (dealuri, podişuri, în două sectoare cu Câmpia de Vest şi cu Carpaţii Meridionali) este bine evidenţiată prin diferenţe de nivel de 50-300 m, versanţi cu pantă accentuată în cea mai mare măsură în lungul unor contacte structurale, petrografice, tectonice nete.
  • Fragmentarea tectonică accentuată intens în miopliocen (este cea mai mare din tot lanţul carpatic) a determinat o configuraţie festonată cu masive şi culmi care înaintează spre vest şi cu pătrunderi spre centrul ariei montane a depresiunilor şi dealurilor de vest.
  • Petrografic şi structural este un ansamblu extrem de heterogen pe un spaţiu restrâns. Există pe de-o parte roci cristaline, magmatite mezozoice, sedimentar vechi (paleozoic şi mezozoic frecvent alcătuit din conglomerate şi calcare asociate unităţilor cristaline) şi neozoic (în depresiunile tectonice; predomină nisipurile, pietrişurile, argilele cu grad variat de cimentare), corpuri şi resturi din aparate vulcanice neogene etc. Pe de altă parte se impun structurile şariate mezozoice, aliniamentele de roci magmatice pe riftul mezozoic inferior, flişul cretacic străpuns de corpuri vulcanice neogene şi unităţile rezultate prin fragmentarea tectonică (graben şi horsturi) toate cu reflectare în relief.
  • Altimetric Carpaţii Occidentali au câteva sute de metri la periferie la contactul cu dealurile şi urcă până la 1849 (vf. Bihor), fiind în cea mai mare măsură munţi joşi (sub 1200 m). Există câteva nuclee orografice principale de la care se ramifică munţi şi culmi ce descresc în trepte spre periferie.
  • La fragmentarea tectonică se adaugă cea legată de culoarele de vale cu dezvoltare radială şi în lungul cărora în funcţie de diferenţele litologice există depresiuni şi îngustări (chei, defilee etc.).
  • Rezultatele evoluţiei de după cretacicul superior sunt marcate de suprafeţe de nivelare (bine păstrate pe rocile cristaline), nivele de eroziune, terase (mai ales în depresiuni şi la contactul cu unităţile de relief vecine), lunci, în formele din complexele carstice (mai ales în M. Apuseni şi M. Aninei) şi vulcanice.
  • Se disting două mari grupe de unităţi fiecare cu mai multe subunităţi.

Munţii Apuseni

  • Constituie unitatea cea mai mare (peste 10 000 km2), care se desfăşoară între Mureş (sud) şi Barcău (nord).
  • Au gradul cel mai accentuat al fragmentării impus de desfăşurarea mai multor aliniamente de depresiuni tectonice (dominant pe latura de vest) şi a unor culoare de vale extinse (pe Someşu Mic, Crişuri, Arieş, Ampoi etc.) ceea ce facilitează prezenţa căilor de acces şi dezvoltarea aşezărilor.
  • Impunerea a trei nuclee orografice (Bihor 1848 m, Vlădeasa 1836 m, Muntele Mare 1826 m) pe formaţiuni cristaline şi magmatite vechi la altitudini de peste 1600 m sub care celelalte masive şi culmi se înscriu la înălţimi de 1200-1400 m (mai ales în sectorul central) şi la 400-800 m (la exterior, unele cu caracter de horst).
  • Complexitatea lito-structurală influenţează nu numai unele caracteristici morfologice generale (aliniamente de creste, abrupturi, şei, defilee, depresiuni etc.) ci impune reliefuri specifice (carstic în Bihor, Pădurea Craiului, Codru Moma etc.), vulcanic (în M. Metaliferi).
  • Largi suprafeţe de nivelare aparţinând etapelor de evoluţie din paleogen, miocen şi pliocen.
  • Se divid în:
  • Munţii Bihor. Se desfăşoară relativ central, dominant fiind alcătuiţi din roci cristaline pe care se află un sedimentar mezozoic (calcare şi dolomite); spre depresiuni, versanţi tectonici au denivelări importante; altitudinile cele mai mari sunt în mai mult vârfuri înşirate pe aliniamentul vf. Găina (1486 m) – Bihor (1849 m) – Bătrâna (1579 m); bine reprezentată este pediplena Carpaţilor; relieful carstic în Podişul Padiş – Cetăţile Ponorului (cinci peşteri cu gheţari între care Scărişoara, chei, uvale, doline şi avenuri etc.) dar şi pe culmile calcaroase dinspre Depresiunile Beiuş (P. Urşilor, cheile Galbenului şi Sighiştelului etc.); câteva circuri glacio-nivale în jurul vf. Bihor.
  • Munţii Vlădeasa (1836 m) sunt precumpănitor alcătuiţi din roci magmatice care impun altitudini ridicate, masivitate, versanţi pe văi cu pante accentuate, păstrarea suprafeţelor de eroziune (pe platourile interfluviale) şi a nivelelor de vale; peticele de calcare jurasice au favorizat forme de relief carstic.
  • Munţii Gilău – Muntele Mare – se află în nord estul părţii centrale a M. Apuseni. Sunt alcătuiţi predominant din roci cristaline, dar există şi petece de calcare jurasice. Înălţimile cele mai mari (1500-1826 m în vf. Muntele Mare) se află în sud şi sud vest. Din acestea coboară spre nord şi nord-est culmi lungi netede care se înscriu în nivelele pediplenei carpatice şi suprafeţei medii carpatice; văile sunt înguste şi adânci, iar unde intersectează masele calcaroase au chei (Someşu Cald, Runcu, Poşaga, Pociovaliştea etc.).
  • Munţii Meseş – constituie o culme cristalină străpunsă de o masă de dacite miocene, limitată la vest şi est de fracturi de unde caracterul de horst; lateral sunt formaţiuni sedimentare paleogene. Se desfăşoară la nord de şeaua de la Osteana şi defileul Crişului Repede de la Ciucea –Bologa; în Măgura Priei are 998 m, dar coboară spre nord la 650-700 m.
  • Munţii Plopiş (Şes) se află la nord vest de Crişul Repede fiind un horst cristalin ce poartă la ±700 m urmele unei vechi suprafeţe de eroziune. Pe margini sunt sedimente mio-pliocene dar şi mezozoice pe care s-au dezvoltat glacisuri de contact. Pâraiele cu obârşii în sectorul central şi-au dezvoltat periferic mici defilee epigenetice (Tusa, Plopiş).
  • Munţii Pădurea Craiului cuprinşi între depresiunile Beiuş şi Vad-Borod se află în vestul Munţilor Vlădeasa. Sunt în cea mai mare parte alcătuiţi din serii de conglomerate, gresii şi mai ales calcare mezozoice (grosimi mari) pe seama cărora s-a impus un relief carstic complex reprezentat de platouri cu depresiuni carstice (Damiş, Roşia, Zece Hotare), uvale, doline, avene (Stanu Foncii cel mai adânc), ponoare (peste 700), peşteri (Vântului – cea mai lungă din România; Vadu Crişului), chei şi defilee (Crişul Repede, Lazuri, Albioara etc.).
  • Munţii Codru Moma au caracter de horst bine delimitat de versanţi tectonici cu energie mare ce domină dealuri de pe rama depresiunilor Beiuş şi Zarand. Au alcătuire complexă (roci cristaline, eruptive şi sedimentare paleozoice, calcare jurasice în trei platouri şi eruptiv neozoic în câteva măguri) care a influenţat configuraţia reliefului (culmi înguste, vârfuri care depăşesc 900 m – Pleşu 1112 m, versanţi abrupţi pe rocile dure; forme carstice variate pe calcare – doline, avene, peşteri, izbucuri etc.). Se adaugă chei şi defilee epigenetice (Crişul Negru între Borz şi Şoimi).
  • Munţii Highiş-Drocea (Zarandului). Sunt două masive cristaline (Highiş 798 m şi Drocea 836 m) cu numeroase intruziuni de magmatite foarte vechi încadrate de falie în lungul cărora sunt versanţi cu diferenţe de nivel de mai multe sute de metri. La contactul cu unităţile vecine sunt glacisuri de eroziune şi acumulare.
  • Munţii Metaliferi. Se desfăşoară în sud-est sub forma unui lanţ aproape unitar pe dreapta Mureşului de la Căpruţa la valea Ampoiului (vest de Alba Iulia). Are o structură geologică complexă în care se interferează aliniamentele de roci ofiolitice (mărturii ale fostului rift triasic) cu cele din roci cristaline asociate cu granite şi porfire, roci sedimentare de tip fliş cretacic dar şi miopliocene, corpuri şi aparate vulcanice neogene etc. În relief se păstrează o parte din rezultatele modelării neozoice dar cu multe particularităţi impuse de diferenţele de rocă (suprafeţe şi nivele de eroziune dominate de vârfuri şi creste pe rocile dure, bazinete de eroziune diferenţiate în spatele unor chei tăiate în calcar sau roci magmatice, resturi din aparate vulcanice, blocuri de olistolite, abrupturi şi vârfuri din roci bazaltice – Detunatele etc.).
  • Munţii Trascău. Ţin de la Valea Ampoiului şi până la nord de Arieş. Dacă în est munţii domină glacisurile de la marginea culoarului Mureşului în vest există un contact strâns cu Munţii Metaliferi. Sunt alcătuiţi din cristalin în nord, benzi de ofiolite şi fliş cretacic în centru şi sud, dar mai ales din bare şi platouri de calcare destul de tectonizate. Modelarea a impus creste, vârfuri (la 800-1277 m în vf. Bedeleu), culmi şi platouri aparţinând la câteva suprafeţe şi nivele de eroziune, depresiuni (cea mai mare Trascău) şi bazinete depresionare, chei (Aiud, Buru, Întregalde, Râmeţ, Tureni, Turzii, Mănăstirii Arieş, Cetii etc.), blocuri olistolitice, relief ruiniform etc.
  • Depresiunile tectonice. Sunt numeroase fiind rezultatul fragmentării şi coborârii în miocen (îndeosebi badenian) constituind bazine de sedimentare cu unele întreruperi în mio-pliocen (majoritatea au exondat definitiv la finele panonianului). Au devenit centre de concentrare a reţelei hidrografice din masivele ce le încadrau. Evoluţia de la finele pliocenului şi din cuaternar a condus la realizarea de glacisuri piemontane, terase, lunci extinse, conuri aluviale. Totodată intersectarea de către unele râuri a unor corpuri vulcanice acoperite de depozitele panoniene a condus nu numai la individualizarea de chei epigenetice ci şi la separarea în cadrul depresiunii a unor bazinete la nivel de terase (pe Crişul Alb). Marile depresiuni tectonice sunt: Vad-Borud, Beiuş, Brad-Hălmagiu-Gura Honţ, Zlatna (Ampoi)

Carpaţii Meridionali

in Geografie by
  • Se desfăşoară între culoarele văilor Prahova (est) şi Timiş (vest); în sud şi nord intră în contact prin denivelări relativ bruşte de mai multe sute de metri cu Subcarpaţii (de Curbură la est de Valea Dâmboviţa şi Getici între aceasta şi Motru) şi Podişul Mehedinţi şi respectiv Depresiunea colinară a Transilvaniei. Doar în vest şi nord vest culoarele Timiş-Cerna şi Bistra – depresiunea Hunedoarei îi separă de masive din Carpaţii Occidentali.
  • Constituie un lanţ montan dominant alcătuit din roci cristaline şi magmatite vechi la care se asociază periferic mase de calcar şi conglomerate mezozoice şi petece de sedimentar neozoic (în depresiuni). Primele aparţin celor două unităţi structurale de bază (Autohtonul danubian şi Pânza Getică), iar ultimile unor depresiuni posttectonice (grabene) care au fost bazine de sedimentare în mio-pliocen.
  • Reprezintă un sistem orografic major cu o evoluţie subaeriană începută în cretacicul superior şi de la care s-au păstrat la nivelul interfluviilor suprafeţe de nivelare largi, iar pe văile principale nivele de eroziune şi terase.
  • În subunităţile principale (Făgăraş, Parâng, Retezat-Godeanu etc.) sunt culmi care depăşesc 2000 m (11 vârfuri se ridică de la 2500 m), în jurul lor sunt forme de relief şi depozite legate de modelarea glaciară şi periglaciară din pleistocenul superior, iar în platourile şi culmile calcaroase există un relief carstic distinct.
  • Alcătuirea litostructurală dominant cristalină a determinat masivitatea, dar şi unitatea de ansamblu, cele 4-5 generaţii de văi, o densitate a fragmentării cu valori ridicate (3-4 km/km2) şi pante mari, iar mişcările neotectonice plio-cuaternare, altitudinile ridicate;
  • Culoarele adânci ale marilor văi adesea cu caracter de defilee şi cele câteva depresiuni reprezintă elementele care produc discontinuităţi orografice principale ce stau la baza delimitării celor patru grupe de unităţi de relief principale.

Grupa Bucegi

  • Se află în estul Carpaţilor Meridionali între văile Prahova (est) – Dâmboviţa şi Bârsa (în vest); în nord este Depresiunea Braşov iar în sud Subcarpaţii de Curbură.
  • Este alcătuită din trei masive cu altitudini de peste 2000 m ce încadrează un culoar depresionar la 1000-1300 m fiecare cu caracteristici morfologice şi structurale distincte:
    • Bucegi reprezintă o masă groasă dominant formată din conglomerate. Ele se află peste roci cristaline în care sunt blocuri şi aliniamente de benzi de calcar. Sedimentarul mezozoic constituie un sinclinal suspendat cu flancurile expuse către Prahova şi culoarul Branului sub forma unor fronturi cuestice de amploare. Spre valea Ialomiţei situată în axul sinclinalului sunt largi platouri structurale şi suprafeţe de nivelare extinse. Are două vârfuri ce se ridică peste 2500 m în jurul lor fiind mai multe circuri glaciare unele continuate cu văi glaciare (Ialomiţei, Mălăeşti, Ţigăneşti, Cerbului, Gaura etc.). Pe conglomerate s-au dezvoltat forme de relief rezidual (sfinxi, coloane, babe etc.) iar în culoarele de vale – chei (pe Ialomiţa, Peşterii, Tătaru, Zănoagei, Orzei etc.), câteva peşteri (Ialomiţei), versanţi abrupţi şi exocarst.
    • Leaota dominant este alcătuit din roci cristaline şi doar la periferie are roci sedimentare (îndeosebi calcare). Atinge în vârful omonim 2133 m, aici fiind şi câteva circuri glaciare; în calcare râurile au creat chei (Ghimbav), iar la nivelul culmilor sunt suprafeţe de nivelare.
    • Piatra Craiului se află în nord-vestul grupei, reprezintă un sinclinal calcaros suspendat cu flancul vestic ridicat neotectonic (stratele sunt în poziţie aproape verticală) sub forma unei creste zimţate cu înălţimi ce cresc din nord şi sud (1600-1800 m) către centru (vf. „La Om” 2238 m). Flancurile crestei au suferit o intensă modelare periglaciară care a impus forme de relief rezidual (vârfuri ascuţite, creastă), imense depozite de gelifracte, râuri de pietre etc. Există un carst evoluat (chei pe Dâmbovicioara, Dâmboviţa), peşteri, lapiezuri etc. Flancul estic al sinclinalului apare sub forma unor culmi şi măguri joase în estul Dâmboviciorei la 1000-1300 m.
    • Culoarul depresionar Bran-Rucăr-Dragoslavele constituie o unitate joasă în care peste formaţiunile cristaline fragmentate în blocuri aflate la altitudini variate sunt roci sedimentare (calcare şi conglomerate mezozoice, gresii neogene) păstrate sub formă de mase izolate mai ales în unele depresiuni tectonice de tip graben (Rucăr, Podu Dâmboviţei) sau ca platouri şi culmi. În peisajul morfologic se impun – suprafeţele de nivelare, cheile (Dâmbovicioarei, Dâmboviţa, Oraţi, Cheii etc.), vârfurile calcaroase (gâlme), multe forme exocarstice (la Fundata, Fundăţica etc.).

Grupa Făgăraş

  • Se desfăşoară între văile Dâmboviţa-Bârsa (est) şi Oltului (vest) dominând prin diferenţe de nivel de 400-800 m, în lungul unor contacte nete, Depresiunea Făgăraş (nord) şi Subcarpaţii Argeşului şi Vâlcii (în sud).
  • Precumpănitor este alcătuită din roci cristaline; se adaugă unele fâşii de calcare jurasice şi o umplutură sedimentară (conglomerate, gresii, cretacic-eocenă, mai ales în centru şi sud); există mai multe linii de falie importante din care rol pentru relief au avut cele cu direcţie est-vest care au stat la baza individualizării a trei aliniamente de unităţi morfostructurale.
  • Munţii Făgăraş se află în nord pe toată lungimea grupei (cca 80 km); se impune o creastă corespunzătoare marilor înălţimi alpine şi subalpine (are şase vârfuri cu înălţimi de la 2500 m în sus) din care se desprind creste şi culmi secundare (cu suprafeţe de eroziune) desfăşurate spre nord (mai scurte) şi sud; obârşiile tuturor râurilor aflate la peste 1900 m se află în circuri glaciare, multe continuate prin văi glaciare cu praguri şi morene glaciare, pe versanţi sunt mase însemnate de grohotişuri pleistocene şi actuale.
  • În sud sunt patru subunităţi cu extensie şi înălţimi variate. La est de Râul Doamnele sunt Munţii Iezer (roci cristaline, masivitate, 2462 m în vf. Iezerul Mare, circuri glaciare, suprafeţe de nivelare); de-o parte şi de alta Argeşului sunt munţii Ghiţu (1622 m) şi Frunţi (1492 m) în care râurile şi-au tăiat defilee în roci cristaline iar în vest Munţii Cozia (abrupturi de falie în nord şi sud; dominant formaţi din gnaise, 1668m; Oltul şi-a realizat un defileu impresionant.
  • În centru se află cea mai mare parte dintr-o depresiune tectonică (Loviştea, Brezoi-Titeşti) cu relief colinar (650-1200 m) care se continuă şi la vest de Olt.

Grupa Parâng

  • Este cea mai mare fiind delimitată de văile Olt (est), Jiu şi Strei (vest); în nord spre Depresiunea colinară a Transilvaniei şi sud către Subcarpaţii Getici există versanţi cu pantă mare ce dezvoltă diferenţe de nivel de peste 600 m.
  • Precumpănitor sunt alcătuiţi din roci cristaline; pe latura sudică şi în nord vest sunt bare şi platouri de calcare jurasice, iar în centru petice de sedimentar cretacic şi neogen pe aliniamentul unor depresiuni tectonice.
  • Se divid în mai multe subunităţi separate de culoare de văi adânci:
  • Munţii Parâng se află în sud vestul grupei, între văile Jiului (defileu cca 25 km), Olteţului, Lotru şi Jieţ; există un sector central cu înălţimi de peste 2000 m (2519 m în Parângul Mare; la obârşia văilor sunt complexe glaciare şi relief periglaciar rezidual şi de acumulare) din care radial se desprind culmi cu suprafeţe de nivelare; în barele de calcare s-a dezvoltat un relief carstic.
  • Munţii Şureanu constituie cea mai întinsă unitate a grupei desfăşurându-se între văile Strei, Jieţ, Lotru şi Sebeş. Înălţimile cele mai importante sunt în sud-est (axul orografic vf. lui Pătru 2130 m – vf. Şureanu 2059 m aici şi un circ glaciar). Din acestea se desprind culmi scurte spre sud şi est şi lungi cu platouri calcaroase (bogat relief carstic în bazinul Streiului) şi suprafeţe de nivelare spre vest şi nord. Valea Sebeşului are bazinete depresionare şi îngustări.
  • Munţii Căpăţânii care formează o unitate compactă între Olteţ şi Olt sunt alcătuiţi din roci cristaline (gnaise în est) şi o bară de calcare jurasice (M. Vânturariţa-Buila) în sud din care râurile şi-au tăiat chei (Olteţ, Bistriţa, Costeşti); suprafeţe de nivelare extinse şi circuri glaciare mici.
  • Munţii Latoriţei aflaţi între văile Lotru şi Latoriţa constituie o culme majoră unitară cu înălţimi la peste 2000 m (Cărbunele 2112 m în vest şi Fratoşteanu 2053 m în est); relief glaciar la obârşia celor două văi principale.
  • Munţii Lotrului se desfăşoară între văile Olt, Lotru, Sebeş-Frumoasa şi Sadu. Dintr-o axă principală cu altitudini peste 1800 m (Ştefleşti 2224 m, circuri glaciare) se desprind culmi (mai lungi spre sud şi est) cu suprafeţe de nivelare etajate; pe stratele din gresii şi conglomerate din sud est (Brezoi-Călineşti) relief de turnuri; pe văile principale mărginaşe defilee (cataractele Lotrului, pe Olt între Băiţa şi Câineni) dar şi bazinete depresionare (Voineasa, Vidra, Frumoasa etc.).
  • Munţii Cindrel, din nord estul grupei, au un sector cu înălţimi ce depăşesc 1800 m în sud vest (vf. Cindrel 2244 m, câteva circuri glaciare) din care se desface un mănunchi de culmi orientate spre vest, nord şi est în lungul cărora se dispun etajat mai multe suprafeţe de nivelare.

Grupa Retezat-Godeanu

  • Cuprinde mai multe unităţi montane şi depresionare din vestul Carpaţilor Meridionali între Jiu-Strei (est) şi Cerna-Timiş-Cerna-Bistra (vest).
  • În alcătuirea geologică predomină rocile cristaline; doar în sud există mai multe aliniamente de bare de calcar jurasic, iar în depresiuni formaţiuni sedimentare miopliocene; există linii de falie care încadrează depresiunile Petroşani, Haţeg, culoarele Cernei şi Caransebeş-Mehadia etc. în lungul cărora sunt abrupturi tectonice de mai multe sute de metri;
  • Se disting mai multe unităţi separate de culoare de vale adânci:
  • Munţii Godeanu au poziţie relativ centrală în cadrul grupei constituind un petic de Pânza Getică; culmea principală cu largi platouri din pediplena carpatică se dezvoltă sud vest-nord est având mai multe vârfuri la peste 2000 m (Gugu 2291, Godeanu 2229 etc.) şi mai multe circuri glaciare. Din ea spre culoarele văilor Cerna, Pârâul Rece şi Râu Şes se desprind culmi secundare cu poduri din suprafaţa medie carpatică.
  • Munţii Retezat se află în nord estul grupei, între Râul Mare, Jiul de Vest şi Strei; domină Depresiunea Haţeg prin versanţi prăpăstioşi cu diferenţă de nivel de peste 500 m. În relief se impun formele glaciare (circuri, văi, praguri, morene) dezvoltate în complexe la obârşiile văilor Lăpuşnicu Mare, Pietrile, Zănoaga, Râul Bărbat, Zlota etc., apoi crestele ascuţite cu multe vârfuri la peste 2000 m (Peleaga 2509 m, Bucura 2508 m, Vârful Mare 2463 m , Retezat 2482 m etc.). O mare parte din masiv este încadrată în Parcul naţional Retezat.
  • Munţii Ţarcu ocupă sectorul de nord vest al grupei, între văile Timiş, Bistra, Râul Mare şi Pârâul Rece; sunt alcătuiţi din formaţiuni cristaline aparţinând Autohtonului, prezintă un ax orografic principal cu înălţimi de peste 2000 m şi circuri glaciare (vf. Ţarcu 2190 m – vf. Pietrii 2192 m) care spre sud şi est dezvoltă abrupturi tectonice iar spre nord se continuă prin culmi prelungi cu platouri extinse aparţinând suprafeţei medii carpatice.
  • Munţii Cernei (altitudini de 1200-1800 m) şi Munţii Mehedinţi (1000-1466 m în vf. lui Stan) sunt separaţi de grabenul Cernei; sunt alcătuiţi din roci cristaline şi mase de calcar pe seama cărora s-a dezvoltat un bogat relief carstic.
  • Munţii Vulcan ţin de la defileul Jiului la cel al Motrului; creasta principală (înălţimi de 1600-1946 m în vf. Oslea şi 1868 în vf. Straja) prin versanţi abrupţi de falie deasupra Depresiunii Petroşani; pe latura sudică sunt bare de calcar în care râurile şi-au tăiat chei (Motru, Bistricioara, Bistriţa, Runcului, Şuşiţei).
  • Depresiunile Petroşani şi Haţeg au origine tectonică şi au funcţionat ca bazine de sedimentare în mio-pliocen. În prima predomină relieful de terase, există glacisuri şi piemonturi laterale. În Haţeg apar diferenţe pe câteva sectoare: în vest sunt întinse conuri aluvionale, în est terase, chei epigenetice, iar la nord, între M. Şureanu şi M. Poiana Ruscă este Depresiunea Călan cu luncă, terase şi glacisuri.

Carpaţii de Curbură (Curburii)

in Geografie by
  • Se află în sud la contactul cu Carpaţii Meridionali (SV), Subcarpaţii de Curbură (sud şi est), Depresiunea colinară a Transilvaniei (NV).
  • Grupa este formată dintr-o mare depresiune şi un ansamblu de unităţi muntoase alcătuite din fliş cretacic şi paleogen.
  • Are un grad de fragmentare important impus de mai multe generaţii de văi parţial transversale (înguste, cu versanţi cu pante accentuate pe care se înregistrează procese dinamice accelerate); suprafeţe şi nivele de eroziune fragmentate şi deformate neotectonic spre nord şi sud în raport cu un ax central.
  • Depresiunea Braşov are origine tectonică, dezvoltată la finele pliocenului şi în cuaternar, printr-o subsidenţă activă în compensaţie intensei activităţi vulcanice de acumulare din nord. Ca urmare, în relief se impune pe cea mai mare parte a ei şesul mlăştinos iar la contactul cu munţii glacisuri şi conuri piemontane.
  • Unităţile montane sunt alcătuite din masive şi culmi cu înălţimi mici (800-1954 m în vf. Ciucaş) distribuite în cinci grupe – Vrancei (o subunitate centrală cu înălţimi mari în vf. Lăcăuţi 1777 m şi în vf. Goru 1783 m; mai multe ramuri joase dirijate spre est în bazinul Putnei sau vest pe marginea Depresiunii Braşov), Buzăului (Penteleu 1772 m, Podu Calului 1439 m, Siriu 1657 m în centru); alte subunităţi mai joase în nord la contactul cu depresiunea şi în sud cu Subcarpaţii), Ciucaş (alcătuiţi dominant din conglomerate şi strate groase de gresii, relief ruiniform specific, chei pe Teleajen şi Telejenel), Baiu (o culme centrală cu altitudini de 1700-1923 m în vf. Neamţu cu ramuri spre est şi vest între afluenţii Prahovei şi Doftanei; în sud vest defileul Prahovei de la Posada – cca 9 km), Timişului (Braşovului sau Bârsei) formaţi din două masive înalte Piatra Mare 1843 m şi Postăvaru 1799 m alcătuite din conglomerate şi blocuri de calcare şi culmi joase (Clăbucetele) la 800-1200 m.

Carpaţii Orientali (Răsăriteni)

in Geografie by
  • Se desfăşoară de la graniţa cu Ucraina şi până la Valea Prahovei (geologii şi o mare parte din geomorfologi pe considerente structurale şi evolutive extind până la culoarul Rucăr-Bran) reprezentând cca 45% din Carpaţi.
  • Au o structură complexă alcătuită din mai multe unităţi cele mai multe cu caracter de pânză care înaintează spre est şi sud peste o bună parte din plăcile Vorlandului; specifică este dezvoltarea acestora în fâşii care se succed de la vest la est (vulcanică, depresiuni tectonice, cristalină, fliş) ce impun reliefuri specifice.
  • Înălţimile cele mai mari sunt în M. Rodnei (vf. Pietrosu 2 303) şi M. Călimani iar cele mai mici în depresiuni.
  • Au o altitudine medie de cca 950 m, cel mai mare grad de fragmentare impus de culoare de văi, depresiuni numeroase (Maramureş, Braşov, Ciuc, Gheorgheni etc. sunt cele mai extinse din Carpaţi) şi multe pasuri şi trecători.
  • Există forme de relief glaciar (M.Rodnei, M. Maramureş etc.), carstic, pe conglomerate, platouri şi resturi din aparate vulcanice, defilee şi chei foarte mari.
  • Mărturiile evoluţiei precuaternare sunt mai multe suprafeţe şi nivele de eroziune bine păstrate în masivele cristaline şi fragmentate mult în celelalte; se adaugă terase cu desfăşurare largă pe văile principale şi o morfodinamică activă (domină procesele de torenţialitate, şiroire şi gravitaţionale).

Se divid în trei grupe fiecare cu mai multe subunităţi:

1.1.1. Grupa nordică (Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei):

– Se desfăşoară în România între graniţa cu Ucraina (subunităţile se continuă şi la nord), Câmpia de Vest, Dealurile de Vest, Depresiunea colinară a Transilvaniei, Valea Bistriţei – pasul Tihuţa (1200 m), Depresiunea Dornelor (sud) – pasul Mestecăniş, culoarul depresionar al Moldovei şi Podişul Sucevei (aliniamentul Păltinoasa-Cacica-Solca-Vicovul de Sus).

– Pe baza caracteristicile morfologice şi structurale se împart în:

  • munţii vulcanici Oaş (andezite, culmi de 400-664 m separate de culoarele înguste ale văilor Talna, Turţ, Tur), Igniş (platouri vulcanice, relief rezidual, abrupturi, altitudini de 800-1200, chei în andezite etc.), Gutâi (resturi din aparate vulcanice şi platouri mici, vf. Gutin 1443 m, Creasta Cocoşului, abruturi spre nord şi sud de mai multe sute de metri);
  • munţii sedimentaro-vulcanici ai Lăpuşului (câteva corpuri din andezite care formează vârfuri ce domină culmi din gresii), Ţibleşului (două resturi eruptive – Hudin de 1611 m şi Ţibleş de 1839 m într-o masă sedimentară grezoasă; abrupturi spre nord şi sud), Bârgău (nekuri, silluri, dykuri prezente la nivelul culmilor principale – Heniu Mare 1611 m sau pe văi ca defilee epigenetice – pe Ilva, Someşu Mare; platouri sedimentare paleogene).
  • depresiuni tectonice şi de baraj vulcanicOaş (piemonturi, glacisuri, terase), Maramureş (relief colinar cu patru culoare de vale largi – pe Vişeu, Iza, Mara, Tisa; lunci, terase şi defilee scurte; piemontul Moisei), Dornelor (pe văile Dorna, Bistriţa şi Neagra; lunci, terase, fragmente de piemont);
  • munţi alcătuiţi din roci cristaline cu petece sau fâşii de sedimentar mezozoicMaramureş (dominant în bazinul Vişeului; culmi şi vârfuri la peste 1800 m, Pop Ivan 1937; văi adânci cu caracter de defileu pe Vaser, Ruscova, circuri glaciare cu dimensiuni mici, suprafeţe de nivelare), Rodnei (cel mai important masiv din Carpaţii Orientali prin înălţimi de peste 2000 m, relief glaciar cu circuri şi văi, şi întinse suprafeţe de eroziune; alcătuiţi predominant din roci cristaline; se adaugă fâşii de roci sedimentare, unele calcaroase în care se află peştera Tăuşoarelor cu cea mai mare denivelare din România şi corpuri vulcanice în care Someşul şi-a tăiat chei epigenetice), Suhard (în întregime din roci cristaline care impun masivitate, altitudini la 1700-1900 m şi păstrarea suprafeţelor de nivelare), Obcina Mestecăniş (culmi netede la 1200-1400 m dominate de câteva vârfuri calcaroase şi sectoare de chei);
  • munţi alcătuiţi din fliş cretacic şi paleogen dispus în cute faliate (solzi) paralele care se reflectă atât în aliniamente de culmi, creste, vârfuri separate de şei adânci ce alternează cu culoare depresionare largi (cu terase) străbătute de Sadova, Moldoviţa, Umor, Brodina. Ei formează Obcina Feredeului (în vest, cu înălţimi la 1000-1400 m), Obcina Brodinei în nord şi Obcina Mare în est (altitudini la 800-1100 m);
  • culoarul depresionar al Moldovei (caracter transversal, asocieri de depresiuni întinse cu terase largi şi un puternic habitat cu îngustări la traversarea unor cute alcătuite din strate groase de gresii).

1.1.2. Grupa centrală (Carpaţii Moldo-Transilvani)

  • Ocupă cea mai mare parte din Carpaţii Orientali fiind încadraţi de Subcarpaţii Transilvaniei (în vest), Subcarpaţii Moldovei (în est), Carpaţii Curburii (în sud) şi unitatea precedentă (în nord).
  • Munţii sunt mai scunzi, prezintă o fragmentarea şi o mare diversitate a alcătuirii geologice. Aceasta a permis individualizarea multor forme de relief specifice. În cadrul ei se separă mai multe unităţi şi subunităţi care se succed de la vest la est.
  • Munţii vulcanici alcătuiţi dominant din andezite şi aglomerate vulcanice au rezultat în pliocen formând la finalul acestuia un lanţ constituit din aparate vulcanice (în mare măsură fragmentate de eroziune în cuaternar) şi largi platouri (mai ales pe latura vestică) din aglomerate vulcanice. Între Depresiunea Dornelor şi Defileul Mureşului (cca 40 km între Topliţa şi Deda) tăiat în roci vulcanice se află Călimani (2100 m în vf. Pietrosul, o mare parte dintr-o caldeiră în sectorul nordic, relieful rezidual în aglomerate vulcanice la Tămău – 12 Apostoli – Pietrile Roşii; circuri glaciare incipiente, vulcanocarst etc.). La sud de defileu şi până în culoarul Târnavei Mari – pasul Sicaş (1000 m) sunt M.Gurghiu (1776 m vf. Sace, fragmente din cratere şi caldere, platouri vulcanice la 1000-1100 m). Sectorul sudic aparţine M. Harghita (mai multe conuri la 1100-1800, câteva cratere şi caldere între care Ciomatu este intact; platouri, planeze, corpuri de lavă etc.). În extremitate sud-estică între Ciomatu şi Pilişca, Oltul şi-a tăiat un defileu (cca 4 km).
  • Depresiunile tectonice şi de baraj vulcanic au aparţinut de bazinul tectonic al Transilvaniei fiind separate de acesta la finele pliocenului. Au fost lacuri şi apoi terenuri mlăştinoase subsidente drenate de Mureş, Olt sau afluenţii Bistriţei. Acestea sunt Depresiunea Gheorgheni (în nord, cu două sectoare distincte – cu lunci largi la sud de Gheorgheni şi lunci, terase, glacisuri spre Topliţa), Depresiunea Ciuc (divizată în trei compartimente de către culmile de la Racu şi Jigodin în care Oltul a tăiat defilee scurte; şes aluvial şi glacisuri la contactul cu munţii), Bilbor, Borsec, Glod şi Drăgoiasa (depresiuni mai mici) între munţii Bistriţei şi Călimani.
  • Munţii din roci cristaline cu petece de roci sedimentare mezozoice. La nord de valea Bistriţei sunt masivele Giumalău (1856 m în vârful central sub care sunt întinse suprafeţele de eroziune la 1400-1000 m) şi Rarău (1650 m, relief ruiniform şi carstic legat de masele de calcar), iar la sud munţii Bistriţei (Pietrosul, Grinţieş, Bârnar, Budacu etc.) separaţi de văi înguste şi adânci ale unor afluenţi ai râului omonim. În extremitatea sudică sunt munţii Giurgeu (vârfuri la 1300-1500 m, clipe calcaroase de care sunt legate turnuri, versanţi abrupţi) şi Hăşmaş (o masă de calcare concentrate în centru şi în bazinul Bicazului a facilitat un bogat relief carstic, inclusiv sectoare însemnate de chei – Bicaz, Bicăjel, Surduc etc.).
  • Munţii din fliş cretacic şi mai ales paleogen alcătuiesc cea mai mare parte din această grupă. La nord de Bistriţa sunt M. Stânişoarei (altitudini sub 1250 m, culmi şi văi aproape paralele cu direcţia cutelor solzi), iar la sud impunătorul masiv Ceahlău (o masă de peste 600 m grosime de conglomerate pe seama cărora s-a individualizat un variat relief de turnuri, abrupturi şi poliţe structurale etc.), munţii Tarcău, Ciuc, Nemira, Goşmanu şi Berzunţ (înălţimi reduse, culmi şi văi paralele, versanţi abrupţi de natură structurală, şei adânci pe litofaciesuri puţin rezistente).

Văile Bistriţa şi Trotuş au caracter transversal; pe parcurs sunt sectoare înguste de defileu (Zugreni, Toance etc.) care separă bazinete depresionare cu terase. Pe Trotuş se află Depresiunea Dărmăneşti (Comăneşti) de natură tectonică.

În sud vest, Munţii Perşani au o alcătuire complexă (mase cristaline, calcare şi conglomerate mezozoice, bazalte cuaternare la Racoş, Perşani etc.), înălţimi mici (800-1292 m în Măgura Codlei), defileul Oltului (Augustin, Racoş pe cca 10 km), relief carstic şi rezidual.

Pădurile boreale

in Geografie by

Pădurile boreale

  • Personalitatea pădurilor boreale este pusă în evidenţă de trei superlative:
    • Alături de pădurile tropicale umede, reprezintă biomul cu cea mai mare extindere planetară (6000 km lăţime în Eurasia, între Marea Norvegiei şi Marea Bering şi 3500 km lăţime în America de Nord, unde poartă numele de pădure transcontinentală); ocupă 1/3 dinsuprafaţa împădurită a Globului.
    • în cadrul formaţiilor forestiere ale Terrei, ocupă primul loc sub raportul producţiei de masă lemnoasă;
    • prezintă dispunerea perfectă în cadrul climatului boreal, formând o vastă centură în jurul Polului Nord

Localizarea

  • formează o zonă cvasicontinuă în Eurasia şi America de Nord, între limitele sudice ale tundrei şi cele nordice ale pădurilor nemorale sau, pe alocuri, chiar ale stepei (aproximativ între 750 – 450 N)

Condiţii ecologice

  • se dezvoltă în condiţiile unui climat continental excesiv, cu geruri puternice iarna, cu zăpezi de lungă durată, cu veri relativ calde
  • precipitaţiile, predominante sub formă de zăpadă, variază între 400 – 700 mm/an; ploile, distribuite relativ uniform pe parcursul anului, înregistrează un maxim în sezonul estival
  • durata sezonului de vegetaţie este scurtă (3 – 5 luni/an);
  • la limita sudică a pădurii boreale (la contactul cu pădurile nemorale), intervalul cu temperaturi medii >100C este <120 de zile (anotimpul rece durează peste 6 luni);
  • limita nordică a pădurii, spre Arctica, corespunde unei perioade cu temperaturi medii zilnice>100C, de numai 30 de zile (anotimpul rece durează 8 luni)
  • durata stratului de zăpadă variază între 7-8 luni în Iakuţia şi 5-6 luni în nordul provinciei Quebec.
  • solurile pe care se dezvoltă pădurile boreale sunt slab productive: podzolice, turboase şi de mlaştină, scheletice; caracteristic este podzolul (zola, în limba rusă), cu humus acid de tip mor; importanţă deosebită prezintă şi solurile hidromorfe, respectiv solurile gleice şi turbăriile acide.

Modelul arhitectural şi diversitatea floristică

  • este dominat net de stratul arborilor, care pot atinge 30 – 35 m înălţime
  • fiind veşnic verde, pădurea asigură umbrirea intensă şi continuă a terenului, astfel încât straturile inferioare de vegetaţie sunt rare sau absente, cu excepţia unui strat muscinal, cu caracter discontinuu
  • biodiversitatea stratului arborilor este redusă, numărul genurilor este mic, iar speciile corespunzătoare sunt puţin numeroase; în general, pădurile de conifere nord americane şi cele asiatice prezintă o biodiversitate mai mare (numeroase specii din genurile Pinus, Picea, Abies), comparativ cu cele europene (dominate de Picea abies şi Pinus sylvestris):
  • stratul arbuştilor şi subarbuştilor aparţine genurilor Emperum, Ledum, Vaccinium, cărora li se adaugă seminţişul coniferelor
  • stratul ierbaceu şi muscinal include prin excelenţă plante umbrofile

Spectrul bioformelor

  • este dominat de fanerofite (stratul arborilor, arborescent şi arbustiv), camefite (stratul subarbustiv şi arbustiv şi puţine hemicriptofite (pe turbării).

Faciesuri

  • localizarea geografică şi compoziţia floristică permit individualizarea a două faciesuri:
  1. pădurea boreală nord americană
  2. pădurea boreală eurasiatică (taigaua)

 

  1. pădurea boreală nord americană ocupă teritorii situate în peninsulele Alaska şi Labrador, la sud de formaţiunea de tundră, în regiunea Marilor Lacuri şi pe litoralul atlantic;
  • conservă numeroase specii din genurile:
  1. Pinus (Pinus banksiana, pe solurile poroase, pe material morenaic sau ca specie pionier, pe arsuri, Pinus strobus şi P. resinosa în jurul Marilor Lacuri, Pinus taeda şi P. rigida, pe litoralul estic.
  2. Picea (larg răspândit, din I. Newfoundland până la strâmtoarea Bering, este Picea glauca; pe solurile sărace, la limita superioară a pădurii, spre Arctica, creşte molidul negru, Picea mariana; în Alaska, predomină Picea sitchensis, P. nigra),
  3. Abies (bradul de balsam, Abies balsamea, larg răspândit în Canada),
  4. Larix (Larix laricina, L. americana, specii cu rezistenţă mai mare la frig, frecvente la limita cu tundra)
    • turbăriile şi zonele mlăştinoase cuprind specii hidrofile şi higrofile din genurile Potamogeton, Nuphar, Nymphaea
    • la limita sudică a pădurii, diseminate printre speciile de conifere, apar unele specii de foioase: Betula papyriphera, Populus tremula, P. balsamifera
  5. pădurea boreală eurasiatică se extinde între Peninsula Scandinavia şi Peninsula Kamceatka, pe mai mult de 15 – 250
  • Sub aspectul compoziţiei floristice, tipică este pădurea umbrofilă de molid, cu grad ridicat de monospecificitate, cunoscută sub numele de taiga, dezvoltată pe soluri podzolice, cu un strat de humus brut (orizontul A0, alcătuit din masă organică în care se întrepătrund rizomii şi rădăcinile arbuştilor pitici şi miceliile ciupercilor). – H. Walter, 1974.
  • Modelul arhitectural al pădurii de molid (Piceetum typicum), dominat net de stratul arborilor, include în stratul ierbaceu şi muscinal, afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis-idaea), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), în zona mai sudică, Lycopodium annotinum, Linnaea borealis, Listera cordata etc.; pe terenurile cu apa freatică apropiată de suprafaţă, ce favorizează formarea tinoavelor, stratul muscinal este dominat iniţial de genul Polytrichum şi ulterior, de genul Sphagnum.
  • În staţiunile uscate, Pinus sylvestris ia locul molidului; sub pinete, stratul ierbaceu şi muscinal este edificat de iarba neagră (Calluna vulgaris), merişor şi licheni din genurile Cladonia şi Cetraria
  • În staţiunile mai umede, favorabile pentru molid, care au fost incendiate, pinul apare ca specie secundară pionier, precedată de arbori caducifoliaţi cu creştere rapidă, cum sunt mesteacănul şi plopul tremurător (în nordul Suediei, stadiul cu mesteacăn durează 150 de ani, iar stadiul cu pin, 500 de ani).- H. Walter, 1974.
  • Biodiversitatea pădurii boreale creşte în partea siberiană, nord-estul Chinei şi în Japonia; pe valea Amurului, coniferele sunt reprezentate prin specii ca: Picea koraiensis, Abies sibirica, Pinus cembra (zâmbru), Larix sibirica, L. dahurica; în extremitatea chino-japoneză, bradul siberian este însoţit de conifere endemice, ca: Pinus jezoensis, Larix leptolepis

Adaptări ecologice ale speciilor floristice boreale

  • Semperviriscenţa
  • Conformaţia diferită a coronamentului: cu cât condiţiile sunt mai extreme, cu atât coronamentul va avea un aspect mai ascuţit, atenuîndu-se creşterea lăstarilor laterali, în favoarea celui terminal
  • La molid, rădăcini superficiale cu extensiune laterală, rezultat al prezenţei pergelisolului, la adâncimi de 50 – 85 cm.
  • Indicele suprafeţei foliare (ISF = suprafaţa totală a frunzelor unui arboret/suprafaţa de teren ocupată ) este relativ mare, deoarece pe lăstari sunt cel puţin două generaţii de ace (la pinetele din ecotonul de tranziţie boreo-nemoral, indicele este de cca. 9-10, iar la molidişurile din taiga, peste 11.- H. Walter, 1974.
  • La molidul veşnic verde, instalarea pauzei temporare în asimilaţia clorofiliană, după o noapte cu îngheţ şi a repausului permanent, în perioada rece propriu-zisă
  • Valenţa ecologică diferită a speciilor rezidă în răspândirea fiecăreia în cadrul formaţiei vegetale

Lumea animală

  • Pădurea boreală reprezintă loc de refugiu, în perioada de iarnă, al unor animale de tundră: ren, elan; la limita sudică, pătrund şi unele specii din pădurile de foioase sau chiar din stepă
  • Caracteristică este prezenţa unor genuri şi chiar specii comune celor două faciesuri, canadian şi eurasiatic ( Rangifer, Alces, Cervus, Ursus, Felix etc.)
  • În America de Nord sunt specifice: renul caribou (Rangifer caribou), veveriţa americană (Sciurus hudsonus), cerbul canadian (Cervus canadensis), zibelina americană (Martes americana); pentru pădurea litorală pacifică este specific ursul grizzly (Ursus nelsoni)
  • Tipice pădurilor boreale eurasiatice sunt specii ca: renii de pădure (Rangifer sibiricus, R. fennicus), elanul siberian (Cervus elaphus sibiricus), în partea muntoasă a taigalei, ursul brun (Ursus arctos), hermelina (Mustela herminea), iar dintre păsări, cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides tridactylus etc.

Un facies particular al pădurilor de conifere din America de Nord, care, în prezent, nu are  corespondent în nici un alt continent, îl reprezintă pădurile litorale pacifice, denumite şi păduri de coastă sau pluviale, desfăşurate la altitudini ce pornesc de la nivelul mării şi până la 1500 m; au o extindere meridiană, începând din sudul Alaskăi şi până în California, pe o lungime de 3680 km şi o lăţime care variază de la câţiva km, până la 500 km; personalitatea acestora, în raport cu celelalte păduri de conifere, este dată de specificitatea climatului oceanic foarte umed (1000 – 3000 mm precipitaţii/an, distribuite neuniform: veri relativ uscate şi răcoroase, ierni blânde şi mai umede, cu influenţă asupra duratei mari a sezonului de vegetaţie); din punct de vedere floristic, se caracterizează printr-o biodiversitate redusă, compensată de un grad ridicat de endemicitate, conferit de specii ca: Tsuga heterophylla, Thuja plicata, Pseudotsuga taxifolia, relictele terţiare Sequoia sempervirens şi S. Gigantea; local apare bradul (Abies grandis, A. nobilis, A. amabilis); în cuaternar, astfel de păduri se găseau şi pe ţărmul vestic al Europei, însă glaciaţiunea a contribuit la distrugerea lor. 

Pădurile temperate de foioase

in Geografie by

Pădurile temperate de foioase se caracterizează prin predominarea stratului arborilor cu frunze late, cu coronament dens şi continuu vara şi pierderea aparatului foliar, iarna (neadaptare a frunzelor la temperaturi scăzute).

În general, pădurea temperată de foioase ocupă suprafeţe importante în Europa Vestica si Centrala, sudul Siberiei şi estul Asiei (China, Coreea si Japonia). În emisfera sudica suprafetele ocupate sunt reduse la sudul statului Chile, sud-estul Africii, sud-estul Australiei si Noua Zeelanda. Anotimpurile de tranziţie, respectiv primăvara şi toamna, caracterizate prin coup de frig, joacă un rol capital in evolutia si dezvoltarea acestui tip forestier.

Acest tip de pădure cu frunze căzătoare se poate dezvolta numai in regimurile in care media temperaturii celor 4 luni de vară depăşeşte 100 C. Ea nu poate trece peste limita nordică actuală, unde se învecinează cu pădurile de conifere, deoarece sunt defavorizate climatic atât de frigul prelungit, cât şi de insuficienţa căldurii estivale. De asemenea, pădurile de foioase caducifoliate sunt limitate în expansiune şi spre sud, atât de pădurile şi tufişurile mediterane neputând suporta lunga uscăciune estivală, cât şi de pădurile subtropicale umede, din cauza imposibilităţii realizării aici a necesităţilor fiziologice de frig.                                               Padurea de foioase temperată joacă un rol secundar, mai ales datorită faptului că aceasta a fost cel mai intens defrişată pentru câştigarea terenului agricol.                                                                Diferenţierile floristice existente între marile faciesuri ale pădurii temperate, localizate în Europa, China, America de Nord, se datorează în mare măsură evoluţiei lor în timp geologic; spre exemplu, în cuaternar, migraţia florei s-a putut realiza fără probleme majore pe faţada orientală asiatică, în timp ce în Europa, obstacolul reprezentat de Marea Mediterană a perturbat replierea acestora.

 

  • Pădurile temperate de foioase europene

În vestul şi centrul Europei, se extind la nord de zona mediteraneeană (începând din nordul Pen. Iberice şi până în sudul Scandinaviei), până la cca. 580 lat., sub influenţa curentului cald al Golfului, iar în partea estică a continentului, se prelungesc sub forma unei făşii înguste, limitată la nord de pădurea de conifere, iar în partea de sud, de vegetaţia de stepă.

Stratul arborilor se caracterizează adesea prin uniformitate remarcabilă, uneori chiar prin monospecificitate  (făgete, stejărete etc.); fagul are maximă dezvoltare în regiunea atlantică, pe soluri bine drenate, dar şi în Europa Centrală; arealul fagului este limitat în partea de est de izoterma de 20C.

Stratul arbustiv este bine reprezentat, cuprinzând specii ca: alunul, caprifoiul, lemnul râios (Evonymus verrucosa), murul (Rubus idaeus) etc.

Stratul ierbaceu este dominat de plante vernale heliofile şi numeroase geofite sciofile

Ca şi flora, în timp istoric, fauna se confruntă cu fenomenul de reducere a numărului de specii, precum şi a efectivelor de animale (cazul zimbrului, ursului brun, lupului etc.)

 

  • Pădurile temperate nord-americane

 

Ocupă mari ansambluri de relief cu dispunere meridiană, care se succed de pe ţărmul Atlanticului, până în regiunile de câmpie ale fluviului Mississippi (Piedmont, Blue Ridge, Great Valley, platoul Cumberland)

În raport cu poziţia geografică, condiţiile ecologice şi compoziţia floristică, de la nord la sud, se individualizează trei faciesuri:

  • pădurea mixtă laurenţiană – se dezvoltă în condiţiile unui climat a cărui nuanţă oarecum excesiv continentală, este atenuată de influenţa Marilor Lacuri şi a Oceanului Atlantic. Pe solurile slab productive, se dezvoltă specii acidofile, ca: mesteacănul, arţarul de zahăr, stejarul, carpenul
  • pădurea appalachiană – se dezvoltă la sud de pădurea mixtă laurenţiană, în condiţiile unui climat omogen, cu precipitaţii medii anuale de 500 mm, repartizate uniform. Omogenitatea climatului rezidă în frecvenţa răspândirii cosmopolite la nivelul pădurii appalachiene, a numeroase specii floristice: stejarul negru (Quercus velutina), stejarul alb (Q. alba), copacul hickory (Carya ovata, Carya cordiformis) etc.(specii endemice pentru continentul nord-american)
  • pădurea din SE SUA – reprezintă o prelungire a pădurilor appalachiene, extinzându-se până în arealul Golfului Mexic. Prezenţa lor este datorată unui climat cu veri calde şi umede, ierni blânde (5 -100C), cu rare perioade de frig. Caracterul endemoconservator al acestei păduri este pus în evidenţă de prezenţa unor specii întâlnite numai aici: Liquidambar sp., Styraciflua sp., stejarul de Virginia (semperviriscent), iar dintre higrofile, chiparosul de baltă (Taxodium distichum).
  • Pădurile temperate de foioase asiatice

Sunt considerate cele mai exuberante şi bogate dintre pădurile zonei temperate.                                                            Straturile subarborescente, dominate de specii de orhidee şi azalee, conferă luxurianţă acestor păduri, din păcate, afectate cel mai de timpuriu de către civilizaţiile ţărăneşti

Cuprind două  faciescuri:

  1. pădurile de foioase ale Chinei Orientale
  2. pădurile din regiunea deluroasă a Chinei de Sud, insula Taiwan, sudul Coreei şi sudul Japoniei.

 

  1. a) pădurile de foioase ale Chinei Orientale
    • se dezvoltă în condiţiile unui climat blând, cu temperaturi medii anuale de 140C şi precipitaţii ce variază între 630 – 1500 mm/an
    • pe solurile brune, formate pe loess, cresc specii de foioase cu frunza lată: stejari, frasini, nuci, iar dintre endemite, specii din genurile Celtis, Catalpa, Diospyros, Albitzia etc.
  1. b) pădurile din regiunea deluroasă a Chinei de Sud, insula Taiwan, sudul Coreei şi sudul Japoniei.
  • Corespund unui climat cu temperaturi pozitive pe tot parcursul anului şi precipitaţii abundente (1000 – 1500 mm/an), cu reflectare directă în durata mare a sezonului de vegetaţie şi marea diversitate floristică
  • Speciile temperate ca: arţarul, teiul, carpenul, stejarul se amestecă cu specii tropicale din genurile Magnolia, Cinnamomum şi chiar palmieri
  • Endemicitatea este conferită de prezenţa unor relicte mezozoice: Gingko biloba, Metasequoia
  • Uneori, printre speciile de foioase apar diseminate conifere din genurile Pinus, Taxus şi chiar specii caracteristice emisferei sudice (din genul Podocarpus)

 

În general, densitatea acestor păduri este sub media mondială, volumul de lemn exploatabil la hectar fiind, de exemplu de 90 m3, în America de Nord, 80 m3 în Europa si 75 m3 în C.S.I. Dintre esenţele mai valoroase din aceste păduri amintim:

FAGUL ( Fagus sylvatica L.), este un arbore din zona temperată, având înălţimi de până la 35 metri. Este înalt, impunător, cu scoarţa netedă, cenuşie-albicioasă. Are muguri fusiformi, ascuţiţi, iar frunzele în general ovale. Florile sunt unisexuate. Fructul, numit jir, este o nuculă, acoperită de o scoarţă ţepoasă.

Utilizare:

  • Jirul, fructul fagului, a fost utilizat încă din vechime pentru un anumit untdelemn, dar şi pentru hrana porcilor (este foarte apreciat şi de mistreţi).
  • Coaja fagului este folosită ca febrifug şi tonic amar, fiind unul dintre echivalenţii europeni ai chininei, alături de scoarţa de salcie.
  • Gudronul de fag se foloseşte în unele boli de piele, precum şi la vindecarea afecţiunilor respiratorii sau la ameliorarea simptomelor acestora.
  • Lemnul de fag a fost şi este mult apreciat. Ca lemn de foc el are o calitate deosebită, arzând cu fum puţin şi la o temperatură destul de ridicată, fiind folosit în trecut în cuptoarele industriale, de pildă la producerea sticlei sau fierului. El a rămas mult apreciat atât în industria construcţiilor cât şi în cea a mobilei, datorită rezistenţei sale, fineţii fibrelor şi culorii plăcute.

 

STEJARUL  (Quercus robur), este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă şi bogată. Scoarţa stejarului este de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici şi anumite specii de gândaci). Frunzele sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Peţiolul este scurt (4-8 cm). Stejarul înfloreşte în luna mai. Fructul este achenă (ghindă). Se întâlneşte mai ales la câmpie şi în zonele colinare, foarte rar la deal. În afară de pădurile curate de stejar, numite stejărete, stejarul se găseşte şi în amestec cu alte foioase, în aşa-numitele păduri de şleau.

Utilizare:

  • Ghinda a fost folosită de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, fiind foarte apreciată şi de mistreţi, alături de jir, cât şi la confecţionarea de coliere şi păpuşele pentru copii, şi chiar la unele piese de mobilier sau „bibelouri” rustice.
  • Scoarţa de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conţine mari cantităţi de tanini foarte eficienţi în prelucrarea pielii.
  • Lemnul de stejar este lemn preţios, de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător. Lemnul de stejar uscat natural, având peste 12 ani vechime, este scump, fiind folosit pentru mobilă de lux, iahturi de lux, construcţii de lux, etc. Aproape două secole traversele de stejar au fost folosite cu mult succes în dezvoltarea căilor ferate, doar recent începând înlocuirea lor conform noilor tehnologii de transport. Lemnul de stejar se foloseşte pe scară largă în construcţiile de lemn sau mixte, iar în industria mobilei, acolo unde nu se găseşte, este una din principalele varietăţi imitate, alături de nuc şi cireş.

MESTEACĂNUL (Betula pendula Roth.), este in general un arbore de talie mică spre medie, cu o coaja albă caracteristică. Arbore deosebit de ornamental, prin portul caracteristic plangator si scoarta alba, fiind folosit in biogrupe (3-5 exemplare)in parcuri si gradini. Este rezistent la ger dar nu suporta umbrirea. Mesteacănul este considerat copac naţional în Rusia, unde este celebrat în reprezentarea unei zeiţe, şi serbat în timpul Săptămânii Verzi de la începutul lui Iunie.

Utilizare:

Mestecenii sunt copaci foarte versatili. Sucul, coaja, frunzele, lemnul, crenguţele şi rădăcina sunt folosite pentru materiale de construcţie, tobe, tratamente medicale naturiste, uleiuri şi alte aplicaţii practice. Deoarece lemnul de mesteacăn are fibre scurte, această esenţă este folosită în industria hârtiei. În India, cojile subţiri şi albe care pot fi colectate iarna, sunt folosite ca suport de scris care se păstrează foarte bine în timp. Denumirea hârtiei este Bhoorj Patra. Bhoorj este denumirea în sanscrită a mesteacănului, iar Patra înseamnă hârtie. În nordul Europei mesteacănul este considerat unul din cei mai importanţi alergeni din zonă, datorită polenului său, estimarea fiind că 15- 20% din persoanele care suferă de alergie la fân poate să răspundă şi la granulele de polen ale mesteacănului. Extractul de mesteacăn este folosit pentru aromă sau ca ulei în industria marochinăriei, iar în industria cosmeticelor la producerea săpunului şi a şamponului. În trecut, uleiurile de răşinoase (pin) din comerţ aveau ca bază uleiul de mesteacăn dulce. La scară comercială, gudronul de mesteacăn sau uleiul rusesc, extrase care conţin coajă de mesteacăn, au fost folosite ca lubrifiant şi în industria farmaceutică. Mesteacănul argintiu (Betula pendulata) este copacul naţional al Finlandei. Crenguţele de mesteacăn argintiu, proaspete şi aromate, sunt folosite în saune, pentru a face masaj pe piele. Crenguţele se numesc vihta sau vasta, şi au un efect foarte relaxant pentru muşchi.  Ceaiul de frunze de mesteacăn are efect diuretic, şi este foarte folosit în industria cosmeticelor, la pigmenţi şi şampoane. Crengile uscate de mesteacăn, prinse într-o legătură groasă, au fost folosite ca formă de admonestare corporală. Amerindienii preţuiau foarte mult mesteacănul pentru coaja sa, uşoară, flexibilă şi care putea fi uşor recoltată. Lemnul era foarte folosit în construcţia canoelor, a vaselor de bucătărie şi a corturilor tepee cu formă specifică. Ca lemn de foc, este foarte preţuit datorită indicelui calorific mare per unitate de greutate şi volum. Coaja fibroasă este folosită pentru a porni focul. Coaja arde foarte bine, chiar şi udă, din pricina uleiurilor conţinute. Sub formă de fâşii foarte fine, coaja se poate aprinde şi de la câteva scântei. Mestecenii au importanţă spirituală în multe religii. Lemnul de mesteacăn este folosit şi la tobe. Sunetul produs de tobele cu mesteacăn este foarte puternic pe frecvenţele înalte şi joase, şi este ideal pentru înregistrările în studio.

FRASINUL (Fraxinus), este un gen de plante din familia Oleaceae, originar din regiunile temperate ale emisferei nordice. Cuprinde circa 65-75 specii de arbori şi câteva de arbuşti. Specia comună în Europa, răspândită şi în România, este Fraxinus excelsior.                                      Utilizare:                                                                                                         Frasinul creşte relativ repede şi produce un lemn foarte valoros pentru industria mobilei şi pentru industria materialelor sportive. Scoarţa şi frunzele sale îşi găsesc întrebuinţări în medicina naturistă.

 

PLOPUL, ştiinţific Populus L., este un gen de arbore din categoria foioaselor. Arborii de plop pot atinge înălţimea de 35 – 40 m. Plopul are cca. 50 de varietăţi răspândiţi în emisfera nordică. In Europa centrală şi răsăriteană sunt mai răspândite plopul negru (Populus nigra), plopul argintiu (Populus alba), plopul tremurător (Populus tremula) şi plopul cenuşiu (Populus canescens), existând şi o serie de hibrizi în pepinierele de pomi unde apare frecvent (Populus canadensis) care în prezent este atacată masiv de o ciupercă parazită (Marssonina brunnea).                                Utilizare:                                                                                                                                                         Arborii cresc repede au un lemn moale, nu suferă prea mult dacă s-au rupt sau au fost tăiate din crengi, tulpina creşte mai departe, fiind un arbore puţin pretenţios, din care motiv este folosit şi la recultivarea cu plop a terenurilor virane, a haldelor rezulate din lucrările miniere, sau a carierelor de piatră abandonate, precum şi de-a lungul căilor ferate.
Plopul fiind un lemn de esenţă moale este folosit la confecţionarea pantofilor de lemn, în prezent plopul este obiectul unor cercetări genetice în USA, Canada, Europa şi China de a obţine variante de plante rezistente la dăunători, sau la îmbunătăţiri funciare prin absorbţia din sol a substanţelor toxice ca de exemplu metalele grele.

Afganistan

in Geografie by

Afganistan – Denumirea oficială: Republica Afganistan – Capitala: Kabul – Limba oficială: pachtu (afgana de nord) şi dari (persana) 

Suprafaţa: 650.000 km2 – Locuitori: 21,47 mil. (33 loc./km2) – Religia: islamism (sunit 97%, şiit 2%)  – Moneda: afghani

Forma de guvernământ: republică – Ziua naţională: 27 aprilie

Geografia:  A. este aşezat în Asia central-sudică. Nu are ieşire la mare. Limite: Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan (N), Pa­kistan (E şi S), Iran (V). G. fizică: A. este o ţară muntoasă, traversată de lanţul munţilor Hindu-Kush (NE), 4500-5000 m altitudine, cu vf. Shaitan. În partea central-estică se ridică podişul înalt Ghazni-Kandahar (2000 m); la N, câmpia de pe valea flu­viului Amudaria, care formează graniţa cu fostele repu­blici ale URSS (azi statele CSI). În S şi SV, zonă deşertică. În centru, curge Hari Rud care irigă câmpia Herat la V şi râul Helmand (S), care se pierde-în lacul sărat Gand-i-Zir­reh, în Şistan. Râuri ne navigabile. Clima: este aridă; temperatura variază între fierbinte, în zona Kabul (49°C) şi în S, şi foarte rece. Precipitaţiile vari­ază între 180 şi 330 mm/an, în N, în zona Kabul. În E şi SE, influenţa musonului indian, cu precipitaţii de cca. 500 mm/an. Flora şi fauna: Vegetaţie ierboasă; puţine păduri, cca. 2,5%. Vegetaţie discontinuă în zona deşertică (SV). Faună: urşi, antilope, şacali, reptile. Populaţia: A. a avut un triplu impact: cu lumea arabă, cu lumea mongolă şi cu India. Coexistă: afgani şi pathani 61%, tadjici 31%, uzbeci 5%, hazari 3%. Concentrarea populaţiei în zona central-estică şi pe văile apelor. În SV, 6 loc./km2. Rata natalităţii 49‰, mortalitatea 20‰; popu­laţia urbană: 20%. Resurse şi economie: Ocupaţia principală este creşterea animalelor (păstoritul nomad). Industria nu este prea dez­voltată: ciment, alimentară, îngrăşăminte chimice. Se cul­tivă: grâu, orz, orez, porumb, mei, fructe, sfeclă de zahăr, bumbac, plante oleaginoase. Animale: ovine (karakul), caprine, bovine, asini, cămile. Exportă: piei karakul, bum­bac, covoare; lână, fructe, seminţe oleaginoase, gaze natu­rale, piei, lemn. Transporturi şi comunicaţii: vehicule, şosele: nu are căi ferate. Oraşe: Mazar-i-Sharif (N), Herat (V), Baghlan (N), Kan­dahar (S). Istoria:  Provincie a imperiului pesan ahemenid (sec. VI-IV î. Hr.), ele­nizat după cucerirea lui de către Alexandru cel Mare (329 î.  Hr.), făcea parte din imperii-cl Kuşana (sec. 1 î. Hr. – V d.  Hr.), fiind sub-influenţa budismului. Între sec. VII-XII, con­vertirea la islam. In sec. XII-XIII ţara este distrusă de invazia  mongolă (1222): Ginghis Han, apoi Tamerlan. Terit. se  împarte între Iran şi Imperiul Mongol. În 1747 devine inde­pendent. Între 1838-1973 Afganul este condus de clanul  pachtu. Ameninţat de înaintarea britanicilor în India, de cea  a Rusiei în Asia Centrală şi de Persia, începe să slăbească. În  1880, în urma unei serii de războaie, Marea Britanie îşi in­stalează protectoratul asupra A. În 1919, după respingerea  britanicilor, îi este recunoscută independenţa. A. duce o  politică externă de neutralitate şi nealiniere peste 50 de ani. În  1973 este abolită monarhia şi devine republică. În 1978, lovi­tură de stat comunistă. În 1979, URSS intervine militar;  regimul susţinut de URSS se loveşte de rezistenţa islamică a  mudjahedinilor care sunt ajutaţi de SUA şi acceptă pluripar­titismul. Între 1988-1989 trupele sovietice se retrag din A. În  1992, tratatul ruso-american prin care se angajează să se sis­teze livrările de armament către A.; regimul comunist este  înlocuit de o putere islamică; lupta între facţiunile rivale con­tinuă. A. este proclamat republică islamică. Statul: este republică islamică. Puterea legislativă este  exercitată de preşedintele tranzitoriu; cea executivă de  guvern. După 1992, partidele au fost suspendate.

Albania

in Geografie by

Denumirea oficială: Republica Albania
Capitala: Tirana-  Limba oficială: albaneza – Suprafaţa: 29.000 km2

Locuitori: 3,47 mil. (l20 loc./km2) –Religia: islamism 7l%; creştinism (orto­doxism, catolicism) – Moneda: leka

Forma de guvernământ: republică

Ziua naţională: 29 noiembrie

Geografia: A. este aşezată în Europa de Sud, în V. Pen. Balcanice. Limite: Iugoslava (N), Macedonia, Grecia (E şi SE), M. Adriatică (V). G. fizică: O ţară cu relief predominant muntos; lanţul munţilor Dinarici. În N, Alpii Albanezi (vf. Jezerce 2693 m); Munţii Albaniei Centrale cu vf. Korab, 2764 m, pe graniţa cu Macedonia; în SE, Munţii Pindului. Câmpia litorală de 60 km lăţime şi depr. Korce (SE) sunt locurile mai joase. Ape: cursuri scurte, dar cu un potenţial energetic mare: Drin, în E, Devoli, în V, Vjose în S. Lacuri tectonice: Shkoder/Scutari, în NV, Ohrid şi Prespes, în E. Clima: este mediteraneană pe fâşia fertilă, joasă, de coastă; în rest, de tip continental. Temp. medie anuală este de 27˚C vara şi 4˚C iarna. Precipitaţiile de l020-l520 mm/an. Floră şi faună: Vegetaţie mediteraneană: arbori şi arbuşti care nu-şi pierd frunzele iarna, fiind adaptaţi la uscăciune (laur, smochin, mirt, citrice). Peste 600 m păduri de stejar, de fag, iar în reg. muntoase conifere şi păşuni alpine. Fauna: lupi, urşi, vulpi, şacali, capre negre, vulturul pleşuv. Parcuri naţionale care ocrotesc flora şi fauna. Populaţia: în afară de albanezii majoritari sunt etnici minoritari: greci, aromâni, sârbi, bulgari. Concentrarea max. în partea centrală şi pe litoral (la Adriatică) unde se întind câmpii şi coline care grupează în jurul lor majoritatea populaţiei, cât şi depresiunile drenate de râuri. Rata natalităţii: 2l,6‰; a mortalităţii: 5,6‰. Pop. urbană: 37%. Resurse şi economie: Agric. concentrează 60% din pop. activă. Industria este relativ diversificată: ind. alimentară, textilă, îngrăşăminte chimice, oţel prod. de energie electrică (hidrocentrale); produse petroliere. Resurse: grâu, porumb, sfeclă de zahăr, tutun, viţă de vie, citrice, bumbac, ovine, caprine, bovine, asini, peşte; lână; piei. Res. minerale: petrol, crom, gaze naturale, cupru, fier, bitum, sare. Export: tutun, minerale, energie electrică. Perioada de tranziţie de la o econ. socialistă la una de piaţă liberă este marcată de convulsii sociale în detrimentul dezvoltării economiei. Transporturi şi comunicaţii: căi ferate, flotă comercială. Aeroport la Tirana. Oraşe: Durres; Elbasan, Shkoder, Vlore, Korce. Istoria: În antichitate, A. era locuită de triburile ilire şi trace; face parte din Imp. Roman (sec. I î. Hr.-IV d. Hr.); apoi din cel Bizantin. Primele nuclee statale albaneze apar în sec. XII-XIV. Ele opun rezistenţă expansiunii Imp. Otoman, începând din l389 şi culminând cu lupta lui Skanderbeg (l443-68), rezistenţă îndelungată care este înfrântă după l478-79 prin căderea cetăţilor Krujie şi Shkodier. A. devine o provincie a Imp. Ototnan pentru mai mult de patru secole. Se impune is­lamismul. Urmează răscoale antiotomane; în timpul primului război balcanic, Congresul Naţional Albanez (la Vlore) proclamă independenţa ţării (28 nov. l9l2), care este recunoscută internaţional. În l925 Adunarea Naţională declară A. republică. În l928 primul-ministru Ahmed Zogu devine rege. În l939 Italia anexează A.; în l943 A. este ocupată de germani. După eliberarea terit. la 29 noiembrie l944, se instaurează dictatura comunistă. În l946 A .se proclamă republică populară, având strânse legături cu Iugoslava lui Tito până în l948, după care se apropie de URSS, ca model de edificare a socialismului (până în l96l, în urma refuzului de a renunţa la cultul lui Stalin). În ’79-78 A. rupe relaţiile cu China, datorită deosebirilor ideologice (acuză Partidul Comunist Chinez de revizionism) se izolează, considerându-se singura ţară care nu se abate de la marxism-leninism. Până în l985 A. este condusă de Enver Hoja, care impune o dictatură sui-generis, aducând A. în starea de cea mai înapoiată ţară a Europei. În l990, se impune multipartitismul. În l99l, A. îşi normalizează relaţiile cu statele occidentale; au loc alegeri legislative libere. În l992 opoziţia condusă de Sali Berisha câştigă alegerile legislative, devine preşedintele statului. Încep convulsii sociale, pe fondul sărăciei şi al corupţiei. Pe fondul prăbuşirii aşa ziselor jocuri de întrajutorare şi a contestării alegerilor organizate în l997, sub preşedinţia lui Sali Berisha izbucneşte un război civil de o extremă violenţă, aproape toată populaţia având arme de foc. Intervin trupe de menţinere a păcii sub egida ONU. În l997 se ţin noi alegeri legislative monitorizate internaţional. Înving socialiştii. Proces de predare a armelor de foc de către populaţie. Statul: este republică prezidenţială, potrivit Legii cu privire la Principalele Prevederi Constituţionale ale Adunării Poporului din l99l. Puterea legislativă este exercitată de preşedinte şi de Adunarea Poporului; cea executivă de Consiliul de Miniştri numit de Adunarea Poporului. Instituţii în curs de constituire. Multipartitism.

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...