O nouă „vizită” in locatia secreta din Bucegi: Sala Proiectiilor ! După mai puţin de o oră de zbor am recunoscut de departe primele creste ale munţilor, care îmi aminteau de locaţia secretă din Bucegi, scrie oficialmedia.com.
Am aterizat cu bine la aproximativ cincizeci de metri de intrarea în munte. Puteam deja să remarc modificări destul de radicale faţă de situaţia care era acum doi ani. Am coborât şi am privit cu atenţie în jur. În primul rând dispăruse linia dublă de protecţie armată; rămăsese doar drumul forestier care permitea alimentarea bazei militare. În al doilea rând, în locul spaţiului de depozitare de afară se amenajase un helioport, unde am aterizat şi noi. Construcţiile modulare semisferice dispăruseră şi ele, iar intrarea în marele hangar de lângă traseul galeriei fusese finisată şi etanşeizată.
Cezar mi-a explicat că în prezent hangarul folosea ca spaţiu de depozitare, labo¬ratorul din interiorul său fiind desfiinţat. Toate pro¬bele de studiat erau acum trimise la un institut specia¬lizat din Bucureşti, ultradotat din fondurile armatei americane, care funcţiona în regim de acoperire. După o primă analiză, cele mai importante probe şi rezultate erau transferate în SUA pentru cercetări mult mai detaliate.
În general, zona locaţiei secrete din Bucegi fusese „simplificată”, în sensul că ea tindea să se con¬funde din ce în ce mai mult cu vegetaţia înconjură¬toare. Cezar m-a informat că aceasta era însă doar o aparenţă; în realitate, acolo fuseseră montate mai multe sisteme redundante de alarmă şi protecţie, extrem de sofisticate. Nu am cerut însă lămuriri supli¬mentare şi nici Cezar nu s-a grăbit să-mi ofere alte explicaţii în această direcţie. Am fost întâmpinaţi de un ofiţer american, care 1-a salutat pe Cezar. Mi-am dat seama că el conducea operaţiunile acolo, fiind reprezentantul militar cel mai important al părţii americane. Cu excepţia lui Cezar, am fost verificaţi toţi ceilalţi patru membri ai echipei după un tabel cu date pe care îl avea colonelul ameri¬can. O patrulă formată din trei soldaţi români şi trei americani ne-a încadrat şi ne-a condus spre hangarul din stânga, în timp ce colonelul şi Cezar au rămas afară să discute.
Văzând din nou acel loc, amintirea celor câteva ore pe care le-am petrecut acolo, în urmă cu doi ani, a făcut inima să-mi bată cu putere. Ne-am apropiat de uşa uriaşă a hangarului, inteligent camuflată în peretele muntelui. în perioada care trecuse de când vizitasem acel loc, fuseseră mon¬tate uşi gigantice atât la intrarea hangarului, cât şi la aceea a tunelului din munte; ele erau etanşe şi mi-am dat seama că se deplasau prin culisare, atunci când era nevoie. Am pătruns toţi printr-o intrare secundară din dreapta, de mărimea unei uşi obişnuite. Hangarul era uriaş şi intens luminat. În partea stângă erau depozi¬tate lăzi gigantice şi logistică militară, iar în partea din spate am văzut două TAB-uri parcate cu faţa către ieşire. În dreapta erau aliniate mai multe vehicule elec¬trice pentru deplasarea uşoară în interiorul Marii Galerii şi în Sala Proiecţiilor, iar dincolo de ele am văzut o imensă prelată care, în opinia mea, acoperea tot nişte vehicule, însă acestea îmi păreau mult mai mari decât cele electrice. CITESTE CONTINUAREA AICI