Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Democratie si interculturalitate

in Pedagogie

volonte-du-peuple

În spaţiul cultural occidental, regimul politic democratic nu constituie un subiect recent de dezbatere. În urmă cu douăzeci şi cinci de secole se afla deja în centrul dezbaterilor privind viaţa politică la vechii greci. Azi, constituie cu atât mai mult un subiect privilegiat. Secolul XX, marcat de “războiul regimurilor politice”1 face ca nu numai atenţia politologilor să se îndrepte în această direcţie, ci şi a sociologilor, juriştilor, filosofilor. Prăbuşirea regimurilor totalitare a dus la repunerea în discuţie a principiilor eticii, acest lucru favorizând reactualizarea ideii de democraţie.

Conceptul de democraţie este utilizat în mai multe universuri de discurs, dar în primul rând în cel al vieţii politice cotidiene. În mod obişnuit prin democraţie înţelegem “regimul politic în care suveranitatea este exercitată de popor”2 în care fiecare cetăţean are libertatea de a-şi exprima convingerile. În acelaşi timp democraţia este un concept utilizat de filosofi, jurişti, sociologi. Pentru filosofi, ea constituie cel mai adesea prilejul de a aduce în discuţie problema valorilor politice. Astfel, referindu-se la democraţie, filosofii ridică chestiuni legate de dreptate sau de buna guvernare a societăţii. Pentru turişti, conceptul este util în a identifica formele instituţionale şi pentru a distinge celelalte tipuri de regimuri politice (autoritare sau totalitare). În ceea ce îi priveşte pe sociologi, aceştia au în atenţie fenomenul democratic atât în dimensiunea sa juridică, cât şi în cea politică şi socială. Nu trebuie să neglijăm nici discursurile eseiştilor asupra democraţiei, căci influenţa lor asupra modelării reprezentărilor sociale nu este una de neglijat dat fiind faptul că prin argumentele lor sau dezbaterile mediatice pe care le întreţin influenţează modul în care cetăţenii percep regimul politic.

Anton Carpinschi (Doctrine politice contemporane, Iaşi, Editura Moldova, 1992, p.150-151) propune abordarea fenomenului politic din perspectiva paradigmei părţii şi întregului. În acest model, întregul desemnează unitatea dinamică a agenţilor generici ai jocului politic : puterea, societatea civilă, individul uman. Întregul este, deci, întregul social, societatea compusă din societatea politică (statul, partidele, grupurile de presiune) şi societatea civilă (viaţa economică, culturală etc., extrapolitică, individuală şi colectivă). Părţile sunt reprezentate, conform paradigmei propuse, de fiecare agent al triadei amintite, precum şi de diferitele clase, grupuri sociale şi partide politice existente într-o societate. Democraţia se instituie atunci când între diferitele părţi (clase, grupuri, partide, indivizi) şi întregul social se instituie echilibrul dinamic, când poziţiile şi interesele concurente se confruntă şi se conciliază în mod legal, nefiind afectate interesele nici unei minorităţi şi nici ale întregului social. Individul liber şi creativ, societatea civilă în diversitatea sa şi puterea politică legitimă îşi reglează raporturile în mod echitabil; drepturile şi libertăţile persoanei sunt respectate iar statul funcţionează după normele de drept.

2. Pluralism, democraţie, cetăţenie

Instaurarea şi menţinerea unei guvernări democratice stabile într-o societate plurală este dificil de realizat. Omogenitatea socială şi consensul politic sunt considerate premise obligatorii pentru o democraţie stabilă sau factori extrem de favorabili acesteia. Dimpotrivă, divizările sociale profunde si diferenţierile politice în interiorul societăţilor plurale sunt considerate a fi cauzele instabilităţii şi prăbuşirii democraţiei. Arend Lijphart considera că doar o anumită formă a democraţiei, cea consociaţională, face posibilă menţinerea democraţiei într-o societate plurală. Într-o astfel de democraţie, “tendinţele centrifuge inerente unei societăţi plurale sunt neutralizate de atitudinile şi comportamentul cooperant al liderilor diferitelor segmente de populaţie”3. De altfel, cooperarea între elite reprezintă trăsătura distinctivă principală a democraţiei consociaţionale. Nu trebuie însă, să înţelegem de aici că rolul individului este minimalizat. În societatea democratică modernă, legătura dintre oameni este una politică. A trăi împreună nu mai înseamnă a împărtăşi aceeaşi religie, aceeaşi cultură sau a te supune, alături de ceilalţi, aceleiaşi autorităţi, ci a fi cetăţean al aceleiaşi organizaţii politice. “Cetăţenia reprezintă sursa legăturii sociale”4. Societatea cetăţenilor, prin instituţiile politice şi sociale, prin schimburile cotidiene, este una de natură democratică. Fiecare cetăţean indiferent de religie, etnie, rasă, gen etc., are dreptul la acelaşi respect, la recunoaşterea demnităţii proprii. Relaţiile dintre oameni se bazează pe demnitatea egală a tuturor.

Numai în societatea democratică cetăţenia este, în principiu, deschisă tuturor indivizilor, dincolo de diferenţele culturale, sociale sau biologice. În numele valorilor democraţiei moderne, ordinea politică îşi asumă ca ambiţie integrarea etniilor cu ajutorul cetăţeniei, prin depăşirea diversităţilor lor concrete, a particularităţilor lor. Statul democratic se bazează pe principiul de includere a cetăţenilor şi de excludere a non-cetăţenilor de la practicile politice. Îi include pe primii, asigurându-le participarea egală la viaţa politică, îi exclude pe ceilalţi de la practicile legate direct de cetăţenie, de care dispun într-o altă societate. Din punct de vedere juridic, “orice persoană are dreptul la o cetăţenie” (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 15) şi la drepturile civile aferente. Societatea democratică are însă vocaţia de a se deschide pentru toţi cei care pot participa la viaţa politică, indiferent de trăsăturile lor particulare, ea fiind mult mai deschisă străinilor decât orice altă formă de organizare politică (spre exemplu se poate obţine cetăţenia franceză, elveţiană, germană etc. prin naturalizare). Din faptul că dreptul la cetăţenie este deschis, nu rezultă faptul că naţionalitatea poate fi acordată necondiţionat tuturor indivizilor prezenţi pe teritoriul naţional căci aceasta ar însemna să se nege diferenţa dintre naţionali şi străini. Doar cetăţenii unei naţiuni democratice îşi văd recunoscute pe deplin drepturile politice. Dar toţi străinii cu o situaţie reglementată, non-cetăţeni, deci lipsiţi de drepturile politice legate de cetăţenie, dispun de aceleaşi drepturi civile, economice şi sociale ca naţionalii. Străinii se bucură într-o societate democratică de toate libertăţile individuale. Ei au dreptul de a circula în mod liber, de a se căsători, la prezumţia de vinovăţie, dacă sunt deferiţi justiţiei. Treptat, după încheierea celui de al doilea război mondial, statutul juridic al străinilor în Europa a fost asimilat celui al naţionalilor în materie de salarii, de drept la muncă şi protecţie socială. Legislaţia care afirmă egalitatea drepturilor civile, economice şi sociale se bazează de fapt pe idea fundamentală a drepturilor omului, considerate ca fiind inalienabile şi universale. În acest sens Dominique Schnapper considera că “respectarea drepturilor străinului ca om înseamnă într-un fel a reafirma valorile în jurul cărora s-au construit democraţiile moderne”5.

3. Educaţie şi democraţie

Educaţia se afla în centrul proiectului democratic şi aceasta întrucât ea trebuie să ofere tuturor posibilităţile necesare pentru a participa în mod real la viaţa publică.

Şcoala, fie organizată direct de către stat, fie controlată de el, este fără îndoială o instituţie democratică. În democraţia greacă a antichităţii, absenţa şcolii publice limita participarea politică reală la cetăţenii bogaţi. Idea că fiecare cetăţean trebuie să-şi poată exercita concret drepturile este legată de democraţia modernă. Doar începând cu Revoluţia de la 1789, în Franţa, spre exemplu, dascălii din şcoli nu au mai fost numiţi “regenţi”, devenind “institutori”, sarcina lor fiind aceea de a întemeia “naţiunea”, sursă a legitimităţii politice, în sensul articolului al III-lea al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului (“Principiul oricărei suveranităţi rezidă în mod esenţial în naţiune. Nici un corp, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod expres de la aceasta”).

Prin stabilirea fundamentelor şcolii publice, republicanii, plecând de la constatarea lui J. J. Rousseau că interesul general nu se confundă cu suma intereselor particulare, au urmărit crearea cetăţeanului abstract, destinat să întruchipeze şi să definească interesul general6. De aici provine organizarea unică şi centralizată a sistemului de învăţământ. Republica urmărea emanciparea poporului în numele egalităţii tuturor cetăţenilor şi să asigure promovarea celor mai buni.

Accesul tuturor la educaţie înseamnă acordarea de şanse egale de promovare. Şcoala trebuie să asigure promovarea celor mai buni, să permită mobilitatea socială şi să favorizeze egalitatea şanselor. Aici poate intra în discuţie rolul esenţial al burselor de studiu, care permit copiilor dotaţi, indiferent de originea lor socială, să aibă parte de posibilitatea promovării şi continuării studiilor.

Trebuie insistat asupra faptului că şcoala are o funcţie dublă. Pe de o parte, prin conţinutul învăţământului are loc însuşirea unei limbi, unei culturi, unei ideologii naţionale şi unei memorii istorice. Persoanele şcolarizate în aceeaşi şcoală împărtăşesc nu doar aceeaşi limbă, ci şi ansamblul de cunoştinţe şi referinţe, implicite şi explicite. Pe de altă parte, şcoala constituie un spaţiu de integrare. În cadrul ei, elevii, indiferent de originea lor etnică, de apartenenţa la o biserică sau de originile sociale, sunt trataţi în mod egal.

Din perspectiva interculturală este nevoie ca şcoala să promoveze “ataşamentul şi înţelegerea etnică şi să ajute elevii să dobândească deprinderi şi atitudini care să permită grupului etnic să dobândească putere de semnificare a marii culturi a lumii.” 7

4. “Drepturi culturale” şi democraţie

Legitimitatea şi practicile democratice nu pot fi concepute în afara naţiunii. Problema este dacă există posibilitatea ca ea să funcţioneze la nivel supranaţional sau infranaţional. Reflecţiile privind multiculturalismul şi drepturile infranaţionale, pe de o parte, şi noile concepţii care se elaborează plecând de la construcţia europeană, pe de altă parte, repun în discuţie legătura dintre naţiune şi democraţie. Problema recunoaşterii drepturilor culturale speciale ale etniilor din cadrul unei naţiuni se poate pune şi în legătură cu drepturile culturale ale naţiunilor în cadrul noii entităţi politice care se doreşte a fi Europa viitorului.

Societatea democratică modernă a reuşit să asigure tuturor cetăţenilor, inclusiv străinilor stabiliţi în mod legal, drepturile civile, economice şi politice. Întrebarea care se ridică acum este cum ar putea să ţină cont de revendicarea “drepturilor culturale” ale societăţilor care în momentul de faţă sunt mult mai diverse şi mai deschise.

Orice societate este, prin definiţie, multiculturală, fiind alcătuită din grupuri ce diferă din punct de vedere cultural. Potrivit principiilor democratice este necesar a se corela egalitatea civilă şi politică a cetăţenilor cu respectarea ataşamentelor lor etnice sau religioase particulare, asigurând în acelaşi timp, unitatea societăţii prin cetăţenia comună şi libertatea individuală.

Interculturalitatea presupune recunoaşterea “drepturilor culturale” ca făcând parte integrantă din drepturile individuale. Când ne referim la “drepturi culturale” nu facem acest lucru în sensul intelectual al conceptului (dreptul la cunoaşterea ştiinţifică, la lectură etc.), ci în sensul “drepturilor individului de a poseda şi dezvolta, eventual în comun cu alţii din interiorul unui grup definit prin valori şi traditii împărtăşite, propria viaţă culturală, care să corespundă unei identităţi culturale distincte de aceea a altor indivizi sau grupuri.” 8.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web