Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Despre savantul Nicolae Paulescu

in Educational/Sanatate

nicolae-paulescu

Nicolae Paulescu, un mare savant creºtin sau prin ºtiinþã la Dumnezeu

Nu de puþine ori, prinºi sub avalanºa informaþiilor ºtiin-þifice de ultimã orã,

rãmaºi fãrã replicã în faþa posibilitãþilor fan-tastice oferite de ºtiinþa

modernã, dãm curs unui entuziasm nemãr-ginit ºi unei încrederi fãrã limite în

puterea omului de stãpân al Uni-versului.

Aceastã stare de euforie ºtiinþificã le este proprie, de obicei, celor ce fac

abia primii paºi într-un domeniu ºtiinþific sau altul. “Veteranii” sunt mult mai

“ponderaþi”, încercând sã scruteze “la rece” frontierele ºtiin-þei, conºtienþi

de limitele acesteia ºi, mai ales, de posibilitãþile limitate de investigaþie pe

care le-a creat mintea omeneascã. În plus, orice savant creºtin este conºtient

de faptul cã tot ceea ce investigheazã el aparþine exclusiv creatului ºi

niciodatã, oricât de perfecþionate ar fi tehnologiile sale, nu va putea sã

pãtrundã cu acestea în graniþele necreatului.

Niciodatã exploratorii oneºti ai legilor ce guverneazã în universul macro sau

micro nu au putut nega prezenþa, fãrã putinþã de tãgadã, a douã aspecte: I)

existenþa unei cauze primare care stã la baza fenomenului descris, cauzã care

este un adevãr creatural; II) existenþa unor legi precise, a armoniei în

desfãºurarea oricãrui fenomen, nu a hazardului ºi a haosului. Mergând respectiv

pânã la cauza primarã, forþaþi de logica ºtiinþificã, marii savanþi ai omenirii

au ajuns la acceptarea existenþei lui Dumnezeu, cãci numai El putea sã aºeze în

univers, în înþelepciunea Sa infinitã o atât de mare diversitate de sisteme,

care funcþioneazã perfect dupã legile cunoscute de ºtiinþele exacte. De la

Newton, Pascal, Ampere, Euler, Kepler pânã la Einstein, Bohr ºi Planck, de la

matematicieni la fizicieni, chimiºti ºi biologi de geniu, cu toþii au recunoscut

existenþa înþelepciunii divine dupã care funcþioneazã acest univers, dupã legi

pe care omul le-a putut cuantifica în parte.

Poate însã cã nici o altã ºtiinþã modernã, decât medicina ºi mai ales genetica

ºi biologia celularã, nu-l apropie mai mult pe om de Dumnezeu. Universalitatea

codului genetic a fost prima mare loviturã datã darvinismului încã din anii 60

ai veacului nostru, motiv pentru care ideologia comunistã numea genetica “femeia

de stradã a imperialismului”, ºi pânã prin anii 70, s-a interzis total studierea

ei în facultãþi. Progresele recente în domeniul imunologiei medicale, markerii

antigenetici, complexele majore de histocompatibilitate, comunicarea

interce-lularã, interleukinele, apop toza (sau moartea celularã programatã!),

sunt tot atâtea argumente – multe de strictã specialitate – care trimit cu

mintea la cauza primarã a tuturor acestora – Dumnezeu Creatorul.

Cu mult timp înainte de descoperirile epocale fãcute în medicinã, în special în

a doua jumãtate a secolului nostru, în medicina româneascã a existat un nume

mare, acela al savantului fiziolog, Nicolae Paulescu (1869-1931). De numele lui

este legatã descoperirea remediului contra diabetului, insulina, deºi nu lui i

s-a decernat Premiul Nobel pentru aceastã epocalã descoperire. Doctor în

medicinã, doctor în ºtiinþele naturale, colaborator al profesorului Lancereaux

Nicolae Paulescu, numit profesor la Faculatea de Medicinã din Bucureºti, a lãsat

lucrãri ºtiinþifice unanim apreciate. Opera lui e sintetizatã în douã tratate cu

mare rãsunet în lumea medicalã: Traite de Medicina ºi Traite de Physiologie

Medicale, primul în cinci volume, iar al doilea în trei volume. Deºi Facultatea

de Medicinã din Paris, dupã moartea profesorului Lancereaux, l-a chemat sã ocupe

catedra fostului sãu profesor, Paulescu a refuzat, preferând sã fie de folos

þãrii sale.

Demn de remarcat cã deschiderea cursurilor sale la Facultatea de Medicinã din

Bucureºti s-a fãcut cu o severã, dar bine documentatã, criticã a darvinismului.

Mai marii timpului s-au simþit clãtinaþi, cãci darvinismul ºi materialismul erau

piatra de temelie a vieþii universitare româneºti. S-a cerut chiar, în

Parlamentul vremii, înlãturarea lui Paulescu de la catedra de Fiziologie a

Facultãþii, întrucât nu convenea glasul sãu autentic ºtiinþific, ce dãrâma

templul idolesc al scientismului materialist.

Vom reda pe scurt câteva din punctele de disputã ºtiinþificã a vremii, disputã

din care medicul ºi savantul Nicolae Paulescu a ieºit biruitor, ca om de ºtiinþã

creºtin, care a putut arãta, înarmat cu argumentele ºtiinþifice ale vremii sale,

cã existenþa lui Dumnezeu este din plin confirmatã de ºtiinþa autenticã.

Trei mari teme au frãmântat lumea ºtiinþificã româneascã la acel început de

secol XX: finalitatea vieþii, critica generaþiei spontanee ºi darvinismul.

Savantul Paulescu s-a pronunþat de la bun început ca susþinãtor a teoriei

finalitãþii vieþii (anume cã nimic în viaþa vieþuitoarelor nu este întâmplãtor,

nu este rol al hazardului, ci totul recunoaºte o cauzã iniþialã, o Persoanã

raþionalã, care este Autorul întregii creaþii). În plus, Paulescu a fost un

adversar declarat atât a teoriei apariþiei vieþii printr-o “generaþie

spontanee”, cât ºi al darvinismului. Disputa a fost chiar publicatã în

“Convorbiri literare”, aprilie – 1903 ºi octombrie – 1908. Protagoniºti au fost,

pe de o parte, profesorul Paulescu ºi, de cealaltã parte, D. Voinov (profesor de

zoologie la Facultatea de ªtiinþe Naturale din Bucureºti) ºi N. Leon (profesor

de ºtiinþe naturale la Facultatea de Medicinã din Iaºi).

Ce se înþelege prin “finalitatea vieþii”? Profesorul Paulescu susþinea prin

acest concept cã nici un organ nu e fãrã utilitate, fãrã finalitatea fiinþelor

vii ºi cã nici un fenomen nu se îndeplineºte fãrã un anume scop, util

vieþuitoarelor. Profesorul D. Voinov, din contra, amintind parcã de

“specialiºtii în materialism” ºtiinþific ai perioadei comuniste de mai târziu,

care îndoctrinau elevii ºi studenþii României Socialiste, Voinov, aºadar, aducea

ca “dovezi” contra finalitãþii morfofiziologice a fiinþei vii organele

rudimentare. Cei avizaþi ºtiu ce sunt acestea: anume – dupã spusele prof. Voinov

– “pãrþi din corpul fãtului sau copilului ivite temporar, ºi care apoi dispar;

sau dacã sunt pãstrate ºi la adult, dacã dãinuiesc toatã viaþa, sunt puþin

dezvoltate, ele sunt formaþiuni complet nefolositoare”. Dacã prof. Voinov ar fi

avut dreptate, atunci ipoteza creaþionistã ar fi cãzut, cãci Dumnezeu n-ar fi

putut crea ceva lipsit de utilitate, adicã fãrã finalitate vitalã. Acesta ar fi

fost un argument pentru darviniºti, ei susþinând evoluþia, apariþia unei specii

dintr-alta.

Ce rãspunde savantul Paulescu la acestea? Desigur cã existã aceste “organe

rudimentare”, dar cã ele sunt lipsite de orice utilitate nu e tot atât de sigur.

Funcþia lor existã ºi uneori o putem arãta, alteori rãmâne de cercetat, ºi

Paulescu da ca exemplu glanda tymus – glanda endocrinã situatã la nivelul

gâtului – care e funcþionalã ºi existentã anatomic numai în perioada creºterii,

la adultul de 20 de ani ea poate dispãrea. Sau alte organe “mici ºi slabe”, cum

se credea la început – paratiroidele, suprarenalele, glanda pituitara – , s-au

demonstrat în realitate a avea funcþii endocrine indispensabile vieþii. Dupã

Paulescu, existenþa acestor organe “de rezervã” ºi “de prevedere”, cum le

numeºte el, este uºor de explicat. Ele apar ºi se dezvoltã din perioada

embrionarã, putând fi utile în anumite condiþii de mediu. De exemplu, glandele

mamare, înainte de naºtere, n-au nici o funcþie. Ele însã se hipertrofiazã ºi

devin active când femeia este mamã. Organele de rezervã n-au dispãrut fie pentru

cã îndeplinesc o funcþie necesarã, fie pentru cã ar putea avea o funcþiune în

anumite solicitãri. De exemplu: aripile pãsãrilor domestice le pot fi de folos,

dacã ele revin la starea de sãlbãticie, iar aripile struþului îi pot ajuta

acestuia la mers.

A doua concepþie pseudoºtiinþificã combãtutã cu succes de prof. Paulescu, este

ceea ce s-ar putea numi a “generaþiei spontanee”. Partizanii acestei teorii

porneau de la constatarea cã aceleaºi elemente – carbon, hidrogen, azot º. a. -,

ce formeazã materia anorganicã, stau la baza elementelor vii. Aºadar, prima

celulã vie, susþin ei, ar fi apãrut în chip spontan în humusul terestru sau, cum

vor spune ºi în anii 50-60 oamenii de ºtiinþã sovietici ºi nu numai, dintr-o

“supã oceanicã primitivã”. Un susþinãtor al “generaþiei spontanee” de la

începutul secolului XX, T. Huxley, descoperã pe fundul oceanului o substanþã

amorfã mucoidã, aºa numita “monera” (sau ºtiinþific Bathybius Haeckeli) din

care, iatã, se confirmã generaþia spontanee care ia naºtere în naturã ºi în

zilele noastre, recunoscând ca punct de pornire aceastã “monera”. Dupã aproape

un deceniu, acelaºi T. Huxley recunoaºte cã “monera” lui nu este altceva decît o

excreþie a zoofitelor marine, ruºinându-i astfel pe partizanii generaþiei

spontanee.

În plus, chimiºtii de ieri ºi de azi nu au reuºit sã producã mãcar o singurã

celulã vie. Viaþa nu e numai o simplã combinare de elemente chimice. Însuºi L.

Pasteur, prin cercetãrile sale, a enunþat sentinþa definitivã: “omne vivum ex

ovo”, adicã viaþa se naºte din viaþã, nu din materie. Iatã propriile cuvinte ale

savantului Paulescu: “Existenþa finalitãþii nu poate fi negatã; fiecare element

pare sã cunoascã nevoile actuale ºi viitoare ale ansamblului ºi se modificã dupã

ele”. “Finalitatea tuturor instinctelor e un fapt incontestabil (…) Instinctul

pare cã aratã o inteligenþã superioarã care previne pericolele, ghiceºte

viitorul, pregãteºte dinainte salvarea generaþiilor viitoare (…) Inteligenþa

aceasta nu este nici în animalul ce executã aceste acte, nici în strãmoºii lui,

cãci nici unul n-a cugetat vreodatã la marele scop pe care-l executã.”

A treia teorie respinsã de savantul Paulescu este darvinismul.

ªtim ce susþin apãrãtorii darvinismului ºi astãzi. Cã existã o selecþie

naturalã, motor al evoluþiei, de la cele dintâi vieþuitoare pânã la om. Prin

selecþie naturalã înþelegem cã se perpetueazã numai fiinþele cu organe mai

perfecþionate, mai bine adaptate condiþiilor de mediu. Dupã darviniºti, trei

sunt factorii principali ai selecþiei naturale:

a) variabilitatea

b) ereditatea

c) acþiunea sinergeticã a variabilitãþii ºi ereditãþii realizeazã adaptarea la

mediu, ºi astfel selecþia naturalã.

Profesorul Paulescu denunþã ca eronate toate aceste concepþii:

a) Variabilitatea. Darviniºtii înþeleg prin aceasta schimbarea caracterelor

indivizilor unei specii, ºi întrucât toate caracterele fiind supuse schimbãrii,

rezultã specii noi. Profesorul Paulescu aratã cã, din contrã, deºi

variabilitatea ca fenomen existã indubitabil, totuºi schimbarea caracterelor

indivizilor are loc exclusiv în limitele speciei! Paulescu aratã cã sunt supuse

variaþiei doar caractere nespecifice (individuale), rezultând mai multe rase în

cadrul aceleiaºi specii (rase diferite, de exemplu, dupã culoarea pãrului,

înãlþimea, culoarea pielii, etc.). Schimbarea caracterelor specifice – de specie

– sub presiunea mediului duce la stingerea speciei ºi nu naºte specii noi.

b) Ereditatea, fenomen indubitabil ce constã în moºtenirea caracterelor

pãrinþilor, la copii. Contrar la ceea ce susþin darviniºtii, ºi aceastã

ereditate se loveºte de aceleaºi caractere specifice. Anume:

– are loc apariþia raselor prin transmiterea caracterelor nespecifice

(individuale);

– are loc apariþia hibrizilor prin apariþia variaþiilor specifice (de specie).

Studiul acestor hibrizi demonstreazã limitele fireºti ale variabilitãþii ºi

ereditãþii. Aceºti hibrizi sunt, aºadar, obþinuþi prin încruciºarea a douã

specii diferite, însã ei sunt fie sterili sau, dacã se reproduc, în câteva

generaþii se reîntorc la speciile de unde au plecat. Paulescu aduce doar douã

exemple grãitoare:

– catârul este sterp, neputându-se perpetua aceastã specie nouã.

– ovicaprele (oaia-capra), deºi sunt fecunde, se reîntorc la generaþiile fiice,

tot la oaie ºi respectiv la caprã.

Iatã, aºadar, greºeala darvinismului: a mutat hotarul dintre specie ºi rasã,

vãzând oriunde numai miºcare ºi scãpând din vedere permanenþa. În biologie,

specia constituie acest hotar peste care nu pot trece nici variabilitatea ºi

nici ereditatea.

c) Dar despre adaptarea la mediu? Rãspunsul e simplu. Când mediul formeazã

fiinþa vie prin modificarea caracterelor specifice, aceasta este moarte,

reprezintã dispariþia speciei. Darwin a fãcut astfel un salt nepermis de la

factorii de influenþare a raselor, extinzându-i ºi asupra speciilor. Aºadar,

dupã spusele savantului Paulescu, lupta pentru existenþã devine “lupta contra

cauzelor de degenerare ºi de degradare a speciilor, contra cauzelor de alterare

a tipului specific (…), încât un individ este cu atât mai dezvoltat cu cît este

mai aproape de imaginea plenarã a speciei sale ºi e cu atât mai slab, cu cât se

depãrteazã de stâlpii de susþinere ai speciei”. “Selecþia sexualã de care s-a

fãcut atâta vâlvã, spune prof. Paulescu, are drept scop ºi drept efect

conservarea puritãþii tipului specific, iar nu transformarea speciilor, cum

pretinde Darwin.”

Alte “dovezi” ale darvinismului nu stau nici ele în picioare:

– Darwin credea ca suficiente pentru transformarea unei specii 1000-10.000 de

generaþii. Paulescu rãspunde cã fiinþele unicelulare cu rata de înmulþire foarte

rapidã (de ex. Bacillus Ramosus), care pot avea o ratã de înmulþire de 1000 de

generaþii în 41 de zile ºi 10.000 de generaþii în 417 zile, aceste specii

unicelulare, deci nu reprezintã nici o modificare nici dupã ani de experienþã.

Transformismul darvinist nu se verificã la ele nici dupã zeci de mii de

generaþii.

Aºa-numitele organe atavice – fie organe multiplicate, fie cu dezvoltare

incompletã, fie ele lipsesc cu totul (de ex. microcefalia sau mulþimea glandelor

mamare) – sunt ºi azi un argument “forte” al darviniºtilor, dar Paulescu ºi mai

ales embriologia ºi genetica modernã au arãtat cã explicaþia lor nu e în

transformism, ci “rezultã din acþiunea asupra embrionului a unor agenþi

morbifici.” Sau, cum se vede în zilele noastre, monstruozitãþile apãrute la fãt

ca urmare a acþiunilor teratogene (mutagene) a unor substanþe chimice toxice (de

ex. thalidomida) sau a radiaþiilor nucleare (vezi efectele teratogene apãrute

post Hiroshima sau post Cernobâl).

Iatã, aºadar, demontate ºtiinþific trei mari teorii de esenþã necreºtinã care ºi

azi mai otrãvesc minþile oamenilor de ºtiinþã: hazardul fenomenologic, generaþia

spontanee ºi darvinismul. Acesta din urmã (darvinismul) a fost cel mai mult

preluat de materialismul dialectic, fundamentînd – prin teza luptei pentru

existenþã – lupta comunistã de clasã.

Întîlnim însã în opera savantului Paulescu ºi pagini de o adâncã inspiraþie

ascetico-misticã, ceea ce concordã cu toate mãrturiile contemporanilor despre

viaþa duhovniceascã intensã pe care o avea marele savant ºi cu prezenþa lui

constantã la slujbele Bisericii.

Ca om de ºtiinþã, el ajunsese de mult la convingerea fermã a existenþei

sufletului persoanei umane: “În ce mã priveºte, spune el, eu afirm sus ºi tare

cã sunt tot atât de sigur de existenþa sufletului, cât de oricare alt adevãr

dovedit de ºtiinþa experimentalã. ªi nu este vorba aici de o simplã convingere,

ci de o credinþã adâncã, dobânditã în mod ºtiinþific.”

Ce frumos ar fi ca ºi astãzi savanþii noºtri sã devinã convinºi de existenþa

propriilor lor suflete, de faptul cã omul nu este numai sânge ºi trup, ci ºi

suflet care suspinã dupã cunoaºterea unor adevãruri mai înalte. Iatã ce spune

savantul Paulescu, care nu era, desigur, un teolog de formaþie, dar care a

înþeles existenþa sufletului omenesc, precum ºi a Creatorului sãu, privind în

zidire, în univers ºi, mai ales, a manifestãrii permanente a grijii lui Dumnezeu

faþã de lumea creatã: “A demonstra existenþa unei cauze prime a vieþii – cauza

imaterialã, unicã ºi infinit înþeleaptã – iatã sfârºitul sublim la care ajunge

fiziologia. Aceastã cauzã primã este Dumnezeu. Omul de ºtiinþã nu poate deci sã

se mulþumeascã a spune “Credo in Deum”, el trebuie sã afirme “SCIO DEUM ESSE”

(…) Viaþa este efectul a douã cauze: una, cauza secundã sau SUFLETUL – unic

pentru fiecare fiinþã vieþuitoare, cealaltã, cauza primã sau DUMNEZEU – unica

pentru totalitatea fiinþelor vieþuitoare.”

Chiar dacã savantul Paulescu nu cunoºtea precizarea Pãrinþilor Bisericii

Rãsãritene (vezi “Dogmatica” Sf. Ioan Damaschin), cã sufletul este propriu numai

oamenilor, ca fiinþe raþionale, iar necuvîntãtoarele au “suflare de viaþã”,

considerãm mai mult decât uimitoare concluziile la care a ajuns prin observaþie

ºtiinþificã savantul Paulescu.

Desigur cã putem extinde foarte mult analiza concepþiei lui Paulescu despre om,

despre suflet ºi despre Dumnezeu. Menþionãm doar interesul lui deosebit ºi

existenþa unor introspecþii dintre cele mai fine asupra instinctelor (sau

afectelor, cum am spune noi în limbaj teologic), patimilor ºi conºtiinþei

omului. Afirmaþiile lui se apropie, uneori, chiar de cele ale Pãrinþilor

luminaþi de Dumnezeu. Iatã cuvintele lui: “Cãci ce sunt patimile? Sunt alteraþii

calitative ale instinctelor. Prin firea lor, instinctele sunt legi divine puse

de Dumnezeu în fiinþele vieþuitoare. Funcþia lor esenþialã este cea a

conservãrii ºi a reproducerii. Ele funcþioneazã cu o preciziune uimitoare. Sunt

adevãrate minuni. Împlinindu-se fãrã conºtiinþa scopului, actele instinctive

sunt în afara criteriilor binelui ºi rãului. Numai la om funcþiunea instinctelor

devine conºtientã, ºi numai omul înlocuieºte, uneori, scopul firesc al

instinctului prin plãcerea produsã de funcþionarea lui. Aceastã intervertire de

scopuri, aceastã deviere a instinctelor de la scopul lor firesc se cheamã

patimã”.

Patima este cãutarea exclusivã a plãcerii ce rezultã din satisfacerea unor

trebuinþe instinctive al cãror scop nu este cunoscut sau este contrariat.

Vorbind despre doctrinele moral-religioase ale altor popoare de dinainte de

creºtinism, Paulescu afirma cã aceste credinþe anticreºtine nu conþin remediile

cele mai potrivite pentru suprimarea patimilor, ba, uneori, chiar împing

funcþionarea fireascã a instinctelor cãtre alunecarea lor în patimi. În schimb,

morala creºtinã este singura în stare sã ne mântuie de patimi. Creºtinismul nu

este o doctrinã ca oricare alta apãrutã pe firmamentul filozofiilor sau

religiilor omenirii, pentru cã în nici o altã religie Dumnezeu nu iubeºte

creaþia Sa atât de mult ca în creºtinism. Numai în creºtinism Dumnezeu S-a

smerit pe Sineºi atât de mult, cã a luat trupul omenesc pentru a-l curãþa de

patimi, a murit ºi a înviat, restaurând prin aceasta întreaga creaþie.

Contemporanii lui Paulescu aduc mãrturie ºi despre angajarea sa social-creºtinã

profundã, despre ataºamentul sãu strâns la Ortodoxie. I-a denunþat cu curaj pe

vrãjmaºii doctrinari ai Ortodoxiei, pe cei pururi gata sã compromitã valorile

morale ale creºtinismului. Astfel, Paulescu rãmâne pentru generaþiile care vor

veni ºi un patriot de excepþie, un adversar declarat al francmasoneriei.

Mitropolitul Nicolae Mladin îl ºi numeºte “pe cât ºtiu eu, primul luptãtor

antimasonic”.

ªi iatã cum încheie tot Nicolae Mladin magistrala sa monografie închinatã

savantului creºtin Nicolae Paulescu: “Savant în cel mai autentic sens al

cuvântului, ctitor de ºtiinþã româneascã (…), Paulescu era convins cã ºtiinþa nu

poate fi nici atee, nici materialistã, nici anticreºtinã; ºtiinþa pentru el, ca

ºi pentru toþi marii creatori ai veacurilor, este treapta pe care se urcã mintea

umanã, spre a se pleca, seninã ºi fericitã, în pulberea veºniciei, în pragul de

azur al veºniciei. Dumnezeirea treimicã pe care o mãresc îngerii: Dumnezeu

Tatãl, “Creatorul ºi scopul suprem al universului”; Iisus Hristos, Fiul sau

Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce S-a fãcut om ºi a deschis omenirii cãile

mântuirii; Duhul Sfânt, Duhul adevãrului, Care sfinþeºte toate ºi lumineazã

cãrãrile mântuirii. Dumnezeu – mãrturie a ºtiinþei umane; Hristos, Fiu al lui

Dumnezeu, temelie ºi ideal al civilizaþiei umane; Sfântul Duh, principiu dinamic

al desãvârºirii noastre în Hristos, sub cupola de har ºi luminã a Bisericii Lui

Sfinte. Nicolae Paulescu, gândul tãu ca o boltã de azur se arcuieºte peste

zbuciumul neamului ºi-i lumineazã zãrile; el este frânt din inima de aur a

istoriei româneºti – Hristos, Domnul ºi stãpânul vieþii noastre, în viforniþele

ºi în liniºtile veºniciei…”

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Educational

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web