Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Category archive

Limba romana

127 de ani de la moartea poetului national al Romaniei,Mihai Eminescu

in Limba romana by

Astăzi se împli­nesc 127 de ani de la moar­tea poe­tu­lui român Mihai Emi­ne­scu. Poe­tul a murit la 15 iunie, la vâr­sta de 39 de ani, în Bucu­reşti. „Lucea­fă­rul poe­ziei româ­neşti” este înmor­mîn­tat în Bucu­reşti, la Cimi­ti­rul Bellu.

Mihai Emi­ne­scu s-a năs­cut pe data de 15 ianu­a­rie 1850, la Botoşani. 

Anul 1866 este anul pri­me­lor mani­fes­tări lite­rare ale lui Emi­ne­scu. În luna ianu­a­rie a anu­lui 1866, după moar­tea pro­fe­so­ru­lui de limba română, Aron Pum­nul, ele­vii au scos o broşură, „Lăcră­mi­oa­rele învă­ţă­ce­i­lor gim­na­zi­şti”, în care apare şi poe­zia „La mor­mîn­tul lui Aron Pum­nul”, sem­nată de Mihai Emi­no­vici. La 25 februarie/ 9 mar­tie ace­laşi an, debu­tează în revista „Fami­lia”, din Pesta, a lui Iosif Vul­can, cu poe­zia „De-aş avea”. Iosif Vul­can este cel care îi schimbă numele în Mihai Emi­ne­scu, adop­tat apoi de poet şi, mai târ­ziu, şi de alţi mem­bri ai fami­liei sale.

În ace­laşi an îi mai apar în „Fami­lia” încă 5 poe­zii. A acti­vat în rân­dul soci­e­tă­ţi­lor stu­denţeşti, ast­fel a ajuns să se împri­e­te­nească, la Viena, cu Ioan Sla­vici. A publi­cat în „Con­vor­biri Lite­rare” şi a deve­nit bun pri­e­ten cu Ion Cre­angă, pe care l-a intro­dus la Juni­mea.

În anii tine­reţii s-a îndră­gos­tit de Vero­nica Micle, poetă cunos­cută oame­ni­lor toc­mai pen­tru iubi­rea care a legat-o de Mihai Emi­ne­scu. În 1877, s-a mutat la Bucu­reşti, unde pînă în 1883 a fost redac­tor, apoi redactor-şef la zia­rul „Tim­pul”. În 1883, scrie şi marile lui poeme: „Scri­so­rile” şi „Lucea­fă­rul”. În luna iunie a ace­lui an, sur­me­nat, poe­tul s-a îmbol­nă­vit grav, fiind inter­nat la spi­ta­lul doc­to­ru­lui Şuţu, apoi la un insti­tut de lîngă Viena. În decem­brie îi apare volu­mul „Poe­zii”, cu o pre­faţă şi cu texte selec­tate de Titu Mai­o­rescu (e sin­gu­rul volum tipă­rit în tim­pul vieţii lui Emi­ne­scu).

Opera poe­tu­lui rămâne a fi de o valoare incon­tes­ta­bilă, actu­a­li­ta­tea scri­e­ri­lor sale fiind recu­nos­cută în spa­țiul româ­nesc și pe întreg con­ti­nen­tul euro­pean.

Iubiri de neuitat.Mihai Eminescu si Veronica Micle-Dincolo de moarte

in Arta/Articole/Limba romana/Personalitati by

Povestea iubirii tragice dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle ni se pare ca o stim de cand lumea.Si o stim,pentru ca e veche de cand lumea.Incarcatura ei de sensibilitate,de romantism,a fost insa deseori aruncata,de pe soclurile inalte ale imaginatiei noastre,in realitatea bruta a lumii in care traim cu totii ori in aura magica a unor sfere pe care cu greu mintea omeneasca le poate patrunde.

S-au cunoscut la Viena,in anul 1872.Avea fiecare abia 22 de ani,Eminescu fiind cu trei luni mai mare decat Veronica.Frumusetea ei serafica l-a fascinat;nici nu se putea astfel,caci se ingemana cu o inteligenta nativa deosebita.Desi sotie si mama,viata ei de femeie tanara nu-si gasise implinirea adevarata in casnicie,alaturi de un sot-Stefan Micle,rectorul  Universitatii din Iasi-cu 30 de ani mai in varsta.De aceea ,portretul imaginar al Luceafarului,cladit in visele ei,ii luase in stapanire simturile si sufletul,devenind o obsesie ridicata la rang de divinitate.A fost primul impuls dat celor doi de mana destinului.Cinci ani de frenetice trairi,cand geniul si pasiunea lui Eminescu s-au impletit pe vecie cu durerea si fericirea preafrumoasei doamne a sufletului sau.Au fost anii iubirii totale,situata deasupra calomniilor si a barfelor ce faceau sa fiarba „dulcele targ al Iesilor”.Repetau ei,pe Pamant,povestea lui Adam si a Evei,cei alungati din Rai?Poate ca da,insa gandurile li se uneau in sfera luminii eterne a sufletelor lor tinere.

eminescu-micleimages

Caderea a inceput odata cu moartea profesorului Micle.Pentru Veronica,amaraciunea produsa de insultele celor invidiosi pe iubirea sa a fost sporita de neajunsurile materiale.O farama de speranta ramasese:proiectata casatorie cu Eminescu.Dar impletirea stranie de destine le-a spulberat visele.Maiorescu,cel caruia poetul ii datora in mare parte afirmarea sa publica,invoca nevoia lui Eminescu de singuratate si de suferinta,pentru a desavarsi o opera monumentala.Desi in spatele acestei motivatii se ascundea un meschin sentiment mai vechi fata de familia Veronicai,casatoria nu s-a incheiat.In schimb,drama celor doi indragostiti s-a derulat,incet si sigur,catre deznodamantul final.De acum si pana la sfarsitul lor pamantesc,lantul intamplarilor si al coincidentelor stranii ii va incatusa tot mai strans.Ca un intunecat simbol pentru zadarnicia mistuitoarei lor iubiri,Veronica naste lui Eminescu un copil mort,in iunie 1880,cu noua ani inaintea mortii poetului.Sumbra prorocire anticipeaza si ruptura dintre ei.Vreme de un an si jumatate,cei doi corespondeaza sporadic,pe un ton rece,fara sa se mai intalneasca.Revederea si regasirea in acelasi devastator sentiment este insa o explozie de lumina.Nici aventura Veronicai cu mai tanarul Caragiale,nici pasiunea trecatoare a lui Eminescu pentru Mite Kremnitz,secretara particulara a regelui Carol I,si pentru Cleopatra Poenaru-Lecca nu se pot ridica spre a umbri iubirea de dincolo de viata si de moarte.

Un nou plan de casatorie se naruie insa iarasi,zadarnicit de acelasi Maiorescu.In plus,sanatatea poetului devine tot mai subreda,anul 1883 insemnand inceputul sfarsitului.In suferinta,ca si in iubire,Veronica il urmeaza cu o daruire extrema.Impartindu-se intre datoriile fata de familie si fata de propria chemare spre poezie,pe de o parte,si pe de alta parte chemarea inimii,ea il urmeaza pretutindeni.La Bucuresti,la Iasi,la Botosani,pasii o duc pe un neiertator munte al calvarului.Nebunia idolului de odinioara,devenit acum un neputincios ce se credea Matei Basarab,constituie pentru ea cea mai dureroasa lovitura.Remuscari si autoacuze,murdariile celor ce o dusmaneau o fac pe Veronica Micle aproape de nerecunoscut.Obsedata de destinul nefericit al iubirii dintre ea si Eminescu,de fatalitatea ce-i urmarea,ea incepe sa pluteasca in apele magice ale taramului dintre lumea vazuta si cea nevazuta.

Pe 16 iunie 1889,la putin timp inainte de aflarea mortii poetului,petrecuta cu o zi inainte,scrie poezia „Raze de luna,lui”,in care revine obsesia mortii.Bizara poveste nu se incheie insa aici.Doua saptamani mai tarziu,Veronica se retrage la Varatec,spre a-si curata,in linistea manastirii,gandurile nemarturisite,pline de amintirea celui ce-i fusese singur iubit muritor.Departe de raul lumesc,impacata cu Dumnezeu,dar inca razvratita fata de sine,dorinta puternica de a-si revedea stapanul inimii,de a-i vorbi,o arunca prada vedeniilor si deprimantelor meandre ale memoriei.In dimineata zilei de 3 august,pe cand privea in apa izvorului din vecinatate,zareste aievea chipul lui Eminescu.Socul este iremediabil si fatal.In noaptea ce va urma,durerea sufleteasca o impinge in bratele mortii.Bea cu nesat arsenicul pregatit din vreme si,inainte ca ziua de 4 august sa se fi sfarsit,isi lasa taranei efemerul trup omenesc,spre a calatori in spirit catre eternitatea ce-l sorbise si pe Luceafar.Se implineau exact zece ani de cand Stefan Micle,sotul ei, trecuse in lumea de dincolo.Apoi,iubirea tragica dintre cei doi damnati a devenit amintire,fascinatie dureroasa si mit.

mihail-eminescu-floare-albastra_ed242bd56dec9d

90 la suta dintre romani NU reusesc sa citeasca asta! Tu poti?

in Limba romana by

Dacă reuşeşti să pronunţi corect fiecare cuvânt din poezia de mai jos la prima vedere înseamnă că ai o pronunţie mai bună decât 95% dintre vorbitorii nativi, dar şi că ai abilitatea de a citi în avans cuvintele.

618x416_14562379465441f921

Exerciţiul se desfăşoară în felul următor: citeşti cu voce tare într-un ritm mediu fără să silabiseşti cuvintele. Dacă ai făcut chiar şi o singură greşeală ai picat testul. Acest text este un fragment din manualul de dicţie Şase saşi în şase saci, de Carmen Ivanov scrie a1.ro

Totuşi, chiar dacă ai greşit, poţi repeta exerciţiul cu voce tare până când se vor auzi clar toate sunetele, aşa cum sunt ele trecute în text, pentru că te va ajuta în pronunţia sunetelor S, Ş, Z, L, Ţ.

Plosca plişti şi plosca ploşti

Plom ploşiu cu puni prosoşi

Praz propit pe placi cu pluni

Doi tăciuni şi doi cărbuni.

Ştrip ştropit şi ştris şilşit

Şomoioc şi strug şirşit

Ştos-n ştol şi ştras cu ştruni

Doi tăciuni şi doi cărbuni.

Zizi zazag zobi cu zări

Zmuls zolid zornea pe zgări

Zdrap cu zdraz şi zdrazi-n zdruni

Doi tăciuni şi doi cărbuni.

Liţă-n laţi şi loft cu lifte

Lulm lurostic lat la lefte

Log lolis şi luţi loruni

Doi tăciuni şi doi cărbuni.

Beţe-n burţi şi porţi cu piţe

Boroboaţe cu bubiţe

Boţ bălţat de bârzoi beţi

Bulbucaţi şi bonţi bureţi.

Bâldâbâc babâc buluc cacealma, ciubuc, calmâc

Hodoronc hatâr hulduc

Papalaz popaz papuc.

Scrisul de mana

in Limba romana by

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de matematică pe care, fiecare dintre noi, trebuia să le umple cu tot felul de semne. Nu, nu era vorba nici de Times New Roman, nici de Arial, nici de Calibri – erau doar semnele pe care învățasem de mici să le „desenăm” pe hârtie. Din categoriile „Ana are mere”, „Nenea Ene e marinar”, „Irina are un ac mic” sau „2 + 2 = 4”, „5 x 7 = 35”. Și mai erau felicitările din vacanța de iarnă pe care le trimiteam profesorilor dragi.

scrisul-de-mana1-660x495-e1453565624114

Ce mai înseamnă scrisul de mână pentru majoritatea dintre noi? Probabil doar completarea unor cereri sau declarații oficiale, o semnătură pe ici-pe acolo și… cam atât. Nu ne-ar mai interesa acum să aflăm ce se citește dincolo de scrisul nostru, ce personalitate reflectă, dacă scriem frumos sau, dimpotrivă, avem un „scris de doctor”. Am învățat să apăsăm toți pe tastaturi sau deja lucrăm cu touch-screen, iar respectiva îndeletnicire este foarte, foarte departe. Și, probabil, așa este normal.

Cei mai nostalgici visează încă la epistole puse la cutii poștale, la manuscrise ale unor autori preferați, la mirosul cernelii impregnat pentru multă vreme în hârtia de mai bună sau mai proastă calitate. Ei sunt cei care, deși se folosesc de noile tehnologii, n-o fac cu prea mare plăcere.
Așa cum există adepți ai cărții tipărite, dar și ai celei electronice, cu siguranță și scrisul de mână are avocații lui.

Pe 23 ianuarie se sărbătorește „Ziua Internațională a Scrisului de Mână” care, într-un fel, ne poate aduce aminte că e păcat să renunțăm la o asemenea abilitate dăruită doar omului. Mai ales că studii efectuate de-a lungul anilor au dovedit că studenţii care scriau la examene cu pixul, spre deosebire de colegii lor care aveau la dispoziţie un calculator, şi-au terminat munca mai repede şi, în plus, s-au exprimat mai coerent. Potrivit specialiștilor, scrisul de mână reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de a reține ceva.

Ca orice studiu, are, în aceeași măsură, susținători și denigratori. Dar, totuși, un sâmbure de adevăr cred că există și acolo.
În ciuda oricăror păreri, mie mi se pare o idee frumoasă aceea de a celebra un dar pe care numai oamenii îl au. Poate fiecare dintre noi va scrie, din când în când, o propoziție „de mână”. Pentru a nu uita…

15 ianuarie ziua in care noi românii îl celebrăm pe Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile

in Limba romana by

Deşi pe 15 ianuarie românii îl celebrează pe Eminescu poetul, activitatea de jurnalist a lui Eminescu a fost una la fel de bogată.

Cel mai mare poet român toate timpurile, Mihai Eminescu, este, fără tăgadă, şi cel mai important gazetar al istoriei noastre, atât pentru acurateţea cuvântului folosit, a stilului său inconfundabil, cât mai ales pentru perenitatea adevărurilor aşternute pe hârtie.

646x404

Dacă la opera sa literară criticii aproape că nu mai au nimic de adăugat, deoarece fiecare cuvânt din cele peste 2 200 folosite de el, fiecare vers, fiecare rimă ori mesaj poetic au fost întoarse pe toate feţele, despre lucrarea jurnalistică eminesciană se mai poate glosa încă mult până la descifrarea tuturor tainelor. Mari cărturari, ca Titu Maiorescu, Alexandru Perpesissicius, Dimitrie Vatamaniuc (în cele 9 Caiete Eminescu) şi o pleiadă de alţi exegeţi ni l-au prezentat pe geniul de la Ipoteşti în toată altitudinea lui spirituală. Însă despre jurnalistica practicată de primul-redactor de la oficiosul conservator „Timpul” au scris doar câţiva dintre cei mai avizaţi.

Una dintre personalităţile noastre care s-a aplecat asupra operei publicistice a lui Eminescu a fost regretatul academician Gheorghe Bulgăr, discipol al lui Tudor Vianu şi autor de dicţionare de sinonime, care a scris şi tipărit, în anul 1973, „Icoane vechi şi Icoane nouă”. La puţină vreme, publicistica lui Eminescu a fost analizată şi de profesorul ieşean Vasile Nichita, însă dintr-o altă perspectivă, mai de stânga, care a scos un tom despre gândirea economică a redactorului-şef de la „Timpul”. Imediat ce Republica Moldova şi-a proclamat independenţa faţă de imperiul sovietic, în 31 august 1989, la Editura „Moldova” din Chişinău avea să apară, în 1990, o carte voluminoasă intitulată „Mihai Eminescu – Publicistică”, ajunsă rapid şi la distribuitorii de carte din Focşani. Este o lucrare bine legată, o adevărată comoară de limbă şi simţire românească.

318x425

În toată activitatea sa publicistică, Eminescu a fost un condeier polivalent. O spune marele Perpessicius într-un număr al Revistei Manuscriptum din anul 1979: „Nici una din problemele politice, sociale şi economice, care dirijează viaţa unui popor, nu i-a fost absentă, şi nimeni n-a adus în judecarea lor o viziune mai adâncă, mai profetică, mai actuală”.

Dar cât din ce a scris el în publicistică nu este de actualitate? Lăsăm cititorului să observe dacă Eminescu gazetarul din anii 1870-1883 este de actualitate şi după decembrie 1989. În urmă cu 130-140 de ani, el scria:

– „Un om de stat, precum şi o politică de stat stau pururi deasupra partidelor, încât idealul unui om de partid e opus acelui om de stat”;

– „Un rău politic se poate vindeca pe timp cât puţini îl văd; când îl vede toată lumea, el nu mai e vindecat”;

– „Orice zgârie-hârtie care nu avea idei a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă” (neologisme – n.a.);

– „Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului”;

– „Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi”;

– „Justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”;

– „Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor”.
Da, ziaristul Eminescu a fost un critic aspru al racilelor din societate, un polemist cum încă nu s-a mai născut altul de la el şi până astăzi. A fost necruţător cu lipsa de cultură, linguşirea şi servilismul faţă de mărimile zile, cu câştigul fără muncă. Articole precum „Ecuilibrul” („Timpul” din  22 şi 29 aprilie 1870, când lucra la foaia obscură „Curierul de Iaşi”, dar pentru el nu conta unde scrie, conta ce scrie), „Puterile vii ale naţiei” – 22 septembrie 1886), „Idealul unităţii politice a românilor” (17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876 apărute în format foileton), „Abecedarul nostru economic” (21 decembrie 1877), „Credinţa în trăinicia poporului român” (10 februarie 1878) sunt câteva din miile de pagini de jurnalism făcut la lumina credinţei în mai bine pentru naţia căreia îi aparţine.

Eminescu a respectat cu sfinţenie normele gramaticii Limbii Române şi avea o vorbă a lui: Cine stâlceşte limba strămoşilor să nu îndrăznească a se apuca de scris; să nu se atingă de creion sau de pană şi călimară. Dacă în vremea lui Eminescu erau la modă d’alde furculision şi lingurision, astăzi limba noastră este impregnată de englezisme de baltă şi tinde la calâpuri de genul implementare, prioritizare, target, snak-bar şi multe alte bazaconii lingvistice.

Revin însă şi spun: cine vrea să înveţe ce înseamnă izvor de limbă şi stil, şi priză la cititori, să se adape de la publicistica eminesciană. Eminescu a fost un bijutier al limbii romane nu numai în poezie, ci şi în proză şi publicistică.

Citeste mai mult pe adevarul.ro

Lecția unei profesoare de limba română a ajuns virală pe Internet. A REUȘIT IMPOSIBILUL!

in Limba romana by

Lecția unei profesoare de limba română a ajuns virală pe Internet. Aceasta semnalează cele mai mari erori din limba română și le aduce în atenția internauților. Dacă Facebook-ul e plin de orice fel de informații, aceasta este una dintre cele care trebuie să ajungă la cât mai multă lume. Să mai salvăm puțin din ceea ce înseamnă limba română!

gr1

„Dragi elevi,
Deși vă bat cam 9 ore pe săptămână la cap (vă mulțumesc pentru prezența de 100% la cele 5 ore de pregătire suplimentară săptămânală, recunosc e o minune) știu că nimic nu are un mai mare impact asupra voastră ca facebook-ul și ale lui postări. Prin urmare, dați „like” dacă ați înțeles și „comm” dacă aveți nelămuriri

Corect este „frumoaso!” nu „frumoas-o!” și deja știți din melodia lui Krem cine are cratimă.

„Doar” se foloseşte cu forma pozitivă a verbului, iar „decât” cu cea negativă. (Ea are 25 de ani. Nu are decât 2 lei în buzunar.) Adverbul „decât” se mai folosește și atunci când construim propoziții comparative de inegalitate. (Antonia este mai deșteaptă decât Inna.)

Atunci când vreți să fiți amabili cu doamnele și/sau domnișoarele, nu vă adresați cu „dragele mele”. Tocmai le-ați făcut maşini care scot apa de pe fundul unui râu. Corect este „dragile”.

Atunci când planificați o ieșire la o cafenea sau la o cofetărie este impropriu să spuneți „căutăm locaţie”. Pentru că nu închiriați clădirea ca să vă petreceți restul zilelor acolo, ci beți doar un suc (nu altceva, sper). „Locaţie” înseamnă spaţiu pentru închiriat.

Corect este „Ce faci, păpușă?” nu „Ce faci, păpușe?” „Ă”-ul din final nu este ţărănesc, aşa cum v-ați fi aşteptat. Sfatul meu este să găsiți un apelativ ceva mai original (mai speşăl) dacă nu vreți să vi se răspundă cu „Bine, păpușel.” plus un ghiozdan sau o geantă în cap.

„Serviciu” şi nu „servici” – fie că e vorba despre locul unde vă veți câştiga pâinea (dacă promovați examenul de evaluare națională) sau serviciul de cafea pe care mama îl va arunca în capul vostru, pe lângă alte obiecte avute la îndemână (dacă nu îl promovați),, notează libertatea.ro.

Structura „Vizavi de problema discutată anterior…” poate fi tradusă doar aşa: „peste stradă de problema discutată anterior…”. Pentru că „vizavi” nu înseamnă decât „peste stradă”, contrar părerii că un cuvânt de origine franceză poate fi abuzat cum avem noi chef. Dacă nu aveți probleme peste stradă, nu-l folosiți.

„Să aibă” şi nu „să aibe”. Ca să nu mai vorbim de şi mai urâciosul „să aive”. De asemenea, „Vroiam să vă rog să mă învoiți…” este greşit. „Voiai” să spui ceva, iar eu voiam să te exprimi corect și să fii prezent la oră.

Ştiți momentele alea în care cuvântul pe care îl scrieți are ca ultimă literă un „i” şi voi nu știți dacă trebuie să stea singur sau să îşi mai aducă vreo 2-3 prieteni? Ei bine, totul este ştiinţă.

Pentru a nu fi incult, trebuie să citeşti.

Nu fi nerăbdător, fii precaut.

Nu e important a şti câte postări sunt pe facebook într-o zi, ci este important să ştii lecțiile la limba română.

Verbul „a fi”, de obicei, dă cea mai mare bătaie de cap – „A fi sau a nu fi corigent, aceasta-i întrebarea”.

Se scrie „fii”, cu doi i, numai la:
– imperativ afirmativ: Fii cuminte!
– conjunctiv prezent, forma afirmativă şi forma negativă: Vreau să fii cuminte. Vreau să nu fii obraznic.
– viitorul format de la conjunctiv: o să fii, nu o să fii.

În rest e „fi”, cu un singur i:
– infinitiv: a fi;
– imperativ negativ: Nu fi obraznic!;
– condiţional prezent: aş fi, ai fi;
– condiţional perfect: aş fi fost, ai fi fost, ai fi spus, ai fi făcut;
– conjunctiv perfect: să fi ştiut, să fi fost, să fi avut;
– viitor: voi fi, vei fi;
– verb + FI: pot fi, poţi fi, să poată fi, să poţi fi, vei putea fi.

De asemenea, substantivele masculine cu rădăcina terminată în -i au la plural nearticulat -ii (i din rădăcină + i desinenţa de plural) şi la plural articulat -iii: copil – copii – copiii.

Copiii învață cu drag la limba română (primul i face parte din rădăcină, al doilea i este desinență de plural, iar al treilea i este articol hotărât).

Structura „Aveţi detalii în ataşament” se regăsește în aproape toate mail-urile. Există o problemă totuşi: ataşament înseamnă „afecţiune (puternică şi durabilă) faţă de cineva sau ceva. – Din fr. attachement.” Aşa că dacă nu vreți să includeți sentimentele în afaceri poate schimbați structura în „Aveți detalii în fișierul atașat” atunci când vă veți depune CV-urile”, a scris profesoara în mesajul ei pe reţeaua de socializare.

Cum arăta în realitate câinele cel mai iubit de Arghezi şi unde este îngropat

in Limba romana by

Mărţişorul, casa superbă cu 20 de camere pe care Tudor Arghezi a construit-o în mai mult de zece ani, găzduia o vedetă în toată regula. Zdreanţă era cel mai cunoscut câine din curtea familiei Arghezi, dar şi cel mai iubit, după cum povestesc apropiaţii familiei. „Adevărul“ vă spune astăzi povestea lui Zdreanţă, animalul căruia Arghezi i-a dedicat o poezie celebră.

646x404Povestea Mărţişorului, aşa cum a fost botezată impunătoarea casă, a început în anul 1926, atunci când scriitorul a decis să cumpere vreo două hectare de teren chiar pe Dealul Piscului, cel mai înalt punct al Bucureştiului din acea vreme. A început să construiască, uşor-uşor, cameră după cameră şi întreaga construcţie a durat în jur de 12 ani.   „Mărţişorul e patria literaturii mele scrie adevarul.ro

De acolo au ieşit «Cuvinte potrivite» şi toate scrierile adunate acum într-o mulţime de volume, gîndite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie“, scria Tudor Arghezi în 1972. A creat într-o cameră mică, aranjată cu bun gust şi făcută special parcă pentru a-l îndemna pe marele scriitor să aştearnă pe hârtie litere care s-au transformat în opere de artă.

Zdreanţă, cel mai iubit câine al familiei   Curtea familiei Arghezi era plină de animale. O mulţime de căţei şi de pisici trăiau în ograda poetului. Evident, cel mai iubit câine al familiei era celebrul Zdreanţă, animalul căruia i-a dedicat şi celebra poezie. Deseori, plimbându-se pe domeniul pe care îl stăpânea, Tudor Arghezi vedea cum prin gardul casei sale se strecurau căţei sau pisici, iar poetul spunea râzând: „Măcar de-ar fi porci, să ne bucurăm de Crăciun“.

627x0

Poezia lui ION CREANGA interzisa de EVREI!

in Limba romana by

ion-creanga

OLTENI LA IASI

Ce rasuna ? ce s’aude ?
Ce glas ducle romanesc ?
Ce flacai ca bradul verde,
Ochii nostrii ii uimesc ?
Sant Olteni, scaparea noastra
Bucurati-va Ieseni !
Voi cu inima crestina,
Cumparati de la Olteni.
Oltul falnic prin copii-si
Zice Prutului scarbit:
– Dulce frate, fii in pace,
Steaua ta a rasarit! …
La cel glas de mangaiere

CITESTE CONTINUAREA AICI

Poeziile unei scriitoare din Romania au fost incluse in top international 50 de poeme de dragoste

in Limba romana by

Poezii ale scriitoarelor Nina Cassian şi Doina Ioanid au fost incluse într-un top internaţional al celor mai frumoase 50 de poeme de dragoste din ultimii 50 de ani, informează publicaţia britanică The Guardian.

Nina-Cassian

Specialiştii în poezie de la Southbank Centre din Londra au selectat din opere scrise în ultimii 50 de ani şi nu s-au mai concentrat în realizarea acestui clasament pe opţiunile tradiţionale, precum creaţiile poetei engleze Barrett Browning şi cele ale lui William Shakespeare, considerat cel mai mare scriitor al literaturii engleze.

Scriitorii din acest top au fost aleşi din 30 de ţări, de la Sfânta Lucia până la Kurdistanul irakian, iar în lista celor mai frumoase poeme a fost inclusă şi România, graţie poetelor Nina Cassian şi Doina Ioanid.

Astfel, “The Yellow Dog/ Câinele galben”, de Doina Ioanid, şi “Lady of Miracles/ Donna miraculata”, de Nina Cassian, se numără printre cele mai frumoase 50 de poezii de dragoste din ultimii 50 de ani.

Versiunea în limba engleză a poemului Doinei Ioanid, “The Yellow Dog” (în traducerea lui Florin Bican), este următoarea: “Heart in hand I’ve been walking all over the city, treading the first snow of the year under my feet. And my heart, sprinkled with wine and with vinegar, went on rotting away to the beat of my years – all thirty and seven of them – while the magpies assembled on the drummer-boy’s shoulder. Bones alone couldn’t save me. Nor could your name, Argentina, you, Land of Promise. Only a big yellow dog had mercy on me – humbly walked up to me and ate up my heart, taking his time. Then he left, moving away towards the horizon like an enormous sun flower”.

În limba română, poemul “Câinele galben” a apărut în volumul “Ritmuri de îmblînzit aricioaica” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010), după cum a declarat joi, pentru MEDIAFAX, Doina Ioanid.

“Câinele galben”: “Cu inima în mînă, am mers prin oraş, păşind pe prima zăpadă din anul ăsta. Şi inima mea, stropită cu vin şi oţet, continua să putrezească în ritmul celor 37 de ani, în timp ce coţofenele se adunau pe umărul toboşarului. Oasele singure nu mă puteau salva. Nici numele tău, Argentina, pămînt al făgăduinţei. Numai un cîine mare şi galben s-a îndurat de mine, a venit spăşit şi mi-a mîncat inima, fără grabă. Apoi a plecat, s-a îndepărtat spre orizont ca o imensă floarea-soarelui”.

Pe de altă parte, versiunea în limba engleză a poeziei “Lady of Miracles” de Nina Cassian (cu o traducere semnată de Laura Schiff) este următoarea: “Since you walked out on me/ I’m getting lovelier by the hour./ I glow like a corpse in the dark. / No one sees how round and sharp / my eyes have grown / how my carcass looks like a glass urn, / how I hold up things in the rags of my hands, / the way I can stand though crippled by lust. / No, there’s just your cruelty circling / my head like a bright rotting halo”.

În limba română, poezia Ninei Cassian a apărut cu titlul “Donna miraculata”, în volumul “Ambitus”, publicat în anul 1969, la Editura pentru Literatură, după cum a declarat joi, pentru MEDIAFAX, poetul Florin Iaru.

“Donna miraculata”: “De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă / ca hoitul luminând în întuneric. / Nu mi se mai observă fragila mea carcasă, / nici ochiul devenit mai fix şi sferic, // nici zdreanţa mâinilor pe obiecte, / nici mersul, inutil desfigurat de jind, / – ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte, / ca nimbul putregaiului sclipind”.

Echipa de la Southbank Centre din Londra a lucrat la clasament în ultimul an, considerând acest top “o adevărată selecţie internaţională şi diversă din punct de vedere stilistic” a celor mai bune 50 de poeme din ultimii 50 de ani.

În clasament sunt incluşi şi scriitori tineri, precum poeta Warsan Shire, dar şi autori consacraţi, precum Chinua Achebe şi Ted Hughes, scrieMediafax.ro.

Epilog

in Limba romana by

cărţi-de-citit1

Poate sã parã curios acest periplu istoric care face uºor trecerea de la atitudini evreieºti la Francmasonerie ºi apoi la complot ºi conspiraþie planetarã. Cu toate acestea nu sunteþi obligaþi sã credeþi, sã acceptaþi, ci doar sã vã informaþi ºi sã vã puneþi întrebãri, iar dacã aþi devenit neliniºtiþi, nu vã rãmâne decât sã acþionaþi. Pentru aceastã ultimã etapã este necesarã, dupã cum am vãzut, o prealabilã pregãtire, o luptã cu noi înºine; cãci vai de cel care îºi propune sã acþioneze ºi la rima tentaþie (de corupþie, spre exemplu) cedeazã cu uºurinþã, aducând apoi ºi argumente în favoarea slãbiciunii sale.

Se vor gãsi mulþi opozanþi, unii plãtiþi, alþii convinºi, care în faþa acestor dezvãluiri sã afirme cã nimic nu este adevãrat. Vor fi mulþi care vor spune: „Totuºi, francmasonii nu sunt aºa de rãi” sau „Cum se poate, francmasonii practicã chiar un fel de creºtinism!”. Atunci nu ne rãmâne decât sã ne punem întrebãri.

Dacã sunt aºa buni creºtini, de ce au finanþat ºi condus toate curentele anticlericale ºi anticreºtine ale ultimelor douã secole?

De ce un mason evreu, Karl Marx, a fost corifeul materialismului, al ateismului?

Dacã Francmasoneria a fost persecutatã de cãtre comuniºti, de ce reprezentanþi de frunte ai acesteia au fãcut parte din nomenclaturã, amintindu-i aici pe M.Sadoveanu, Mihai Ralea, N.D.Cocea, Victor Eftimiu, Horia Hulubei?

De ce?, de ce?, de ce?,… ºi dacã întrebãrile sunt la obiect, rãspunsul este uimitor!

În încheiere relatez, pentru a sublinia cã nu suntem uitaþi, Minunea de la Mânãstirea Putna, aºa cum a fost ea descrisã: Mãnãstirea Putna are hramul Adormirea Sfintei Nãscãtoare de Dumnezeu. La 10 iulie 1995 s-au împlinit 529 de ani de când ªtefan cel Mare ºi Sfânt a aºezat, cu mâna lui, piatra de temelie a zidirii bisericii mãnãstirii Putna. Zidirea acestei biserici s-a încheiat în 1469. Un an mai târziu biserica a fost sfinþitã cu fastul ce se cuvenea unui lãcaº menit sã fie necropola familiei lui ªtefan cel Mare ºi a urmaºilor sãi, pânã la Petru Rareº.
Aceastã minune a avut loc în ziua de 18 iulie 1990, seara. La ora vecerniei toþi cãlugãrii, preoþii ºi mulþi mireni se adunaserã în biserica voievodalã pentru rugãciunea de searã. Pe la jumãtatea slujbei s-au auzit un vuiet înfundat ºi bubuituri violente, care au cutremurat biserica din temelii. Zgomotul ºi cutremurul i-au fãcut pe cei prezenþi la slujbã sã cadã îngroziþi în genunchi. Candelele ºi lumânãrile aprinse au început sã pâlpâie, apoi s-au stins. S-a stins ºi candela de la capul lui ªtefan cel Mare ºi Sfânt. S-a lãsat un întuneric dens, care apoi a cãpãtat luciri fosforescente. Lespedea de marmurã albã de deasupra sarcofagului lui ªtefan pãrea a fi acoperitã cu argint. Pe lângã marginile acestei lespezi de marmurã a început sã iasã afarã un abur alb, dens, cu o luminozitate stranie, învãluind întreg sarcofagul. Toþi cei din bisericã priveau cu spaimã spre acesta. Lumina stranie ce ieºea din sarcofag creºtea tot mai mult în intensitate. Deodatã, în micul nor alb format deasupra mormântului lui ªtefan s-a ivit o umbrã ce cãpãta din ce în ce mai mult statura ºi figura lui ªtefan cel Mare. La un moment dat, cei din bisericã au început sã murmure, spunând: „E ªtefan, e ªtefan cel Mare!”.
„Da, rãspunse umbra, sunt ªtefan, fiul lui Bogdan, cel care a pãstorit peste 40 de ani pe strãbunii voºtri spre a vã pãstra vouã în bunã stare þara ºi limba, credinþa ºi obiceiurile. De am fãcut bine, sau de nu am fãcut bine, Domnul Dumnezeu îmi este singurul ºi dreptul judecãtor. Cãci sã ºtiþi cã tot ceea ce am fãcut ºi am desfãcut a fost în folosul þãrii ºi al oamenilor pe care i-am iubit ºi cãrora le-am fost baci. ªi al vostru, care sunteþi urmaºii lor. Fãcut-am legãmânt cu mine ºi cu Cel Drept din Ceruri ca, ori de câte ori þara se va afla la vremuri de grea cumpãnã, sã-mi pãrãsesc lãcaºul de veci spre a vã certa dacã aþi greºit, spre a vã da un sfat înþelept, dacã sunteþi la o rãspântie de drumuri. Alegeþi întotdeauna drumul cel mai drept chiar dacã el este plin de gropi ºi bolovani. Voi aveþi acuma a merge spre neatârnare, iar drumul neatârnãrii nu este neted ºi nici presãrat cu flori. Direcþia alegeþi-o cu grijã rugându-vã plini de credinþã la Dumnezeu. Vã auzeam spunând cã vreþi sã mergeþi spre Europa. Dar sã nu uitaþi cã deja sunteþi în Europa. Vreþi sã mergeþi spre ea cu credinþã. ªi eu am vrut. Dar Europa m-a înºelat ºi m-a lãsat singur în faþa duºmanului. Singur eu ºi cu strãbunii voºtri. ªi i-am rugat atunci în numele credinþei creºtine ºi mi-au promis sprijin ºi apoi m-au numit Eroul Creºtinãtãþii, dar voi ºtiþi cã singur, eu ºi cu cei din spiþa voastrã, am înfruntat urgiile ce ne-au cercat. ªtiþi toate acestea din Letopiseþele grãmãticilor mei, de nu le veþi fi uitat. Cã trebuie sã ºtiþi cã Europa ºi-a schimbat straiele, dar nu ºi obiceiurile, v-o spune ªtefan ce a fost baci al strãbunilor voºtri. ªi sã luaþi aminte cãci ªtefan nu minte! Cãci în ultima vreme a domniei mele mã temeam mai tare de dulceaþa graiului celui din Occident, decât de fulgerarea iataganului celui din Orient. M-am rãzboit o viaþã cu pãgânii, dar am învãþat ceva: interesul poartã fesul. Europa are problemele ei, rãnile ei, scursorile ei. Sã nu credeþi prea mult în iubirea Europei. Nu zic ba, ºi acolo sunt oameni ºi oameni, interese ºi interese, buni ºi rãi. Iubiþi-vã þara. Atunci sã ºtiþi cã va fi cu adevãrat bine pentru voi. Atunci veþi fi puternici. Atunci, ºi numai atunci, vã va iubi ºi stima… Europa. Aceastã Europã sã nu uitaþi cã a râs de nevolnici ºi a strâmbat nasul la mãmãliga noastrã, a scuipat cu scârbã spre cei ce-i cerºeau mila. Dragii mei strãnepoþi, Estul a muºcat din voi (este ºi acum o mare bucatã din carnea voastrã în gura lor), Vestul a muºcat ºi el ºi ar vrea sã mai muºte, Sudul ne-a muºcat ºi ne priveºte chiorâº. Nordul ne poate fi oricând ostil. Doar marea cea mare a rãmas în matca ei, chiar dacã, din când în când, ºi ea vrea sã urce pe Dunãre în sus. Dragii Baciului, sã ºtiþi cã nici o alianþã nu e sigurã decât cea hotãrâtã cu bunul Dumnezeu, nici un jurãmânt nu se pãstreazã, cãci motive pentru a-l cãlca se gãsesc destule. Credeþi cu prudenþã în toþi, dar bazaþi-vã numai pe voi. Tari ºi neclintiþi sã ºtiþi cã veþi fi numai prin voi înºivã ºi cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu uitaþi niciodatã ce vã spun acum io, ªtefan”.
O luminã orbitoare a înveºmântat ca într-o mantie umbra Marelui Domn, apoi totul s-a scufundat într-un întuneric de nepãtruns. Cât a durat întunericul ºi liniºtea de mormânt, nimeni nu a putut spune. Dupã un timp, o candelã, apoi alta, pe urmã toate lumânãrile s-au reaprins ca din senin, rãspândind o luminã galbenã peste feþele de cearã ale oamenilor. Nici o urmã cât de micã nu dovedea cã în acel loc ºi în acel moment se petrecuse ceva nemaipomenit ºi incredibil, în afarã de privirile fixe ºi pierdute ale asistenþei, de culoarea cadevricã a feþelor lor ºi de lumânãrile de acum reaprinse din mâinile lor, care tremurau spasmodic.
Despre aceastã minune au scris numai douã sãptãmânale, care au fost cãutate repede în toatã þara. Slujba religioasã de canonizare a lui ªtefan cel Mare a fost fãcutã de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Începând din anul 1992, în ziua de 2 iulie se pomeneºte în calendarul sfinþilor noºtri de voievodul ªtefan cel Mare ºi Sfânt al Moldovei. (dupã Ion D.Mãnoiu).

Ne întrebãm de ce nu a fost publicatã aceastã minune, cu acest mesaj pentru români, de cãtre marile cotidiene „româneºti”? În schimb, domnul Mihai Bãcanu, ne informeazã prin cotidianul domniei sale, „România Liberã”, cã Bill Clinton a adoptat un cãþel, cãruia, dupã multe discuþii, a reuºit sã-i dea ºi un nume… Interesant, nu-i aºa?

Dã-le Doamne circ, cãci pâine nu prea au!

…ªi câte multe alte întrebãri au rãmas fãrã rãspuns…

Eminescu – bolnav sau sacrificat

in Limba romana by

Eminescu

Cu toþii am auzit, am studiat despre Eminescu ca fiind geniul nostru poetic, existând numeroase biografii care prezintã viaþa ºi opera marelui poet, …dar numai a „poetului”. Se evita, cu sau fãrã ºtiinþã, a se insista pe opera sa ziaristicã, pe opera sa politicã, realizãri ce nu sunt cu nimic mai prejos de poezia sa. Se evitã de asemeni a se vorbi prea mult despre sfârºitul (cu adevãrat tragic) al omului complet care a fost Eminescu, personalitatea lui conturându-se nu numai prin poezia sa, ci prin întreaga sa operã fie ea ºi politicã, cãci pentru aceastã vinã (implicare politicã) a fost SACRIFICAT ºi nu rãpus de boalã dupã cum ne învaþã istoria ºi literatura oficialã.

Din fericire mai existã încã spirite rebele, care nu cred orbeºte în tot ceea ce li se prezintã ca fiind real ºi îºi mai pun întrebãri, cãutând în acelaºi timp, cu perseverenþã ºi curaj, rãspunsuri cu adevãrat conforme cu realitatea. În ceea ce priveºte viaþa ºi opera lui Mihai Eminescu, se remarcã douã (dintre cele mai cunoscute) asemenea firi curioase ºi curajoase, ºi anume Nicolae Georgescu cu lucrarea „A doua viaþã a lui Eminescu”, Editura Europa Nova, Bucureºti, 1994 ºi Theodor Codreanu cu lucrarea „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, Editura Macarie, Târgoviºte, 1997.

Problematica propusã de N. Georgescu începe cu o analizã pe text, mai precis asupra ultimului interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras „aura” de nebun ºi persoanã iresponsabilã psihic. Autorul observã în acest interviu o serie de inadvertenþe care, „ori reprezintã un lanþ nesfârºit de coincidenþe, ori e treabã serioasã, ºi atunci e groasã de tot”.

Iatã mai întâi interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moartea sa:
-Cum te cheamã?
-Sunt Matei Basarab, am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sã mã împuºte cu puºca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare.
-Pentru ce?
-Pentru cã eu fiind moºtenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sã nu-i iau moºtenirea.
-Ce ai de gând sã faci când te vei face bine?
-Am sã fac botanicã, zoologie, mineralogie, gramaticã chinezeascã, evreiascã, italieneascã ºi sanscritã. ªtiu 64 de limbi.
-Cine e Poenaru care te-a lovit?
-Un om bogat care are 48 de moºii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate ºi care are 48 de milioane.

Aceste 4 întrebãri ºi 4 rãspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinþã. Fiind atenþionat asupra numerologiei masonice, autorul remarcã aceastã numerologie în cadrul interogatoriului, mergând pânã la identificare. Numãrând cuvintele, pânã la „ºtiu 64 de limbi”, sunt exact 64 de cuvinte. Numãrând cuvintele primului rãspuns, remarcãm exact 33. La al doilea rãspuns, dacã citim „nu-i” ca un singur cuvânt, obþinem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezultã 48. Al treilea rãspuns are tot 15 cuvinte, în acest mod, dacã adresantul uitã sã adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o datã în faþã. În cel de-al treilea rãspuns, cifra 48 se repetã de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atât de bine construite, dupã pãrerea autorului, încât este de presupus cã acest text a fost cu migalã prelucrat, având în vedere cã, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de cãtre masoni în limbajul codificat al semnelor de recunoaºtere specific francmasonice. Relaþiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestivã dintre ele), apar douã concluzii:

a) Eminescu a folosit limbajul masonic, ºi atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.

Sã pornim însã cu începutul, cãutând a contura imaginea „omului” Eminescu, în totalitatea sa, ºi sã gãsim astfel o cauzã probabilã a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni pânã în ziua de astãzi.

Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice ºi ziaristice, jucând în acel moment un rol public mult mai important decât a lãsat sã se înþeleagã istoria literarã tradiþionalã, realizând performanþe unice nu numai ca poet, ci revoluþionând chiar ºi jurnalistica de idei politice ºi sociale (Th. Codreanu, op.cit., pag.35).

El a transformat „Timpul” dintr-o publicaþie modestã de partid într-un ziar de audienþã naþionalã, conferindu-i o înaltã clasã jurnalisticã. Deºi „Timpul” era o publicaþie a conservatorilor, Eminescu nu fãcea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere naþional care poartã amprenta excepþionalei sale gândiri.

N. Georgescu este de pãrere cã Eminescu a pus capãt jurnalisticii de tip masonic, înconjuratã de secrete ºi parole, modã care proliferase din perioada paºoptistã. Jurnalistica lui redã demnitatea proprietãþii cuvântului, cristalizând totodatã o doctrinã naþionalã modernã, capabilã sã oblãduiascã aducerea României la locul meritat în rândul marilor culturi ºi civilizaþii europene.

Theodor Codreanu îl considerã pe Eminescu întemeietorul doctrinei naþionale moderne, doctrinã care din cauza „binevoitorilor” nu a ajuns sã marcheze politica româneascã. (Th. Codreanu, op.cit., pag.8)

Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atât de nociv pentru români ca ºi pangermanismul, un spirit pur latin. El a înþeles cã marea slãbiciune a istoriei noastre stã în discordie, încã din perioada vienezã încercând sã împace societãþi studenþeºti rivale, înscriindu-se ca membru în ambele, gest neînþeles nici de contemporanii sãi, nici de posteritatea criticã.

A întemeiat „Societatea Carpaþii”, care avea ca scop unirea politicã ºi culturalã a tuturor românilor din Ardeal, Bucovina ºi Basarabia, ajungând sã numere peste 20000 membri gata oricând chiar de luptã armatã.

Neavând încredere în conservatori (masonii P.P.Carp ºi Titu Maiorescu) ºi mai ales în liberali (I.C.Brãtianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticând atitudinea inoportunã a celor de la conducere.

Momentul „morþii civile” a lui Eminescu corespunde cu intenþia (realizatã apoi) a politicienilor (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra în orbita politicii Germaniei, care era aliatã cu Austro-Ungaria, aceastã politicã necesitând tãcere totalã în privinþa Ardealului. Lesne de închipuit cã pentru omul „Societãþii Carpaþii” o asemenea tãcere era de neacceptat.

Despre cât de serioasã era problema ne spune reacþia Centriºtilor la un discurs al lui Petre Grãdiºteanu rostit la 6 iunie 1883 cu ocazia unei festivitãþi, discurs ce fãcea aluzie la teritoriile ce lipsesc României, în urma scandalului Grãdiºteanu trebuind sã meargã personal sã retracteze cele spuse. Acum este ºi perioada când au loc unele schimbãri conforme cu noua orientare, un prieten apropiat al lui Eminescu, Zamfir C. Arbore, fiind chiar expulzat datoritã orientãrii sale politice, însãºi „Societatea Carpaþii” urmând sã fie desfiinþatã la cererea habsburgilor. Eminescu, atât de vehement, nu putea fi lãsat în pace.

P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, îi trimite o notã lui Titu Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: „ºi mai potoliþi-l pe Eminescu!”

Remarcãm cã singurii martori ai „nebuniei” lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Ricã Venturiano din piesa lui Caragiale) ºi d-na Szoke (Soþia lui Slavici), ultimii doi fiind informatori în slujba Austro-Ungariei.

Pe 28 iunie 1883, datã fatidicã pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui Maiorescu în care îi spune sã facã ceva cu Eminescu, cã a înnebunit. Maiorescu îl trimite pe Eminescu la „Societatea Carpaþii”, unde trebuia sã se întâlneascã cu un anume Simþion. Trebuie sã amintim aici faptul cã Eminescu era urmãrit pas cu pas de cãtre iscoadele austriece. Pe drum, „întâmplãtor” se întâlneºte cu Gr. Ventura, care-i propune o escalã la baia Mitraºewski, aflatã în drumul lor. Ventura dispare, ducându-se dupã ajutor, spunând cã Eminescu a înnebunit pe motiv cã se aruncã în apã fierbinte. Apropiaþii poetului ºtiau cã acesta este adeptul bãilor orientale, conform cãrora, dacã te scufunzi într-o zi canicularã în apã fierbinte, suporþi mult mai uºor cãldura. Dar iatã cã în noua conjuncturã politicã aceastã practicã devenise nebunie.

Uºa de la baie este datã în lãturi de cãtre poliþiºtii îndrumaþi de Ventura, ºi cu toatã împotrivirea lui Eminescu, i se pune cãmaºa de forþã ºi este dus la un sanatoriu. Ion Rusu ªirianu, care se afla în zonã la momentul incidentului, îºi amintea: „Am auzit glasul sãu cel adevãrat strigând cu deznãdejdea celui care se îneacã -Ajutor!”.

Acesta a fost complotul care a marcat începutul morþii civile a poetului, cunoscut fiind cã în acea vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viaþa politicã. Suferinþele, dupã cum se va vedea, abia începuserã, cei ce l-au declarat nebun cãutând acum sã-i popularizeze „starea”.

Prima reacþie apare în „Românul” lui Rosetti la 1 iulie, unde ºtirea îmbolnãvirii sale este publicatã (stupoare) în 48 de cuvinte. Urmeazã imediat rãspunsul din „Timpul”, în care se anunþa înlocuirea celui „bolnav” din redacþie. Aceastã grãbitã destituire este anunþatã prin 64 de cuvinte, ambele anunþuri reprezentând de fapt parole masonice.

În perioada urmãtoare Eminescu este trimis la Viena, unde rãmâne pânã în februarie 1884, „propunându-i-se” apoi o cãlãtorie în Italia, cu scopul de a fi þinut cât mai departe de viaþa politicã. În Italia, unul dintre însoþitori, pe care Eminescu îl considera prieten, destãinuindu-i-se, îi mãrturiseºte cã avea misiunea ingratã de a-l convinge sã se stabileascã în orice oraº ar vrea, în afarã de Bucureºti. Misiunea nu a reuºit, astfel încât boala poetului trebuia sã continue, în ciuda mãrturiilor unor contemporani: Al.Vlahuþã care l-a gãsit în iulie 1884 „cu mintea întreagã” ºi I. Slavici care-l aprecia ca pe un „om cu mintea limpede ºi cu deosebire chibzuit”.

În majoritatea caracterizãrilor fãcute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmãrindu-se a se dovedi faptul cã în perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmaþie cu totul falsã), momentele de luciditate dovedite în aceastã perioadã fiind de neînþeles pentru aceºti critici. Domniile lor nu þin cont însã de faptul cã în buzunarul de la haina în care a pãrãsit aceastã lume, la 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile „Viaþa” ºi „Stele în cer”, ori discutã cu un relativism suspect poezia „De ce nu-mi vii…” trimisã de Eminescu de la Mãnãstirea Neamþ în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare. Argumentul creativitãþii conºtient manifestatã abundã de mãrturii documentare, diagnosticul medical cãzând de la sine, un „paralitic general”, un „abulic de ultimul grad” nemaiputând sã creeze, deoarece o astfel de stare l-ar fi pus în imposibilitatea de a mai face diferenþa între viaþã ºi vis.

Dupã ce s-a întors din Italia, Eminescu a fost dat pe mâna unui medic evreu, Francisc Iszac, care deºi îi pune un diagnostic fals, îi administreazã un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: curã cu mercur, 4g. pe zi, ºtiut fiind faptul cã ºi numai 0,5g. intoxicã grav organismul. Trimis la 26 mai 1887 la Halle, medicii vienezi nu confirmã diagnosticul, în momentul în care evreul Iszac îi mãrise doza la 7g. În urma „tratamentului”, poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinenþã urinarã ºi o nevritã perifericã.

În primãvara anului 1888, Eminescu se întoarce la Bucureºti influenþat de Veronica Micle ºi mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, fãcându-l pentru o clipã pe Gunã Vernescu sã demisioneze. Deºi aceste articole sunt anonime, se aflã totuºi cã e în joc pana lui Eminescu, acesta fiind cãutat ºi internat iarãºi la sanatoriu.

Urmeazã apoi interviul prezentat la începutul capitolului, luat bineînþeles de cãtre un maestru în Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca „metru Ghiþã”, aceasta fiind ultima tragicomedie pusã la cale de cãtre masoni lui Eminescu (în timpul vieþii).

A murit de sincopã cardiacã, nu datoritã loviturii de la cap, ci datoratã otrãvirii cu mercur, fiind îndepãrtat în grabã, fãrã sã i se facã autopsie (pe baza unui motiv fals), nefãcându-se nici recunoaºterea oficialã din partea unui membru al familiei.

Ceea ce s-a fãcut dupã moartea lui Eminescu (mai precis dupã 1883), a fost „uitarea” deliberatã a omului politic în favoarea geniului poetic. Nu întâmplãtor faima poetului Eminescu a început sã creascã odatã cu momentul 1883. La sfârºitul acestui an, Titu Maiorescu va scoate o ediþie a poeziilor lui Eminescu, despre care a afirmat cã a lucrat mult pânã sã o tipãreascã, deºi prezintã numeroase greºeli. Se vedea cã acest „lucrat” avea ºi altã semnificaþie, ediþia având exact 64 de poezii. Mai mult, aranjamentul acestora nu respecta nici o ordine fireascã, cronologicã sau de altã naturã, volumul începând cu poezia „Singurãtate”, menitã sã sugereze „problema” poetului.

Aceastã ediþie este scoasã fãrã acordul lui Eminescu care, când o va vedea în Iaºi, în 1886, se va înfuria, va sparge vitrina ºi-ºi va cãlca propriile poezii în picioare, gest interpretat imediat ca fiind produsul nebuniei.

Istoria va avea de la moartea lui Eminescu tot mai puþin loc pentru ziaristul ºi omul politic, fiindu-ne prezentat numai poetul. Dupã 1989, când firesc ar fi fost sã fie reabilitat, asistãm dimpotrivã la un nou atac, început de Moses Rosen, care pozeazã cu neruºinare în admirator al poetului, dar care nu poate accepta opera sa ziaristicã. Poate pentru cã a luat atitudine împotriva mãsurilor abuzive concertate de Alianþa Israelitã Universalã? Da, dar pentru aceasta ºi-a primit „rãsplata”, fiind apostrofat de aceiaºi cãrturari evrei cu „titluri” cunoscute urechilor noastre (destul de îngãduitoare): reacþionar, panseist, antisemnit, xenofob, naþionalist ºovin, protolegionar, fascist.

Aþi fi vrut dumneavoastrã, domnule Rose, sã fiþi un asemenea „execrabil om politic” care sã atragã atenþia unei naþiuni (ºi nu numai) prin geniu (nu numai poetic)!

George Cãlinescu, într-un moment de luciditate, afirmã despre Eminescu cã în 1880 era neliniºtit „de ideea unei cabale urzite împotrivã-i”. Iatã cum geniul poetului ºi anunþa încã din 1881, prin versurile Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate ºi o societate care nu-i inspira prea mare încredere:

„Or sã vie pe-a ta urmã în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepãsãtoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
NU SLÃVINDU-TE PE TINE… LUSTRUINDU-SE PE EL
Sub a numelui tãu umbrã. IATÃ TOT CE TE AªTEAPTÃ.
Ba sã vezi… posteritatea este încã ºi mai dreaptã.
NEPUTÂND SÃ TE AJUNGÃ, CREZI C-OR VREA SÃ TE ADMIRE?
EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBÞIRE
Care s-o-ncerca s-arate cã n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt ºi dânºii… Mãgulit e fiecare
Cã n-ai fost mai mult ca dânsul. ªi prostatecele nãri
ªi le umflã oricine în savante adunãri
Când de tine se vorbeºte. S-a-nþeles de mai nainte
C-o ironicã grimasã sã te laude-n cuvinte.
Astfel încãput pe mâna a oricãrui, te va drege
RELE-OR ZICE CÃ SUNT TOATE CÂTE NU VOR ÎNÞELEGE…
Dar afarã de acestea, vor cãta vieþii tale
SÃ-I GÃSEASCÃ PETE MULTE, RÃUTÃÞI ªI MICI SCANDALE-
ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÂNªII… NU LUMINA
CE ÎN LUME-AI REVÃRSAT-O, CI PÃCATELE ªI VINA,
OBOSEALA, SLÃBICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
într-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt”.

Unitatea şi diversitatea civilizaţiilor Orientului Apropiat

in Limba romana by

623308

Numeroasele cercetări întreprinse în ultimele decenii în arheologie, filologie şi istorie au contribuit în mod deosebit la înţelegerea organizării sociale, politice, cât şi a sistemelor economice ale lumii antice.

Analiza structurilor socio-economice ale civilizaţiei mesopotamiene şi egiptene demonstrează că, începând cu mileniul al VIII-lea exista o continuitate în ceea ce priveşte caracterul mixt al sistemului lor economic, care încă de la începuturi prezintă doi factori esenţiali: hidro-agricultura şi creştere animalelor. Chiar dacă este vorba de menţinerea sistemului de irigaţii al Nilului sau al Eufratului, începând din mileniul al III-lea, cei doi factori amintiţi mai sus vor asigura trecerea de la o societate comunitară la una stratificată. Sfârşitul acesteia este marca de apariţia fenomenului urban.

Fără îndoială că şi alţi factori vor fi invocaţi în explicarea naşterii procesului de urbanizare. Dintre aceştia, amintim în primul rând schimburile la mare distanţă. Presiunea demografică va avea drept consecinţă dezvoltarea tehnologică şi intensificarea schimburilor, ceea ce va determina o înflorire deosebită a aglomerărilor de tip urban şi o transformare a organizării sociale. Inovaţiile tehnologice vor ocupa un loc important în evoluţia acestor fenomene diverse: plugul determină o extensiune a teritoriilor, carul permite comunicaţiile, roata olarului favorizează intensificarea schimburilor ceramice, metalurgia determină realizarea unor unelte mai solide. Inventarea scrierii va fi strâns legată de dezvoltarea birocraţiei şi a organizării politice.

 

 

  1. Tipuri de scriere

 

Scrierea cuneiformă

 

         Prin scriere cuneiformă înţelegem desemnarea aspectului exterior al acesteia,  care se prezintă sub forma unei combinaţii de semne în formă de cuie gravate pe tăbliţe de argilă. Acest aspect se datorează faptului că scribul folosea, ţinând

 

strâns în mână, o bucată de trestie tăiată oblic la un capăt, cu care grava tăbliţele de argilă proaspătă prin lovituri scurte şi rapide. Tăbliţele erau apoi puse în cuptoare, căpătând astfel o tărie şi o rezistenţă care le făcea indestructibile. Acesta era însă numai un procedeu care a servit scrierilor diverse a căror structură internă diferă radical. Distingem astfel scrierile sumero-akkadiene şi cele elamite.

Scrierea sumero-akkadiană a fost denumită astfel, pentru că ea a fost folosită mai întâi de sumerieni, iar apoi de akkadieni. Se generalizează  progresiv începând cu mileniul al III-lea. Originile acestei scrieri trebuie căutate probabil în primele pictograme, care apar pe tăbliţele perioadei Warka IV, din mileniul al IV-lea. În evoluţia lor spre scriere vor avea loc două fenomene decisive:

  • Unul va modifica grafia semnelor
  • Altul va afecta valoarea semnificaţiei

Principalele tipuri de scriere sumero-akkadiană vor evolua astfel:

  • 2700-2500, perioadă care începe la prinţul sumerian al oraşului Lagaş, Ur-Nanse şi se termină cu dinastia Agade
  • 2500-2350, adică de la Manistusci la Gudea
  • 2300 dinastia Ur
  • 2100-1800 dinastia Hammurabi
  • 1800-1200 dinastia Kassită din Babilon
  • 1100-600 preponderenţa asiriană
  • 600-540 epoca neo-babiloneană

În regiunea Elamului, îşi face apariţia o altă scriere, proto-elamită, cunoscută astăzi prin săpăturile arheologice de la Susa. Ea va supravieţui doar până în 2450 î. Hr., când sub efectul cuceririlor lui Naramsin, va fi înlocuită de dea sumeriană. Din aceasta din urmă va deriva scrierea elamită. Chiar şi hittiţii, popoare indo-europene, vor împrumuta numeroase semne din scrierea sumero-akkadiană, începând cu secolul al IV-lea î. Hr.

 

Scrierile hieroglifice

 

Dintre toate scrierile vechi, ancestrale, cea egipteană ne oferă cel mai limpede exemplu scriere prin care cuvintele sunt realizate cu ajutorul unor reprezentări de obiecte. Etimologia greacă a termenului „hieroglifă” subliniază aspectul sacru al acestor caractere. Clement din Alexandria distinge trei tipuri de scrieri egiptene:

  • hieroglifică – caractere sacre
  • hieratică – scriere folosită de preoţi
  • epistolografică – scriere pentru redactare scrisorilor, numită astăzi demotică, de care se servea Herodot

Scrierea egipteană, mai exact ideogramele ce desemnau un rege sau un oraş, îşi face apariţia în mileniul IV, deci în perioadele predinastice. Scrierea egipteană pe deplin constituită nu apare înainte de mileniul III.

Tradiţia atribuie inventarea scrierii lui Thot, zeu din Egiptul de Jos. Astăzi, descifrarea textelor ne permite să precizăm evoluţia diferitelor tipuri de scriere. Hieratica, scriere cursivă, se manifestă odată cu prima dinastie şi se prelungeşte până în secolul al III-lea d. Hr. Totuşi, începând cu secolul al VII-lea, ea va ceda locul scrierii demotice, care va avea drept rezultat simplificarea grafiei.

 

 

  1. Cadrul: Lumea rurală şi primele

aglomerări urbane

 

Mesopotamia

 

Mesopotamia a oferit multiple zone geografice ce au permis folosirea resurselor naturale de către grupuri umane care au locuit în aceeaşi epocă, dar care s-au caracterizat prin moduri de viaţă diferite. Pentru anumiţi teoreticieni, agricultura

şi-ar avea originea aici, întrucât ea s-a născut dintr-o necesitate. Această schimbare între modul de subzistenţă va determina modificări în modul de viaţă, în sensul transformării sălaşelor de bază în locuri permanente. Trecerea de la primele sate la aglomerări urbane are loc în mileniile VIII-IV.

În perioada mileniului al VI (5500-5000 perioada Eridu)  foarte puţine zone au fost locuite. De-abia în faza următoare, comunităţile săteşti acoperă Mesopotamia sudică şi cea centrală. Între 4500 şi 3500 (epoca Ubaid), creşterea numărului de aşezări în câmpia aluvială este spectaculoasă. O schimbare notabilă intervine în cursul mileniului al III-lea: albia Eufratului se diminuează şi odată cu aceasta numeroase canale dispar , ceea ce va determina ca populaţiile private de sursele de apă să se concentreze în număr mare şi câteva aglomerări, ce vor da naştere oraşelor. Documentele cuneiforme ne dau câteva indicaţii asupra peisajului: Câmpurile de cereale se întind în jurul centrelor urbane şi al aşezărilor de mai mică importanţă. Oraşul este înconjurat de plantaţii şi grădini.

Printre marile oraşe reţinem cel numit Eridu, centru cultural important în epoca Uruk (3500-3100), ilustrat printr-o arhitectură monumentală. În cursul mileniului al III-lea , aşezarea ocupă o suprafaţă de 90 km, cuprinzând şi oraşul Ur cu o întindere de 20 de ha.

Creştere numărului de aglomerări urbane este considerabilă: de la 18 pentru perioada cuprinsă între 3500 şi 3400, la 108 pentru cea dintre 3300 şi 3100. În cursul mileniului al III-lea, Uruk este o cetate a cărei ziduri delimitează o suprafaţă de mai mult de 400 de ha. Incinta sa se dezvoltă pe mai mult de 9 km. Populaţia a putut şi evaluată la circa 40000-50000 de locuitori. Dar aceste modele de urbanizare nu vor fi atât de impresionante în Mesopotamia centrală ca în Babilonia şi Akkad.

Începând cu mileniul al III-lea, asistăm în aceste centre urbane la separarea şi instituţionalizarea puterilor politice şi a celor economico-religioase. Până atunci. Guvernarea era asigurată de o ierarhie sacerdotală, care controla principalele resurse strategice. Apariţia noii puteri centralizate coincide cu o activitate militară impunătoare, aşa cum ne lasă să presupunem existenţa numeroaselor fortificaţii. Exemplele istorice arată că trecerea de la teocraţie la statul administrativ se realizează în cadrul conflictului care opune cele două clase dominante: cea sacerdotală şi cea militară.

 

Egiptul

 

Valea fertilă a Nilului, cu o lungime de 1200 km, nu prezintă decât o porţiune cultivabilă lată de unul sau doi km. Pe această zonă verde se va desfăşura aproape întreaga istorie a Egiptului. Schema trebuie însă nuanţată pentru perioada primelor sate. Pentru stabilirea locuitorilor au fost alese patru tipuri de „nişe ecologice”: mlaştinile, cursurile temporare de ape, regiunile colinare din apropierea câmpiilor, oazele. Supuse în permanenţă schimbărilor climatice, valea Nilului şi marginile sale deşertice au oferit deseori doar posibilitatea unor habitate temporare. Frecvent este cazul primelor sate, cât şi a siturilor de la Nabta Playa (mileniul III), Faiyûm (mileniul VI), Merimde (mileniul IV).

Hierakonopolis este unul din rarele oraşe ale cărui case datând din mileniul al IV-lea vor supravieţui până în epocile istorice.

În limba egipteană veche există cuvinte diferite pentru a distinge satul de oraş. În ceea ce priveşte construcţia acestora, ea a fost realizată în ambele cazuri din cărămizi făcute din lut şi uscate la soare, căci numai templele trebuiau construite din piatră, ele fiind destinate eternităţii.

S-a păstrat totuşi oraşul Kahun, descoperit la începutul secolului al XX-lea şi  care purta în antichitate numele de Hetep-Senusrit. El se întindea pe o lungime de 300-400 de metri şi era înconjurat de un zid de incintă. Delimitat pe cartiere, avea numeroase străduţe ce înconjurau case modeste. Dar acesta e unul din rarele exemple din perioade Imperiului de Mijloc. Din oraşul Tel el-Amarna, datat în perioada Imperiului Nou, s-a păstrat până azi doar un zid de cărămizi, cu o lungime de 2 metri. De fapt, acest oraş se întindea pe o suprafaţă de 9 km lungime şi 1 km lăţime.

  1. Societatea

 

Mesopotamia

 

Suveranul este cel care exercită diferitele puteri. Palatul său simbolizează centrul administrativ suprem. El deţine puterea în vederea atributelor sale personale şi datorită unui mandat primit de la zei. Funcţia sa este aceea de a face legătura dintre divin şi uman. În virtutea acestei puteri, el deţine mijloacele de existenţă ale întregii populaţii. Administraţia devine instrumentul acestei puteri. El are drept de proprietate asupra tuturor bunurilor şi pământurilor. Regele mesopotamian este în acelaşi timp şef militar şi administrator. Ar fi, deci, uşor să găsim raporturi între regalitatea mesopotamiană şi cea egipteană, deşi pentru cea din urmă, regii sunt ei înşişi zei. Regele mesopotamian nu este decât reprezentantul divinităţii şi puterea lui se extinde astfel asupra tuturor domeniilor vieţii colective.

Aparatul administrativ se compune din demnitari, notabili locali şi dintr-un personal imens. Acesta se recrutează din ansamblul straturilor sociale ale populaţiei. A intra într-un serviciu pentru suveran este considerat un avantaj, întrucât el procura beneficiarului venituri materiale durabile şi gratificaţii pentru întreaga viaţă. Absenţa mijloacelor tehnice dezvoltate constrânge administraţia la folosirea unei importante forţe de muncă, mai ales în lucrările de irigaţie sau cele agricole.

Sclavajul nu va juca un rol important în acest tip de sistem economic. Sclavii, care în general sunt prizonieri de război, nu apar decât rar pe listele personajului. Trebuie făcută distincţia între aceşti şi servitori, a căror viaţă este legată de cea a stăpânului.

Vom cunoaşte mai bine societatea mesopotamiană începând cu secolul lui Hammurabi, graţie codului său de legi, care permite interpretarea nenumăratelor documente emise de regele di Ur, de principele Esnunna sau de regii mileniului al

II-lea. Codul lui Hammurabi diferenţiază 3 tipuri de oameni:1-omul liber ;

2-subalternul, omul care se prosternează; 3-sclavul, proprietate a altui om, care juridic este asimilat unui bun imobiliar. Drepturile femeii sunt protejate juridic. Ea dispune de bunurile sale, pe care le administrează în toată libertatea. Ea poate practica numeroase profesii şi câteodată poate avea importante responsabilităţi. Căsătorită, ea se supune autorităţii soţului. După moartea acestuia, ea poate administra şi apăra interesele moştenitorilor ei. Codul fixează nu numai detaliile succesiunii, dar şi pe cele ale cazului în care femeia ar fi repudiată pe nedrept.

Capul familiei rămâne tatăl, care la moartea sa îşi transmite puterile, mai întâi fiilor săi, iar în cazul lipsei moştenitorilor bărbaţi, fiicei sale. Căsătoria este monogamă, o singură femeie putând pretinde dreptul de soţie legitimă. Totuşi, suveranii beneficiază de anumite privilegii, poligamia fiind unul dintre ele.

Jacques Gernet Lumea Chineza

in Limba romana by

jacques-gernet-lumea-chineza-2-volume-8421008

In sfirşit, profesînd o viziune universală, autorul evită să cadă în păcatul europocentrismului şi, totodată, refuză ierarhizarea civilizaţiilor lumii în funcţie de acesta. Intîietatea sau specificitatea crea­ţiilor civilizaţiei chineze sînt frecvent invocate în consens cu o pledoarie constantă în favoarea recu­noaşterii locului ce i se cuvine acesteia în ansam­blul civilizaţiilor lumii. In această ordine de idei, este semnificativă constatarea autorului că impac­tul dintre modelul occidental şi modelul chinez de dezvoltare nu s-a produs atunci cînd societatea chi­neză s-a găsit înir-ima din perioadele sale de în­florire şi prosperitate, şi cînd, fără îndoială, nici nu s-ar fi ridicat problema deprecierii globale a tradiţiilor chineze, ci s-ar fi declanşat, poale, un interesant şi fructuos proces de întrepătrundere a celor două tipuri de civiliza/ic.

Republica Populară Chineză a reuşit nu numai să-şi restabilească unitatea şi independenta, să-şi consolideze statutul de mare putere în comunitatea internaţională, ci şi să se angajeze pe o cale de dez­voltare certă, care, îndeosebi in ultimii ani, este marcată de realizări’ de seamă în toate sectoarele vieţii sociale. In aceste împrejurări se şi observă desfăşurarea din ce în ce mai amplă a procesului de întrepătrundere a celor două tipuri de civili­zaţie amintit. Ilustrative în acest sens sînt cel puţin trei preocupări majore: mai îulîi este vorba (te preocuparea autorităţilor chineze de a identifica şi a pune în circulaţie naţională şi internaţio­nală —– valorile incontestabile ale civilizaţiei chi­neze, făcîud uz de mijloacele şi modalităţile con­temporane de comunicare; apoi de preocuparea unor cercuri din ce în ce mai numeroase din afara lumii chineze de a asimila şi practica valori ale civilizaţiei chineze, ceea ce — după cum o dovedesc faptele — nu rămâne fără ecou în publicul larg; şi în cele dur urmă de preocuparea ridicată la rangul de politică de stat a guvernului chinez

 

de a introduce şi asimila în societatea chineză anu­mite valori ale civilizaţiei occidentale, preocupare ce se vădeşte a fi eficace.

Cu alte cuvinte, cartea lui J. Gemet îi oferă cititorului premise indispensabile înţelegerii unuia din procesele semnificative din lumea contemporană, acela al întrepătrunderii sistematice a două tipuri de civilizaţie: cea chineză şi cea europeană, justi-ficînd, o dată în plus, lectura ei,

ROMULUS IOAN BUDUKA

 

INTRODUCERE

Obiectul acestei cărţi — sau mai degrabă am­biţia ei — este de a servi drept introducere în istoria lumii chineze, relevîndu-i etapele de for­mare, experienţele succesive, contribuţiile care, venite de pretutindeni, au îmbogăţit-o pe par­cursul secolelor, influenţele pe care le-a exerci­tat, contribuţiile ei la istoria universală1. într-adevăr, lumea chineză, aşa cum apare ea astăzi, este produsul şi rezultatul unei lungi istorii. Tot aşa cum n-am putea avea pretenţia să cunoaştem ţările Europei noastre ignoiînd ceea ce a con­tribuit la formarea lor din vremurile Renaşterii, evului mediu şi antichităţii, tot astfel, am greşi radical, în ceea ce priveşte China, dacă am ne­glija formidabila ei dimensiune istorică.

Importanţa Chinei nu  se  reduce la numărul locuitorilor ei şi la forţa, în bună parte încă vir-

1 A trebuit să ţinem seama de lipsa oricărui manual şi de nivelul foarte elementar al cunoştinţelor despre China, ca nu mai vorbim de ideile false şi de prejudecăţi. De unde necesitatea de a înainta pas cu pas, situînd faptele în con­textul Ier istoric şi străduindu-ne să facem evidente legă­turile între diferitele secteare ale evoluţiei: societate, sis­teme politice, economie, relaţiile lumii chineze cu alte culturi ale Asiei Orientale şi alte civilizaţii ale Eurasiei, tehnică,  viaţă intelectuală ş.a.  (N.a.).

 

700

  1. uium mai general
  2. y. ^,,L din ue trecut, cît şi de prezent: civilizaţia chineză a fost sursă de inspiraţie pentru o bună parte din omenire, căreia i-a împărtăşit scrierea ei, tehnicile ei, concepţiile ei despre om şi lume, religiile şi instituţiile ei politice. Influenţa Chi­nei a iradiat mult dincolo de ţările care, precum Coreea, Japonia şi   Vietnamul,   fac   parte   din aceeaşi comunitate de civilizaţii, şi anume, spre populaţiile turce, mongole şi tunguse din1 Mon­golia si din Altai, în Asia Centrală şi în toată Asia de Sud-Est.  Această  influenţă  a  atins  şi ţări mai îndepărtate. Occidentul, care, fără să-şi dea seama, a beneficiat de ea pînă în zilele noas­tre, nu cunoaşte bine ceea ce datorează Chinei — aport   în   absenţa   căruia   n-ar  fi   ceea  ce este. Sinteza este dificilă şi nu poate fi vorba aici decît   de   o  încercare,  căci dacă suma studiilor pe care savanţii chinezi, japonezi şi occidentali au  consacrat-o  istoriei  lumii  chineze  şi  civili­zaţiei chineze nu poate fi comparată cu    imensa muncă   depusă   pentru   cunoaşterea   antichităţii clasice a  ţârilor europene,  lucrările sînt de pe acum mult prea numeroase pentru  a putea fi, toate, cunoscute şi exploatate. Lacunele, imper­fecţiunile   şi   erorile   sînt   inevitabile   cînd   este vorba de a cuprinde un ansamblu de fapte atît de  bogat  şi de divers,   întins pe durata a  trei milenii şi jumătate.

Acestui handicap i se adaugă dificultăţi de un alt ordin. Un întreg fond de cunoştinţe elemen­tare,   provenite   atît   din   experienţa   curentă   a vieţii cotidiene, cît şi din învăţarea propriu-zisă, lipseşte celui ce doreşte să se iniţieze în realităţile ţărilor Asiei Orientale. Cu toate că o treime din omenire locuieşte în această parte a lumii şi că, în universul micşorat de astăzi, se vorbeşte despre

1 La data apariţiei celei de a doua ediţii franceze a
prezentei lucrări (1972). în prezent, populaţia R.P. Chineze
se ridică la peste un miliard de locuitori (M.  tr.j.                            ]0

 

vecinii noştri, cultura europeană rămîne hotărît „occidentală”. A opta pentru un punct de ve­dere potrivit căruia Europa apare doar ca un apendice al continentului eurasian, iar istoria ei drept un caz particular al istoriei Eurasiei, cerc,  de  altfel,  un  dificil efort de imaginaţie.

 

11

SPAŢII ŞI POPULAŢII

Istoria lumii chineze are în vedere un vast an­samblu geografic care este departe de a fi omo­gen şi care se întinde din Siberia pînă la Ecuator şi de la ţărmurile Pacificului pînă în inima con­tinentului eurasian. Aceste spaţii imense prezintă o mare diversitate de condiţii geografice şi o structură generală a cărei cunoaştere este indis­pensabilă pentru înţelegerea istoriei lor. Ne vcm limita totuşi aici la ceea ce este esenţial: carac­terul masiv al ansamblului continental, subliniat la sud-est de formidabilul cemplex de mari înăl­ţimi muntoase şi platouri înalte pe carc-1 for­mează, într-un arc de cerc întins de la Hinducuş la Peninsula Indochineză, încreţirile himalaicne ale scoarţei terestre; marca zonă de stepe (sau, mai exact, de preerii) întrerupte de deserturi, care acoperă spaţiile cuprinse între pădurile si­beriene şi regiunile cultivate ale Chinei de Nord; existenţa cîmpiilor fertile formate de aluviunile marilor fluvii (bazinul fluviilor Sungari si Liao în Manciuria, marea Cîmpie Centrală a Chinei de Nord, întinzîndu-se pe mai bine de 300 000 km2. Yangziul mijlociu şi inferior, cîmpia regiunii Guangdong, bazinul Fluviului Roşu, în Vietnam, şi alte bazine fluviale ale Peninsulei Indochineze ş.a.); marea întindere a ţărmurilor maritime, de la gura Heilongjiangului (Amurului) pînă la Pe­ninsula Malaeză, precum şi existenţa unui neîn­trerupt şirag de insule, mari şi mici, de la arhi­pelagul nipon pînă la ansamblul, şi mai întins, al marilor insule indoneziene (Filipine, Kaliman-tan, Sulawesi, Insulinda şi Sirmatra). Dalele climatice sporesc această diversitate; regiunilor

 

Limbile  Asiei  Orientale

 

LIMBI „ALTAICE

LIMBI  DIN NORD-ESTUL ASIATIC

 

uigura

kazahă

uzbecă

tătară

sa!a

kirghiză

yugu

LIMBI SINO-TIBETANE

 

Grupul tibctn-birman

dialecte tibetane

birmană

limbi ale mino­rităţilor tibet o-bir-inane din China de S.V. şi din Indochina

Grupul thai

siameză laoţiană limbi ale minori­tăţilor thai din China de S.V.  şi Indochi­na

Grupul miao-yao

limbi ale minori­tăţilor din Chi­na de S.V. şi din In-dochina

Grupul chinez

dialectele din Nord dialectele wu dialectele din

Guangdong dialectele, din

Fujianul   de Sud dialectele din

Eujianul de Nord Jialectele hakka dialectele din

H u nan

 

 

 

LIMBI Al ‘STRO-ASIATICE

M6N-KHMERE

khmeră (kampuchiană) cham (minorităţi de pe  coas­tele orientale ale Vietnamu­lui şi Kampuchiei) mân (birmaneza de sud) limbi alo minorităţilor  mon-khmere din Vunnaii,   din Indochina şi din Insulele Nicobar

LIMBI „MALAEZO-POLINEZIENE”

malaeză javaneză alte limbi   „malaezo-poline-

ziene” din Indonezia alte limbi ale   minorităţilor

e1 nice din Taiwan

 

orientale şi meridionale, supuse influenţelor alternative ale musonilor, li se opun tipurile de climat uscat şi continental din interiorul Asiei. Efectele latitudinilor nu sînt nici ele mai puţin importante. China este atît ţara gerurilor sibe­riene şi a iernilor aspre, cit şi aceea a căldurilor umede şi apăsătoare de la tropice.

Populaţiile ce locuiesc aceste ţinuturi sînt foarte diferite şi se deosebesc prin modul lor de viaţă, prin culturile şi limbile lor. Criteriul ling­vistic este, fără îndoială, primul dintre cele ce pot fi invocate.

Limbile vorbite în Asia Orientală şi în Repu­blica Populată Chineză fac parte din cinci grupuri lingvistice diferite, a căror repartizare geografică este relativ limpede, cu excepţia Chinei de Sud şi a Peninsulei Indochineze, uncie amestecul ling­vistic este extrem de mare.

  • între Siberia şi regiunile Chinei de Nord,
    unde populaţia de limbă şi cultură chineză este
    majoritară, se găsesc popoare care s-au revărsat
    asupra Asiei Centrale şi dincolo de aceasta,   şi
    ale căror limbi fac parte din grupurile limbilor
    turce, mongole şi tunguse (limbi altădată numite
    „uralo-altaice”).
  • Radical diferite din punct de vedere ling­
    vistic faţă de chineză şi de limbile înrudite cu
    ea, coreeana şi japoneza constituie un grup aparte,
    cu toate că par să prezinte, amîndouă, unele afi­
    nităţi cu limbile turce, mongole şi tunguse.
  • Populaţiile sino-tibetane acoperă,   în   ace­
    laşi timp, ansamblul himalaian al  marilor   înăl­
    ţimi muntoase şi al platourilor înalte.   Peninsula
    Indochineză şi China propriu-zisă. cele 2!   pro­
    vincii ce se întind între Valea   Heilongjiangului
    şi Mongolia, pe de o parte, şi frontierele Birmaniei
    Laosului şi Vietnamului, pe de alta.   După  nu­
    mărul
    de vorbitori, grupul lingvistic al dialecte­
    lor chineze domină în mod evident acest  ansam­
    blu vast şi divers,

 

 

 

1.Grupul ooreeano-nipon

ETTfnjîl  coreeană pV?TŢ|  japoneza

2 Grupul smo – t;hefan

hui (chinezi musulmani

vietnameză

birmană

ul ausfro-asiatic

■ mon şi khmeră

4Grupui mongol -rungus

r   *„7~j   mongolo

I   manciuriana

^Grupul fure

ffi**^Xf-j   cEtc limbi   furcice

malaezp –TGrupui indo-european

rusă

limbi din India de Nord

 

  1. Harta grupurilor lingvistice   din   Asia   Orientală
  • Grupul limbilor mon-khmere,   slab  repre­
    zentat în China de Sud-Vest, este mult mai răs-
    pîndit în Peninsula Indochineză.
  • In sfîrşit, mai spre sud, Malaezia şi marile
    insule din Asia de Sud-Est sint domeniul Hm- 14

bilor „malaezo-polineziene”, care se întind, de fapt, către est pînă în Mclanezia, către nord pînă în Taiwan, iar către vestjpînă în Madagascar.

Această repartizare a diferitelor grupuri ling-15   vistice   în  Asia   Orientală   păstrează   amintirea

 

unei foarte îndelungate istorii, al cărei rezultat îl şi reprezintă, de fapt.  Dacă este  cu   neputinţă să ştim care era situaţia în epoci foarte îndepăr­tate, în schimb liniile de ansamblu ale evoluţiei ne sînt totuşi cunoscute; de la începutul mile­niului I s-a produs o extindere a limbilor din grupul chinez,  în formele lor arhaice,  vechi şi moderne,  dinspre valea Fluviului  Galben către bazinul Fluviu’ui Yangzi,  apoi către China de Sud şi către Asia de Sud-Est; s-a produs, de ase­menea, o dep’asare şi o extindere a limbilor thai, tibeto-birmaneze   şi  mon-khmere  dinspre   valea Fluviului Yangzi şi hotarele sino-tibetane către China de Sud şi Peninsula Indochineză, precum şi   o   difuziune   a   limbilor malaezo-polineziene dinspre ţărmurile Chinei Meridionale  către Asia de Sud-Est şi chiar dincolo de aceasta. In sfîrşit, limbile indo-europene (kuceană, agneeană, kho-taneză, dialectele iraniene orientale), care au fost reprezentate în oazele Asiei Centrale pe parcursul celei mai mari părţi din istorie, au dispărut în zilele noastre cu desăvîrşire din aceste regiuni.

POPULAŢIILE HAN

In vastul ansamblu geografic şi uman pe care îl constituie Asia Orientală, populaţiile de limbă şi cultură chineză, ce poartă numele de han, for­mează astăzi grupul cel mai important. Aria lor de răspîndire se întinde pe aproape 15 milioane de km2, de la hotarele Siberiei (54°N) la Timor (!0°S) şi de la Mindanao (126°E) pînă   în   inima continentului  eurasian  (73°E,  meridianul  Bom­bay, pe ţărmurile occidentale ale Indiei). De la Singaporc, oraş pe trei sferturi chinez, la valea Heilongjiangului,   distanţa este egală cu aceea între Dublin şi frontierele de vest aie Republicii Populare Chineze.

 

Cifra  totală  a  acestor populaţii  se ridică la aproape 700 milioane de oameni1.

Populaţii han  în  Asia   Orientală

(în milioane :)

Populaţii han în China ccntinenta’ă       ……………………… 600

(estimare 1970)

Populaţii han în Tahvan…………………………………………. 13

Populaţii hui (musulmani   chinezi)      ……………………………. 4

Populaţii han în Asia de Sud-Est     …………………… 11

* Amintim pro memoria existenţa unor comunităţi chi­neze în India, Madagascar, în sudul Africii şi în cele două Americi.

Repartiţii lor este inegală. într-adevăr, ele sînt majoritare în cele 21 provincii ce constituie China propriu-zisă — inclusiv Insula Taiwan — ~ şi care formează un ansamblu geografic de circa 4 600 000 km2, avînd aproximativ aceeaşi întindere cu Europa de pînă la frontierele U.K.S.S. Fiecare dintre aceste provincii, la care ne vom referi în mod constant în această lucrare, au suprafeţe cuprinse, în general, întrecea a Ro­mâniei şi cea a Greciei. Densitatea populaţiei lor este comparabilă cu cea a ţărilor europene. Foarte

1 Potrivit recensămintului din 1 iulie. 19S2. populaţia Chinei se ridica Ia 1031882 511 locuitori (chinezii de peste hotare nu sînt incluşi în această cifra) — 1 008 175 2SS lo­cuind în China continentală, ÎS 270 7*)9 — în Taiwan (cifră publicata în iunie 1983!, iar în Hongkong .şi Macao — 5 378 627 (cifră însumînd datele din iunie 1982 şi respectiv, anul 1981).

Din locuitorii părţii continentale 51,5%, respectiv
519 433 369, sînt bărbaţi şi 48,5°;,, respectiv 488 741911,
sînt femei.                  *

Din populaţia aflată în China continentală, 93,3″,,, res­pectiv 936 703 824 locuitori, sint de naţionalitate han, restul de 6,7%, respectiv 67 233 254, însumînd minorită­ţile naţionale (din cele 55 de minorităţi naţionale, 15 au depăşit fiecare cîte   1  milion de locuitori).

în cadrul populat iei de 1 008 175 288 locuitori. 4 -U-! 495 au diplome de studii superioare. 1 602 474 au terminat studiile superioare fără a fi  obţinut  diploma sau  sînt  in

 

urbanizata provincie Jiangsu depăşea, ea singură, în 1957 Olanda, ca densitate a populaţiei (Shang-haiul are astăzi zece milioane şi jumătate de locuitori, Nanjingul 1 600 000 iar numeroase oraşe din Jiangsu mai mult de o jumătate de milion). Există însă şi o Chină exterioară, formată din comunităţile chineze ce s-au stabilit în majori­tatea ţărilor din Asia de Sud-Est (Peninsula Indochineză, Indonezia şi Filipine). Foarte nu­meroase în Malaezia, unde constituie mai mult de o treime din populaţie, în Sarav/ak (pe coastele nord-vestice ale Insulei Kalimantan) şi în Thai­landa,   aceste  comunităţi  sînt  departe de  a  fi

cursul studiilor superioare, 66 478 028 au atins nivelul cursului superior al învăţămîivtului secundar, 178 277 HO au atins nivelul inferior al învăţămîntului secundar şi 355 160 310 au \m nivel de instrucţie corespunzător învăţă­mîntului primar.

iu tîrgurilc şi oraşele de pe teritoriul Chinei continen­tale işi au domiciliul 206 588 582 locuitori.

Repartiţia teritorială a populaţiei era la 1 iulie 1982 următoarea:

 

Municipiul  Beijing

Municipiul Tianjin

Provincia Hebei Provincia Shanxi R egi u nea aut onomâ Mongolia  Interioară Provincia Liaoning Provincia Jilin Provincia Heilongjiang Municipiul Shanghai

Provincia  Jiangsu Provincia Zhejiang

9 230 678 locuitori din care

3 632 715 sp găsesc în cele 9judeţe

subordonate direct 76-1  141 locuitori din care 2 621 576 se găsesc încele5 judeţe

subordonate direct 53 005 S75 locuitori 25 291 3S9 locuitori

19 274 279 Locuitori . 35 721 693 lecuituri II 560 053 locuitori 32 665 546 locuitori

11 859 748 locuitori,  din care 5 538 876 se găsesc   în cele 10 ju­deţe subordonate direct

60 521 114 locuitori

38 SS4 603 locuitori                              ÎS

 

  tm  
neglijabile  în Vietnarr i,  Kampuchia,   Indonezia  
şi Filipine.   Singapore ,  Penang  şi  Malacca  în
Malaezia, Cholon în v ietnam sint oraşe cu îm-
portante populaţii de naţionalitate chineză.
Departe de a forma i un ansamblu omogen, di-
feritele populaţii de limbă şi cultură chineze se
Provincia Anhui 49 665 724 lecuiteri
Provincia Fujian 2.1 931 106 locuitori,  din care
    57 847 se    găsesc   în   insulele
        Jinmen şi Mazu
Provincii  Jiangxi 33 184 S27 locuitori
Provincia Shandong 74 419 054 locuitori
Provincia Henan 74 422 739 locuitori
Provincia Hubei 47 NO 4 150 locuitori
Provincia Hunan. 54 008 851 locuitori
Provincia Guangdong 59 299 220 locuitori (locuitorii din
        insulele     Dongsha    şi
        Nansha    nu    sint    cu-
        prinşi in această cifră)  
Regiunea autonoma       1  
zhuang Giiangxi 56 420 960 locuitori  
Provincia Sichuan 99 713 510 locuitori  
Provincia Guizhou 28 552 997 locuitori  
Provincia Yunnan   553 817 locuitori  
Regiunea autoncmă Tibet 1 892 393 locuitori  
Provincia Shaanxi 28 ‘104 423 locuitori
Provincia Gansu 10 569 26 1 locuitori
Provincia Qinghai 3 895 706 locuitori
Regiunea autonomă        
hui Ningxia 3 985 578 locuitori
Regiunea autonomă       f  
uigură Xinjiang 13 OM 681 locuitori  
Provincia Tanvan IN 270 749 locuitori  
Teritoriile Hongkong şi          
Macao 5 378 627 locuitori  
Militari  în serviciu  iu          
1981  în Armata Populară          
de Eliberare 4 2 58 210 persoane                                     1  
9    (N. tr.).       _l  
  1 1 1     i

 

deosebesc prin tradiţiile, obiceiurile, compoziţia lor etnică şi dialectele lor. Absenţa   criteriului naţional, care în Europa ne permite, de pildă, să facem distincţii atît de nete între francezi, spanioli,   italieni  şi români,   ascunde  în  lumea chineză o diversitate care este produsul istoriei şi care în trecut era cu siguranţă mai accentuată decît astăzi, cînd învăţămîntul şi facilităţile de comunicare tind să şteargă caracterele de origi­nalitate ale diferitelor regiuni.  Cercetarea isto­riei seminţiei han şi a etnografiei diferitelor popu­laţii de limbă şi cultură  chineze  ar  presupune însă o muncă imensă, care ri-a fost nicicînd făcută în chip sistematic şi pentru care documentaţia este adesea lacunară.

Cu toa’e că poartă denumirea  de  dialecte,   ce evocă pentru noi.  europenii,   forma   luată de o limbă-matrice într-o regiune limitată, dialectele chineze sînt vorbite di’ milioane de oameni. Ele prezintă între ele diferenţe tot atît de marcate ca acelea ce deosebesc în Europa   limbile   unui acelaşi grup lingvistic şi constituie. în realitate, ansambluri în interiorul cărora se întîlnesc varia­ţii însemnate.

Trebuie   totuşi   notată   existenţa    unei   mase relativ omogene: aceea a dialectelor din   nord, vorbite de 387 milioane de oameni (în  195.)) si formind trei grupuri distincte. Kelativa unifor­mitate a acestor dialecte se explică prin marile amestecuri  umane produse  în  decursul  istoriei în toate regiunile cuprinse între Mongolia şi ba­zinul Fluviului Yangzi, precum şi popularea, în mare parte recentă,  a provinciilor din nord-est (Manciuria) şi din sud-vest (Yunnan şi Guizhou). Diversitatea dialectelor din sud şi sud-est, precum şi caracterul arhaic al mai  multora dintre   ele atestă,  dimpotrivă,  relativa  stabilitate   a gru­părilor umane în aceste regiuni şi se explică, de asemenea, prin valurile succesive de colonizări, care au dus la extinderea în regiunile respective a seminţiei han încă de la sfîrşitul antichităţii.

Jan Cooper- China antică

in Limba romana by

2011_02_23_u91_0307_guojiu2_rsz

Cei Cinci Suverani şi cei Trei Auguşti

storia tradiţională a Chinei începe cu epoca celor Cinci Suverani (Wu Ti) care au domnit, se pare, înaintea celor Trei Auguşti (Sân Huang).

Primii trei din cei Cinci Suverani, şi anume Huang-ti, Ciuan-hiu şi Kao-sin sunt citaţi în lucrările derivate din tradiţia

confuciană, lucrări cu caracter mai curând filozofic

decât istoric,

în cartea de istorie (Şu king), atribuită lui Con-

fucius, nu sunt menţionaţi decât ultimii doi Suverani,

Yao şi Şuen.

Sî-ma Ţ’ien, care a scris prima mare compilare

de istorie generală (Memorii istorice) vorbeşte, în

capitolul întâi, de cei Cinci Suverani, menţionându-l

pe Huang-ti ca prim Suveran.

într-o tradiţie iconografică, probabil din epoca Han, rezultă că cei Trei Auguşti ar fi domnit înaintea celor Cinci Suverani. Ei se numeau: Fu-hi, Niu-Kua şi Şen-nong.

Erudiţii chinezi şi-au propus să realizeze tabloul unei epoci fericite în care Suveranii şi Auguştii, domnind înaintea dinastiilor regale, erau dominaţi de Virtutea lor desăvârşită.

Primii eroi din Şu-King (cartea de istorie atribuită lui Confucius), Yao şi Şuen, apar implicaţi într-o poveste dramatică a Marilor Ape, în care înte­meietorul primei dinastii regale, Yu cel Mare, are rolul principal, în alte povestiri din această carte, apar unii Auguşti (Niu-Kua şi Ciu-jong) sau alţi eroi. Povestea Apelor Revărsate reprezintă un mit referi­tor la organizarea lumii, fiind legat, uneori, de rituri agrare cu caracter şamanist1‘: făcând desene pe pământ, apa va ţâşni şi va curge în albia sa.

Suveranii, creatori ai civilizaţiei naţionale

Fiecare Suveran avea ca emblemă un Element unic şi un fel de Virtute totală (din cele cinci Virtuţi existente), ei fiind în acelaşi timp creatorii civilizaţiei naţionale.

Fu-hi şi Niu-Kua au creat, împreună, riturile

1)   religie animistă primitivă care consideră că slujitorii cultului po? influenţa spiritele rele sau bune printr-un rit religios.

Ş!**’

Regele Mu conducându-şi carul— dinastia Ciu

căsătoriei şi ale cadourilor, iar Şen-nong, suveranul cu cap de bou, a inventat plugul şi a stabilit regulile agriculturii. Huang-ti este considerat creatorul ar­melor şi al tehnicilor de turnare a metalelor. Uneori, însă, aceste descoperiri sunt atribuite ministrului său, C’e-yu.

Se spune că Şuen a finisat vasele de argilă. Dar şi în cazul lui, marile descoperiri care i-au mar­cat domnia, ca şi în cazul lui Yao, sunt opera miniştrilor lor: Hi-ho, cel ce a stabilit anului solar, K’i, care i-a învăţat pe chinezi să semene şi să pună răsaduri, Kao-yao care a întocmit dreptul penal.

Deasupra acestor eroi specializaţi într-un sin­gur domeniu, suveranii domneau emanând, datorită Virtuţii lor, o forţă ordonatoare şi civilizatoare. Această Virtute se propaga în spaţiu şi în timp, re­alizând unitatea imperiului şi identificând frontierele Chinei cu cele ale Universului, atunci când Suve­ranul, călătorind, ducea cu el Virtutea sa la marginile lumii.

Huang-ti a atins, de exemplu, în Extremul Occi­dent, muntele K’ong-t’ong, iar Ciuan-hiu, la capătul Levantului, arborele P’an-mu. A fost însă suficient ca Yao să trimită delegaţi la cei patru poli şi ca Şuen să facă o simplă ceremonie în capitala sa la cele pa­tru porţi, ca ei să supună Universul întreg ordinii pe care vroiau s-o impună.

Un Suveran avea toate atributele pe care le putea da unui semizeu o filozofie (în întregul ei) dife­rită de concepţiile creaţioniste. Suveranii sunt prezentaţi în istoria tradiţională mai curând ca nişte înţelepţi decât ca eroi. Rolul lor primordial era să

facă să domnească ordinea printre oameni. Yao a instaurat domnia respectului filial şi a virtuţilor civice. El a domnit numai pentru binele poporului, fără a se gândi la persoana lui, ca şi Şuen.

între cei Cinci Suverani n-a fost nici o legătură de rudenie. Şuen, de exemplu, era doar ginerele lui Yao şi a fost făcut Suveran după ce a fost ministru şi a dovedit că este un înţelept demn să domnească. Yao I-a proscris pe fiul său, Tan-ciu, care ar fi făcut rău Imperiului.

Un Suveran era un înţelept care domnea fără a dori să guverneze. El se trudea să creeze ordi-nea,după Virtutea care emana din el însuşi. Această ordine era, înainte de toate, morală, dar cuprindea totul.

CELE TREI DINASTII REGALE

storia celor Trei Dinastii este înscrisă în Şu king (Cartea de istorie), în Şî king (Cartea clasică a Poeziei) şi în Analele pe bambus.

Lui Şuen, ultimul Suveran, i-a urmat Yu, cel care a întemeiat dinastia Hia. Regii din această dinastie s-au pervertit, au încurajat corupţia, aşa că au fost alungaţi de regii din

dinastia Yin (sau Şang, sau Yin-Şang) care i-au înlocuit.

Ultimii regi din dinastia Yin au făcut rău Imperiului şi au

fost înlocuiţi de regii din dinastia Ciu.

Doar Cerul putea acorda învestitura unui rege al Chinei

O familie nu putea da regi Chinei sau Fii ai Ceru­lui (T’ien ţiu) decât pentru perioada în care Cerul îi acorda învestitura (ming). Această investitură, acest

mandat ceresc, era întotdeauna temporar.

Mandatul ceresc care permitea domnia se dădea numai datorită meritelor (kong) unui mare Strămoş. Marii Strămoşi ai celor Trei Dinastii Regale (Sân Wang) au fost toţi miniştri ai lui Şuen, ultimul Suveran: Yu, care a întemeiat dinastia Hia, a fost S/”-kong (şef al lucrărilor publice); Sie şi K’i, strămoşii celor din dinastiile Yin şi Ciu, au fost: unul, inspector al populaţiei, celălalt funcţionar superior la agricul­tură. In plus, naşterea celor trei Strămoşi dinastici a fost miraculoasă: ei s-au născut din voinţa Cerească, în toate trei dinastiile, regii descindeau dintr-un Fiu al Cerului.

încă de la începutul secolului VII! î.H., istoria arată că cei din dinastia Ciu erau secătuiţi de puteri. Virtutea lor era epuizată şi dezastrele naturale au dovedit-o. Dezastre asemănătoare se produseseră şi la sfârşitul dinastiei Hia, ca şi la sfârşitul dinastiei Yin. Ultimii suverani din fiecare dinastie erau foarte orgolioşi şi acţionau aşa cum doreau ei, în loc să res­pecte Virtutea care era identică cu Ordinea naturală. Ei nu mai conduceau după mandatul dat de Cer şi Cerul i-a abandonat, nemaitratându-i ca pe Fii res­pectuoşi, deoarece Virtutea regală se obţinea doar prin îndeplinirea ordinelor cereşti.

Dinastia Hia

Yu cel Mare, întemeietorul dinastiei Hia, avea toate caracteristicile unui adevărat Suveran; mai mult chiar, nici un alt Suveran nu se asemăna cu un

«fee

semizeu mai mult decât acest creator al Regalităţii. Yu era activ, serviabil, capabil, harnic… se îmbrăca şi mânca simplu şi arăta o deosebită evlavie faţă de puterile divine; avea o locuinţă umilă, dar cheltuia mult pentru canalele de irigaţii.

Deţinea în el Virtutea necesară pentru unirea Imperiului şi i-a aşezat în locuri potrivite atât pe chinezi cât şi pe barbari; Imperiul a cunoscut atunci Marea Pace. Respectând riturile, el a călătorit până la cele Patru Orizonturi, pentru a stabili graniţele Lu­mii şi ale Chinei. Toate acestea le-a făcut, pe vre­mea când era doar ministru al lui Şuen care I-a prezentat Cerului şi, după moartea lui, a trebuit să domnească. Ca orice Suveran, el şi-a numit un minis­tru, pe Kao-yao şi, apoi, la moartea acestuia, pe Yi (sau Po-yi), care se pare că a fost fiul lui Kao-yao.

Când Yu a murit, seniorii l-au părăsit pe Yi, s-au dus ia K’i şi i-au spus: „Prinţul nostru este K’i, fiul lui Yu, Suveranul”. Astfel a fost stabilit principiul eredităţii dinastice.

Lui Yu, regele civilizator, i-a urmat, deci, K’i, re­gele războinic. Dar istoria îi cunoaşte o singură vic­torie, jirin care a întărit opera paşnică a tatălui său.

înainte de a ajunge la Kie, ultimul din dinastia Hia, istoria mai vorbeşte de regele K’ong-Kia, căruia Cerul i-a trimis o pereche de dragoni, din care regele a mâncat-o pe femelă. Unii văd în acest dar ceresc o confirmare a Virtuţii regale şi fac din K’ong-Kia un înţelept care respecta întru totul voinţa Cerului. Alţii însă văd în el un amator de magie care a instaurat dezordinea şi „a pervertit Virtutea celor din dinastia Hia”.

Ultimul rege, Kie, a distrus definitiv această Vir­tute. Nu era un suveran incapabil, dar era un tiran. Iubea luxul şi se destrăbăla cu prizonierele aduse din expediţii. Un vasal pe care Kie I-a închis şi apoi I-a eliberat, Tang, sprijinit de alţi vasali ai lui Kie şi de seniori, a ridicat o armată cu care I-a învins şi I-a alungat pe Kie de pe tron.

Dinastia Yin

T’ang Victoriosul a întemeiat dinastia Yin. El cobora din primul Suveran şi din Sie care se distin­sese ca ministru al lui Şuen. Printre strămoşii săi se numără Hiuan-ming care a regularizat cursul Fluviu­lui Galben.

T’ang şi-a început domnia pedepsindu-i pe cei care nu făceau sacrificii şi pe cei care nu aveau milă de popor. Totuşi, în timpul domniei lui nu a făcut fapte de seamă. Nici urmaşii lui nu s-au distins prin fapte deosebite.

Dinastia Yin a dispărut odată cu Şiu-sin, despre care se spune că a tras cu săgeţi spre Cer şi acesta I-a pedepsit trimiţând un foc puternic care I-a ars împreună cu femeile şi averile sale. El a fost tiranul cel mai urât de popor. A avut o forţă fizică su­praomenească; şi-a ucis soţia principală; a inventat noi metode de tortură şi i-a chinuit şi torturat pe toţi cei care îi condamnau purtările.

El I-a închis într-un turn pe Şeful din Vest, prinţ din familia Ciu, cel mai virtuos dintre vasalii săi! Atunci, muntele Yau s-a prăbuşit, o femeie s-a

«jWjt. Uiv’.*, ‘-«Â-^-i

l   i

trasformat în bărbat şi au apărut doi sori pe cer. Şeful din Vest, când a fost eliberat, i-a adunat în ju­rul lui pe seniori şi pe vasali şi, în fruntea unei ar­mate, a înlăturat dinastia Yin.

Dinastia Ciu

Regii din dinastia Ciu coborau din Huang-ti şi din K’i. Triumful acestei dinastii a fost rodul activităţii a doi regi, Wenşi Wu.

Regele Wen a avut mai întâi titlul de şef al Ves­tului şi, în această calitate, i-a învins pe barbari şi i-a pedepsit pe cei vinovaţi. După aceea, a luat tronul şi a devenit Rege.

Fiul său, Wu, a fost un rege războinic, dar el s-a înarmat numai pentru a executa ordinul Cerului de a-l pedepsi pe Şiu-sin, fostul rege, care se purta cu mare cruzime fată de cele O Sută de Familii. Imediat ce I-a învins, „a lăsat armele şi şi-a inspectat fiefu­rile”.

Urmaşul său, C’eng, s-a luptat şi el contra par­tizanilor dinastiei Yin, pe care i-a învins, întărind di­nastia Ciu. Despre urmaşii lui se ştie doar că regele Ciao a murit neştiut de nimeni deoarece „Virtutea re­gală” slăbise. Ea şi-a recăpătat forţa în regele Mu, fiul lui Ciao, care s-a născut în mod miraculos. Era un erou cântat de poeţi, fiind protagonistul unui ro­man de aventuri. Este celebru şi prin călătoria pe care a făcut-o în Vestul îndepărtat; el a promulgat un Cod penal. Apoi, Virtutea a slăbit iar, la urmaşii săi, cărora „poeţii le-au adresat satire”.

Decadenţa s-a accentuat în timpul regelui Li, care a fost destul de slab la minte ca să adune bogăţii şi să încerce „să închidă gura poporului”; a trebuit să părăsească tronul în anul 841 Î.H. Până în anul 828 Î.H. puterea a fost în mâinile a doi miniştri. Când a murit Li, ei l-au încoronat pe Siuan (828-782 Î.H.). Acesta a făcut multe greşeli: el nu a arat pământul regal, a hotărât recensământul populaţiei, lucru interzis, şi a iubit prea mult plăcerile. Dar, apoi, s-a îndreptat pentru că s-a ruşinat şi şi-a mărturisit greşelile.

Unii cronicari spun că prin aceasta a reuşit să renască Virtutea celor din dinastia Ciu.

Alţi spun că a fost omorât cu săgeţi de fantoma uneia din victimele sale, după ce suferise o înfrângere chiar acolo unde nu vroise să are pămân­tul. Greşeala de a face recensământul populaţiei a fost plătită de fiul său, regele Yeu (781-771): a fost învins de barbari şi ucis. El fusese îndrăgostit de Pao-ţî, o femeie frumoasă şi iscusită, dar care era bârfitoare şi prin aceasta a atras nenorocirea. Pao-ţî se născuse din spuma unui dragon care a fecundat o fetiţă de şapte ani. Dragostea pe care i-a purtat-o regele Yeu a tulburat întreaga natură: muntele K’i s-a prăbuşit şi trei râuri au secat. Şi dacă regii din dinastia Ciu, a căror Virtute dispăruse, nu au fost to­tal eliminaţi, a fost din cauză că în acel moment nu a apărut în China nici un înţelept care să aibă geniul binefăcător al unui întemeietor de dinastie.

W71‘-

V*-:

EPOCA HEGEMONILOR SI A REGATELOR RĂZBOINICE

scrie Sî-ma Ţ’ien istoria perioadei următoare (se­colele IV-III) sub formă de monografii a senioriilor.

O parte dintre seniorii din această perioadă şi-a luat titlul de Rege. Dintre ei, unii au primit denumirea de Hegemoni, tradiţia rezervând, în mod obişnuit, acest nume pentru cinci personaje care au trăit în secolul VII, care au încercat să dea Chinei o nouă dinastie regală şi au jucat un rol important în epoca denumită a Regatelor războinice. Aceşti Hegemoni au încercat să înlocuiască dinastia Ciu, complet epuizată, acţionând ca protectori semirespectuoşi sau ca duşmani declaraţi ai casei regale.

itlul de Fiu al Cerului a fost păstrat de regii din dinastia Ciu aproape până la întemeierea Imperiului. Dar, timpul scurs între secolele VIII şi III s-a carac­terizat prin lupte de dobândire a supe­riorităţii între câteva state feudale (kuo). Istoria acelor timpuri este redată de analele senioriale. Sursa principală, pentru secolele VIII-V este Ci’uen ţ‘iu (Anale} din ţara Lu, patria lui Confucius, dar din păcate ea nu dă decât o listă de fapte. A fost completată cu trei comentarii: 1) Ţo ciuan, — cel mai important, bazat, fără îndoială, pe una sau mai multe cronici locale — povesteşte întâmplări care se referă la toate ţările chineze; 2) Kuoyu, este o culegere de contiones, studii aran­jate pe ţări; 3) Studiile Regatelor războinice în care

Cum se pot traduce titlurile senioriale chineze

Cuvântul hegemon^ se traduce prin doi ter­meni pe care istoricii chinezi îi folosesc frecvent. Pa, care înseamnă un senior cu un mare prestigiu şi cu mare putere, şi Po, care poate să însemne un senior cu o autoritate deosebită, dată de un Fiu al Cerului. Regele avea dreptul, prin tradiţie, de a da sau de a retrage titlurile senioriale. Aceste titluri în limba chineză erau: Kong, Hu, Po, 77, Nan şi sugerau ideea de putere virilă sau militară, în ţara lor, toţi seniorii erau desemnaţi cu termenul Kong (duce), dar la curtea regală, între ei existau trepte ierarhice

1)   conducător; cel care reprezintă forţa principală conducă­toare.

(în ordine Kong. Hu, Po, Ţî, Nan) care se traduc în mod obişnuit prin: duce, marchiz, conte, viconte, baron. Ducii şi marchizii formau categoria supe­rioară, iar ceilalţi categoria inferioară.

Cuvântul Po se mai folosea şi pentru a de­semna pe şefii (Fang-po = hegemon) însărcinaţi cu asigurarea ordinii într-o regiune a regatului (fang).

Acelaşi cuvânt (Po) era folosit şi pentru divinităţile masculine ca şi pentru desemnarea primului născut.

Regele făcea deosebire între seniorii care aveau acelaşi nume de familie cu el şi seniorii care purtau un nume diferit. Pe primii îi numea Fu (unchi după tată = părinţi), iar pe ceilalţi Kiu (unchi după mamă = socri), învestitura care conferea dreptul special de a face ordine într-o regiune (hegemonie) era acordată unui Po-fusau unui Po-kiu.

Cei Cinci Hegemoni din cinci ţări diferite

Regele P’ing (770-720 Î.H.), fiul regelui Yeu din dinastia Ciu a trebuit să-şi mute capitala la est pen­tru a scăpa de incursiunile barbarilor din vest. Sub domnia lui, casa regală a decăzut şi a slăbit şi mai mult.

Seniorii s-au folosit de puterea lor în această perioadă, pentru a-i asupri pe cei slabi. Ţările Ţ’i, Ci’u, Ţ’in şi Ţin s-au dezvoltat şi puterea în fiecare din ele era exercitată de cel care deţinea hegemonia

Divinitate—dinastia Ming

(Fang-po) în ţara sa. Ţ’i, Ci’u, Ţ’in şi Ţin sunt (împreună cu Song) ţările care au dat, fiecare, câte unul din cei Cinci Hegemoni tradiţionali.

Ducele Huan din Ţi (683-643Î.H.) este primul din cei Cinci Hegemoni, dar cel mai celebru este ducele Wen din Ţin (636-628Î.H.). Nimic nu a justifi­cat, însă, atribuirea hegemoniei celorlalţi trei prinţi. Ducele Siang din Song (650-637Î.H.) era un descen­dent al dinastiei Yin şi a ajuns într-un post prea mare pentru el, deoarece „Marea Fericire nu vine de două ori” în aceeaşi familie. Nici ducele Mu din Ţ’in (659-621Î.H.) şi nici regele Ciuang din Ci’u (613-591Î.H.) nu au avut merite deosebite. Mai târziu, ţara Ci’u a avut ocazia să întemeieze imperiul, dar nu a reuşit, şi acesta a fost întemeiat de ţara Ţ’in.

Hegemonii au fost prinţi care nu aveau decât în mică măsură geniul unui Rege întemeietor.

Cel căruia Cerul i-a deschis calea”

Cel mai celebru dintre ei, Wen din Ţin a trăit o viaţă aventuroasă înainte de a deveni Hegemon. Era fiul mai mic al seniorului, care I-a trimis la fron­tieră unde a fost iubit de cei care locuiau acolo. Pen­tru a scăpa de asasinii trimişi să-l omoare şi pentru a nu se revolta împotriva tatălui său, care nu-l iubea, s-a refugiat în ţara mamei lui, de origine barbară. El a refuzat, la moartea tatălui său, să ia puterea, deşi i s-a propus acest lucru, deoarece, neasistând la ceremoniile de doliu pentru tatăl său, nu credea că

are dreptul să-l înlocuiască. A preferat să viziteze cele mai puternice seniorii din acea vreme, ceea ce a dus la creşterea renumelui său.

Pe cei care-l insultau îi trata cu răbdare şi blândeţe. Odată, cerând de mâncare i s-a dat un bulgăre de pământ. Şi-a stăpânit mânia şi a primit bulgărele ca pe un omagiu.

Cei care erau încrezători în Virtutea sa puneau într-o farfurie cu orez, pe care i-o dădeau, o tăbliţă de jad, semn al puterii. El le trimitea înapoi tăbliţa, dar le rămânea recunoscător.

în Ţ’i a fost foarte bine primit şi acolo a cunos­cut o femeie, alături de care a vrut să trăiască şi să moară, dar noua lui soţie, preocupată de gloria lui, i-a cerut să-şi continue drumul.

în Ci’u, deşi în pericol, a refuzat să facă promisiuni care puteau dăuna ţării sale. Prinţul din Ci’u care presimţea în el un rival, nu s-a putut hotărî să-l omoare.

Peste tot se spunea, vorbind de Wen: „Nimeni nu se poate atinge de cel căruia^Cerul i-a deschis calea!”. El era urmat de mai mulţi înţelepţi care-l slu­jeau cu credinţă. Unul din ei, pentru a-l hrăni pe Wen, şi-a tăiat o bucată din carnea lui: el credea că prinţul era omul Cerului care-i deschisese calea.

în sfârşit, Wen s-a dus în Ţin unde i s-au oferit cinci femei. Armatele din Ţin l-au dus în Ţin unde a obţinut tronul. Apoi a primit titlul de Hegemon, dar nu s-a îngâmfat şi a spus suspinând ca un om îngri­jorat: „Am învăţat că numai un înţelept poate să rămână calm după o victorie pe câmpul de luptă.”

Cu toate că a fost victorios în război, a meritat

mai mult să fie numit Wen (civilizatorul), decât Wu (războinicul).

Si totuşi, Cerul nu i-a dat Virtutea completă a unui întemeietor, deoarece avea în suflet trufia care îl împiedica pe om să se ridice cu adevărat. Un exemplu este edificator: ducele Wen a pus să se facă un tunel subteran pentru mormântul său, privi­legiu acordat doar regilor!

Celţii – o civilizaţie originală

in Limba romana by

druid

PRIETENII CĂRŢII CP 58-47 BUCUREŞTI ISBN 973-573- 124-X

ană nu demult, strămoşii francezilor cre­deau că se trag din franci, pe care cu greu îi distingeau de gali. Cine erau francii? Descendenţii troienilor care scăpaseră de dezastrul ce le lovise oraşul…

A fost o mare surpriză când, pe vre­mea Iluminismului, un istoric intrepid a îndrăznit să sugereze că francii erau teutonii care subju­gaseră Galia.

A trebuit să mai treacă un secol pentru ca trecutul, plin de teorii fanteziste şi contradictorii, să fie clarificat de un savant, Fustei de Coulanges, pe baza unor informaţii verificabile.

Astăzi, francezii ştiu că prima schiţă a Franţei a fost Galia independentă, de civilizaţie celtică. Dar, deseori, nu ştiu nimic mai mult şi nu bănuiesc că Galia n-a fost decât o faţetă, în timp şi în spaţiu, a unui ansamblu mai vast:

CIVILIZAŢII DISPĂRUTE

Celţia. De fapt, celţii şi galii erau încarnarea unei aceleiaşi identităţi, căreia romanii i-au dat numele de Gallia, de unde şi numele francez de „Gaule”. Din civilizaţia celtică, de originalitate unică chiar şi în vremea ei, şi cu un farmec straniu ce fascinează încă multe spirite, francezii nu reţin altceva decât tabloul convenţional al druidului în rochie albă, care culege vâscul dintr-un stejar, cu o seceră de aur.

Scopul acestei cărţi este să expună succint, fără pretenţii ştiinţifice sau literare, ceea ce a fost realmente această civilizaţie. Nu-i vom atenua nici o trăsătură şi nu vom cenzura nici un citat. Ea ne va apărea în paginile ce urmează în candida ei amoralitate şi întreaga ei autentici­tate.

1.

în căutarea celţilor

ntâi de toate trebuie să înfruntăm cuvântul «civilizaţie» luat ca atare. Există tot soiul de civilizaţii, foarte diferite de a noastră, cărora le acordăm aleatoriu epitetele de primitive sau barbare, lată, de pildă, civilizaţia Maya, ale cărei monumente imense şi calendare astro­nomice le admirăm atât, nu cunoştea roata, în timp ce noi nu suntem capabili să ne imaginăm un început de civilizaţie fără o căruţă sau o roabă. Ei bine, celţii n-aveau palate, în schimb cunoşteau deja roata. Chiar ei au fost primii care au avut ideea să îi ataşeze nişte piese din fier, făcând astfel prima maşină de arat. Tot ei au oferit în dar romanilor un petotritum, carul lor cu patru roţi.

Oameni care nu vedeau nimic ca noi

Şi totuşi civilizaţia celtică nu înseamnă doar atât. Când începem s-o studiem, pătrundem într-o lume com­plet străină. Facem un salt în necunoscut, între ea şi noi există urmele culturii greco-latine şi ale impregnării creştine Vechii celţi erau oameni care nu vedeau nimic ca noi. Dacă unui contemporan de-al nostru i-ar veni ideea să propună Administraţiei un model de monedă în stil galic, putem paria că va fi considerat bolnav mental.

Celţii, «pre-oameni de ştiinţă» cum erau, nu aveau aceeaşi viziune asupra cunoaşterii pe care o avem noi. în ochii noştri importantă este doar cunoaşterea obiectivă care se confundă cu achiziţiile ştiinţei. Pe noi ne intere­sează «cum?». Pe ei îi interesa «de ce?». Pentru ei nu era important să stăpânească forţele naturii, să ţină Pământul „în frâu”, ci să pătrundă din plin în misterul destinului umanităţii şi să se lase îmbătaţi de ei.

De aici decurge un stil de viată, o artă, o literatură şi o istorie în acelaşi timp captivante şi patetice. Cum au făcut-o şi alţii înaintea noastră, vom încerca să ne facem o idee pe care să o prezentăm cititorilor, apelând la efor­tul de înţelegere pe care îl necesită un subiect atât de neobişnuit.

Cunoştinţele noastre au făcut progrese

Acum un secol nimeni n-ar fi putut imagina sau scrie o carte pe tema aceasta. Nu se ştia despre celţi decât ceea ce spuseseră grecii şi romanii care nu îi cunoşteau întotdeauna direct, ci de multe ori doar prin prisma războaielor purtate cu ei, E ca şi cum i-am întreba pe armeni ce fel de oameni sunt turcii, iar pe indienii

Siouxcare sunt calităţile americanilor.

De atunci, cunoştinţele noastre au progresat. Am adus la lumină arta statuilor religioase galice din epoca romană, am avut revelaţia civilizaţiei de la Tene (nume dat civilizaţiei celtice din timpurile Galiei independente, după locurile unde au fost făcute principalele descoperiri, în Elveţia). Şi, în sfârşit, am avut ecouri ale impresionan­tei literaturi irlandeze şi galeze din Evul Mediu, reflectare directă a civilizaţiei pe care o studiem.

Dispunem de numeroase criterii de apreciere, dar care nu înlocuiesc întotdeauna absenţa documentelor scrise. Celţii nu scriau despre tot ce ţinea de spiritualitate. Nu erau singurii care gândeau că sentimentul religios sau poetic, sau mai degrabă poetico religios, era mult prea legat de intimitatea omului pentru a putea fi imortalizat în scris. Ei notau pe tăbliţe, în caractere greceşti, socoteala căruţelor şi a vitelor, dar nu şi visele care le umpleau nopţile.

Dintr-o mie de manuscrise doar trei duzini publicate

La celălalt capăt al teritoriilor indo-europene, în In­dii, celebrele Veda fuseseră transmise pe cale orală până în secolul ai VINea. Celţii independenţi au început să-şi scrie poveştile fabuloase prin secolul al Vl-lea, adică aproximativ în aceeaşi perioadă. Primele manuscrise s-au pierdut. Nu posedăm decât copii mai recente. Dar, din manuscrisele cunoscute, în număr de o mie, doar două sau trei duzini au fost traduse şi publicate. Să nu ne facem sânge rău. Dintre nenumăratele tablete în carac­tere cuneiforme exhumate în Mesopotamia între 1888 şi

1900, marea majoritate a rămas încă nedescifrată — operaţiune migăloasă, dar cu roade savuroase.

Dar această savoare nu exclude dificultăţile de in­terpretare. Călugării irlandezi care au lăsat în scris saga-urile lor în bibliotecile (Scriptoriâ) mănăstirilor au ştiut să elimine referirile prea clare la zei şi la credinţele păgâne. Trebuie să ştii să citeşti printre linii şi să scapi de cap­canele «evhemerizaţiei»1) care face dintr-un popor mitic o migraţie istorică sau dintr-un zeu strălucitor un erou dotat cu puteri magice.

Trebuie admis, o dată pentru totdeauna, că vizi­unea celţilor asupra lumii exclude noţiunile de categorie şi de specializare. Olimpul celtic este ambiguu. Arta celtică, de asemenea. Societatea, morala, caracterul celţilor prezintă faţete contradictorii. Civilizaţia celtică scapă definiţiilor tranşante pentru că este o sumă de con­traste, dar şi pentru că este o civilizaţie fragmentată — unica formulă socială şi geografică ce permite înflorirea fără oprelişti a individualismului. Dar atenţie! un individu­alism ambiguu şi el şi care nu trebuie să dea naştere la confuzii, pentru că este foarte strâns legat de cadrul im­permeabil al familiei — vom vedea despre ce familie mare este vorba — şi al societăţii şi pentru că este in­separabil de respectul necondiţionat al tradiţiei şi al devoţiunii faţă de semeni.

Cu mult timp în urmă normanzii au scos la lumină legenda regelui Arthur şi au arătat-o lumii întregi după ce au savurat-o. Romanele bretone au fost sufletul cavaleri­lor. Spre sfârşitul Romantismului fantomele din legendele celtice au bântuit imaginaţiile. Astăzi, imaginea acestei societăţi uitate — şi, vai!, cât de renegate — are oare

1)   Evhemer – filozof grec din secolul dimensiune sacră istoriei si eroilor.

î.H., care a redat o

puterea să înnoiască modul nostru de-a vedea lucrurile şi poate, oare, să deschidă drumuri noi elanurilor care dor­mitează în noi?

La început celtomania face furori

în 1757 un poet englez a scris o lucrare care avea să devină celebră, lată subiectul: cel din urmă bard galez îl blestemă, de pe vârful unei stânci, pe regele saxon vic­torios:

«…Atunci apăru un bard, cu privirea pierdută, înveşmântat în hainele lugubre ale nenorocului. Barba-i hirsută şi păru-i albit fluturau ca un meteor în voia atmos­ferei tulburi. Aprins de focul profeţiei, îşi luă lira…»

Pe tonul acesta începe marea aventură literară a lui Ossian, publicat de Mac Pherson între 1760 şi 1765. Aceste poeme despre care autorul pretinde că ar fi traducerile baladelor galice culese pe platourile Scoţiei, nu au decât numele celtic, în ele se exprimă marele avânt romantic, într-un decor de torente şi de fulgere. Prin ele instinctul, prea îndelungat constrâns de regulile clasicis­mului, poate în sfârşit să iasă la suprafaţă. Succesul lui Ossian este mondial. Până şi Napoleon îl ia cu el pe in­sula Sainte-Helene. Tradus în toate limbile, el este întru­parea unui celtism-marionetă ce contribuie la atragerea atenţiei asupra originilor etnice ale poporului francez.

Amatorii de celtism, cu nimic mai presus ca înain­taşii lor, perpetuează vechile confuzii. Trebuie să cităm fraza Iui Malo Corret de la Tour d’Auvergne, originar din Carhaix, frază extrasă din lucrarea sa Origini galice, în care autorul se arată lingvist depăşit şi războinic intrepid.

«Mai multe imnuri galice… sunt cuprinse într-un poern ers, numit Edda… Acest monument runic… este cel

care ne poate arunca o lumină asupra celţilor». Ignora în mod vizibil că «ers» desemnează dialectul gaelic din Scoţia, că Edda este o culegere de legende scandinave şi că runele constituiau vechiul alfabet germanic…

La acea vreme, tot ce era antic şi barbar, păros, de­lirant şi nordic era «celt». Celţii apar peste tot. Jeanne Becu citeşte în Mercure idila lui Cleomir şi Dalia, «nuvelă galică» şi. când devine contesă du Barry se interesează de Druizii, «tragedie galică», în formele cele mai variate, elucubraţii literare, erudiţie aproximativă, reverii specula­tive sau sisteme concepute de maniaci, celtomania face furori. Progresele studiilor asupra celţilor vor ajunge să-i diminueze autoritatea de care se bucură pe nedrept, dar nu într-atât încât să cadă în uitare. Vor rămâne câţiva visători incorijibili care vor găsi în celtism, datorită am­biguităţilor sale, un teren de elecţie pentru a-şi exersa fantezia. Celtismul-kitsch se bucură chiar de un succes permanent de librărie.

Apoi pământul îşi dezvăluie primele secrete

Pe la jumătatea secolului al XlX-lea a apărut ipo­teza că printre pietrele vechi dezgropate accidental prin diverse locuri s-ar putea găsi informaţii serioase despre trecut. O parte din descoperirile făcute atunci, ca cele două busturi ale zeilor de la Roquepertuse sau fundaţiile templului zeiţei Seine, la izvoarele fluviului, au fost fără vi­itor: enigmele pe care le reprezentau nu interesau pe ni­meni, încercările de descifrare a inscripţiilor funerare din Gaiia romană pe care nici o limbă nu le putea explica în întregime au aţâţat curiozitatea savanţilor. Mirarea lor a fost fără limite când au trebuit sa accepte evidenţa; acele

cuvinte stranii erau celtice!

în 1846, Botta dezgropa ruinele de la Ninive (despre care nu se ştia altceva decât ceea ce scria în Biblie) şi, cu aceeaşi ocazie, dezgropa întreaga civilizaţie asiriană. în acelaşi an, Ramsauer explora necropola de la Hallstatt în Salzkammergutul austriac, descoperind 993 de morminte din epoca fierului şi un tablou complet al stadiului de civilizaţie pe care îl atinseseră celţii la locul lor de origine, la nord de Alpi, între 900 şi 500 înainte de Christos. Despre acest lucru se vorbeşte puţin în Franţa, în 1860, Napoleon III a dispus să se facă săpături în Ale-sia, mai mult ca să clarifice unele aspecte ale campaniei lui Cezar în Galia decât ca să se informeze despre poporul pe care Cezar îl învinsese.

De la La Tene la Gundestrup

De abia în 1874 s-a hotărât asanarea ţinuturilor La Tene, acolo unde cu 17 ani în urmă se găsiseră primele piese arheologice, cărora nu li s-a acordat prea multă atenţie. Cercetările vor continua până în 1907, Se vor descoperi arme, ustensile, obiecte de artă, toate arătând progresele realizate de celţi în toate domeniile, de-a lun­gul cejei de-a doua civilizaţii a fierului.

în 1877, o descoperire asemănătoare a fost cea a fortăreţe! de la Stradonitz, în Boemia, care a adus proba concretă a unităţii civilizaţiei celtice din Galia şi din Europa Centrală. Săpăturile din Marzabotto, în Italia, au adus aceeaşi dovadă în ceea ce-i priveşte pe galii cisai-pini: alături de inevitabilele obiecte etrusce, mormintele adăposteau şi întreaga panoplie de război de la Tene.

Anul 1891 a fost marcat de descoperirea întâmplătoare într-o mlaştină din Jutiand a vasului de

bronz zis de Gundestrup, ornat cu figuri şi scene mi­tologice, ale cărui asemănări cu iconografia religioasă galică erau atât de evidente încât s-a renunţat la ideea de a atribui acest obiect sciţilor.

Descoperiri foarte importante în Franţa

La Roquepertuse, Gerin-Ricard aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul Marii Conflagraţii pentru a relua, în 1919, săpăturile care vor permite stabilirea celtismului evident ai galilor ce locuiau în zona Marsilie! în secolul al ll-lea înainte de Christos. Monumentele scoase la iveală în aceeaşi regiune în anii următori îi vor permite lui F. Benoit să descopere arta plastică galică.

La Graufesenque, în Aquitania, o altă mare surpriză în 1923. Se descoperă însemnări ale galilor olari datate la un secol după cucerirea de către romani: sunt împânzite de cuvinte celtice, dovadă a supravieţuirii limbii. Bineînţeles că s-au găsit şi «savanţi» care să identifice limba olarilor cu o limbă jumătate sumeriană, jumătate egipteană. Lucru ridicol, neputându-se tăgădui că petuar (ios) sau pinpetos corespund vechilor cuvinte bretone petuar şl pimpet(«a\ patrulea» şi «al cincilea»).

Un manuscris din secolul al XV-lea dintr-o colecţie particulară irlandeză a furnizat în 1930 două tratate ju­ridice datând din secolul VI era noastră şi vorbind despre obligativitatea acordării de ajutor persoanelor bolnave, în fapt un precursor al asigurărilor sociale.

Descoperirile continuă după război. F. Benoit descoperă, la Entremont, capitala Salyenilor, un prim exemplu jde oraş autentic galic denotând un concept ur­banistic, în 1958 se fac legături între diverse documente arheologice care dovedesc existenţa în Galia romană a

unei maşini de strâns recolta cu tracţiune animală.

în sfârşit, în 1971, la Dineault, în Cornouaille armori-cană, se găseşte într-un dulap o admirabilă statuetă a zeiţei Brigitte, aflată acolo de 50 de ani. Astfel se confirmă descoperirile de la Entremont — în perioada cuceririi ro­mane arta galică în ansamblul ei evolua spre o expresie plastică, spre deosebire de arta insulară celtică; aceasta avea să rămână ideografică, simbolistică şi decorativă până la dispariţia sa în secolul al Xll-lea.

Pionierii geniali ai celtologiei

Datorăm progresului spiritului ştiinţific din cursul se­colului al XlX-lea — care n-a fost doar un secol «stupid» — dizgraţia în care au căzut irevocabil celtomania şi efor­turile pionierilor celtologiei. încetul cu încetul aceşti pionieri ne-au pus în posesia moştenirii etnice franceze. Primul dintre ei a fost probabil Adelung, la sfârşitul se­colului al XVIII-lea, care a făcut unele greşeli datorită lacunelor documentării sale, dar a avut meritul de a stabili o clasificare exactă a limbilor celtice vii în două grupe: pe de o parte irlandeza şi scoţiană, iar pe de altă parte galeza, comica şi bretona. Şi totuşi este încă marea epocă a etimologiilor la prima vedere. Le Brigant credea că toate limbile de pe glob derivau din bretona vorbită de Adam şi Eva în paradisul terestru. Cuvintele franceze chaîne şi p/vxerau considerate în mod eronat ca prove­nind din cele bretone chadenn şi priz. Este curios faptul că dicţionarul comparat al limbilor celtice publicat de Lhwyd la începutul aceluiaşi secol nu impresionase pe nimeni, cu toate că indica o direcţie bună în cercetare.

Dar, un secol mai târziu, ideile lui Prichard şi gramatica comparată a lui Bopp au stimulat imaginaţia lui

Gaspar Zeuss a cărui Grammatica celtica, apărută în 1853, a constituit fundamentul studiilor filologice celtice moderne.

LIMBA BRETONA I-A FOST DATĂ DE CĂTRE DUMNEZEU LUI JAPHET…

«Celtica, sau bretona, este o limbă-mamă… Dovada acestui adevăr este că ea i-a fost dată de Dumnezeu lui Japhet… şi nu inventată sau întocmită de oameni. Ea îşi trage toate cuvintele dintr-un fond propriu… Gomer, fiul cel mare al patriarhului Japhet, a transmis-o descendenţilor lui, gomarienii, din care se trag celţii sau galii, după cum spun Callinaque, Joseph în cartea sa Antiquites Judaiques, şi, mai târziu, Eustache d’Antioche, marele sfânt Jerome, sfântul Isidor de Sevilla, cosmograful Merula şi încă alţii…

Este adevărat că înainte de a se numi limba celtică… ea a fost întâi în Asia limba gomarienilor sau gomarlţilor apoi a saques-ilor sau saces-ilor care au cotropit ţinuturile Parthei. în a! treilea rând ea s-a numit limba Titanilor (nume pe care şi l-au dat chiar ei pentru a se face temuţi şi res­pectaţi de celelalte popoare) în Cappadoria, Frigia, Grecia, Trădaşi insula Creta… unde cinci sau şase generaţii ale acestor Titani au domnit timp de 300 de ani pe vremea… lui Abraharn şi a altor patriarhi şi unde erau numiţi şi celţi, gali, galatei, termeni sinonimi care semnifică toţi războinici puternici, valoroşi…

Ca şi ceilalţi cuceritori ei au introdus legile, obiceiurile şi limba lor. Şi astfel în greacă, teu­tonă sau germană şi în celelalte limbi europene

‘-%

se găseşte o infinitate de cuvinte celtice care sunt mult mai simple decât ale lor, pentru că marea majoritate nu au decât o silabă, pe când ale grecilor şi latinilor care derivă din ele sunt de câte două… Şi este o regulă generală în mai toate limbile: cuvintele cele mai lungi provin din cuvinte scurte şi simple care sunt chiar rădăcinile lor primitive…»

  1. F. Gregoire, prefaţă la Dicţionar francez-celtic. 1732

Cazul acestui universitar este cel al unui geniu care irumpe într-o ramură a ştiinţei şi care. dintr-o singură lovi­tură, o reînnoieşte şi o aduce pe culmile perfecţiunii. Pen­tru că, dacă de o sută douăzeci de ani se aflaseră multe despre limbile celtice pentru că se strânseseră o groază de informaţii pe care savantul german nu le poseda, nici una din concluziile sale nu a fost contestată. Rămâne un motiv de uimire pentru cei ce cunosc complexitatea şi dificultatea unui asemenea tip de studiu, cum acest pro­fesor a reuşit, în intervalul dintre cursurile pe care le preda la liceul din Bamberg, să înveţe singur şi în pro­funzime cinci limbi celtice, să le înţeleagă mecanismul, să asimileze fonologia, să reconstituie evoluţia lor, să desci­freze milioane de texte fără să greşească sau să dera­peze.

Progrese pe toate planurile

Studiile despre celţi sunt începute. Un alt german cu spirit pătrunzător, Kuno Meyer. îl întâlneşte pe teren pe marele d’Arbois de Jubainville. Le datorăm traducerea

şi ilustrarea sapa-urilor care au rupt voalul ignoranţei noastre în domeniul lumii celtice păgâne. Celţii înşişi sunt scoşi din amorţeala lor. După precursorul Whitley Stokes, Eoin MacNeill şi Douglas Hyde reînvie trecutul Irlandei, în Ţara Galilor — John Rhys, în Bretania — Joseph Loth studiază comorile necunoscute ale literaturii bretone. Surprizele nu vor înceta, în 1964, un celtolog breton, Leon Fleuriot, publică o culegere explicativă în bretona veche, culegere ce redă ramurii celtice contemporane gloria trecutului său şi oferă cheia limbii celtice populare din protoistorie.

Studiile celtice avansează pe toate fronturile. Romilly Allen, în 1910, face cunoscută bogăţia artei celtice luată ca întreg, de la producţiile de la Tene până la cele din Irlanda şi Scoţia medievală. Joseph Dechelette începe, în acelaşi an, publicarea unui monumental tratat de arheologie celtică, intitulat cu modestie «manual». De atunci acest tratat de referinţă a rămas de neînlocuit, în ciuda jioilor descoperiri.

în zilele noastre, specialiştii bretoni, irlandezi, scoţieni şi galezi sunt numeroşi; ei au preluat ştafeta de la francezii, germanii şi scandinavii care i-au precedat.

Galii chemaţi în ajutorul Franţei

înfrângerile îi pun pe oameni în faţa unor examene de conştiinţă. După 1871, Fustei de Coulanges a publicat cartea sa Instituţiile vechii Frânte, într-o tradiţie franceză ce datează din Galia romană, în reacţie împotriva tradiţiei contrare a predominanţei elementului franc. Treizeci de ani mai târziu, Camille Jullian publica Istoria Galiei. între cele două apariţii începuse înflorirea arheologiei preisto­rice şi a sociologiei comparate. Sentimentul patriotic

înflăcărat era acelaşi. Prestigiului ştiinţei germane şi a victoriilor germane al căror merit părea că ţine de o supe­rioritate rasială, era bine să i se opună perfecţiunea sevei franceze; iar mitului celtic ce! germanic.

Camille Jullian era un meridional din Cevennes, ne­gricios, care nu semăna cu imaginea pe care o avem despre galii legendari. El a devenit ridicătorul în slăvi al unei epopei galice sub un şef naţional inspirat: Vercinge-torix. Şi tot el a fost cel care a adus în sufletul multor com­patrioţi nostalgia celtismului. Partea cea mai contestată a operei iui este ipoteza sa, devenită rapid certitudine, a ex­istenţei între Pirinei şi Rin, înainte de sosirea celţilor, a unei populaţii «ligure» pe care aceştia ar fi asimilat-o. Şi n-ar trebui să ne mirăm când Jullian o descrie împru-mutându-i din propriile-i trăsături.

Pentru francezi Istoria Galiei, care rămâne preţioasă pentru documentaţia ei fabuloasă, prezintă vi­ciul de a atribui membrilor unei societăţi de tip tribal naţionalismul visceral al popoarelor contemporane. Vom avea ocazia pe parcursul acestei cărţi să dezvoltăm acest subiect.

Această orientare a lui Jullian explică de ce nu i-a inclus pe celţii insulari în optica sa. Considerând că celtii proveneau din diverse locuri şi ajunseseră să formeze o unitate, ipoteza apariţiei unui naţionalism distinct într-o singură parte a ţinutului celtic era pur arbitrară. Ea explică şi de ce Jullian aderase la opinia lui Albert Grenier: «Avem dreptul, pentru a descrie civilizaţia celţilor dinainte de epoca romană, să utilizăm informaţii pe care ni le furnizează societatea celtică, literatura britano-celtică din Evul Mediu? Istoricii spun că nu.»

Ar trebui precizat «Istoricii care nu au studiat vechea Irlandă». Cei care au făcut-o spun că da.

Şi totuşi Jullian a dat studiilor istorice o profunzime

 

pe care n-o avuseseră înainte.

«Defrişarea unei mari păduri, spune el, asanarea unei mlaştini întinse, au aproape tot atâta însemnătate în destinul societăţilor ca şi o revoluţie politică sau o capo­doperă literară… Răspândirea unei culturi, construirea unui drum lung, formarea unei capitale, duc la consecinţe la fel de durabile ca cele ale unui război sau ale unei legi».

Cele patru surse de cunoaştere

Timp de aproape două mii de ani, lumea civilizată n-a ştiut despre celţi decât ceea ce scriseseră despre ei scriitorii din Antichitate. Se pot observa multe rezerve din partea acestor autori. Şi totuşi aceste dovezi păstrează o valoare informativă, dacă nu pentru ceea ce erau celţii în realitate, atunci măcar pentru ceea ce gândeau contem­poranii lor despre ei.

A doua sursă este arheologia monumentelor: urme sau resturi de locuinţe, de fortăreţe, de drumuri, de por­turi, de ateliere, ustensile şi obiecte diverse.

A treia este iconografia: arta de la Tene sub toate aspectele ei, inclusiv prelungirea ei tardivă în insulele bri­tanice; sculptura preromană până la ultimele ei realizări; sculptura celtico-romană care din punct de vedere celtic este o artă degenerată; numismatica galică ce este o pură splendoare.

A patra sursă este literatura insulară, la început ir­landeză, în care miturile tradiţionale apar în integritatea lor. apoi cea «bretonă» («galez» este un cuvânt apărut mai târziu, prea limitat după părerea noastră pentru a cuprinde un fenomen istoric şi geografic atât de întins), pe aceasta din urmă cenzura creştină exploatând-o

profund.

Am putea, fără a ezita, să adăugăm o a cincea sursă, care este folclorul actual al ţărilor celtice moderne: Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Bretania, precum şi a două ţinuturi mai puţin întinse: Cornwall şi insula Mân.

Acest folclor, care a fost foarte conservator până în prezent, a vehiculat numeroase elemente de civilizaţie pe care, altfel, nu le-am fi cunoscut: muzică, dansuri, cântece, sporturi, legende şi credinţe populare, vechi obiceiuri.

A cincea sursă: limba

Luate izolat, fiecare din aceste surse nu ne furnizează decât informaţii fragmentare sau neclare. Dar ele se completează şi se luminează reciproc, după cum vom vedea în continuare.

în sfârşit, există limba. Ea ar putea fi considerată şi o sursă de indicaţii preţioase despre societatea celtică, idealurile ei şi idiosincrazia ei. Multitudinea de nume pro­prii în a căror construcţie intră cuvântul epos «cal», arată importanţa acordată acestui animal, fie în viaţa eco­nomică, fie în război, fie în mitologie. Este unul din cazurile în care literatura insulară ne poate indica, folo­sind un lux de amănunte, rolul jucat de cai în ţările celtice. Unele reprezentări iconografice sugerează valorile sim­bolice care-i puteau fi atribuite. Vocabularul este el însuşi foarte instructiv. Prezenţa anumitor cuvinte abstracte sau de specialitate spune multe despre legi şi obiceiuri.

Adevărul este că dacă ştim să exploatăm aceste di­verse mărturii şi dacă ţinem cont şi de condiţiile în care au fost descoperite, suntem amplu informaţi despre acest

vVf1′ Wfe^.î

subiect. Toi atât cât putem fi despre oricare alt popor al lumii dintr-o epocă ce corespunde aceluiaşi tip de civi­lizaţie.

Să le mulţumim grecilor pentru că au fost vorbăreţi

Fenicienii au fost primii care au frecventat insulele Cassiteride — a se citi Britanice — cu câteva secole înainte de greci, ca să aducă de acolo cositorul al cărui comerţ î! monopolizaseră. Ei scriau. Suntem îndreptăţiţi să credem că alfabetul lor este la originea tuturor alfa­betelor occidentale. Şi cu toate acestea ei nu au povestit nimic despre călătoriile lor nordice. Nu erau vorbăreţi. Din fericire, grecii, succesorii lor, erau.

Hecatus din Milet, în secolul al Vl-lea înainte de Christos, a situat ţinuturile hiperboreenilor la nord de Alpi, fapt confirmat de arheologie. Herodot, un secol mai târ­ziu, pretinde că celţii se întindeau până la Pirinei şi descoperă prezenţa lor în vestul peninsulei Iberice. Constatăm că făcuseră ceva drum.

Analele preoţilor romani ne arată că galii ieşiseră victorioşi la Allia în 390 înainte de Christos. Heraclit din Pont preia acest zvon şi este de părere că Roma, «oraş grecesc», a fost cucerită de o armată de hiperboreeni. Maestrul său Aristotel ştie mai multe decât el; el numea celţii Kettoi şi avea o idee mai clară despre ţinuturile în care erau răspândiţi; ceea ce nu-l împiedică însă să enunţe prostii la adresa lor, ca de pildă că nu acceptă gu­vernarea femeilor şi că sunt pederaşti. Dar spune.de ase­menea, că sunt războinici, că-i scaldă pe noii-născuţi în apa rece ca gheaţa a râurilor şi că-i îmbracă foarte sumar. Le atribuie pretenţia de a nu le fi teamă nici de cutremure,

nici de torente. Un detaliu l-a impresionat pe marele filosof: în Celţia, măgarii nu pot supravieţui: este mult

prea frig!

Ephore, care scria pe la sfârşitul secolului al IV-lea

înainte de Christos, ne învaţă că celţii îi pedepseau cu o amendă pe tinerii prea graşi, atunci când centura lor depăşea circumferinţa admisă. De la el am aflat că celţii ajunseseră până în Ţările de Jos şi că nu le era frică de nimic.

Călătoria marsiliezului Pytheas în Celţia

Este şi epoca în care un grec din Marsilia, Pytheas, întreprinde o călătorie îndrăzneaţă dincolo de Gibraltar, către oceanele misterioase despre care se credea că sunt pline de monştri marini şi acoperite de gheaţă. El voia să ştie de unde venea cositorul atât de necesar fa­bricării bronzului şi chihlimbarul foarte apreciat pe piaţa oraşului lui.

El trece de coloanele lui Hercule, se îndreaptă spre nord, recunoaşte ţărmurile armoricane, apoi pe cele ale insulelor «Pretanice» unde dă peste minele de cositor pe care le căuta, în Cornwall, o ia un drum mai îndrăzneţ prin Marea Nordului, până aproape de Thule, se întoarce prin Marea Irlandei şi calculează că a parcurs douăzeci de mii de stadii, adică trei mii cinci sute patruzeci de kilometri. Notează că «pretanicii» sortează grâul în hambare şi beau hidromel. Este cu siguranţă adevărat pentru că ei continuă s-o facă şi în zilele noastre.

Pytheas are spiritul marilor descoperitori. Es­timează că nu ştie încă destule. Indiferent la plângerile marinarilor epuizaţi, reia drumul spre canalul Mânecii şi merge pe malurile continentului până la Elba, apoi până

vorbi mai târziu, nu-i fac pe toţi cercetătorii să-şi schimbe părerile, şi universitarul J. Arnal, în lucrările sale foarte interesante privind Dolmenele din depar­tamentul Herault (1963), scrie:

„Au fost avansate mai multe ipoteze. Aceea a lui V. Gordon-Childe mi se pare cea mai temeinică. El vede în megalitism o religie adusă din Orientul a-propiat, la fel cum s-a întâmplat cu creştinismul în epoca romană.::

Dezacorduri şi ipoteze tuiburi

încă de la sfârşitul secolului XIX anumiţi autori au ţost de acord cu schema orientală. Un loc deose-Djt îl ocupa scoţianul James Fergusson cu lucrarea nude stone monuments in all countries, their age and uses, apărută în anul 1872 şi tradusă în limba îranceza de abatele Hamard în anul 1873, sub titlul Monumentele megalitice din toate ţările. Această lu­crare, prima consacrată megalitismului din întreaga lume, este încă luată drept referinţă. „De la cartea lui rergusson — scrie Fernand Niel — ale cărui concluzii sunt de altfel discutabile, nu cunoaştem altă

S Snte2ă aSU                    monumente

Fergusson, despre care vom mai vorbi, refuză

atât schema celtică, cât şi cea orientală. Pentru el. aceste monumente din piatră sunt recente şi datează din primele milenii ale erei noastre, în special monu­mentele britanice de la Stonehenge şi Avebury sau cel irlandez de la New Grange. Despre camera de la Maeshowe, din Scoţia, el scrie că ar fi greu s-o con­siderăm dintr-o epocă anterioară secolului X. Câmpu­rile de menhire de la Kongsbacka, din Suedia, se leagă de „bătăliile care s-au dat între secolele V şi XII.”

El scrie de asemenea: „în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, nu avem nici un motiv să pre­supunem că dolmenele spaniole ar fi anterioare erei actuale; ştim însă, că dolmenele din Cangas de Onis şi de la Arrichinaga au fost venerate până în secolul VIII, poate chiar până în secolul X; dacă au fost vene­rate, este posibil să fi şi fost ridicate în acsa epocă.:!

Printre t jorii.e pe care le-arn numi „tulburi”, în­trucât nu se bazează pe nimic prdcisi o cităm pe aceea a iui Anure de Parriagua, care în lucrarea sa, intitulată Poporul dolmenelor (Pc.r;s, 1897), situează originea celtică a constructorilor de megaliţi tocmai în India. El susţine că perioada dolmenică s-ar afla cu 15 000, poate 18 000 de ani înainte de era noastră, epocă în care „poporul dolmenelor” ar fi pornit din In­dia spre Occident. Rasa celtă, cu piele neagră, ar fi devenit treptat, „mai puţin neagră, ca urmare a in­fluentelor mediului şi ale climei” (sic!); ea ar fi invadat sudul şi nordul Europei, ajungând în Africa de nord, Portugalia, Anglia, Belgia şi Suedia.

i-a denigrat pe gali. Deci trebuie citit cu precauţie.

Timagene, în schimb, se află la polul opus. Cu certi­tudine el a cunoscut literatura mitologică şi poemele epice ale galilor, de a căror existenţă fără ajutorul lui noi nu am şti. El ne povesteşte cum, cu trei secole înainte de intervenţia romană, Celţia era ca un imperiu ce stăpânea o treime din Europa. Ne spune cum Ambigat, regele su­prem, văzându-şi poporul suferind din pricina su-prapopulaţiei, i-a însărcinat pe cei doi nepoţi Bellovese «cel care ştie să omoare» şi Segovese «cel care ştie să învingă» să-şi ia cu ei oamenii în căutare de noi ţinuturi. Soarta I-a condus pe primul spre Italia, iar pe al doilea spre Boemia. Timagene, ca şi Titus-Livius, comite greşeli enorme de cronologie, uşor de rectificat prin metode comparative.

Titus-Livius a fost într-un fel un Michelet roman. O seamă de pagini din povestirile sale «istorice» de­naturează faptele spre marea glorie a Romei. Polyb face dreptate, domolind lăudăroşeniile colegului său.

Galul Trogue Pompei serveşte drept interpret unuia dintre locotenenţii lui Cezar în bătălia de la Tongres împotriva eburonilor. El contrazice afirmaţiile celor pentru care belgienii erau germanici şi nu vorbeau aceeaşi limbă cu celţii Pomponius Mela ne informează despre per­secuţiile de pe vremea lui Tiberius ale căror victime au fost druizii.

Mai există şi alţi autori care lasă în scrierile lor in­formaţii interesante despre celţi. Niciuna n-a fost negli­jată, tocmai pentru a se face un tablou complet al civilizaţiei lor.

Materialul arheologic

Mai întâi există ruinele monumentelor din piatră, în ţările nordice unde se construia în lemn, ele sunt puţin numeroase şi aparţin unor state cu civilizaţie mixtă. Se pot semnala acele fanum, mici temple galice caracteris­tice, inspirate fără îndoială de templele greco-romane. Dar trebuie menţionate în special locuinţele particulare şi fortăreţele sau refugiile fortificate. Arheologia este cate­gorică asupra unui fapt: Celţia, până la intrarea în contact cu lumea mediteraneană, nu cunoştea oraşe propriu-

zise.

Moştenirea cea mai vastă lăsată este cea a mormintelor. Prin conţinutul lor în arme, bijuterii, mobile, ustensile, oase umane şi de animale, ele ne dau in­formaţii despre nivelul de civilizaţie atins de defuncţi, despre ritualurile lor funerare, despre tipul lor de comerţ. Dar nu ne dau informaţii despre limba pe care o vorbeau şi nici despre relaţiile cu celelalte popoare.

Grupurile statuare galo-romane reprezintă în mod clar personaje divine, în cea mai mare majoritate a cazurilor, fără o explicaţie scrisă. Metodele folosite pentru identificarea lor sunt un soi de joc foarte apreciat de specialişti, dar care trebuie să facă apel la alte surse de cunoaştere.

Fotografiile făcute din avion ne-au arătat lucruri care ar fi putut rămâne necunoscute. Micile reliefuri pe terenuri vaste scapă privirii, dar nu şi camerei de luat ve­deri care le accentuează contururile graţie umbrei lor. Aşa au apărut urme de aşezări romane importante în regiuni în care nu se cunoştea existenţa lor. Tot din avion s-au putut trage concluzii despre populaţia anglo-saxonă a Angliei. S-a demonstrat că văile erau cultivate pe tere­nuri vaste, neîngrădite, aşa cum o făceau anglo-saxonii,

pe când terenurile accidentate erau parcelate, aşa cum obişnuiau celţii. De asemenea, parcelele din Hanovra şi Westfalia, care contrastează cu terenurile din nordul Ger­maniei, confirmă că acele regiuni au aparţinut multă vreme celţilor, înainte de a fi ocupate de teutoni.

Geniul unui popor se reflectă în limba lui

Ar părea ciudat să dorim ca o limbă pe care nu o cunoaştem să ne dea informaţii despre poporul care o vorbea. Romanii nu s-au sinchisit niciodată să noteze particularităţile lingvistice ale popoarelor pe care le coio-nizau. Franciscanii, dominicanii şi iezuiţii spanioli au fost primii care au dorit să înveţe şi să predea limbile indi­genilor supuşi. Nici galii nu s-au preocupat să salveze de la uitare limbajul lor naţional odată ce au învăţat să scrie. Vom încerca în rândurile ce urmează să găsim motivele psihologice ale acestei renunţări, care i-a intrigat pe isto­rici. Dacă în afara numelor proprii ştim puţine despre gali, totuşi formele vechi ale limbilor celtice vii, vechea irlan­deză şi vechea bretonă (premergătoare galezei, bretonei şi comicii moderne) prezintă bogăţii şi particularităţi comune. Ele previn în mod clar dintr-un limbaj comun, căruia i se asociază celtica veche, ale cărei diferenţe dia­lectale nu-i afectează structura şi nici bagajul ideologic şi literar.

Dacă e să ne referim doar la bretona veche, vo­cabularul abstract pe care-l cunoaştem are aproape întotdeauna echivalenţe în irlandeză şi demonstrează că celţii din Evu! Mediu târziu, care aparţineau încă unui statut social puţin diferit de cel al Gaiiei, uneori chiar mai arhaic din anumite puncte de vedere, erau familiari cu idei de genul indisolubil/taie, opoziţie, aprehensiune, a

întreprinde, compasiune, neglijentă, privilegiu.

în ceea ce priveşte numele proprii, ele confirmă spiritul belicos al celţilor pe care-l ştiam din scrieri. Nume bretone precum Fierul-victoriei, Prinţul-luptei, Cavaler-al-războiului. Victoriosul există în galică sub o formă mai veche sau se pot compara cu acelea care au aceeaşi origine cum ar fi Rege-al-cailor-rapizi sau Cel-ce-e-puternic-ca-Esus.

Dar, bineînţeles, nu toate numele aveau legătură cu virtuţile militare. Bretonii se numeau şi Fiul-verii sau Rasă-bună.

O lume în afara timpului: literatura insulară

Irlanda primelor şase secole ale erei creştine ne învaţă multe despre civilizaţia celţilor, în mod special despre cea a Gaiiei dinainte de Christos. Ea a fost Celţia legendară, insularitatea ei punând-o ia adăpostul in­fluenţelor exterioare, în cele şase secole ce au urmat, ea s-a schimbat în suprafaţă, dar a conservat un fond imuabil pe care nu a reuşit să-l suprime decât politica engleză de exterminare din vremea lui Cromwell.

«Se spune, a afirmat Georges Dottin, că nu avern decât documente în copie despre Celţia păgână. Este o eroare. Posedăm mii de manuscrise irlandeze care ex­primă aceste credinţe prin intermediul literaturii, deoarece aproape nimic în celţi nu este creştin.»

în ciuda ravagiilor făcute de vikingi, fervoarea lite­raţilor irlandezi a reuşit să păstreze textele principale. Pe lista fragmentelor epice conservate în Cartea din Leinster (secolul al Xll-lea) figurează cel puţin 35 de fragmente care aparţin importantului ciclu Conchobar şi Cuchulain,

__. WfcA1 ^ ^ i^.i_j piciuui UUclf   l v3.

Marea majoritate a manuscriselor a fost redactată în secolele al Xl-lea şi al Xll-lea, în scriptoriile mănăstirilor. Faptele istorice evocate ne duc în urmă, la perioada bronzului şi chiar la cea a pietrei. De altfel, evenimentele ulterioare secolului al Vlll-lea nu au fost subiecte pentru cicluri epice. Anacronismele limbii aduc o confirmare ştiinţifică acestei păreri.

TICĂLOŞIA FIILOR LUI TOURENN

«Fii lui Tourenn. Brian şi cei doi fraţi ai săi, l-au urmărit pe «ian, ca să se răzbune. Ca să le scape, Kian, folosindu-şi bagheta magică, s-a transformat în porc, dar Brian l-a rănit cu lancea. Kian le-a cerut celor trei fraţi permisiunea să reia forma omenească şi a obţinut-o.

— Bun, spuse Kian, v-am păcălit. Dacă aş fi fost omorât sub formă de porc, atunci aţi fi fost datornici doar cu un porc. Dar, pentru că mă veţi omorî sub formă de om, trebuie să plătiţi pentru un om. Şi nimeni n-a fost şi nu va fi omorât pe un preţ mai mare ca mine. lată de ce: armele cu care mă veţi ucide vor povesti fiului meu ceea ce mi-aţi făcut.

—  Nu te vom omorî cu armele, răspunse Brian, ci cu pietrele care sunt pe jos.

Şi începură să-i lovească atât de crud şi de brutal că nu mai rămase din războinic decât un maldăr de carne şi de oase sfărâmate. Şi acest maldăr îl băgară în pământ.

Dar pământul refuză să ascundă nelegiuirea şi respinse cadavrul.

Brian fu de părere că trebuia înmormântat

încă o dată.

Fu pus în pământ a doua oară. Dar pământul îl refuză din nou.

De şase ori la rând fiii lui Tourenn puseră cadavrul în pământ, de şase ori pământul îl respinse. A şaptea oară însă îl acceptă.

Şi fiii lui Tourenn plecară.»

Tradus din Oidhe Chloinne Tuirann, publicat de R.J. Duffy

Un labirint psihic

încercările de a clasifica manuscrisele irlandeze sunt inutile pentru că nu ţin cont de genurile literare ale literaturilor clasice şi neo-clasice. Un traducător erudit care le cunoaştejDine s-a rezumat la clasarea lor în or­dine alfabetică, în general ele sunt povestiri ale unor evenimente, dar, indiferent de pretenţiile lor istorice, per­sonajele sunt sau ascund figuri mitologice, iar evenimen­tele pe care le povestesc, spectacolele pe care le descriu, nu sunt altceva decât scenarii ale mitologiei. Nu au sens decât privite din perspectivă mitologică, chiar şi atunci când pun în scenă personaje care au existat de fapt. ^

fn aceasta constă şi dificultatea lor, fără a mai vorbi de limba în care sunt scrise, limbă ce rămâne în parte greu de înţeles, multe cuvinte şi expresii având un sens ezoteric care ne scapă.

Literatura bretonă, înveşmântată mai feudal şi mai conformist (din punctul de vedere al bisericii) este în esenţă identică. Identică până într-acolo încât maniacii influenţelor au vrut să vadă în ea simple transpuneri ale

,”. t’£

*• –   „Vri-i •jj&t

temelor irlandeze. Ipoteza e inutilă pentru că irlandezii şi bretonii au moştenit aceleaşi tradiţii etnice.

Pentru motivele pe care le-am enumerat, este logic că personajele întruchipate nu prezintă nici o individuali­tate de caracter. Ele servesc la personalizarea forţelor ce conduc lumea şi nebunia oamenilor. Nimic nu este mai departe de voluntarismul elen sau de mesianismul orien­tal.

A pătrunde în labirintul psihic al acestei literaturi înseamnă o dezrădăcinare totală, iar cel ce începe să se simtă în această dezrădăcinare ca la el acasă, acela a înţeles esenţa celtismului.

Ne aflăm în marea tradiţie indo-europeană

A descoperi secretul celtismului înseamnă a pătrunde în spiritul vechilor civilizaţii tradiţionale pe care omul modern, prin schimbarea mentalităţii, le găseşte greu de înţeles.

Anumite concepte creştine care ne sunt familiare sunt străine tradiţiei: zeu personal, legi morale cu sancţiuni în viaţa de apoi, natura supusă unui zeu unic, credinţă într-o dogmă, noţiunea de culpabilitate atavică…

în plus, civilizaţia celtică; în marea tradiţie indo-europeană, se distinge prin arhaismul său. Nu este o civi­lizaţie în care să lipsească noţiunea de stat. ci este o civilizaţie care, asemeni celei germanice, o exclude. O seamă de trăsături distinctive o apropie de perioadele mai vechi: vânătoarea de cranii, alianţele de sânge, legăturile în clanuri, sistemul de „dare” sau potlach care este ceva asemănător renunţării eroice la dreptul de pro­prietate.

Foto 1 – Plata impozitului către romani

Singurele referinţe care luminează temele irlandeze şi bretone sunt sfintele scrieri hinduse. Forma de ex­presie a celor două este aceeaşi, cea a unei tradiţii cu origine unică: texte în proză lăsate la libera inspiraţie a povestitorului, interpuneri de fragmente în versuri şi dia­loguri transmise şi învăţate pe dinafară.

în afara timpului şi a raţiunii: miturile

O asemenea literatură nu poate să ne lămurească asupra istoriei. Trecerea timpului nu avea pentru «bar­bari» o valoare măsurabilă, ci una calitativă şi simbolică. Nu-i prea interesa pe aceşti strămoşi îndepărtaţi împărţirea timpului după un calendar. Timpul nu se evalua în bani. Ceea ce era important era emoţia întâmplărilor pe care le povesteau, a lecţiilor pe care le predau, senzaţia de infinit şi de transcendere pe care is­toria o lăsa în spirite. Numărul de zile, luni şi ani trebuia şi el să aibă o valoare simbolică. Trei sau şapte nu erau nu­mere ci calităţi. De unde frecvenţa acestor cifre şi a multi­plilor lui trei în evaluarea cantităţilor sau a timpului, fără a avea o valoare concretă.

Miturile nu sunt poveşti inventate de primitivi mai mult sau mai puţin obtuzi. Ele au fost prezente dintot-deauna şi reprezintă întâlnirea dintre idee şi dorinţă. Con­temporanii noştri cu literatura SF n-au nimic de invidiat la antici din punct de vedere subiectiv. Omul este o con­stantă. Miturile sunt un mod de exprimare a necesităţilor umane în afara raţiunii şi a experienţei practice. Ele nu dau informaţii despre evenimente. Ele luminează natura umană şi atmosfera unei civilizaţii.

Povestiri irlandeze, ca Tain, bretone precum Kou-louc’h şi Olwen sau Tristan, care nu se pot încadra în

vreo perioadă istorică şi ale căror personaje n-au nici o situaţie socială, posedă imensa calitate de a ne arăta care erau chemările inimilor strămoşilor. Şi poate şi ale noastre, dacă ştim să citim în sufletele noastre.

înalţi şi blonzi, de preferinţă

Virgil, în Eneida, cântând gloria consulului Claudius Marcellus, îi descrie pe gali cu plete blonde, purtând coliere de aur în jurul gâturilor albe precum laptele. Tipul celtic admis de Antichitate era într-adevăr cel al oamenilor înalţi şi blonzi. Istoricii moderni, constatând că această descriere nu corespunde majorităţii francezilor, care sunt de talie mijlocie şi au părul castaniu, au conchis că invadatorii celţi, ca şi francii de mai târziu, de aseme­nea «înalţi şi blonzi», nu erau decât o minoritate.

Aceasta pentru că se uită că talia şi tenul sunt noţiuni relative. Azi spaniolii, în majoritate scunzi şi bruneţi, îi descriu pe turiştii francezi ca pe nişte blonzi înalţi, neputându-i deosebi, la prima vedere, de confraţii germani sau olandezi.

Desigur, galii nu erau cu toţii nişte roşcovani înalţi, dar toţi doreau să lase această impresie şi îşi vopseau părul. Aveau, am putea zice, o idee preconcepută privind tot ceea ce este blond.

De fapt, regiunea unde s-a format etnia celtică a fost, din timpuri preistorice, un loc de trecere, unde rasele antropologice, în măsura în care au existat, s-au încrucişat. Celţii, peste tot unde se instalau, găseau populaţii de agricultori datând din epoca neolitică, pe care le dominau şi le asimilau, diversificând, prin încrucişări, o rasă deja departe de a fi omogenă. Se pare că anumite regiuni ale Franţei deţin un procentaj de

A

«sânge galic» mai ridicat decât Bretania unde totuşi conştiinţa celtică a rămas mai vie.

Individul celtic: o seamă de criterii

Dacă tipul fizic nu este determinant, atunci cum putem să-i recunoaştem pe celţi? Unii spun că limba este singurul criteriu indiscutabil. Pentru ceea ce ţine de vremurile străvechi, ei au dreptate: galii nu mai exis­tau acolo unde nu se mai vorbea galica. Dar, mai târ­ziu, când, sub presiunea circumstanţelor, celţii au încetat progresiv să-şi vorbească limba, am putea spune că şi-au pierdut particularităţile spirituale? atavismele lor? obiceiurile şi gusturile lor? Ar fi ridicol să pretindem aşa ceva. Fără gali, temperamentul francez tipic este inexplicabil. Bretonii de limbă franceză, irlandezii de limbă engleză nu sunt întru nimic mai puţin bretoni sau irlandezi în comparaţie cu compatrioţii lor ce continuă să folosească limba naţională. Limba este instrumentul unei culturi, semnul unei societăţi, dar nu ea este cea care le constituie.

Pentru noi, calitatea celtică a unui popor este dată de o sumă de trăsături distinctive, lăsate la aprecierea fiecăruia, cu toate că apartenenţa la limbă rămâne un criteriu privilegiat.

Vom vedea că vechii celţi nu se caracterizau doar prin felul de a vorbi, ci şi prin organizarea lor socială, credinţele lor religioase, obiceiurile juridice, or­ganizarea politică, genurile şi tehnica literaturii, stilul lucrărilor plastice şi lirice, jopurile şi dansurile, obice­iurile în timp de pace şi de război…

De unde vin celţii?

După spusele lui Timagene, druizii susţineau că o parte din celţi erau indigeni, iar cei care nu erau, proveneau fie dinjnsule îndepărtate, fie din regiuni situ­ate la est de Rin. în ceea ce priveşte originea geografică a celţilor între Rin şi Dunăre, arheologia este de acord. Ei s-au constituit acolo ca un popor distinct în timpul primei perioade a epocii fierului.

Iar în ceea ce priveşte insulele, se pare că Timagene şi-a luat visele drept realitate, lulius Cezar va fi cel care ne va lămuri, explicându-ne că druizii credeau că galii se trăgeau din Dispater, zeul morţilor. Legenda irlan­deză confirmă acest lucru şi declară că Tethra, regele morţilor, domnea dincolo de ocean. Nu există con­tradicţie între cele două afirmaţii. Punctul de vedere celtic este foarte clar. Celţii erau «fiii nopţii», asemeni soarelui care ia naştere din ea. Filosofia lor fundamentală era aceea a eternei reîntoarceri, a vieţii ce se naşte din moarte, asemeni primăverii ce se naşte din iarnă.

Cezar indică şi el că pătura dominantă a populaţiei galice este originară din nişte insule foarte îndepărtate. O confuzie, pe care o vom explica ceva mai încolo, a dat în vileag că aceste pământuri îndepărtate erau de fapt pământurile Spaniei. Confuzie probabil dorită, pentru că era cazul să fie distruse credinţele vii ale irlandezilor despre originile lor mitice păgâne. Aducând pe pământ lumea lor invizibilă, aceasta era suprimată fără a trebui să fie negată.

Intre 800 şi 500 înainte de Christos, poporul care lo­cuia în regiunea europeană centrală unde a fost reperată civilizaţia numită de la Hallstadt, este incontestabil de origine celtică. Nu există nici o soluţie de continuitate între prima şi a doua civilizaţie a fierului, aceasta din urmă fiind

cunoscută ca civilizaţia de la Tene. Nimic nu indică în descoperirile arheologice nici cea mai mică schimbare în populaţie. Ori, populaţia de la Tene era celtică. Inscripţiile pe care le-a lăsat, mărturiile tuturor celor care au cunos-cut-o sunt de necontestat.

Un fenomen demografic extraordinar s-a produs în pragul erei noastre. Acest nou popor care se formase încetul cu încetul în Europa Centrală, începând cu epoca bronzului, a devenit o sursă de migrare cu un dinamism irezistibil, ceea ce va duce în câteva secole la schim­barea completă a aspectului Europei, între Atlantic şi Marea Neagră.

Marea invazie celtică

Asemenea unui torent ce-şi părăseşte brusc vadul obişnuit, marea invazie celtică se extinde în toate di­recţiile, întâi spre vest, ocupă Renania şi estul Franţei unde înfloreşte civilizaţia de la Tene ale cărei urme im­presionante au făcut să se spună despre departamentul Marnei că ar fi un «vast cimitir celtic».

Apoi se întinde spre vest şi sud-vest, zona prin exce­lenţă a monumentelor megalitice. Acolo, căsătorindu-se cu populaţia ce ridicase dolmenele şi menhirele, celţii s-au impregnat de o religiozitate profundă, necaracteristică nordicilor.

în elanul lor, trec de Bidassoa şi se luptă cu ibericii. Are loc un fenomen foarte curios. Nu se mai întâlnesc cu ţărani paşnici şi uşor de dominat ca în văile marilor fluvii occidentale, ci cu o rasă la fel de mândră şi de belicoasă ca a lor. Se întrunesc toate condiţiile pentru un război de exterminare. Acesta însă nu are loc. Cele două popoare se întrepătrund, galii asimilând civilizaţia materială mai

avansată a ibericilor şi aceştia adoptând limba invadato­rilor. Rezultă o naţie solidă, care se va lăsa greu de în­frânt de către romani. E discutabilă afirmaţia anticilor că «galaţii» nu aşteptau decât un pretext minor ca să pună mâna pe arme.

Se dezbate încă ipoteza producerii unei mişcări de reflux dinspre centrul suprapopulat al Galiei spre Europa Centrală. Legenda regelui Ambigat seamănă însă cu o explicaţie plauzibilă a prezenţei galilor la est de Rin.

O altă cauză a migrării populaţiilor celtice a fost ori­entarea triburilor teutone către căldura şi soarele din zonele sudice. Acestea, care nu mai aveau suficient pă­mânt ca să se hrănească în ţările lor de origine, Scandina-via de Sud şi malurile septentrionale ale Germaniei, i-au împins pe celţi să migreze. Linia de oppidumuri galice care delimitează înălţimile Harzului şi, ceva mai încolo, cele din Turingia, sugerează linii de rezistenţă succesive pe un ax mergând dinspre nord-est spre sud-vest, împotriva unui inamic sau a unei ameninţări venite din Nord. Această ameninţare nu putea fi decât cea a teutonilor, a căror înaintare către sud este dovedită de istorici.

Datarea precisă a migrărilor este dificilă. Nu sunt decât doi celtologi care s-au pus de acord asupra subiec­tului, la diferenţă însă de câteva secole. Vom vedea mai târziu când vom discuta despre goi’deluri.

Spre Nipru, Asia Mică, Italia, Bretania şi Irlanda

în orice caz, invazia celtică a luat şi alte trei direcţii, întâi de-a lungul Dunării cu oprire la sciţi (pe Nipru) şi în Asia Mică, unde douăzeci de mii de războinici s-au con­stituit într-o confederaţie autonomă de trei «regate»,

corespunzând celor trei triburi diferite. Aceşti galaţi s-au suprapus peste populaţia autohtonă frigiană, de limbă greacă, fără ca să ne fi parvenit mărturii scrise despre conflicte sau ciocniri.

S-a produs, ca şi în Spania, un fel de civilizaţie mixtă, aici greco-celtică, acolo ibero-celtică, ce nu avea să se menţină prea mult după ruptura de trunchiul princi­pal celtic, înglobaţi în lumea elenistică, galaţii urmau să dispară prin căsătorii mixte şi asimilare lingvistică.

Alte două curente migratoare puternice au vizat Sudul, înspre valea râului Po, ducând la întemeierea Galiei cisalpine care a fost timp îndelungat motiv de coşmare pentru romani. Celălalt curent s-a îndreptat spre Nord-Vest în direcţia insulelor Cassiteride, dând naştere Bretaniei1‘ şi Irlandei, regiunea de predilecţie a celţilor după dispariţia Celţiei continentale.

Cât de mulţi erau celţii?

Este greu de apreciat, întrucât recensământul me­todic al locuitorilor unei ţări este o inovaţie recentă, în vechea Franţă, oamenii se mulţumeau cu numărarea «focurilor». Se ştia în mare câte guri de hrănit se reu­neau în jurul unui foc şi de aici se afla numărul locuitorilor unei provincii. Pentru a stabili totuşi o cifră cât de cât aproximativă vom folosi metode similare. Vom face apoi o medie.

Să folosim întâi metoda cea mai simplă, aceea a densităţii probabile pe care putea s-o prezinte o populaţie

1) Cuvântul Bretania era folosit până-n Evul Mediu ca să desemneze Marea Britanie, iar cel de Mică-Britanie pentru a desemna Armorica. Folosim aceşti termeni în lucrarea noastră.

rurală lipsită de oraşe şi hrănindu-se dintr-o agricultură primitivă. O densitate de 30 de locuitori pe kilometru pătrat pare o ipoteză acceptabilă pentru regiunile cele mai bogate ale Celţiei maxima, în secolul al lll-lea înainte de Christos. Această densitate se poate reduce la jumătate în regiunile mai împădurite sau în zonele montane.

Această evaluare dă pentru 800.000 kilometri pătraţi şi respectiv 400.000 kilometri pătraţi, 24, respectiv 6 milioane de locuitori, în total 30 de milioane pentru întreaga Celţie. Cifra este probabil scăzută dacă ne gândim că Franţa secolului al XlV-lea număra 22 de milioane de locuitori pe o suprafaţă de 425.000 kilometri pătraţi, adică aproape o treime din vechea Pan-Celţie care, contrar unei convingeri destul de răspândite, nu era mai împădurită ca în zilele noastre.

O altă evaluare se poate obţine pornind de la numărul de popoare sau de naţiuni. Importanţa lor era foarte variată, mergând de la 50.000 la 500.000 de membri. O medie de 100.000 poate fi un minimum. Ex­istau aproximativ 60 de popoare în Galia transalpină, o jumătate de duzină în Italia, trei probabil în Spania de Nord-Vest, vreo treizeci în Marea Britanie şi o duzină în Irlanda, probabil aproape o duzină de la izvoarele Dunării până-n Galaţia. In total cam 120 de popoare, dintre care unele e posibil să nu fi însumat mai rnult de câteva mii de capete, în orice caz, dacă împărţim numărul deja obţinut de 30 milioane la 120, obţinem o medie de 125.000 pentru fiecare popor, ceea ce este evident prea puţin. Este mai indicat, deci, să estimăm populaţia celtică globală, în epoca celei mai vaste ex­pansiuni, între 30 şi 50 milioane de oameni.

Ne-am putea întreba de ce o atare masă umană s-a dovedit neputincioasă în impunerea ei pe continent

şi a cedat în faţa Romei, a cărei demografie era mai mică. Dar Roma era, înainte de a fi un popor, un principiu de organizare pus în slujba unei voinţe de putere. Celţii nu i se puteau opune şi vom vedea mai târziu de ce.

Barocul ca tip de existenţă

in Limba romana by

S6000149

OBSESIA INTERIORULUI

Această nouă parte din lucrarea de faţă urmăreşti o necesară consolidare în cunoaşterea obiectului tratat. Unele indicaţii asupra rostului ei au şi fost date la finele primului volum. Acolo am precizat că ne vor solicita acum unele trăsături „mai speciale” ale barocului. Este tocmai rostul consolidator al .,întregirilor”, pe care le inaugurăm, chiar din actualul capitol, cu preocupările le­gate de obsesia interiorului.

Am reţinut de la început existenţa acelei conştiinţe dezbinate şi a acelui tragic antagonism lăuntric pe care se întemeiază compensatoriu strălucirea barocă. Este un salt în afară cu atît mai apreciabil cu cît se află lansat din cel mai adînc interior. Nu totdeauna, însă, o asemenea explozie exterioară reuşeşte. Avîntul, împiedecat de unele prea dense zone de trecere, recade în interiorul unde şi-a avut punctul de plecare. Stilul capătă, în asemenea cazuri, o notă închisă, înăbuşită, decisă de ceea ce am numi obse­sia interiorului. Barocul se poate, totuşi, împlini şi pe această cale. El nu-şi mai scoate splendoarea din izbucnirea

în a „râ, ci din însuşi caracterul straniu, fascinant, al pro­priului interior, care-l captivează pe om asemenea unei tainice puteri ascunse în sine.

Ne-am raporta aci la fenomenul pe care Ortega y Gasset îl numeşte obl’deraţie. Filosoful spaniol dă o des­luşire amănunţită acestui termen, pe care l-a împrumutat din anatomie şi fiziologie. Este „un prim stadiu de ma­turitate în dezvoltarea unui organism viu… cînd se poate spune că acel organism este un organism ca atare… în aşa fel îneît să constituie o unitate internă închidă pen­tru exterior… un interior, deci, despărţit de marele afară ce este Universul…”. Un asemenea fenomen de „maturi­tate” se vede extrapolat de către Ortega y Gasset pe pla­nul istoriei, coincizînd cu momentul mare al barocului. Ast­fel, naţiunile europene au ajuns „către 1600 la acel prim stadiu de’maturitate”, care „determină fiecare popor să-şi îndrepte atenţia asupra lui însuşi şi să înceapă să se bu­cure de propria sa fiinţă, să savureze seva lui particulară…” Tocmai ,,de aceea se închide în el însuşi”, iar „acest mod particular al fiecărui popor de a se închide i-a ho-tărît destinul pînă la data actuală…” (Velâsquez Goya din volumele Obras completas, Madrid, 1960, tr. Dan Mun-teanu, pref. Andrei Ionescu, Meridiane, 1972). Am reprodus textual o mare parte din cuvintele lui Ortega y Gasset pentru a nu se ivi nici o suspiciune în interpretarea pe care dorim a i-o face.

Nu putem nega existenţa pe plan istoric a unui atare fenomen de închidere sau obliteraţie în preajma lui 1600 aşa cum l-a surprins filosoful spaniol. Numai că ne si­tuăm pe o poziţie de radicală divergenţă faţă de inter-

I

pretarea sa. Această închidere există, dar în nici un ca2 ea nu este, la aşezămintele din acea vreme, indiciul unui „prim stadiu de maturitate, un început de conştiinţă ple­nară, bucuroasă, a propriei fiinţe, de savurare a propriei seve”. Dimpotrivă, o asemenea închidere reprezintă ca­tegoric un semn al declinului. Ceea ce este viu deţine, fără excepţie, facultatea comunicării cu exteriorul, cu o ordine mai vastă în care se cuprinde şi circulă totul. Faptul că leziunea internă nu se poate compensa prin saltul în afară, ci recade asupra ei însăşi, explică acea dirijare a atenţiei numai spre înlăuntru, de care vorbeşte Ortega y Gasset, şi pe care am numit-o obsesia interiorului. Dacă ar fi să folosim -şi noi o analogie cu planul fiziologic, am spune că este mai curînd vorba de ceea ce în medicină se numeşte o ocluzie, adică o anormală obstrucţie a circulaţiei, care grevează organul afectat.

De fapt, aproape pe aceeaşi pagină, Ortega y Gasset îşi părăseşte poziţia, şi am crede că trece cu anticipaţie de partea noastră. îl surprindem anume cu o serie de grave şi neaşteptate contradicţii la ceea ce am citat dintr-însul cu puţin mai-nainte. Cum se face, bunăoară, că acel ,.prim stadiu de maturitate”, cînd se poate spune că „un organism este un organism ca atare” să fie totuşi „fatal pentru un popor ca acel spaniol”, aşa cum afirmă filosoful mai departe ? Cum se face apoi că, în acelaşi stadiu de maturitate, Spania împreună cu vastul ei im­periu avea „peste o sută de breşe” ? Faptul, consemnat de asemenea de Ortega y Gasset, că cei de la posturile de comandă se dezinteresau complet de „enorma peri-

frr’e” a acestui imperiu esfe mai curînd un fenomen <3e dezmembrare, de decorelare anatomică, de tipoliză, cu alte cuvinte de declin. în sfîrşit, filozoful mai adaugă „oboseala de a stăpîni. deziluzia hegemoniei şi a pre-ponderanţei”. Revenim la cazul organismului devenit prea mare, ce nu se mai poate articula ca întreg, determinînd acea „extremă specializare” a părţilor, precum şi ocluzia lor, care le împiedică de-a se mai lăsa străbătute de curentul unitar al ansamblului. Iar raportarea unui ase­menea fenomen la oboseala şi deziluzia, provocate de o formală şi extenuantă preponderenţă planetară, ne apare ca o genială observaţie de psihologie a istoriei. Totul concură nu către indiciul maturităţii viguroase, ci către acea închidere centrată pe obsesia lăuntrică.

O asemenea obsesie se exprimă în mai multe moduri. Primul este al substituirii simpatetice cu acele organisme animale, care oferă intuiţia cea mai directă a închiderii ermetice. Ele fascinează pînă la saturaţie spiritele ba­roce pătrunse de obsesia interiorului. Revenim, astfel, la des invocatul model cochiliform. Noi am atribuit contac­tului cu marea şi cu oceanul frecvenţa prodigioasă a acestui motiv în baroc. Desigur că fără o amplă intuiţie marină mai greu am fi putut să-i realizăm răsfrîngcrca în artă. Totuşi nu exclusiv cochilia mediului lichid se cultivă în baroc. Locuinţa-tefugiu a melcului de uscat devine şi ea un model al stilului. Acest motiv se identifică îndeosebi în forma complexelor cupole din barocul german, unde,

pe o calotă semisferică, se etajează alta semiovoidală, uşor ţuguiată la vîrf.

Proiectarea simbolică a obsesiei lăuntrice. într-un mo­tiv care atrage totodată prin strălucirea sa, ne apare cît se poate de semnificativă. Cochilia, motiv ornamental în arta barocă, ajungând uneori şi model pentru grandioasa componentă arhitectonică a cupolei, exprimă desăvîrşit ■— ca şi perla ivită dintr-o asemenea matrice — ambi­valenţa baz’ocă. Ea întruneşte şi fondul obsesiv şi străluci­rea prin care acel fond caută să se elibereze şi totodată să se şi valorifice.

în categoria de faţă am invocat pînă acum numai schema cochiliformă, legată şi ea de presupusa sa apli­care numai la artele vizuale. Fenomenul nu se opreşte, însă, aci. Alte motive naturale de involucre, folosite în alte domenii artistice, pot fi deopotrivă de ilustrative. Constatarea noastră se vede confirmată de unele edifi­cări venite din partea poeziei. Astfel, -Frank Warnfce (în Op cit.) surprinde în creaţia poetului baroc englez George Herbert (1593—1633), frecvenţa „imagine] or de cuiburi şi de alte închideri protectoare'”. Exemple de această na­tură pot fi aflate, desigur, şi la mulţi alţi lirici ai epocii.

Dar obsesia interiorului nu se exprimă numai printr-o proiectare simbolică în unele adecvate elemente din afară, ci şi printr-o fixare explicită sau numai implicită la pro­priul organism lăuntric, de unde au şi venit simptomele unei asemenea crize. Am semnalat, printre altele, că, îa acest cadru, omul „se vede supus fatalităţii interne a

11

propriului temperament, care depinde de rngermţeie unuia sau altuia din umorii organici dominanţi. Ca rezultantă a obsesiei date de propriul interior, ale cărui variate afec­ţiuni trag greu îndărăt orice iniţiativă de salt în afară, se iveşte cunoscuta trăire viscerală a barocului. Apar dez­voltate acum, cu o ascuţime neobişnuită, ceea ce noi nu­mi n\ simţurile interne.

Un ecou al acestui fenomen apare şi la Cervantes în Don Quijote prin motivul inimii lui Durandarte în capito­lul Peşterii lui Montesinos, unde marele scriitor regisează şi o intensă atmosferă mortuară, de criptă. De asemenea în Libro de su vida a Teresei de Avila, cînd autoarea evocă experienţa unor emoţii puternice de natură extatică, amin­teşte de mai multe ori repercusiunea acelor emoţii în „vis­cerele'” sale. Aceste indicaţii vagi, plurale, capătă odată o localizare precisă. Este vorba de resimţirea acută a unei răni în inimă. în baroc acest organ vital devine obiectul principal al unui cult relicviar. în alte cercuri baroce mai vechi inima capătă metaforic o proiectare cosmică. Feno­menul se poate surprinde în India, mai precis într-un imn de adoraţie solară din Rig-Veda. Soarele se îmbracă aci în superba metaforă de inimă luminătoare (tr. G. Coşbuc). Dar, desigur, aşa cum vom vedea, nu numai inima pri­meşte această funcţiune primordială în baroc.

Aldous Huxley crede a fi descoperit, în alt sens, o trăire viscerală şi la El Greco. în calitatea sa de învăţat naturalist, scriitorul englez a căutat sa pătrundă şi pro­cesul fiziologic al extazului. Acesta s-ar alcătui din două etape succesive. Prima din ele se cuprinde în descărcarea

12

unor emoţii atît de violente, încît afectează zguduitor unii centri ai organismului lăuntric, în special aceia unde fasciculele de nervi se manifestă printr-o mai intensă sensibilitate. Al doilea moment, cu totul opus, constituie eliberarea, cînd se anihilează orice senzaţie corporală. La El Greco această eliberare în „infinitatea universală” ar rămîne numai o aspiraţie, fiindcă el nu poate ieşi din prima fază emoţională a extazului, cea material-organică (v. Aldous Huxley, Meditation on El Greco, în Rotunda, London. 1932). Faptul coincide cu acea neputinţă a saltului, despre care am relatat la început, şi, în consecinţă, cu închiderea în obsesia lăuntrică, ceea ce se întâmplă adesea în baroc.

O cale cu totul specială va lua trăirea viscerală în ornamentică. Aceasta va reproduce indirect unele ele­mente organice interne sub masca destul de transparentă a unor alte motive. Printre asemenea motive, existente adesea numai ca titlu, se distinge în primul rînd cel vege­tal, în decoraţiile mai cu seamă sculptate. Intră aci în ac­ţiune două mijloace reprezentative ale barocului, masca şi metamorfoza. Bunăoară, în înfăţişarea frunzelor orna­mentale, de tipul celor de iederă sau de liliac, relieful se îngroaşă şi se umflă într-atîta, căpătînd o componenţă cărnoasă, încît se schimbă într-o serie decorativă de inimi. O metamorfoză, care pleacă tot de la motivul ve­getal, ce ia forma şi structura inimii, apare şi în alte cercuri baroce, cum ar fi cel precolumbian din America. Intr-una din naraţiunile înserate în Popol-Vuh, carte de

13

tradiţii mitice a literaturii Maya, întîmim următoarea transformare : „Un fruct s-a desprins clin ram… şl s-a prefăcut într-o minge strălucitoare, care a luat înfăţi­şarea unei inimi plină de seva roşie care curgea în pomul acela…” (tr. Francisc Păcurariu). Am atins, deci, iarăşi acest delicat organ, eu un rol atît de covîrşitor în bare îneît s-a ajuns să i se atribuie şi o superioară facultate raţională (Ies raisons du coeur ale lui Pascal). Altă dată, frunzele de anumite contururi stilizate, dispuse cîte două de o parte şi de alta a unei ramuri, prin aceeaşi îngroşare de consistenţă cărnoasă fac să rezulte — după variantele formelor şi reliefurilor — unele din acele perechi de or­gane interne, prinse simetric de un ax median (plămîm, rinichi). Sîntem, dealtfel, în perioada unei ample dezvol­tări a aplicărilor şi experimentelor anatomice, despre care vom mai aminti.

Dar nu numai elementul vegetal încearcă să mascheze pe plan ornamental injoncţiunea organică internă, şi să metamorfozeze însăşi masca în sensul unei anumite ob-seeii viscerale. O deosebită funcţiune mai deţine, în această privinţă, şi motivul nubiform în sculptură. El se află răspîndit pretutindeni în zona barocului, dar mai cu seamă a celui german. în fond, piatra, cu densitatea ei grea, este unul din materialele eefc mai puţin indicate pentru a sugera structura rarefiată, difluentă şi vagă a norilor. Ea n-a putui sâ dea decît iluzia unui ţesut moale şi flasc, dar nicidecum uşor şi vaporos. S-au realizat numai nişte umflai uri neregulate, puse cap la cap, aşa îneît să întregească un fel de tub larg şi încolăcit la care se alternează turgescenţele cu gîtuiril’e. Conturul pronunţat

14

al lucrării in piatră sau marmură împiedică. însă, orice veleitate de difluenţă şi de revărsare vagă. Sculptarea norilor îi îmbracă parcă într-un involucru subţire, într-o pieliţă care se încreţeşte uşor la punctele de joncţiune. Această inadeevare, de un gust, negreşit, îndoielnic, nu stânjeneşte cîtuşi de puţin optica artistului baroc, fiindcă, pe calea motivului ornamental al norilor, el a dat incon­ştient satisfacţie unei ingerinţe a propriului interior or­ganic. Motivul nubiform capătă, în asemenea cazuri, struc­tura greoaie a aparatului digestiv, a pungii stomacale, şi a unei încolăciri de intestine. Este tocmai sediul concen­trat al unor centri nervoşi, şi de aci, al emoţiilor celor mai violente, constituind, ha momentele respective, fo­carul obsesiei viscerale.

Subliniem din nou că operaţia se dovedeşte a fi pur intuitivă. în unele manifestări ale barocului din veacul nostru s-a transmis implicit şi această trăire organică. De astă dată. însă, senzaţia se află lucid analizată prin in­dicii explicite asupra procesului ei originar. Printre altele, un exemplu concludent ne oferă acea serie de fine in­trospecţii, pe care şi le aplică Eugenio d’Ors în Oceano­grafia del teăio (Oceanografia plictisului). Este vorba tot de resimţirea intensă a unei componente organice interne, trăire declanşată prezumtiv de un motiv cosmic, de in­tuiţia tot a norilor, particularizată, însă, la un anumit nor. Senzaţia nu se mai conectează cu aparatul digestiv, ci cu o parcelă din sistemul osos. La un moment dat a simţit i vîntul care părea să vină de la respectivul nor i-a atms în mod special şi i-a afectat acel bombat os sensibil

15

care se află în dosul pavilionului urechii. Imediat a căutat să detecteze .cauza care i-a declanşat această senzaţie organică. Atunci a surprins un fel de corespondenţă tai­nică între structura spongioasă a acelui nor şi ţesutul similar al amintitei regiuni osoase.

Această legătură poate fi o simplă ficţiune, dar sen­zaţia resimţită este, în orice caz, reală şi chiar extrem de vie. Dacă Eugenio d’Ors ar fi fost sculptor ar fi re­prezentat probabil acel nor în materia unei pietre uşoare, spongioase, asemănătoare cu respectivul ţesut osos. Sau chiar, lăsînd la o parte declanşatorul senzaţiei, ar fi creat pur şi simplu un motiv ornamental pe baza ace­luiaşi ţesut. în trăirea barocă atîtea excitante din afară trezesc latenţa permanentă a obsesiei faţă de interiorul organic.

Dar o asemenea obsesie poate fi şi inversă, îndreptîn-du-se nu numai către ceea ce se află închis înlăuntrul subiectului, ci şi către ceea ce îl închide pe acesta ca într-un ermetic receptacul organic’ Desigur că, în cazul de faţă, nu mai intră în acţiune o senzaţie propriu-zisă, ci mai curînd o meditaţie depresivă. Este voi’ba de pre­istoria individului din stadiul placentar sau uterin. Am semnalat, dealtfel, într-un capitol precedent, calificativul de mormîni viu, pe care îl dă sinului matern prinţul Sigis-mundo în extinsul său monolog din Viaţa este vis.

Acest motiv al barocului se extinde şi la alte creaţii ale lui Calderon, precum şi la unele reflecţii ale poetului englez John Donne. Fiindcă mereu în asemenea cazuri

16

se asociază ideea sinului matern cu aceea a mormîntului, poate fi detectat aci un indiciu al „pesimismului baroc”, legat de o fatală captivitate a omului, din care nu se poate niciodată salva. Motivul este categoric pesimist, însă această trăire îndurerată poate proveni şi dintr-o raţiune cu totul opusă. Omul îşi simte deopotrivă şi con­diţia lipsită de „înveliş”, de ocrotire, în vitregia căreia este lăsat pradă odată cu „eliberarea” sa provizorie între două morminte. Aşa apare în unele cadre mai vechi, de unde se trage ideea. De ce din pîniec nu m-ai aşezat în mormînt ? se repetă plîngerea lui Iov.

Barocul trăieşte, aşadar, şi obsesia închiderii într-un receptacul organic, fie că ea rezultă ca o constrîngere şi apăsare, fie, dimpotrivă, ca obiectul unei aspiraţii şi dorinţe. Repercusiunea acestei obsesii apare şi pe planul artelor vizuale. Avem aci iniţial în vedere iarăşi unele medii baroce mai vechi, cum ar fi cel arab. Ne gîndim la o enigmatică schemă ornamentală, difuzată apoi în is­lamism, şi care ar înfăţişa cu aproximaţie poziţia fătului în închiderea sa prenatală. Această schemă ovoidă ver­ticală, continuată sus printr-o torsadă care se apleacă spre interior pentru a se uni iarăşi cu ovalul de unde a plecat, s-a răspîndit, tot cu o funcţiune decorativă, şi în barocul european. în condiţii de largă popularizare, ea supravieţuieşte şi astăzi.

în alte vechi cadre baroce, marcate de o pronunţată trăire viscerală, cum ar fi ale civilizaţiei aztece, mo­tivul se introduce într-un alt registru. Se ştie că mumiile mexicane, spre deosebire de cele egiptene, nu se pre­zintă drepte, ci ghemuite şi strînse. Ele recapătă poziţia

11

fătului în uterul matern. Se cere ca, la ultimul sau popas, omul să revină la aceeaşi condiţie a ocrotirii pe care a trăit-o în faza prenatală. Schema umană încovoiată pînă la joncţiunea extremităţilor sale opuse, într-o închidere aproape circulară, apare adesea geometric stilizată şi îr arta aztecă

Propensiunea către lăuntric se extinde frecvent in baroc de ia planul organic la cel arhitectonic. Analo­gia este, însă, şi reversibilă. Tot atît de adesea şi interio­rul arhitectonic se constituie ca simbol iniţial pentru in­teriorul uman. către al cărui obiectiv se revine. Este adevărat, însă, că această ultimă interioritate se prezintă, fel mare parte, sublimată de la trăirea viscerală la o trăire uneori pur spirituală. Vom privi mai întîi prima va­riantă —■ cea mai directă — adică trecerea de la obsesia interiorului organic la aceea a inleriorului arhitectonic.

Aşa cum a rezultat şl din exemplele anterioare, mai mult organele moi şi fragile constituie obiectivul fascina­ţiei lăuntrice. Din cauza structurii lor prea gingaşe au şi nevoie de adăpostul interiorului. Faptul se ataşează la gustul barocului pentru lucrurile fragile. Tocmai în vir­tutea fragilităţii lor, ele populează ambianţa umană adă­post’, tă, iar nu cea supusă intemperiilor. Relaţiile organi­cului se prelungesc, astfel, în cele ale arhitectonicului. Cunoscuta înclinaţie a barocului către spaţiile interioare se asociată cu aceea faţă de obiectele gingaşe şi moi sau casabile pe care le ocrotesc acele interioare. Cu anumite excepţii, lucrurile ce-şi au sediul într-un înlăuntru sînt

mai nerezistente decît cele ce se află în ajară. Obsesia interiorului — de orice natură ar fi — se redate, în cele din urmă, la expresia unei slăbiciuni, a unei deficienţe, a unei alcătuiri sensibile şi vulnerabile.

Faptul ne pune iarăşi în faţă cu dominanta elementu­lui textil în baroc. Pictura de interior excelează în repro­ducerea draperiilor, a ţesăturilor, a îmbrăcămintei din materiale scumpe, dar care nu suportă un contact frec­vent cu natura exterioară, cu un soare puternic, eu ume­zeala, cu vîntul stîrnilor de praf şi de impurităţi. Sînt elemente care reclamă adăpostul arhitectonic, aşa cum >i dHicatele organe interne ale omului sau ale altor vie-ţu’toare reclamă ocrotirea corporală. Termenul de ţesut organic, adoptat de- ştiinţă, exprimă o analogie cum nu se poate mai concludentă. In această categorie intră — cu toate aparenţele contrarii — si sistemul osos. El apar­ţine tot unei alcătuiri sensibile, care are nevoie de-a fi apărată de contactul cu exteriorul, klcea de „ţesut” al oaselor — ţiesut „spongios”‘, ca şi al unor stofe, în exemplul de mai sus al lui d’Ors — relevă aceeaşi vulnerabilă fragi­litate ce se recunoaşte şi organelor interne de consistentă „cărnoasă”.

De aeeea predilecţia arătată de baroc structurii tex­tile este adesea indiciul unei ascuţite sensibilităţi, purtă­toare de variate semnificaţii. De muiie ori, ea deţine un sens de necontestată gravitate ţi aceasta chiar de ia oele mai vechi tiranii ale orientului pînă la momrntul mare al stilului. Purpura fenicienilor, îndeosebi in cadrele ba­roce, îşi capătă pînă tîrziu cunoscutul titlu al majestiiţii nu prin materia colorantă în sine, ci prin aplicarea ei

ii

2*

asupra elementului textil. Se aminteşte uneori de o „func­ţiune emblematică” a veşmîntului, precum şi de multiplele roluri sociale în care „veşmîntul înlocuieşte simbolic pe purtătorul său”. Există de asemenea şi o serie de creaţii literare în care se conferă vestimentaţiei o demnitate alegorică. Cele mai numeroase şi mai variate modele de interpretare în acest sens ne sînt oferite de literatura barocului. Cuprinzînd mereu alte nuanţe, se integrează pe rînd, în această ordine, Faerie Queene a lui Edmund Spenser, El gran teatro ăel mundo a lui Calderon, Anat-homy of Melancholy a lui Robert Burton, la care se mai poate adăuga, din barocul elenistic, episodul lui Menip-pos din Dialogurile morţilor ale lui Lucian din Samosata.

într-adevăr, poate că în nici un alt tip de perioade istorice materia textilă, alcătuită ca veşmînt, nu-l în­locuieşte mai pregnant pe purtătorul său. Una din ilustră­rile cele mai convingătoare, oferite, de astă dată, nu in­direct, de interpretarea literară, ci obţinute prin intuiţia nemijlocită a obiectului, ne prezintă simulacrele în mărime naturală din catedralele spaniole şi din cele concomitente latino-americane. Deoarece un asemenea fenomen în­tregeşte substanţial înţelegerea barocului, merită o privire mai apropiată.

In primul rînd se cere precizat că la simulacrele amin­tite ponderea nu mai cade asupra sculpturii. Rudimentul vizibil de artă statuară dintr-însele se restringe doar la modelarea feţei — şi aceasta încă destul de convenţional. Sculptorul cedează aproape complet locul croitorului, de­senatorului de costume şi ţesătorului de artă. In cazul de

20

faţă chiar la modul propriu se poate spune că îmbrăcă­mintea îl înlocuieşte pe purtătorul ei, fiindcă acesta din urmă nu mai există prin el însuşi, ci numai prin veşmîntul care ii anihilează ca fiinţă, şi totodată, îl şi reprezintă pregnant.

într-adevăr, aşa-zisa statuie nu este decît un manechin, un simplu suport de etalare a veşmintelor, care însă, printr-un fel de hipostazantă uzurpare, îşi însuşesc ele identitatea umană. Pe lîngă faptul că sculptura barocă propr’u-zisă reproduce perfect în piatră moliciunea mîn-găioasă a stofelor finej ea se mai şi află în speţă efec­tiv substituită prin materia textilă a acestor stofe, care ajung adesea la gradul unor adevărate capodopere vesti­mentare. Componenţa lor delicată se cere, însă, adăpostită într-un interior, ca şi ţesutul organelor interne omeneşti, în ambele registre ceea ce este mai -preţios se păstrează cu grijă înlăuntru spre a nu se expune vătămării, fie că-i vorba de alcătuiri culminante ale valorii organice, vitale, fie ale celei economice, estetice, spirituale.    .

Pe cît de fragile pe atît de somptuoase sînt şi metafo­rele poeziei baroce. Au şi ele ceva din structura materii­lor fine textile, ceea ce îndrituieşte formula superbei tapiserii, pe care a aplicat-o Ingegneri artei poetice. Aşa cum în sanctuarele baroce persoana reprezentată artistic dispare, mîncată de propriile sale veşminte, care i se substituie şi îi preiau identitatea, tot astfel şi obiectul evocat în poezia barocă se pierde complet sub vălurile bogate ale metaforelor, ce-l acoperă în întregime. Iată,

21

 

din Adonis a lai Giambattista Marino, următoarea imagine a trandafirului, însă fără irandafir, care. ascuns de pro­priile saîe veşminte metaforice, nu mai poate fi nicăieri aflat la suprafaţă :

„Tu, purpură a grădinilor, al luncilor alai, A primăverii gemmă. ochi viu al lunii mai. Şi Amoraşi şi Gratii, de mină împieună, Iii Jac sinului salbă şi pletelor cunună. Se-ntorc ades spre tine să-şi ia al hranei bir Zburdalnica albină şi gingaşul zefir. Tu ii îrnbii hă soarbă din ceaşcă de rubine Licori înrourate, suave, cristaline”.

Este o strălucire lipsită de adîncime, dar care, în mod paradoxal, provine dintr-o adîncâ sensibilitate organică internă. Aceasta se vede subliniată în elemente tot atît de delicate ce populează un rafinat interior baroc ; purpura, valorificată desigur, în materia textilă, amoraşii decora­tivi, cupele în lucrătură preţioasă. Numai din asemenea componente lăuntrice se află ţesute veşmintele metaforice ale trandafirului, în ciuda sediului său exterior în cu­prinsul grădinii. Chiar presupusele trăsături artificiale ale barocuKii îşi trădează neaşteptat rădăcina în obsesia naturală a interiorului.

Am privit pînă acum extinderea de la ceea ce cuprinde organismul la ceea ce populează înlăuntru spaţiul aihitec-turii. Vom ilustra în momentul de faţă drumul invers, de înapoiere. Urmează, aşadar, să plecăm de la interiorul arhitecturii ca simbol al interiorului uman.

22

Ne întoarcem iarăşi, cu acest prilej, la Teresa de Avila> pe care am ilustrat-o sub aspectul trăirii viscerale. De astă dată no solicită o altă carte a eir Castelul interior (Castilia interior), titlu cît se poate de sugestiv pentru mo­mentanul nostru interes. Aci se accentuează relaţia dintre lăuntricul arhitectonic, ca simbol, şi adîncul tainic al con­ţinutului uman. La Juan* de la Cruz, în ciclul Suirea muntelui Cârmei (La subida ăel Monte Cârmei), întîl-nim aceeaşi asociere :

„într-o preaneagră noapte,

Viu zguduilă-n flăcări de iubire,

Intră jără de ştire

Cînd liniştea ăomnea-n a )nea zidiri’.

Revelaţia pătrunde pe nesimţite în propria zidire a fiinţei tocmai într-un moment de ,.noapte” a cugetului, care, pu­ternic agitat de .,iubire”, implică şi resonanţe viscerale. Pe plan simbolic interiorul arhitectonic devine interior al propriei alcătuiri organice şi spirituale, resimţită în vibraţia vie a existenţei sale.

Dar nu numai ca simbol, ci şi ca receptacul efectiv al trăirii baroce apare adesea spaţiul dintre pereţii lăuntrici, în. ale sale Exerciţii spirituale, chiar la începutul cărţii, frugo de Loyola, pe care l-am mai citat în primul volum, Postulează, ca o condiţie indispensabilă pentru asemenea «exerciţii”, încăperea complet închisă. Faptul se va răs-ţfeige şi în. pictura barocă, odată cu însăşi oficializarea m- Gîndul ni se îndreaptă iarăşi către vestitul Sfînt feronim de Caravaggio. Personajul nu poate fi închipuit ecît în acel concentrat spaţiu interior, care parcă l-ar

închide cu ziduri de întuneric. Doar o rază plăpîndă se răsfrînge îndeosebi asupra capului său pleşuv şi aplecat, al cărui creştet străluceşte în obscuritate, asemenea unui glob lăuntric luminat.

Un caz cu totul special în complexitatea sa prezintă Don Quijote. Este omul ce-şi poartă propriul interior în lume, un interior atît de ermetic închis, încît se vede lipsit de orice uşă de comunicare cu bogatele circumstanţe exterioare prin care trece, fără să le poată identifica. Dar conexiunea dintre diferitele aspecte ale motivului ne poate duce mai departe. Acest interior imaginat a germi­nat şi a luat fiinţă în favorabilul mediu solitar al unui interior real, al unei efective închideri arhitectonice. Este vorba de vestitul său aposento, de acea odaie a sa cu cărţi, în care se retrăgea îndelung, şi unde şi-a făurit uni­versul lăuntric. Această încăpere reprezintă mediul închis, uterin, în care s-a zămislit noua identitate a personajului, sau mai curînd crisalida cu conţinut criptic, unde s-a me­tamorfozat Alonso Quijana în Don Quijote. Astuparea zidită a odăii cu cărţi de către cele două femei ale casei, pentru ca obsedatul cavaler să nu o mai poată găsi, este un act magic. Anulînd acel interior arhitectonic, ca mediu germinator de fantasmagorii, ele credeau că anu­lează implicit şi noul interior imaginar pe care şi-l însuşise celebrul personaj. Era, însă, prea tîrziu. Nexul ombilical se rupsese. Don Quijote îşi transmutase acel interior în sine, urmînd, cu aceeaşi virtute ermetică, să-l proiecteze în lume.

Pe cînd era încă Alonso Quijana el făcea parte dintr-o categorie socială întrucîtva sărăcită şi ameninţată cu dispa-

riţia. Adoptînd ca atare o atitudine retractilă, Alonso şi-a aflat sediul şi adăpostul într-un interior predilect, alături de cărţile sale. Aci s-a transmis subconştient, de la o identitate la alta, numai nemulţumirea, caje a luat în cele din urmă, forme ofensive, de reformare morală a lumii. Această ofensivă imaginară îşi are, însă, rădă­cina într-o defensivă reală, cu adiacenta consecinţă a refugiului interior, intrat într-insul sub chip de obsesie interioară, şi vehiculat astfel de propria închipuire.

S-ar părea, din cuprinsul acestui capitol, că am fi contrazis vederea acceptată încă de la Wolfflin asupra ba­rocului, ca expresie a formelor deschise, ce se opun forme­lor închise, clasice. Este, însă, numai o superficială apa­renţă, pe care ar fi bine să o explicăm. Ideea de obsesie în sensul căreia ne-am situat prezenta preocupare nu se poate confunda, în nici un caz, cu aceea de formă. Ba mai mult, departe de-a se stabili între aceste două noţiuni un consens, există mai degrabă un contrasens. Şi ne sur­prinde chiar că nu s-a consemnat pînă acum mai stăruitor un fapt ce ni se pare elementar în privirea artei.

Edgar Papu barocul ca tip de existenţă

in Limba romana by

36cf390f7b8a28ea6a151ea6b8819d0c-5019123-1000_1000

Este uneori -ascesar su se explice din partea autorului pentru ce a fost scrisă o carte. Luînd cunoştinţă de o ase­menea desluşire prealabilă, îşi explică poate şi lectorul pentru ce urmează să o citească. Vom căuta să ne confor-năm, şi în cazul de faţă, celor gîndite şi sperate odată cu deschiderea prologului nostru.

Deoarece scrierea şi publicarea acestei cărţi se spri~ jină pe o triplă justificare, vom privi pe Tind cele trei ra­ţiuni care i-au determinat apariţia. Mai întîi trebuie să precizăm că în ultimii zcce-cincisprezece ani a văzut lu­mina la noi o întreagă serie de monografii dedicate cîte unui stil sau curent artistic şi literar. Fiecare din aceste fenomene istorice s-a făcut astfel cunoscut şi din unghiul unei interpretări româneşti. S-au bucurat pînă acum de atenţie goticul, renascentismul, clasicismul, romantis­mul, expresionismul, suprarealismul, absurdul, şi poale şi alte cîtcva teme similare, care momentan ne scapă. în contextul unei recolte monografice de-o asemenea natură,

 

n-a apărut totuşi nici o monografie despre baroc, în ciuda atîtor studii şi eseuri aplicate obiectului. Iată, deci, prima justificare a acestei cărţi. Ea trebuia să umple un gol, de­venit tot mai vizibil prin eliminarea progresivă a tuturor lacunelor din aceeaşi ordine de preocupări.

Această primă justificare rămîne, însă, insuficientă dacă nu se află susţinută şi de-o a doua. Nu neapărat orice trebuie să figureze în cultura noastră, ci numai ceea ce îi este necesar. O materie depăşită sau de ordin cu totul se­cundar sau, în sfîrşii, o simplă pseudo-problemă pot să ne şi lipsească. Or nu acesta este cazul barocului, ale că­rui studii au înscris o fază de zenit în ultimele decenii. De la multiplele preocupări individuale în materie, care s-au dezvoltat progresiv, s-a ajuns în curînd la un amplu interes colectiv. Se angajează astfel confruntări directe de opinii şi dialoguri substanţiale destinate să desluşească problema barocului în toată complexitatea ei. O ilustrare a celor spuse poate fi publicaţia internaţională Baroque din Montauban, amplificată prin zilele internaţionale ale Studiilor despre Baroc, care însumează o serie de dezba~ Ieri ce-au avut loc tot acolo în 1974.

In ultima vreme, asemenea preocupări au luat şi la noi un avînt neobişnuit. Deceniul 196676 cuprinde el singur mai multe scrieri ataşate, într-un fel sau altul, ba­rocului decît tot ce s-a gîndit, în această privinţă, de la începutul culturii noastre moderne. Nu s-ar putea, deci, spune că un atare fenomen de cultură nu şi-ar trăi şi la noi unul din momentele sale cele mai vii. Cu atîl mai sim­ţită se face, în consecinţă, lipsa unei monografii mari, a

 

Unei tentative de sinteză privind o materie ce ne solicită atîi de intens interesul.

Este drept că a apărut si o încercare mai amplă de acest gen. Ne gîndim la cartea lui Ion Pulbere intitulată Lite­ratura barocului în Italia, Spania şi Franţa (Ed. Dacia, 1975). Deşi lucrarea se raportează numai la literatură, mărginită şi ea doar la barocul literar a trei culturi roma­nice şi nici acesta integral văzut îşi compensează, totuşi, o asemenea limitare prin caracterul adînc semnifi­cativ al obiectului selectat spre cercetare. Ştim ce impor­tanţă a deţinut atît Italia cit şi Spania inai puţin Franţa pentru întregul baroc european. Ion Pulbere s-a oprit chiar la sediile principalelor teoretizări ale sti­lului. Din cartea sa atragem, în consecinţă, atenţia asupra capitolului II din partea a treia (Teoreticieni : Matteo Pel-legrini, Sforza Pallavicino, Emmanuele Tesauro şi Balta-sar Graciăn). De la acest nucleu teoretic din ţările roma­nice poate radia o înţelegere mai cuprinzătoare asupra întregului baroc.

O asemenea afirmaţie nu rămîne, totuşi, valabilă decît într-un sens larg şi foarte aproximativ. Ca atare nu putem spune că avem în faţă o efectivă cuprindere a stilului, care mai prezintă o sumă de alte particularităţi şi de inflexi­uni neprevăzute după profilul multiplelor regiuni unde se dezvoltă şi, mai cu seamă, a diferitelor domenii artistice în care se valorifică. Revenim, deci, asupra faptului că se simte nevoia unei sinteze integrale. Iată, deci, şi a doua justificare pentru apariţia cărţii de faţă.

Autorul, însă, care şi-ar propune să scrie o carte ca aceasta, invocînd doar explicaţiile de pînă acum, ar risca

6ă |acă o operă de compilaţie sau cel mult una la nivel didactic, jie $i onorabil. Se mai cere, deci, şi o a treia justi­ficare pentru apariţia unei asemenea lucrări. Autorul, ori­care ar fi el, trebuie să aibă sau să creadă că (.re ceva efec­tiv de spus asupra barocului. Este. în cazul de faţă, justi­ficarea cea mai incertă şi cea mai apăsătoare fiindcă le moi est haissable. De unde putem şti dacă am spus ceva în această carte, sau numai credem că am spus ? Dar chiar dacă, In cea mai mare parte, ne-ar înşela propria subiecti­vitate, rănun, totuşi, şi unele indicii obiective, care ne fac să sperărH că nu va fi poate zadarnică străduinţa noastră. Sînt anume cei opt ani, 1967—1975, în care am tot re­flectat şi ne-am trudit cu problema barocului, oprindu-ne la a treia versiune, după ce am redactat succesiv altele două, care nu he-au mulţumit.

Prin ce anume am crede că, faţă de ceea ce s-a spus ţână acum la noi, îndelunga noastră meditaţie ar fi făcut să rezulte o nouă contribuţie în privirea obiectului ? Nu-i vom comenta —■ fiindcă sînt mulţi pe toţi cercetătorii români care tu ultimul deceniu au elaborat vederi în to­tul valabile asupra barocului. Trebuie să recunoaştem că opiniile lor ne-au folosit parţial şi nouă, aşa cum se va ve­dea din lot cursul lucrării de faţă, nu lipsite de frecvente invocări teoretice româneşti. Unele din vederile respective pătrund barocul cu o surprinzătoare subtilitate şi cu o aco­perire temeinică. Această excelenţă a aplicării se raportea­ză, însă, numai la plamd descriptiv. Dintr-un asemenea unghi limitai obiectul se vede într-adevăr prins în toate ac­cidentele şi circumvoluţiunile sale. Acestor preţioase con­tribuţii în ordinea \descriptivă le-am aduce, însă, o mai

complexă întregire explicativă. Suprafeţei, cu alte cu­vinte, noi i-ani adăuga volumul.

Desigur că obiectul acestei mărturisiri nu constituie o garanţie suficientă, ceea ce ne jace sa fim încă circum­specţi cu lucrul nostru. Recunoaştem, astfel, că el nu pre­zintă poale o adevărată sinteză. Pentru realizarea ulteri­oară a unui atare obiectiv munca depusă de noi ar putea totuşi să deţină funcţiunea unei premise sau a unui gest de provocare. Prin această surdină ce o punem la cele ce vom dezvolta în paginile cărţii, am dori se înţeleagă că nu dăm vederile noastre cu titlu definitiv. Noi nu consi­derăm nici acum complet închis circuitul ideilor ce ni le-a sugerat complexul fenomen al barocului. Intenţia noastră n-a fost de a declara cartea de faţă ca depozitară sacro­sanctă a unor vederi inamovibile asupra obiectului tratat, ci doar de-a o face utilă ca viitor instrument de Lucru.

Dacă am reuşit, înseamnă că am satisfăcut şi ultima raţiune justificativă a apariţiei ei.

Nu putem încheia, în sfîrşit, explicaţiile preliminarii de mai sus fără a aduce cele rnai vii mulţumiri prietenilor Constantin Noica, Paul Angliei, Dan Zamfireseu, Aurel Martin, Grigore Tănăsescu, Dan Grigorescxi. şi Z. Ornea, care, prin diverse îndrumări, sugestii, indicaţii bibliogra­fice rare şi. mai cu seamă, încurajări, au contribuit la rea­lizarea acestui op.

I

COORDONATE DE BAZA

 

PRIMUL CONTACT CU OBIECTUL

Trebuie să precizăm de la început că sarcina noastră nu este uşoară. Prin multiplele şi contradictoriile ei inter­pretări problema ce ne stă în faţă pare a fi una din cele mai derutante pe care ni le oferă istoria culturii. Spre de­osebire de alte stiluri artistice al căror statut apare bine stabilit, barocul rămîne încă o noţiune incertă, elastică, relativă, o celulă vie, proteică, neastîmpărată, care-şi schimbă pe neaşteptate şi formele şi dimensiunile şi locul unde am ştiut-o. Are caracterul amibic al unei mase proto-plasmice instabile. Interpretările sale variază imens sub toate aspectele, sub cel axiologic (negative, pozitive, neutre), genetic spaţial (origine asiatică sau europeană), genetic temporal (origine antică sau modernă), structural (componenţă rigidă sau vagă şi evanescentă). De pe toate aceste poziţii — axiologică, genetică, structurală — orice concepţie asupra barocului rămîne vulnerabilă, fiindcă se adecvează cel mai greu unui consens general, căruia mai mult sau mai puţin alte stiluri se supun vizibil.

13

N-am dori, însă, să se înţeleagă că este vorba de un do­meniu haotic, în care, fără nici un discernămînt, s-a putut afirma şi nega orice. Din evoluţia ideii de baroc rezultă

deşi numai pe un plan foarte general — unele conver­genţe sau idei călăuzitoare care nc-ar fi utile. De două din ele, cel puţin, nici nu ne putem lipsi.

Prima se leagă de o certă evoluţie atît a frecvenţei cît şi a atitudinii faţă de acest fenomen. Atestări ale terme­nului, în raportarea sa strictă la artă, nu pot fi găsite decît într-un tîrziu, către mijlocul veacului al XVIII-lea. Dar şi în acest timp, cam între 1710 şi 1797, cuvîntul se întâlneşte numai de cîtcva ori, cu un sens în general depreciativ, şi fără să i se consacre un interes deosebit. Din perspectiva clasică a acelei vremi, barocul era respins ca fenomen bizar, capricios, abătut de la reguli. Această frecvenţă rara, aso­ciată cu m\ interes slab şi cu o atitudine negativă se pre­lungeşte pînă tîrziu, înspre sfîrşitul veacului trecut. în acest lung interval nu apare nici o lucrare care să indice în litiu 1 ei obiectul actualei noastre preocupări. Abia de mai puţin de un \cac noţiunea începe să capete în con­tinuare o interpretare mai atentă, mai obiectivă, mai ştiin­ţifică, odată cu înlăturarea oricărei prejudecăţi în jurul barocului. Începutul este marcat de un istoric aî arhitec­turii, Cornt’lius Gurlitt, prin cartea sa Geschiehte des Bar<x*kstils in Italien (Istoria stilului baroc In Italia, 1887), Gurntt este urmat imediat de lleinrich Wolfflin cu epocala sa lucrare Renaissance und Barock. Eine Untersuchung uber XVesen u. Eritstehung des Barockstih in Itulien (Re­naştere şi Baroc O cercetare asupra funcţiunii şi genezei stilului baroc în Italia, 1888). în sfîrşit, în 1892, Alois Riegl

arco serie de conferinţe întrunite cu mult mai tîrziu în cartea intitulată Die Enstehung der Barockkunst in Rom (Geneza artei baroce în Roma). De la aceste începuturi interesul asupra barocului se dezvoltă progresiv pînă la marile sale arborescente de astăzi. Totodată acest fenomen stilistic devine şi un bun acceptat. Odată cu interesul eres-cînd ce i se acordă, noţiunea sa se pozitivează treptat pînă cînd ajunge, în ordinea curentă, a nu mai fi contestat ca valoare.

Este adevărat că şi în \reacul nostru unii teoreticieni în frunte cu Benedetto Croce (v. Storia dell’etă baroeca in Italia, 1929) adoptă o poziţie potrivnică barocului. O atare poziţie se arată, însă, cu totul lipsită de pondere în con­textul actualităţii. Subtilul gînditor şi istoric al artei Giulio Carlo Argan, arătând contribuţia imensă pe care a adus-o barocul „în formarea culturii figurative moderne”, adaugă că o asemenea contribuţie ,,ar rămînea, de fapt, inexplicabilă în cadrul aprecierii globale negative şi re­gresive a barocului, propusă de Croce” (G.C. Argan, Studi c note dai Bramante al Canova, tr. George Lăzărescu, Meri­diane, 1974). Am dat numai exemplul cel mai temeinic argumentat, dar Argan nu este singurul care exprimă, în ceea ce ne priveşte, punctul de vedere al actualităţii.

Aceasta nu înseamnă că n-ar exista şi acum unele gus- ■ turi, şi chiar întregi „curente de opinii care să deteste ba­rocul. Ele se situează, însă, pe o poziţie avansată — în acord cu evoluţia contemporană a artei — iar nu pe una retardatară, cu persistenţe clasicizante. Să luăm un singur exemplu dintr-o mie, pe acela al sculptorului Henry Moore. El condamnă categoric barocul, fiindcă acest stil desfiin-

ţează dialogul artistului cu materialul, urmărind să creeze iluzia că i-ar înfrînge structura, şi i-ar transforma-o com­plet în altă structură (v. Eduârd Trier, Der Bildhauer u, sein Material, în Jahresring 6970, Stuttgart, 1969, pp. 22l-u). După cum se vede, argumentele antibaroce ale lui Moore se situează pe planul unor cuceriri mo­derne, iar nu al unor norme de mult inactuale. De pe o asemenea poziţie contemporană nu numai barocul, ci şi oricare alt stil cu un stagiu mai vechi în cultură poate fi atacat. Pe noi, însă, nu ne interesează aici artiştii inovatori, cuprinşi în categoria sculptorului englez, artişti obligaţi uneori să elimine drumurile bătute pentru a defrişa calea propriei creaţii, ci teoreticienii şi istoricii de artă îndrep­taţi să pătrundă diferitele momente ale trecutului în lu­mina epocilor respective. Pentru toţi aceştia ar fi un semn de obtuzitate şi un impediment în cercetare faptul de-a nega barocul ca valoare a culturii.

Aşadar, prima certitudine este de ordin axiologic. Dintr-un concept negativ, dintr-o non-valbare, barocul devine treptat un concept pozitiv, acceptat ca atare, con­siderat demn de-a se constitui ca un serios obiect de studiu, şi de a cărui figurare în patrimoniul spiritual al umanităţii nu se mai îndoieşte nimeni. Vom vedea mai tîrziu — fiindcă nu este acum momentul — şi cauzele acestei transformări de atitudine în lumea modernă.

Al doilea fir călăuzitor ne duce către recunoaşterea unei tot mai extinse arii istorico-geografice ocupate de acest stil. Am văzut cît de restrîns era cîmpul de investi­gaţii în care se mişcau promotorii moderni ai ideilor despre baroc,”un Gurlitt, un Wolfflin, un Riegl. Spaţiul interesului

lor se mărginea la Italia, uneori chiar numai la Roma post-renascentistă. Odată, însă, cu treptata proliferare a ideilor despre baroc s-au înmulţit şi regiunile descoperite a fi adăpostit acest stil. La un moment dat s-a ajuns chiar la o umflare uriaşă, care n-a mai putut rezista, asemenea broaştei din fabulă. Este cunoscuta poziţie a unui gîndi-fror, dealtfel extrem de subtil, ca Eugenio d’Ors. După cum se ştie, el extinde domeniul barocului la tot ceea ce au este clasic de-a lungul istoriei. Deşi în unele intuiţii de detaliu gîndirea lui Eugenio D’Ors se arată de o neega­lată fineţe, în ansamblu nu poate fi acceptată. Prin dila­tare exagerată, ideea de baroc devine atît de confuză încît aproape că se autodesfiinţează. Făcînd, însă, abstrac­ţie de aceste prea zeloase tentative de îmbogăţire a no­ţiunii, considerăm totuşi ca un punct definitiv cîştigat faţă de momentul iniţial, o extindere apreciabilă în timp şi spaţiu a ariei baroce.

Desigur că pentru o clarificare sistematică/ pe care o găsim necesară, se foloseşte şi astăzi în fixarea istorică a barocului o regiune şi o perioadă relativ delimitate. Este adică vorba de zona occidentului şi centrului european dintre sfîrşitul veacului al XVI-lea şi mijlocul veacului al XVIII-lea. Această localizare rămîne, însă, cu margini deschise, descătuşîndu-se de orice grevare din partea unei fixităţi absolute. în al său Worterbuch der Kunst (Dicţionar al Artei, ultima ediţie, 1966) Johannes Jahn, adoptînd ca identitate în timp aceeaşi perioadă, nu uită să adauge că elemente fundamentale ale barocului pot fi surprinse şi în arta germană din veacul al XV-lea, în cadrul goticului

17

i           De i                        vom şi arăta în cursul lucrării.

l                                      .-i se anunţă dinainte şi cu toată

i          tului. Şi nici autorul amintit nu

i  ‘ vedent, invocat în mod deosebit

  • E uniliar atît lui însuşi cît şi citi-

-,,                      3 bpiaţi    în sens larg.   tot   Jahn

i                        i’e Ci numită şi perioada’finală a

S-a* putea, astfel, vorbi de un ba-

l                        n             g »ti ului, chiar şi al clasicismului.

însuţi naturalismul creează toate

:           i                   .   , p i  U • -” un baroc al realismului li-

‘ XIX – tea occidental.

pînâ actati  cu privire  la  mărirea tul nostru ne dau prilejul unei dez-

\                                  i      Barocului i se poate aplica, sub

ca >                                  •   . -v.mporale, acelaşi tratament

Itoi         »m              i Lee, Dealtfel nu există nici un

i                        -.’                  ftistic, care să apară şi să se

  • ‘•. atâ, fără să fi avut antecedente,

foarte dep           ir. trecut, şi fără să se fi conti-

rtn prelungiri     *. viitor. în virtutea unor atari re-

: ina< ter deschis st; anulează şi contradicţia dintre

■  strict ^i unul larg al barocului. Interpretarea sa

[ie istoriei unică, delimitată într-un anumit re-

‘emporal, nu se mai opune concepţiei ce

L.itr-însuî un fenomen repetabil, ori de cîte ori. la

diferite epoci şt in diferite locuri, se ivesc condiţii similare

în. măsuri si-i decidă apariţia. Cu alte cuvinte, nu mai

există   nici  o  contradicţie  între  identificarea  barocului

drept curent artistic şi recunoaşterea sa ca tip artistic.

18

Este incontestabil că şi ci, asemenea altor stiluri d( mare pondere în desfăşurarea milenară a creaţiilor ome­neşti, se dezvoltă de mai multe ori în decursul istoriei. O singură dată, însă, barocul se prezintă integral Şi deşi nu-şi cunoaşte încă numele larg unificator sub care îl iden­tificăm astăzi — am văzut că, în aplicarea sa la artă, acest nume i s-a dat mai tîrziu ■— apare totuşi arunci pentru prima dată în ansamblul trăsăturilor safe, de unde Îşi trage şi conştiinţa deplină a propriei existenţi Făptuise recu­noaşte din sutele si sutele de teorii artistice şi de ,arte poetice”, implicite sau explicate care, fără a indica, în acea epocă, termenul ..baroc”, îi au invariabil conţi-) sil ui în vedere, căutînd să-i demonstreze V’grimitatcu artistică. Este vorba de amintitul interval dintre finele veftcuftli al XVI-lea — în unele zone chiar de la incepirail acelui secol — şi mijlocul veacului al XVIU-îca. A prfvf îr-sâ, eiclusiv acest moment, şi a doecwidera multiplele salo prefigurări şi avataruri — fiecare din ele m cîts o rouă contribuţie specifică’ — înseamnă .1 Bielei simţitor tenta­tiva de pătrundere în miezul unui aii de amplu fenomen de cultură.

De aceea vom şi apela — indiferent de kK sj de timp__

la tot ceea ce consideram că aparţine barocului Sfete tnsi prematur să-i stabilim de pe acum diferitele BWW mai importante de-a lungul istoriei. Nici nu putem pentru moment să recurgem la o asemenea operaţie, din simplul motiv că nu ştim încă ce este barocii] Ba mai mult, nu ne-am fixat nici măcar criteriile investigaţiei, după care să căpătăm o minimă certitudine asupra obiectului. Este ceea ce ne vom strădui să facem în oapitoîu]  următor.

2*

TENTATIVE ŞI CÂI DE CUNOAŞTERE

Seria de preocupări a acestui capitol începe cu o în­trebare pe care ne-am formulat-o mental astfel : în ce anume registru al cunoaşterii ar fi mai indicat să desco­perim trăsăturile esenţiale ale barocului ? Fără răspunsul bine întemeiat la o asemenea întrebare nu putem face nici un pas înainte. în acest sen» vom căuta, deci, să ne îndreptăm şi noi toată străduinţa.

Este ceea ce alţi teoreticieni ai barocului au făcut de mult. Sub acest aspect Rene Wellek surprinde două căi de orientare la principalii cercetători. In vastul capitol in­titulat The Concept of Baroque in Literary Scholarship din lucrarea sa Concepts of Criticism, Wellek subliniază următoarele : „Două tendinţe distincte pot fi observate : una care descrie barocul în termeni de stil, şi alta eare preferă să-l înţeleagă după categorii idpologice sau ati­tudini emoţionale”. Noi am aduce o mică modificare sau mai curînd o precizare acestei distincţii. Criteriul călăuzit de „categoriile ideologice” este cu totul altul decît cel ce

20

se dirijează după „atitudinile emoţionale”. Ele mi fac parte din acelaşi registru. Aşadar, „tendinţele” în cercetare nu sînt două ci trei, avînd, pe rînd ca obiective, forma, ideea şi simţirea (sau mai eurînd trăirea).

Wellek optează pentru o conjugare a lor. Noi am crede că nici nu s-ar putea altfel pentru a efectua o pătrundere temeinică a fenomenului. Este, dealtfel, superfluă o de­monstrare specială a faptului că cele trei tendinţe se află strîns asociate în funcţiunea lor de a se întregi una pe alta. Cu aceasta însă n-am spus totul, fiindcă, dacă ne-am opri aici, ar însemna să alegem calea de minimă rezistenţă a unui eclectism comod, care, ca orice eclectism, nu nc-ar putea duce niciodată către esenţe. In consecinţă, s-ar mai cere să vedem dacă într-o asemenea relaţie nu cumva pon­derea importanţei se situează mai accentuat asupra unuia din termeni decît asupra altuia, făcînd din cel ce poartă mai multă greutate un factor decisiv în detectarea baro­cului. Să verificăm, deci, pe rînd, căreia din cele trei ten–dinte îi revine rolul de bază, pentru a ne îndrepta şi noî în sensul său dezvoltarea cercetării.

Mai întîi prima dintr-însele, care situează accentul asupra „termenilor de stil”, ne pare de la început că duce la soluţii cu totul aproximative. Ele nu reuşesc să se sta­bilizeze într-un circuit de exactitate satisfăcătoare. Ase­menea soluţii devin aproximative printr-un prea mult sub aspectul diferenţei specifice, şi printr-un prea puţin,sub aspectul genului proxim. Să luăm un exemplu ajuns ve­nerabil în istoricul aqestei probleme, pe acela al lui Heinrich Wolfflin din Kunstgeschichtliche Grundbegriffe (Principii fundamentale de istoria artei, 1915). Urmînd cri-

21

teriul exclusiv al „termenilor de stil”, Wolffiin atribuie barocului cele cinci cunoscute principii, opuse artei renas­centiste, adică viziunea picturală, adîncimea, unitatea, complexitatea, obscuritatea. Ele alcătuiesc respectiv re­plica viziunii liniare, suprafeţei, multiplicităţii, densităţii şi clarităţii, indicii ce definesc, prin opoziţie, creaţiile ti­pice ale Renaşterii.

Dacă le privim cu atenţie critică, observăm că, din unghiul diferenţei specifice? reprezintă un prea mult. Cele cinci „principii fundamentale” ale barocului se adaptează unei delimitări neîndoios mai vaste decît aceleia pe care şi-o propune cu exclusivitate Wolffiin. Ele ar putea defini tot atît de bine şi pictura romantică faţă de cea precedentă, neoclasică, sau impresionismul în ecuaţie cu şcoala realistă. Privită, aşadar, din perspectiva diferenţei specifice, croiala acelei deîîniţii se arată prea largă pentru a cuprinde exact ■ trupul barocului.

Dar sub aspectul genului proxim ? Aici, dimpotrivă, indicaţia exclusivă a ,,termenilor de’stil” nu mai relevă un prea mult, ci un prea puţin. De astă dată cjele cinci prin­cipii ale lui Wolfîlin ne provoacă involuntar întrebarea dacă doar la atît se reduce un fenomen atît de complex ca barocul. Nu i se mai pot găsi, oare, chiar în cuprinsul delimitat al aceloraşi „termeni de stil”, şi alte trăsături deopotrivă’ de esenţiale ? Nenumărate exemple, mai cu seamă din ultimele decenii, vin să confirme bănuiala noastră. Să luăm numai unul din ele, care ne pare a fi deosebit de substanţial, acela al lui Jean Rousset. Acesta propune, la rîndul său, alte patru principii : instabilitatea echilibrului, mobilitatea operei, metamorfoza şi dominanţa

decorului. (Jcan Rousset, La Uiteralure de Vage baroque en France, Paris, 1953.) Intruclt aceste principii ar fi mai puţin esenţiale pentru baroc derît cele âle lui Wolfflin ? Noi le găsim, dimpotrivă, cu mult mai subtile şi mai adine pătrunzătoare, fapt dealtfel explicabil prin Intervalul de patru decenii dintre cei doi gînditori elve­ţieni. Dacă facem totuşi şi procesul ideilor lui Eousset — vom vedea mai târziu că el însuşi şi l-a făcut — ica cum am procedat şi cu Wolfflin, ne vom izbi de aeeks i limite şi aceleaşi dificultăţi, adică pe de o parte de i prea mult, pe de alta de un prea puţin. Aşadar, o rin în­scriere a barocului fundată pe ,.termeni de stil* ii pate că rămîne totdeauna incompletă.

Urmează să privim a doua tendinţă, care

-lÎÎK

;ză  de

astă dată, accentul pe idee. Firul c&lăuzitor ar ii dat aci de ceea ce Wellek numeşte „categorii ideologice”. Ten­tativa de pătrundere a barocului pe această cale se pre­zintă iarăşi inconcludentă. S-au ivit. bunăoară, ideologii cu desăvârşire opuse sau chiar adverse, în cadrul cărora barocul apare totuşi deopotrivă. La fel de semnificative se dovedesc şi cazurile în care funcţiunea de mai sus a termenilor se vede inversată. Astfel, opuse sau adverse pot fi şi unele stiluri stimulate sau chiar decise de una şi aceeaşi ideologie. Ce îndreptar mai poate constitui atunci pentru noi „ideea” ?

în primul caz ni se oferă ipoieza atît de amplu acre­ditată că barocul s-ar intpgra exedusiv în spiritul Con­trareformei şi al militantismului iezuit, Ideea provine chiar de la promotorii teoriilor moderne asupra barocului, adică

23

de la Gurlitt în amintita sa lucrare din 1887, urmat după cîţiva ani de Alois Riegl într-o serie de expuneri publicate în volum ceva mai tîrziu (Die Entstehung der Barock-kunst in Rom, 1908).

Nu s-a ţinut, însă, seama că cei doi autori mai sus menţionaţi se limitează numai la barocul italian şi, în special, la cel roman, unde nici chiar în acest spaţiu circumscris valabilitatea unei asemenea teze nu poate fi exclusivă. Ea a fost luată, totuşi, drept axiomă. Şi atunci, extinzîndu-se ca raţiune explicativă asupra întregului ba­roc, această idee a proliferat atît de excesiv încît l-a făcut pe Hatzfeld să vorbească, la un moment dat, de un slogan al Contrareformei, raportat la stilul în discuţie (am folosit ediţia a doua spaniolă a cărţii lui Helmuţ Hatzfeld, Estu-dzos sobre al Barroco, Madrid, 1966). Ca în multe alte cazuri. G iul io Carlo Argan are şi aci o judicioasă punere la punct. „Nu se contestă, spune el, că în arta barocă pre­valează motivele religioase şi morale, şi nici că ea a fost larg utilizată, şi tocmai datorită puterii sale de convingere, de către Biserica romană pentru scopurile ei de propa­gandă ; dar ar fi pur şi simplu absurd a reduce toată tematica barocă la tezele religioase ale Contrareformei”. Am putea adăuga că uncie din expresiile reprezentative ale stilului militează ideologic chiar împotriva acelor teze. Ce poate fi, de pildă, mai baroc în poezie decît Tragicele hughenotului Agrippa d’Aubigne ?

Alături de ipoteza care vede barocul legat exclusiv de spiritul Contrareformei, a mai obţinut un răsunet destul de accentuat şi interpretarea sa ca efect al ideologiei pro­pagate din poziţia absolutismului monarhic şi, îndeobşte,

a unui etatism cu tendinţe politice unificatoare. Iată, însă, că apogeul acestei ideologii, dezvoltat în Franţa lui Lu­dovic al XHI-lea, dar mai cu seamă a lui Ludovic al XlV-lea, prezidează tocmai stilul prin excelenţă anti-baroc al clasicismului, antibaroc în ciuda puternicelor ingerinţe baroce care s-au infiltrat într-însul.

Zece Sfaturi Intelepte

in Limba romana by

speranta

  • Pune frana gurii tale, si spune totdeauna mai putin decat gandesti. Nu uita ca o vorba iesita din gura nu se mai intoarce inapoi.
  • Nu fagadui nimic din ce nu poti face, iar tot ce fagaduiesti sa faci chiar de costa.
  • Foloseste orice ocazie de a spune un cuvant bun si recunoaste altuia meritele sale.
  • Intereseaza-te si de soarta altora, nu numai de a ta. Considera pe vecinul si pe aproapele tau ca frate si sora, caci toti suntem copiii lui Dumnezeu.
  • Ascunde-ti necazurile si nu iesi cu fata posomorata intre oameni, caci si altii au necazuri, poate inca si mai mari.
  • Discuta orice problema, insa nu te certa cu cei ce au o alta parere. Omul superior poate sa contrazica si totusi sa-ti fie prieten.
  • Daca ai calitati si merite, nu vorbi tu despre ele. Lasa pe altii sa te laude.
  • De prietenii si cunostintele tale sa vorbesti numai de bine. Daca ei au facut ceva rau, aceasta se va vedea fara ca tu sa le scoti la iveala.
  • Cand faci glume pe socoteala altuia, adu-ti aminte de porunca: „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face!”.
  • Nu astepta rasplata pentru faptele bune pe care le faci. Ele sunt scrise in cartea vietii tale, chiar daca nu toti pot sa le citeasca.
  • Iti ramane doar sa te razbuni pe tine, caci e mai usor sa fii rau cand vrei sa fi bun                                si nu ai cu cine                                 

Cugetari despre speranta

in Limba romana by

speranta_sr

1. Nu lasa visele sa piara, pentru ca daca visele mor viata nu este decat o pasare cu aripi rupte care nu mai poate sa zboare.
Langston Hughes      

 

2. Poate ca pentru lume esti doar o singura persoana, dar pentru o persoana esti intreaga lume
G. J. G. Marquez      

 

3. Nu incata niciodata sa zambesti, nici chiar atunci cant esti trist, pentru ca nu se stie cine se poate indragosti de zambetul tau.
G. J. G. Marquez      

 

4. Cele mai importante lucruri in lume au fost realizate de oameni care au continuat sa incerce chiar si cand se parea ca nu mai este nici o speranta.
Dale Carnegie      

 

5. Speranta moare ultima, asa ca ea e tot ce ne-a mai ramas. Sadit-o intr-un loc retras si aveti grija de ea.
Anonim      

 

Fericire

 

1. Secretul fericirii nu este sa faci ceea ce iti place, ci sa-ti placa ceea ce trebuie sa faci.
James M. Barrie      

 

2. Fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata… dar pentru cautarea ei merita sa alergi toata viata
Anonim      

 

3. Cand altii te cred fericit si tu crezi ca nu esti, ia-te dupa ei!
Raymond Ruyer      

 

4. Alergam dupa fericire pana departe, fie pe mare, fie pe uscat; dar fericirea e aici, aproape.
Horatiu      

 

5. Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice ca tinta, numai un singur nu: fericirea.
L. Blaga      

 

6. Fericirea nu este nimic decat sanatate buna si o memorie proasta.
Albert Schweitzer      

 

7. Constitutia doar da oamenilor dreptul la fericire. Trebuie insa sa o gasesti singur.
Ben Franklin      

 

8. Cand o usa a fericirii se inchide, o alta se deschide; dar deseori ne uitam atat de mult la usa inchisa ca nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.
Helen Keller      

 

9. Cel mai bun mod de a te inveseli este sa incerci sa inveselesti pe altcineva.
Mark Twain      

 

10. Cum inghiti un ditamai elefantul, ca si fericirea? Taindu-l in mici bucatele.
Vechi proverb indian      

 

Intelepciune

 

1. Intelept este acela care traieste in fiecare zi ca si cum in fiecare zi si in fiecare ceas ar putea sa moara.
Quevedo      

 

2. Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute.
Cioran      

 

3. Intelept este cel care a reusit sa inteleaga ca totul este de neinteles.
Anonim      

 

4. E nevoie de intelepciune pentru a intelege intelepciunea; muzica nu inseamna nimic daca audienta nu aude.
Walter Lippman      

 

5. Poti sa spui daca un om este istet dupa raspunsurile lui. Poti sa spui daca un om este intelept dupa intrebarile lui.
Naguib      

 

6. Cu cat s-a scurs mai mult nisip prin clepsidra vietii noastre, cu atat mai clar ar trebui sa vedem prin ea.
Jean Paul      

 

7. Intrega problema cu lumea aceasta este ca prostii si fanaticii sunt mereu foarte siguri pe ei, iar oamenii intelepti au intotdeanuna indoieli.
Bertrand Russell      

 

8. Stiinta reprezinta cunoastere organizata. Intelepciunea reprezinta vita organizata.
Immanuel Kant      

 

9. Intelepciunea nu o primim. Trebuie a o descoperi pentru noi insine, in urma unei calatorii pe care nimeni nu poate sa o faca pentru noi.
Marcel Proust      

 

10. Nu este intelept sa fii sigur asupra propriei tale intlepciuni. Este sanatos sa ti se aminteasca ca si cel puternic poate slabi, iar cel intelept poate gresi.
Mahatma Gandhi      
Rabdare

 

1. Nu te agita atat, lucrurile cele mai bune se petrec atunci cand le astepti mai putin.
Gabriel José García Márquez      

 

2. Rabdarea noastra va realiza mai mult decat forta noastra.
Edmund Burke      

 

3. Sunt doua pacate principale din care toate celelalte pacate se nasc: Nerabdarea si Lenea.
Franz Kafka      

 

4. Ai curaj pentru marile suparari din viata si rabdare pentru cele mici; dupa ce ti-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi linistit. Dumnezeu este treaz.
Victor Hugo      

 

Pasiune

 

1. Fericirea unui om nu consta in absenta ci in stapanirea pasiunilor lui.
Alfred Lord Tennyson      

 

2. Controleaza-ti pasiunile caci altfel se vor razbuna pe tine.
Epictetus      

 

3. Nici un lucru maret din lume nu a fost realizat fara pasiune.
Georg Wilhelm      

 

4. Cel care domneste in interiorul sau si isi stapaneste pasiunile, are dorinte si temeri este mai mult decat un rege.
John Milton      

 

5. Pasiunea se dezvolta cel mai repede si dispare cel mai repede. Intimitatea se dezvolta mult mai lent iar angajamentul chiar si mai greu.
Robert Sternberg      

 

6. Este mai usor sa excluzi pasiunile daunatoare decat sa le stapanesti, si sa negi acceptarea lor decat sa le controlezi dupa ce au fost acceptate.
Seneca      
Destin

 

1. Multi oameni confunda un management prost cu destinul.
Kim Hubbard      

 

2. Destinul nu este legat de noroc; este mai degraba legat de alegere. Nu este un lucru pe care trebuie sa il astepti, este mai degraba un lucru care trebuie realizat.
William Jennings Bryan      

 

3. Fiecare om are destinul sau; singura regula este sa-l accepte si sa-l urmeze oriunde l-ar duce.
Henry Miller      

 

Dragoste

 

1. Poate ca pentru lume esti doar o singura persoana, dar pentru o anumita persoana esti intreaga lume.
Gabriel José García Márquez      

 

2. Viata fara dragoste este o umbra a lucrurilor care ar putea fi.
Anonim      

 

3. Totul sta in voia inimii, pe care nici oamenii, nici cerul, nici chiar propiriile noastre interese nu o pot schimba vreodata.
U. Fuscolo      

 

4. Sigur ca exista si dragoste la prima vedere, dar este intotdeauna bine sa mai aruncam si o a doua privire.
Anonim      

 

5. Omul are nevoie de dragoste. Viata fara duiosie si fara iubire nu e decat un mecanism uscat, scartaitor si sfasietor.
V. Hugo      

 

6. Nu exista prietenie sau dragoste mai mare ca aceea a unui parinte pentru copilul sau.
Henry Ward Beecher      

 

7. Nu conteaza atât de mult ceea ce faci, ci câta dragoste pui în ceea ce faci.
Maica Teresa      

 

8. Inima are taine pe care nici o ratiune nu le patrunde.
Guy de Maupassant      

 

9. Dragostea ii face pe oameni sa se simta egali.
F. Dostoievski      

 

10. Dragostea este sentimental cel mai maret, care face minuni, care faureste oameni noi, creeaza cele mai mari valori morale.
A. S. Makarenko      
Viata

 

1. Viata trebuie traita asa cum este pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati.
Anonim      

 

2. Oamenii ne dau uneori vise dar viata le spulbera.
H.P.Bengescu      

 

3. Am urcat munti la care nu le-am vazut varfurile, am strabatut deserturi fierbinti si oceane fara sfarsit insa din pacate nu am vazut roua din iarba din fata casei mele.
Anonim      

 

4. Sunt doua feluri de a-ti trai viata… Unul – de a crede ca nu exista miracole. Altul – de a crede ca totul este un miracol.
Albert Einstein      
Zambet

 

1. Nu inceta niciodata sa zambesti, nici chiar atunci cand esti trist, pentru ca nu se stie cine se poate indragosti de zambetul tau.
Gabriel José García Márquez      

 

2. Zambeste celui care te-a parasit ca sa nu creada ca-ti pare rau!
Anonim      

 

3. Zambetul dureaza doar o clipa, dar amintirile lui o viata intreaga.
Anonim      
Prietenie

 

1. Cauta sa devii un om mai bun si asigura-te ca stii cine esti tu inainte de a cunoaste pe cineva si a astepta ca acea persoana sa stie cine esti.
Gabriel José García Márquez      

 

2. Vor exista mereu oameni care te vor rani, asa ca trebuie sa-ti pastrezi increderea si doar sa ai mai multa grija in cine ai incredere si a doua oara.
Gabriel José García Márquez      

 

3. Nu iti petrece timpul cu cineva care nu e dispus sa si-l petreaca cu tine.
Gabriel José García Márquez      

 

4. Un prieten adevarat te prinde de mana si iti atinge inima.
Gabriel José García Márquez      

 

Adevar

 

1. Exista adevaruri pe care trebuie sa le colorezi ca sa devina vizibile.
Anonim      

 

2. Placerea se poate sprijini pe iluzie, fericirea insa se intemeiaza pe adevar.
Chamfort      

 

3. Nu trebuie sa ne simtim jigniti cand ceilalti ne ascund adevarul, de vreme ce noi ni-l ascundem adesea noua insine.
La Rochefoucauld      

 

4. Adevarul si ratiunea sunt comune tuturor, ele apatin atat celui care le-a spus primul, cat si celui care le-a spus pe urma.
Anonim      

 

5. Sa ne ferim de a vesti adevarul celor ce nu sunt in stare sa-l asculte.
Rousseau      

 

Perseverenta

 

1. Atata timp cat nu incetezi sa urci, treptele nu se vor termina; sub pasii tai care urca, ele se vor inmulti la nesfarsit.
Franz Kafka      

 

2. Efortul isi arata roadele dupa ce o persoana refuza sa se opreasca.
Napoleon Hill      

 

3. Cucereste cel care rezista mai mult.
Persius      

 

4. Fa lucrul pe care crezi ca nu poti sa-l faci. Esueaza. Incearca din nou. Fa-l mai bine a doua oara. Singurii oameni care nu cad sunt cei care nu urca pe cablul de la inaltime. Acesta este momentul tau
Oprah Winfrey      
Rabdare

 

1. Poate ca Dumnezeu va dori sa cunosti multe persoane nepotrivite inainte de a cunoaste persoana potrivita, pentru ca atunci cand o vei cunoaste in sfarsit, sa stii sa fii recunoscator.
Gabriel José García Márquez      

 

2. Rabdarea noastra va realiza mai mult decat forta noastra.
Edmund Burke      

 

3. Ai curaj pentru marile suparari din viata si rabdare pentru cele mici; dupa ce ti-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi linistit. Dumnezeu este treaz.
Victor Hugo      

 

4. Sunt doua pacate principale din care toate celelalte pacate se nasc: Nerabdarea si Lenea.
Franz Kafka      

 

Viitor

 

1. Nu ma gandesc niciodata la viitor. Oricum vine destul de repede.
Albert Einstein      

 

2. Viitorul este o ca o oglinda lipsita de transparenta. Oricine incearca sa se priveasca in ea nu va vedea decat niste contururi sterse ale unui chip imbatranit si coplesit de griji.
Jim Bishop      

 

3. Nu lasa viitorul sa-ti strice linistea. Daca va fi nevoie, il vei infrunta cu aceleasi arme ale ratiunii cu care lupti astazi impotriva prezentului.
Marcus Aurelius Antoninus      

 

4. Vei fi mai fericit in clipa in care vei renunta la dorinta de a-ti controla viitorul.
Nicole Kidman      

 

5. Viata nu ar merita traita daca mi-as face griji pentru viitor in aceeasi masura ca pentru prezent.
W. Somerset Maugham      

 

Iubire

 

1. E mai bine sa iubesti si sa pierzi, decat sa nu fi iubit deloc.
Anonim      

 

2. Acela care nu se iubeste pe sine insusi nu stapaneste nimic pe lumea asta.
Boccaccio      

 

3. Toate neputintele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristete.
Cioran      

 

4. Iubirea este singurul lucru care poate fi impartit la infinit fara sa se micsoreze.
Anonim      

 

5. Sa iubim nebuneste tot ce straluceste pe acest pamant, fiindca alta viata nu ne este cunoscuta.
Euripide      

 

6. Acela care nu a iubit niciodata, inseamna ca nu a trait niciodata.
John Gay      

 

7. Nu plange pentru ca s-a terminat, zambeste pentru ca s-a petrecut.
G. J. G. Marquez      

 

8. Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu inseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa.
G. J. G. Marquez      

 

9. Nu te iubesc pentru ceea ce esti, ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine.
G. J. G. Marquez      

 

10. Nu merita sa plangi pentru nimeni, iar cei care merita nu te vor face sa plangi.
G. J. G. Marquez      

 

11. Cursul dragostei adevarate nu a fost niciodata neted
William Shakespeare      

 

12. Un singur ceas de dragoste poate face cat o viata intreaga.
Balzac      

 

13. Numai cu inima poti vedea lucrurile corect, ceea ce este esential este invizibil pentru ochi.
A.S.Exupery      

 

14. Nu exista durere mai nimicitoare pentru sufletul unei femei decat aceea de a se fi daruit intreaga, trup si suflet unui barbat nedemn de iubirea ei.
Stefan Zweig      

 

15. O iubire pe care esti nevoit sa o pazesti cu atata strasnicie nu reprezinta nimic. Dar tocmai asta n-au sa inteleaga niciodata oamenii cu adevarat gelosi.
Dostoievski      

 

16. Iubirea e un sentiment, o emotie care te cuprinde si te inlantuie in stransoarea ei. Pana sa iti dai seama de ceea ce ti se intampla esti sclavul ei..
Anonim      
Incredere

 

1. O mare cantitate de talent este pierduta in lume din cauza absentei curajului. In fiecare zi dispar oameni a caror timiditate ii impiedica sa faca un prim efort.
Sydney Smith      

 

2. Mergi cu incredere in directia visurilor tale. Traieste viata pe care ti-ai imaginat-o.
Henry David Thoreau      

 

3. In viata nu ai nevoie decat de ignoranta si incredere; dupa asta succesul e garantat.
Mark Twain      

 

4. Trebuie sa ai incredere in abilitatile tale si apoi sa fi destul de puternic ca sa le urmezi.
Rosalynn Carter      

 

Tacere

 

1. Ne trebuie doi ani sa invatam sa vorbim si intreaga viata sa invatam sa tacem.
Proverb chinez      

 

2. E mai bine sa taci si sa fii luat de prost decat sa vorbesti si sa confirmi ca esti.
Abraham Lincoln      

 

3. Tacerea este unul dintre argumentele cel mai greu de combatut.
Josh Billings      

 

4. Tacerea bine plasata este mai elocventa decat orice discurs.
Martin Fraquhar Tupper      

 

5. Vietile noastre se incheie in ziua cand ramanem tacuti in privinta lucrurilor care conteaza.
Martin Luther King Jr.      

 

6. Tacerea este de aur atunci cand nu gasesti raspunsul cel mai potrivit.
Muhammad Ali      

 

7. Tacerea se propaga singura si cu cat mai lunga este perioada in care orice conversatie a fost intrerupta, cu atat mai greu este de gasit un subiect de discutie.
Samuel Johnson      

 

8. E foarte important sa stii cand sa vorbesti si cand sa taci.
Seneca      

 

9. Momentele ocazionale de tacere pe care le-a avut au facut conversatia lui chiar incantatoare.
Sydney Smith      

 

Suferinta

 

1. Suferinta in doi, este pe jumatate.
Bacon      

 

2. Daca nu ai suferit niciodata inseamna ca nu esti binecuvantat.
Edgar Allan Poe      

 

3. Desi lumea este plina de suferinta exista in acelasi timp si capacitatea de a trece peste aceasta.
Helen Keller      

 

4. Omul trebuie sa sufere. Cand nu are motive reale, inventeaza unele.
Jose Marti      

 

5. Oamenii nu stiu sa renunte la suferinta. De teama necunoscutului prefera suferinta, care le este deja familiara.
Thich Nhat Hanh      

Scrisori imaginare de Octavian Paler

in Limba romana by

Citate-Octavian-Paper

Uneori m-am gindit ca la nasterea mea ursitoarele au vrut sa-mi daruiasca un cerc. Dar pe drum au pierdut o bucata din el si ajungind linga leaganul meu n-au mai avut ce face. Si-au zis probabil: ”sa se descurce cum va putea si daca va fi intelept se va preface ca n-a observat”. Dar am observat. E drept ca nu foarte devreme. Multi ani am fost convins ca din bucatile pe care le aveam, in clipa cind le voi aseza pe toate la locul lor, va iesi un cerc complet. Dar cind am vrut sa fac asta, am descoperit adevarul. Din cercul meu lipsea ceva care -l impiedica sa se inchida. Iar prin spartura aceea patrundeau indoielile si frigul. Am incercat fel de fel de mijloace pentru a astupa golul acela. Am fost pe rind indiferent, vesel, am iubit muzica, dansul, am citit cu disperare, am calatorit, m-am aruncat intr-o mie si una de pasiuni, cautind sa cred, sa ma conving despre fiecare ca reprezinta bucata de cerc ce-mi lipsea, pentru ca dupa un timp sa constat ca ma inselasem. Si, dupa fiecare dezamagire am pornit mai departe, hotarit sa nu renunt.
Niciodata n-am vrut sa ajung un blazat, n-am dat voie scepticismului sa ma frusteze de o sansa, daca ea exista. Prin spartura cercului meu, singuratatea m-a pus insa mereu la incercare.

1 2 3 6
Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...