Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Cunoasterea stiintifica si limbajul ei

in Pedagogie

EDUCATIE (2)

Stiinta este un ansamblu coerent de cunostinte relative la anumite categorii de fenomene sau obiecte produs cu ajutorul unei metode specifice si a unui demers special adica prin cercetare. Stiinta este o activitate care produce cunoastere cu ajutorul metodei stiintifice.

O disciplina stiintifica nu atinge statutul de stiinta autonoma decit respectind urmatoarele criterii : un obiect de studiu propriu ; stiintificitatea demersului – teorii si paradigme, metode de analiza; un ansmabu de autori de referinta ; o infrastructura academica – o comunitate stiintifica dar si locuri specifice de invatamint si de publicare -lucrari, reviste specialitate -, adica este o activitatea institutionalizata.

Cercetarea stiintifica este tipul de activitate care consta in procesul de colectare si analiza a datelor in scopul rezolvarii unei anumite probleme de cercetare

Cunoasterea stiintifica se caracterizeaza prin dezvoltarea ei. Fie ca se prezinta ca o acumulare infinita de cunostinte sau ca o succesiune de revolutii stiintifice (Kuhn), cunoasterea stiintifica progreseaza neintrerupt. De altfel, nici un cercetator nu reincepe de la zero, ca si cum nimic nu a fost facut pina la el. El cunoaste teoriile si descoperirile precedente, le utilizeaza fie pentru a le a dezvolta, fie pentru a le contesta. Intr-un fel sau altul, traditia stiintifica nu este niciodata ignorata si noi interpretari sint propuse in mod constant. Stiinta, incepind cu dezvoltarea sa in secolul al XIX-lea, se imbogateste continuu cu cunostinte produse de comunitatile stiintifice. Aceasta dezvoltare nu este niciodata incheiata, intrucit realitatea pare inepuizabila.

In concluzie, stiinta este un tip de cunoastere axata pe analiza faptelor. Intreprindere in continua evolutie, stiinta este o activitate si nu un simplu ansamblu, o suma de cunostinte. Activitatea stiintifica, orientata catre producerea de cunoastere, se caracterizeaza deci printr-un mod de organizare specific si un mare dinamism.

A desfasura o activitate stiintifica inseamna in primul rind, si in mare masura, invatarea limbajului stiintific. Unul din scopurile acestei lucrari este de prezenta o parte din vocabularul propriu procesuui de cercetare. Stiinta nu se distinge printr-un limbaj ermetic, ci prin utilizarea termenilor care multi apartin limbajului curent. Ea da acestor notiuni un caracter formal special pentru ca ea cauta univocitatea. Altfel spus, fiecare termen utilizat nu trebuie sa aiba decit un singur sens si trebuie interpretat de toti in acelasi fel. In acelasi fel, raporturile dintre termenii utilizati trebuie sa fie stabilite intr-o logica simpla si clara. Daca vorbim, de exemplu, de relatie de cauzalitate, trebuie ca toti sa intelegem ca exista cel putin doua fenomene si ca unul il produce pe celalalt primul fiind cauza si al doilea efectul. Folosim termenul de cauzalizate numai pentru acest tip de relatie intre fenomene. Limbajul stiintific stabileste astfel o coerenta, adica un raport logic intre termenii utilizati.

In plus, in cercetarea stiintifica, nu utilizam cuvinte fara sa le definim cit mai exact posibil si in mod explicit pentru a evita ca el sa fie confundat cu acceptiunea lui curenta. Precizia este astfel o alta calitate a limbajului stiintific. Aceasta definire a termenilor reprezinta o parte esentiala a muncii de elaborare stiintifica.

Toate aceste operatii (univocitate, coerenta, precizie) vizeaza sa dea claritate limbajului utilizat pentru ca el sa fie inteles si interpretat in acelasi fel. Plecind de la definitia termenilor si a relatiilor dintre ei, cercetatorul poate construi o serie de enunturi referitoare la un fenomen sau un obiect de studiu. Acest ansamblu de propozitii care surprind esenta realitatii constituie o teorie, adica un ansamblu de concepte, de definitii si propozitii, in relatie unele cu altele, si care propune o viziune sistematica a unui fenomen, in scopul descrierii sau expicarii manifestarilor sale. Teoria joaca un rol major in stiinta deoarece, prin totalitatea enunturilor ei, permite unificarea si intelegerea a ceea ce afirmam despre realitatea studiata. Mai mult, ea da coerenta unui domeniu de cunoastere propunind una sau mai multe explicatii care sint supuse unei analize.

Anumite teorii permit formularea de legi si un astfel de ansamblu de legi este adesea prezentat teoria unui anumit domeniu de studiu. O lege intr-o teorie este enuntul uner relatii constante intre fenomene. De exempu, in economie legea cererii si a ofertei.

Teoria este ghidul indispensabil in alegerea de catre cercetator al cailor de urmat, ea permite ordonarea observatiior, ea justifica tehnicile de analiza, pe scurt ea orienteaza cercetarea. O teorie, odata verificata, devine sursa de informatii, permitind noi formulari, explicatii noi si mai profunde.

Spiritul stiintific

Stiinta nu este numai un ansamblu de cunostinte, activitatii stiintifice ii sint proprii si o anumita atitudine si dispozitii mentale care trebuie sa caracterizeze orice om de stiinta si orice demers stiintific. Acesta este spiritul stiintific.

Calitatile spiritului stiintific sint : simtul observatiei, curiozitatea (interogatia stiintifica), rationamentul, metoda, deschiderea si obiectivitatea. Impreuna, ele definesc dispozitiile mentale pe care trebuie sa le demonstreze un cercetator care intreprinde o activitate stiintifica.

a) Obsevatia

Observatia este activitatea de examinare a unui fenomen. Orice stiinta este orientata catre verificarea supozitiilor; observarea realitatii este in centrul demersului stiintific. A ne limita la speculatii, fara a tine cont de concordanta cu experienta concreta, este contrar spiritului stiintific. Acesta vizeaza cunoasterea si transformarea realitatii; el este deci preocupat continuu de necesitatea de a verifica, de a testa in realitate ceea ce a fost conceput mental. Observarea realului este astfel indispensabila oricarui demers care se vrea bazat pe principii stiintifice. Observatia este, pentru orice cercetator, o preocupare esentiala.

b) Interogatia stiintifica

Interogatia este actiunea de a-si pune intrebari asupra unui fenomen. Chiar daca practicam o observatie atenta, este imposibil sa vedem totul in a celasi timp sau sa acordam importanta egala fiecarei situatii observate. Astfel, intrebarile pe care le punem inainte sau in timpul observatiei sint cele care orienteaza privirea. Altfel spus, intrebarile permit operarea unei selectii a diferitelor fenomene sau situatii si determina aspectul asupra caruia ne vom concentra.

Cunoasterea stiintifica decurge din interogatie, care constituie cheia indispensabila cunoasterii. Orice cunoastere este raspunsul la o intrebare. Daca nu exista intrebare, nu poate exista cunoastere stiintifica. Interogatia este punctul de plecare al cercetarii, pentru ca faptele nu vorbesc prin ele insele.

c) Rationamentul

Rationamentul este actiunea de a concepe in mod mental. Gindirea, ratiunea, specific umane, sint instrumentele intelectuale necesare pentru a sonda, punind intrebari, natura finntelelor si lucrurilor. Capacitatea de abstractie este facultatea de a concepe ceea ce nu se impune imediat prin perceptie. A abstrage inseamna izolarea prin gindire anumite elemente ale unui fenomen. Rationam prin notiuni (concepte) cu care construim propozitii, adica enunturi care exprima, prin cuvinte si simboluri, relatii intre fenomene.

Rationamentul, conducind la abstractie, este un demers esential in stiinta. De fapt, nu putem avansa catre descoperirea stiintifica decit formulind propozitii pentru a interoga realitatea observata, aceste propozitii fiind abstractii in raport cu realul concret. Rationamentul permite astfel analiza si interpretarea realitatii.

d) Metoda

Daca in cunoasterea stiintifica ne punem intrebari cu ajutorul rationamentului si pentru a observa cu atentie, o facem in mod metodic, adica riguros. Metoda este definita ca un ansamblu de proceduri, demersuri precise pentru a ajunge la un rezultat. In stiinta, metoda este primordiala, si procedeele utilizate intr-o cercetare determina rezultatele acesteia.

Astfel, orice cercetator trebuie sa respecte un demers, o maniera de a proceda, precisa si exacta, ordonata dupa o anumita logica. Attfel spus, pentru a produce rezultate fiabile, demersul stiintific cere rigoare, adica o metoda, anumite etape care trebuie urmate in mod sistematic.

e) Obiectivitatea

Obiectivitatea, adesea sinonima cu impartialitatea, neutralitatea, este in primul rind o calitatea care reda fidel un obiect, un fenomen, adica ceea ce da o reprezentare conforma realitatii. Obiectivitatea este un ideal niciodata atins. Chiar daca vrem sa redam fidel ceea ce vedem sau auzim, o facem nu numai cu ratiunea, dar si cu sentimente, senzatii, experiente, prejudecati, cunoastere anterioara.

Subiectivitatea

Chiar si in stiinta, domeniu al obiectivitatii, elementul subiectiv intervine inca de la inceput: este interesul pentru un anumit fenomen sau anumite aspecte ale unei fenomen. Cercetarea stiintifica cere multa energie, este o provocare dificila daca nu sintem interesati. Interesul furnizeaza de asemenea motivatia pentru a duce la bun sfirsit un proiect de cercetare. Cu alte cuvinte, nu sintem niciodata neutri in fata realitatii, si a fi constienti de aceasta este un prim pas catre obiectivitate. In acest sens, cercetatorul tinde sa depaseasca propriile presupozitii si foloseste toate mijloacele pe care le are la dispozitie pentru a evita ca rezultatele sa nu fie influentate de o manipulare indoielnica a datelor.

A fi obiectiv nu inseamna negarea subiectivitatii. Spunem ca spiritul stiintific tinde catre obiectivitate. Aceasta preocupare constanta face parte din disciplina personala a cercetatorului, este indispensabila oricui se dedica muncii stiintifice.

In acelasi timp, chiar daca spiritul stiintific tinde catre obiectivitate, nimic nu garanteaza ca se vor respecta criteriile obiectivitatii. Impartialitatea, perspicacitatea sau luciditatea, necesare cunoasterii, nu sint date de la sine. Din aceasta cauza, cercetatorul, pentru a asigura obiectivitatea studiului, trebuie sa accepte critica celor exercita activitati in acelasi domeniu. In mediul stiintific este recunoscut ca schimbul de critici este esential mentinerii standardeor de obiectivitate. Criticile comunitatii stiintifice dau notorietate anumitor membrii ai acestei comunitati, adica acesti cercetatori au trecut testul recunoasterii stiintifice.

f) Deschiderea de spirit

Deschiderea de spirit consta in a admite ca reaitatea nu coincide mereu cu ideile existente. Este atitudinea care permite acceptarea unor noi feluri de a gindi. Aceasta deschidere, primordiala in stiinta, catre tot ceea ce modifica primele impresii necesita o permanenta grija de a abandona prejudecatile, de a fi capabili de a accepta concluziile care contrazic prejudecatile si simtul comun.

Distantarea in raport cu credintele, felurile obisnuite de a gindi si a facea, este necesara deoarece aparentele, ideile si conceptiile prestiintifice, certitudinile prealabile, risca sa ascunda dimensiuni noi ale fenomenului observat.

Deschiderea de spirit nu trebuie sa se manifeste doar inceputul cercetarii, ci pe tot parsursul ei, in sensul respingerii propozitiilor initiale. Aceasta respingere nu trebuie sa fie considerata un esec, intrucit cercetarea nu-si pierde din interes nici din valoare. Nu este vorba in acest sens de a respinge cunostintele stiintifice anterioare ci de a nu le admite in mod necritic.

Imaginatia este in mod natural legata de deschiderea de spirit. In fata unei probleme de ordin metodologic sau teoretic cu care ne confruntam in timpul cercetarii, omul de stiinta trebuie sa gaseasca solutii care adesea fac apel la imaginatia sa, adica la capacitatea de a concepe noi de investigatie si idei noi.

Munca stiintifica fiind o munca de creatie, imaginatia este indispensabila. Bine canalizata, ea intervine in orice moment al analizei. Descoperirile, inventia unor noi instrumente de masurare, cer imaginatie din partea cercetatorilor.

In concluzie, spiritul stiintific este o dispozitie mentala speciala care se dobindeste prin practica. Astfel, prin munca de cercetare, prin dezvoltarea calitatilor proprii spiritului stiintific, activitatile sint nu numai interesante dar si posibile.

Discursul stiintific – discurs construit

Discurul analitic este un discurs construit. Analiza este o descompunere a realitatii observate, ea functioneza prin fragmentarea componentelor pentru a intelege o dimensiune a realitatii. Sinteza este, dimpotriva, o recompunere pentru o vedere de ansamblu.

Obstacolele cunoasterii stiintifice sint sensul sau opinia comuna, adica ideile profane, aparentele, conceptiile prestiintifice. Acestea constituie o problema in special in stiintele sociale, relativ tinere, deoarece oricine are o idee despre societate, despre economie sau guvernare. Dar o analiza stiintifica a faptelor si fenomenelor sociale nu poate pleca de la aceste notiuni prestiintifice.

Cunoasterea stiintifica pune in prezenta doua componenete distincte : subiectul (observatorul, analistul) si obiectul (entitatea observata, concreta sau abstracta). Analiza pleaca de la subiect care construieste, decupeaza, realitatea pe care vrea sa o observe pentru a o explica (raspunzind la intrebarea „de ce”) sau a o intelege (intrebarea „cum”).

Cunoasterea stiintifica este interesata de aspectul universal al fenomenelor si de singularitatea lucrurilor. Analistul nu se poate limita la simpla descriere a realitatii, diversa in manifestarile ei. El vizeaza generalizarea plecind de la anumite trasaturi comune unei categorii de obiecte. De exemplu, economistii studiaza aspectul de schimb al raporturilor sociale, analiza lor retine doar o dimensiune, un fragment al realitatii raporturilor sociale.

Aceasta reducere este o constructie a sipiritului, o munca de abstractie. Pentru aceasta constructie abstracta economistii folosesc conceptul de piata cu care desemneaza o retea de schimb. De exemplu, piata automobilelor este o decupare a realitatii, fara sa fie concreta – nici nu o putem vedea nici simti, nici atinge, dar care permite sa sesizam, prin gindire, un fenomen – acela de schimb al unui produs.

Decuparea unui obiect este stadiul critic al unei analize, deoarece din acest „construit” deriva felul in care angajam demonstratia. Demersul este de la subiect catre obiect – prin ratiune – care determina felul in care vom face investigatia, ce intrebari ne vom pune referitor la realitatea observata.

Analiza stiintifica pune in relatie entitati concrete sau abstracte. Cunoasterea stiintifica vizeaza relatii si nu concepte considerate in singularitatea lor. Dar aceasta punere in relatie este abstracta – de exemplu, legea atractiei corpurilor in fizica mecanica nu exista decit in abstract : ea prevede, ca o constanta, ca corpurile se atrag dupa produsul dintre masa lor divizat la patratul distantei dintre ele. Conceptele de masa si distanta nu spun nimic in sine – ci doar relatia dintre ele.

Si Weber spunea ca baza delimitarii domeniilor muncii stiintifice este data de relatiile conceptuale dintre lucruri. Un concept desemneaza, prin pura conventie, o entitate concreta sau abstracta. O „vigilenta epistemologica” particulara cer termenii care, impusi intr-o disciplina, sint preluati de altele, deoarece tentatia este sa ne raportam la definitia initiala. Termenii trebuie redefiniti, precizati, in functie de domeniul de analiza. De exemplu, in economie lucram cu notiunile de oferta, cerere, utilitate. Dar, astazi, in stiinta politica, in studiul administratiei, utilizam acesti termeni, dar si altii – entreprenor, performanta, investitie – initial consacrati in economie.

Conceptele organizeaza perceptia, surprind anumite proprietati, particularitati constante ale fenomenelor. Dar ele nu sint realitea insasi, nu sint decit o constuctie mentala. Conceptele nu au sens analitic decit in raport unele cu altele, ele constituie o structura. Un concept nu este interesant in sine, nici fecund (stiintifc), ci relatia lui cu altele este interesanta. Acesta este obiectivul discursului stiintific, acela de a pune conceptele in relatie pentru a rapunde la o intrebare de cercetare.

Gindirea stiintifca este diferita de mistica, de gindirea filozofica (speculatie), de ideologie. Limbajul profetului, al inteleptului, al politicianului – asupra destinului umanitatii, al unei natiuni, nu tine de gindirea stiintifica. Stiinta nu are rolul de inflama multimile, ca un discurs politic, ea nu ofera decit o viziune fragmentata a lumii pe care incearca sa o inteleaga.

Ultime consideratii : Aceaste punere in evidenta a particularitatilor discursului stiintific nu este inocenta, ea corespunde unei anumite viziuni asupra stiintei in general, a stiintelor sociale in particular, a cunoasterii. Ea are la baza un parti-pris cit priveste aptitudinea ratiunii de a cunoaste realitatea care ne inconjoara. Altfel spus, postulam capacitatea subiectului de a gestiona raporturile cu realul (concret sau abstract) urmind regulile observatiei. Cunoasterea stiintifica nu este normativa, adica nu se raporteaza la judecati de valoare (bine, rau, corect, just, etc). Ea se raporteaza la fapte. Chiar daca vrem sa remediem o situatie judecata ca inacceptabila (ceea ce este obiectul stiintelor sociale aplicate), analiza conditiilor sociale pentru a intelege cauzele acelei situatii trebuie sa fie obiectiva si condusa dupa metoda stiintifica, fara consideratii normative

Obiectivele stiintei

O cercetare stiintifica poate avea trei obiective : descrierea, explicatia, interpretarea.

Descriere consta in identificarea caracteristicilor (elementelor) obiectului sau fenomenului studiat. Ea este reprezentarea, fidela si detailata, a unui obiect sau fenomen.

Descrierea ajuta la clasificare (stabilirea de tipologii), pe baza unor criterii alese pentru pertinenta lor. Astfel, obiectele si fenomenele pot fi regrupate pe baza asemanarii sau inrudirii: criteriile de regrupare variaza in functie de obiectivele cercetarii. De exemplu, clasificarea societatilor in functie de nivelul de dezvoltare, sau clasificarea weberiana a tipurilor de legitimitate in functie de tipurile de dominatie.

Explicatia este un alt obiectiv, cel mai important, al cunoasterii stiintifice. Explicatia consta in descoperirea de relatii intre fenomene, in stabilirea de raporturi de cauzalitate. Explicatia este raspunsul la intrebarea „de ce ?” se produce un anumit fenomen.

Comprehensiunea (intelegerea, interpretarea) este obiectivul cercetarii atunci cind studiem fiinte umane. Ea consta in descoperirea resorturilor actiunilor si comportamentelor indivizilor, a sensului, si semnificatiei pe care ei o atribuie gesturilor si faptelor lor.

In stiintele aplicate, scopul cercetarii este transformarea realitatii. In aceste domenii de cunoastere, stiinta nu se opreste la analiza, la cunoasterea teoretica a fenomenelor, modificarea starii de fapt este un scop esential al demersului stiintific.

Tipuri de cunoastere stiintifica : stiintele naturii si stiintele sociale

Stiintele naturii sint discipline care au ca obiect de studiu universul fizic si viu, natura fiind tot ceea ce exista si se produce fara interventie umana. Fizica, chimie, biologie, astronomie, geologie, biochimie, astrofizica sint astfel de domenii de studiu. Numite fie stiinte naturale, exacte, pure, sau stiinte pur si simplu, astazi sint numite stiinte ale naturii. In general cind ne referim la savanti sau la oameni de stiinta ne gindim la cei ce studiaza aceste discipline.

Stiinte umane (sociale) au ca obiect de studiu individul si societatea. Numite anterior stiinte al omului sau umane, si astazi, in special in lumea anglo-saxona, stiinte sociale, aceste discipline studiaza fiinta umana sub diferite aspecte. Scopul lor este explicarea si intelegerea comportamentului uman si a semnificatiei actelor sale. De exemplu, psihologia studiaza fenomenele psihice, istoria studiaza evolutia sociatatii; raporturile politice, economice, administrative sint studiate de stiinta politica, stiinta economica, respectiv de stiintele administrative.

Desi nu exista o definitie clara si universal acceptata a tuturor disciplinelor cuprinse in sectorul stiintelor sociale, se considera ca fac parte : antropologia, criminologia, demografia, economia, etnologie, geografia, psihologia, psihologia sociala, stiinta politica, stiintele administrative, stiintele educatiei, stiinta religiei, stiinte juridice, sociologia, istoria.

Modul de functionare

Stiintele naturii si stiintele sociale au moduri de functionare diferit deoarece au obiecte de studiu diferite.

Astfel, stiintele naturii incearca sa descopere relatiile dintre fenomenele sau obiectele materiale. Obiectul de studiu este reproductibil, este masurabil, se preteaza la explicatia cauzala, nu este compatibil cu analiza comprehensiva

Stiintele naturii utilizeaza un instrumentar avansat pentru observarea lumii materiale (de exemplu microscopul, audiometrul) care a permis dezvoltarea experimentului, adica recurgerea sistematica la experienta, analiza prin experienta fiind considerata adevarata metoda stiintifica. Experimentul consta in reproducerea in laborator a unui fenomen in scopul studierii lui. Prin experiment se provoaca un fenomen in scopul studierii lui, se creaza conditiile producerii acestui fenomen manipulind elementele lui. Materie, instrumente, experiment, sint elementele modelului de cercetare in stiintele naturii care ofera conditii ideale pentru repetarea experientelor.

Stiintele sociale functioneaza in alt mod. Obiectul de studiu il constituie fiintele umane si fenomenele sociale. Obiectul de studiu are constiinta existentei sale, da un sens actelor sale, este complex, nereproductibil, se preteaza la analiza explicativa dar si la analiza comprehensiva

Stiinta pozitiva vs stiinta comprehensiva ; explicatie vs interpretare

Ca definitie generala, stiinta pozitiva este un mod de investigatie care vizeaza elaborarea de legi de cauzalitate plecind de la observarea unor regularitati care se manifesta in natura sau in experiment. Definita ca o „teoretizare” a cunoasterii obiective, viziunea pozitivista este proprie stiintelor naturale.

Stiinta pozitiva isi defineste obiectul de studiu (realul) ca o realitate exterioara subiectivitatii umane. Viziunea pozitivista privilegiaza verificarea, calitatea unei teorii fiind aceea de a prevede situatii precise de observatie.

Teoriile pozitiviste elaborate prin metode obiective de achizitie de cunostinte au la baza investigatia empirica. Altfel spus, stabilirea stiintifica a raporturilor de cauzalitate, adica a unor raporturi constante intre doua evenimente sau fenomene, care sint la baza adevarului legilor universale, se face prin observatie empirica.

Sintetizind, cunoasterea pozitivista este o cunoastere obiectiva, este un model explicativ (cauzal) de cercetare, este o cunoastere care face apel la metode cantitative de analiza si la metoda experimentala.

Stiintele sociale pozitiviste

Inspirat de rezultatele din stiintele naturale, mai ales de cele din bologie, Auguste Comte (fondator al pozitivismului), si mai ales Durkheim, au urmarit sa adopte metoda stiintifica pozitivista la analiza problemelor sociale pentru a stabili o stiinta sociala „obiectiva”. Durkheim a tradus metoda pozitivista care caracteriza stiinta naturala empirica intr-o serie de „Reguli ale metodei sociologice” : obiectul sociologic este lumea sociala ca fiind independenta de indivizii care o compun. Sistemul social este format din ansamblul „faptelor sociale”, structuri constringatoare care formeaza realitatea sociala „obiectiva”. Fiind o realitate „in sine”, faptele sociale sint cuantificabile, adica pot fi definite in mod „obiectiv”, explicate prin legi si verificate empiric. Eliminind constiinta sociala a actorilor di definitia pe care o da realtiilor sociale, Durkheim este unul din fondatorii structuralismului, acest ansmablu de teorii stiintifice care atribuie structurilor sociale o logica inerenta si independenta de actiunea umana.

Stiinta interpretativa

Cercetarea de tip comprehensiv consta in intelegerea actiunii sociale plecind de la interpretarea sensului acesteia, care nu poate fi atribuit decit motivatiilor actorilor individuali. Interpretarea este un mijloc de cunoastere subiectiva. Spre deosebire de stiinta pozitiva, explicarea faptelor sociale este de fapt intelegerea sensului lor, si acesta nu exista decit in functie de valoarile la care se raporteaza.

Cunoasterea stiintiifca interpretativa consta deci in degajarea ideilor si motivatiilor subiective care ghideaza actiunea. Din punct de vedere comprehensiv, lumea sociala este locul intersubiectivitatii, produsul unei interactiuni organice si necesare intre individ si spatiul caruia ii apartine. In aceasta perspectiva, societatea ca entitate istorica si subiectiva, dar de asemenea observabila in manifestarile ei individuale si structurale, se defineste mereu prin intelegerea individuala, particulara, pe care o au actorii sociali despre ea. Cunoasterea realitatii sociale se face prin interpretare, singura care permite sesizarea semnificatiilor sensului, semnificatiei pe care actorii o dau actiunii lor. Or, problema semnificatiei este cea a calitatii.

Contrar pozitivismului care vizeaza enuntarea de „legi” ultime ale lumii sociale, metoda interpretativa este in primul rind un mijloc de cunoastere „obiectiva”. Daca cunoasterea pozitiva raspunde la intrebarea „de ce”, vizind despoperirea cauzei existentei sau producerii unui fenomen, comprehensiunea raspunde la intrebarea „cum”, adica intelegerea resorturilor existentei si producerii actiunii sociale.

Este metoda interpretarii propusa de Weber, aproximarea ideal-tipica. Prin acest mijloc euristic, Weber incearca sa asigure „obiectivitatea” unei cunoasteri care ramine in acelasi timp mereu subiectiva.

Tipuri de cercetari in stiintele sociale

In functie de diferite criterii (intentia cercetarii, obiectiv, tipul de date, perioada de timp) exista urmatoarele tipuri de cercetari:

  1. scopul cercetarii :

  • cercetare fundamentala – vizeaza formularea de teorii, de principii de baza, are ca obiectiv dezvoltarea cunosterii intr-un domeniu fara a se preocupa de implicatiile practice ale cunoasterii

  • cercetare aplicata – vizeaza precizari asupra unei probleme in scopul unor aplicatii practice

  1. dupa obiective

  • cercetare descriptiva – vizeaza reprezentarea in detaliu a unui obiect (de studiu)

  • cercetare tipologica – clasificarea unor fenomene dupa unul sau mai multe criterii

  • cercetare explicativa – pune in relatie fenomene (relatie cauzala)

  • comprehensiva – vizeaza descifrarea semnificatiei data de individ actiunilor sale

  1. dupa specialitate

  • cercetare disciplinara – este cercetarea realizata intr-o singura disciplina

  • cercetare pluridisciplinara – cercetare facuta separat de mai multi cercetatori din doua sau mai multe discipline asupra aceluiasi subiect

  • cercetare interdisciplinara – cercetare realizata de cercetatori din doua sau mai multe discipline in mod conjugat asupra aceluisi subiect

  • cercetarea transdisciplinara – urmareste stabilirea un limbaj stiintific comun mai multor discipline

  1. dupa modul de prelevare a datelor

  • cercetare cantitativa – impica procesul de colectarea de date cu caracter masurabil

  • cercetare calitativa – foloseste date cu carcater nemasurabil

  1. dupa timp

  • cercetare sincronica – cercetare in care obiectul este studiat la un singur moment

  • cercetare diacronica – studiaza evolutia in timp a obiectului de studiu

  1. dupa elementele selectionate

  • cercetare globala – studiaza toata populatia vizata

  • cercetare esantionata – studiaza o parte din populatia vizata

  • cercetare monografica – analizeaza o singura unitate a populatiei

  1. dupa loc

  • cercetare pe teren – cercetatorul este aproape de populatia studiata

  • in laborator – cercetare desfasurata intr-un spatiu si cu instrumente specifice

  • cercetare documentara – consta in culegerea de informatii din documente

8) dupa spatiu

  • cercetare locala, regionala, nationala, internationala, mondiala –

  • cercetarea omparativa – studiaza un grup de unitati pentru a le compara

9) in functie de strategia de cercetare

Exista doua mari tipuri de cercetari – experimentala si non-experimentala (ex-post) carora le se adauga un tip hibrid – strategia qusi-experimentala. Ultimele doua sint specifice cercetarii in stiintele sociale.

Cercetarea experimentala – este proprie stiintelor naturii si stiintelor pure. In investigatia experimentala, cercetatorul stapineste factorii care influenteaza sau pot influenta obiectul de studiu. Ea permite (cu exceptia astronomiei) reproducerea in laborator a conditiilor realitatii observabile. In stiintele sociale, se utilizeaza in psihologie experimentala, ocazional in sociologie sau stiinte politice.

Cercetarea experimentala vizeaza stabilirea unui raport de cauza – efect intre fenomene si variabile. Ea este un studiu de cauzalitate. Pentru a stabili un astfel de raport, se face o experienta in care se manipuleaza variabila independenta, apoi se observa efectul acestei variatii asupra variabilei dependente (care suporta actiunea). Proprii acestui tip de cercetare sint metodele cantitative.

Cercetarea non-experimentala (ex-post) este specifica stiintelor sociale, cind cercetatorul nu stapineste factorii care pot influenta obiectul de studiu fiind obligat sa studieze comportamente sau fapte care s-au produs deja (ex-post).

Cercetarea quasi-experimentala este strategia in care cercetatorul nu verifica conditiile de interventie a variabilei independente, deci nu stapineste deloc variabila dependenta, multumindu-se sa observe reactiile acesteia la stimuli provocati de variabila independenta. Cercetatorul nu manipuleaza toate variabilele in cauza, ci incearca sa reproduca cit mai fidel posibil logica de baza a strategiei experimentale. In stiintele sociale se utilizeaza acest tip de cercetare in lucrari de simulare, in special al simularii pe calculator, in realizarea de modele econometrice.

Metoda stiintifica si metode de cercetare

Demersul stiintific presupune o metodologie, adica un ansamblu de metode si tehnici care orienteaza elaborarea unei cercetari si care ghideaza procesul stiintific. Termenul metoda nu este un termen univoc. Utilizarea sa se insoteste de obicei de un adjectiv care specifica despre ce fel de metoda este vorba: metoda stiintifica, metode cantitative, calitative, experimentala, istorica, sau altele.

Metoda stiintifica

Metoda stiintifica este demersul utilizat in orice domeniu al stiintei. Aceasta inseamna ca dincolo de metodele particulare de cercetare proprii disciplinei, exista un demers comun propriu cercetarii stiintifice. Acest demers are acelasi obiectiv : aprofundarea cunoasterii realitatii. In acest scop, fiecare membru al comunitatii stiintifice se angajeaza sa respecte aceleasi reguli si procedee, adica aceiasi tip – stiintific – de metoda. Fundamentele metoda stiintifice sint conceptualizarea si experimentul, altfel spus ea implica observarea obiectiva a realitatii, rationament si verificarea.

Metode cantitative si calitative

Pe planul procedurilor, distingem, in cadrul cercetarii in stiintele sociale, procedurile care vizeaza masurarea fenomenelor de cele care permit prelevarea de date necantitative sau putin masurabile.

Metodele cantitative vizeaza masurarea fenomenului studiat. Masurile pot fi ordinale, de genul „ „mai mare decit”, „mai mic decit”, sau numerice care utilizeaza calcule. Cea mai mare parte a stiintelor sociale utilizeaza masuri : indici, rate, medii, in general instrumente statistice, date cifrate. De exempu, daca vrem sa cunoastem evoutia preturilor de consum in ultimii zece ani, intentiile de vot la viitoarele alegeri, legatura dintre gradul de scolaritate si consumul de droguri, facem apel la metode cantitative.

Metodele calitative sint ansamblul de proceduri utilizate pentru a califica un fenomen. Ele vizeaza intelegerea realitatii, a sensului unor fapte, comportamente, a unor declaratii. Daca vrem sa cunoastem sadiile de intelegere ale unui copil, faptele marcante ale unui deceniu, conceptiile religioase in diferite tari, facem apel la metodele calitative. In general aceste metode sint asociate studiului de caz sau analizei unui numar mic de indivizi.

Oiectivele urmarite si materialele disponibile determina gradul de cuantificare sau demersul mai degraba calitativ care va fi adoptat. Cifrele nu inseamna nimic in sine, oricit de exacte sint, cind vrem sa masuram calitatea unui fenomen si invers, o descriere calitativa oricit de detaliata este inutila daca datele cifrate sint mai semnificative. Ceeea ce este important este de a alege mijloacele cele mai pertinente pentru a aprofunda analiza obiectului de studiu si a cerceta toate dimensiunile lui.

Tehnici de cercetare

Tehnica de cercetare este un ansamblu de proceduri si instrumente de investigatie utilizate metodic. Sint mijloace concrete utilizate pentru culegerea datelor din realitatea sociala. Daca metodele sint orientari generale cit priveste felul de a aborda un obiect de studiu, tehnicile indica cum putem accede la informatiile pe care acest obiect este susceptibil sa le furnizeze.

Pot fi clasate in functie de anumite criterii : contactul sau absenta de contact cu cei care furnizeaza informatia (tehnici directe si indirecte) ; tipul de contact (observare, interogatie sau experiment) ; forma produselor (documente sau obiecte) ; sursa informatiilor (indivizi sau grupuri) ; gradul de libertate al celor ce fuznizeaza informatia (tehnici directive, non-directive sau semi-directive) ; continutul documentelor (cifrice sau non-cifrice) si tipul de prelevare (cantitativa sau calitativa).

Exista sase tehnici principale de cercetare in stiintele sociale care vor fi definite sumar, dar asupra carora vom reveni cu prezentarea in detaliu intr-un capitol subsecvent.

Observarea in situatie, interviul de cercetare, chestionarul sau sondajul si experimentul sint tehnici directe : presupun contactul cu cei ce furnizeaza informatia, vizeaza observatia, interogatia sau experimentul, indivizii sau grupurile sint sursa informatiilor, sint directive, semi-directive sau non-directive, permit o prelevare cantitativa sau calitativa.

  • Observarea in situatie este o tehnica directa care vizeaza observarea, de obicei a unui grup, in mod directiv, pentru o prelevare calitativa.

  • Interviul de cercetare este o tehnica directa care vizeaza chestionarea citorva indivizi, in mod semi-directiv, pentru a face o prelevare calitativa.

  • Chestionarul sau sontajul sint tehnici directe care vizeaza chestionarea unui numar mare de indivizi, in mod directiv, pentru o prelevare cantitativa.

  • Experimentul este o tehnica directa care vizeaza realizarea unei experiente, impicind de obicei citiva indivizi, in mod directiv, pentru o prelevare cantitativa.

Analiza de continut si analiza statistica sint tehnici indirecte cit priveste accesul la informatie. Ele se prezinta sub forma documentelor sau al obiectelor, informatiile provin de la indivizi sau grupuri, au continut cifric sau non-cifric, sint utiizate pentru a face prelevare canlitativa sau cantitativa.

  • Analiza de continut este o tehnica indirecta care vizeaza analiza de documente cu caracter necifric, provenind de la indivizi sau grupuri, pentru a face o prelevare cantitativa sau calitativa.

  • Analiza statistica este o tehnica indirecta care vizeaza analiza de documete cu continut cifric, referitor la indivizi sau grupuri, pentru a face o prelevare cantitativa.

Etica cercetarii stiintifice

Este ansamblul de principii sau responsabilitati morale referitoare la desfasurarea unei activitati de cercetare. Aceasta inseamna ca cercetatorul nu poate sa faca, fara respectarea unor conditii, orice doreste, cum doreste sau la cererea unor terti. Orice cercetare cere o anumita onestitate si, fara probitate, cercetarea isi pierde orice credibilitate.

Exista deci anumite regului care trebuie respectate care formeaza o etica proprie muncii stiintifice si care trebuie respectate in toate etapele demersului de cercetare. Acestea sint coduri deontologice care imbraca forma unor reglementari scrise. Exista astfel comitete deontologice in institutii unde se efectueaza cercetari. Aceste comitete de supraveghere nu accepta decit cercetarile care respecta regulile etice stabilite. Principiile etice se refera la : subiectele cercetarii, adica indivizii, in cazul stiintelor sociale (respectarea integritatii persoanelor, respectarea vietii private) ; ceilalti savanti apartinind aceleiasi comunitati stiintifice, carora cercetatorul trebuie sa le puna la dispozitie rezultatele analizelor sale pentru a permite schimbul generalizat de critici care este garantia obiectivitatii, dar si responsabiitatea de a evalua studiile colegilor; publicul care are dreptul sa cunoasca, chiar global, principalele rezultate ale cercetarilor.

Etapele procesului de cercetare

O cercetare stiintifica este un proces organizat pe etape care formeaza un tot distinct si care cuprinde 3 mari faze : definirea problemei cercetarii, constructia tehnica, prelevarea datelor si analiza si interpretarea rezultatelor. Aceste faze se descompun la rindul lor in mai multe momente.

Etapele cercetarii sint transdisciplinare, in sensul ca ele se armonizeaza cu toate cercetarile din stiintele sociale, oricare ar fi obiectul sau disciplina considerata. Chiar daca vocabularul variaza adesea, de la o disciplina la alta, regasim si respectam totusi aceleasi etape principale.

Etapa formularii problemei de cercetare

Prima etapa a unei cercetari este definirea problemei. In cercetare, numim problema ceea ce ridica un semn de intrebare, ceea ce pare pertinent sa fie studiat. Aceasta etapa include formuarea problemei de cercetare. Este vorba sa identificam problema, s-o definim, sa precizam pentru a-i deflimita conturul si de a o situa in demersul de reflectie. Formalarea problemei conduce la enuntarea unei intrebari referitaore la o realitate pe care vrem sa o cunoastem.

Apoi, deoarece orice cercetare vizeaza verificarea ulterioara, trebuie sa procedam la operationalizarea problemei. Operationalizarea este definirea problemei in termeni care permit investigatia empirica, adica analiza concreta. Conceptualizarea este fundamentu oricarei cercetari. In consecinta, termenii si conceptele utilizate trebuie sa fie definite in asa fel incit sa poata fi concretizati, adica pina la nivelul in care pot fi tradusi in fapte observabile in realitate.

Etapa constructiei tehnice

Aceasta etapa vizeaza realizarea constructiei tehnice a cercetarii. Odata problema definita, trebuie sa decidem cum vom colecta informatiile referitoare la fenomenul studiat. Exista diferite tehnici de cercetare sau de prelevare a datelor, fiecare din ele prezentind avantaje si dezavantaje. Alegem de obicei una dintre ele, in functie de definirea problemei si contextul in care lucram.

Dupa familiarizarea cu tehnica retinuta, incepem contruirea instrumentului cel mai pertinent in raport cu problematica cercetarii. De exemplu, daca optam pentru tehnica documentarii, construim un cadru operatoriu ; daca ne-am decis sa procem prin chestionare sau sondaj, construim un formular de intrebari, si asa mai departe.

Etapa prelevarii de date

Colectarea datelor propriu zise este etapa in care intram in mod concret in contact cu realitatea. Dar inainte trebuie sa determinam cu precizie unitatile de analiza, adica persoanele sau elementele de la care sau despre care vrem sa obtinem informatii. Aceasta selectie a unitatilor este determinata de definirea problemei de cercetare stabilita in prima etapa. Selectia se realizeaza in mod obisnuit prin esantionare si exista diferite proceduri pentru a o realiza. Odata esantionul constituit, nu ne ramine decit sa culegem datele cu ajutorul instrumentelor de cercetare stabilite in etapa precedenta. O buna utiizare a tehnicii de cercetare este foarte importanta, deoarece, cu cit abordam realitatea pe care vrem sa o studiem in mod adecvat, cu atit informatiile obtinute vor fi mai valide si fiabile.

Etapa de analiza a datelor si de interpretare a rezultatelor

Aceasta etapa consta in examinarea datelor prelevate si a sensului pe care il dam rezultatelor analizei. Colectarea a furnizat informatii brute si dispersate care nu se preteaza unei analize imediate. Pentru a fi analizabile, aceste date trebuie sa fie organizate. Fara o ordonare prealabila, datele nu au nici o utilitate. Procedam deci la o pregatire a dateor, adica le sintetizam pentru a putea, ulterior, degaja concuziile.

Dupa pregatirea datelor, sintem in masura sa incepem analiza si interpretarea, pe care le vom prezenta apoi intr-un raport de cercetare.

Fiecare din aceste etape este distincta de celelalte, dar necesare una alteia. Sint etape ordonate , indispensabile realizarii unei cercetari. Pentru a ne asigura ca nu ne angajam intr-o etapa fara a o fi completat pe precedenta, se poate redacta, dupa fiecare etapa, un raport de etapa.Acest raport permite evaluarea solliditatii etapei parcurse si trecerea la etapa urmatoare. In plus, aceste rapoarte de etapa servesc raportului de cercetare final deoarece descriu o parte din traseul urmat.

Proiect de cercetare

Unii autori folosesc expresia „cadru de referinta”, deviz de cercetare, demers metodologic. Cel mai exact este „ proiect de cercetare”, aceasta denumire aratind ce vrem sa intreprindem si cu ce metoda. Proiectul de cercetare cuprinde etapele preliminare ale cercetarii. Cu proiectul de cercetare trasam parametrii studiului pe care il vom intreprinde.

Proiectul de cercetare este etapa preliminara a cercetarii, prin care stabilim obiectul de studiu si precizam felul in care realizam fiecare din etapele procesului de cercetare. Nu este un plan de lucru sau tabla de materii, ci un document scris de 10-50 pagini. Exista mai multe tipuri de proiecte, dar toate trebuie sa respecte regulile, fundamentele metodei stiintifice: conceptualizarea si verificarea (experimentarea)

Proiectul de cercetare fiind construit in functie de metoda stiintifica, inseamna ca orice proiect poate fi utilizat pentru realizarea oricarei tip de cercetare (mai putin in cazul cercetarilor-actiune si a observatiei – participative).

De ce e necesar un proiect de cercetare ?

Proiectul de cercetare este un instrument de lucru care permite precizarea etapelor muncii de cercetare, este un instrument de organizare a gindirii care ajuta la structurarea logica a obiectului de studiu si ajuta sa facem o analiza eficace. Un bun proiect evita sa facem o demonstratie confuza sau incompleta. Bine facut, reprezinta jumatate din efortul global.

Deci are 3 functii esentiale : ajuta sa precizam obiectul de studiu, permite planificarea etapelor cercetarii ; ajuta la selectionarea strategiilor si tehnicilor de cercetare cele mai potrivite tinind cont de ce vrem sa demonstram.

Partile componenete ale proiectului de cercetare sint marile etape ale procesului de cercetare pe care le-am prezentat :

  • formularea problemei

  • enuntarea ipotetei

  • construirea cadrului operatoriu

  • alegerea strategiei generale de verificare

  • alegerea tehnicilor de colectare a informatiei

  • tehnici de analiza a datelor

  • prezentarea concluziilor anticipate

  • bibliogafia PC

Raport de cercetare

Raportul de cercetare este un document scris care prezinta rezultatele cercetarii odata ce aceasta este terminata. El reia anumite elemente ale proiectului de cercetare (si ale cercetarii), dar roul lui este de a prezenta rezultatele analizei ale carei etape si proceduri au fost anuntate in proiect.

Raportul de cerceatre cuprinde o parte introductiva cind se reia formularea problematicii, enuntarea chestiunii de la care s-a plecat, ipoteze, prezentarea cadrului operatoriu si al demersului. Partea centrala a raportului este prezentarea si discutarea concluziilor si a rezultatelor cercetarii – se insista pe verificarea ipotezei, critica metodei utilizate si indica noi piste de cercetare

Sintetic, raportul de cercetare cuprinde :

  • parte introductiva – pe scurt cele 7 etape din PC

  • parte centrala – prezentarea si discutarea principalelor rezultate ale analizei

  • concluzii – discutarea rezultatelor in raport cu ipoteza – intoarcere critica supra metodei utilizate si propuneri de noi piste eventuale de cercetare

  • bibliografie

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web