Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Dezvoltarea sistemului nervos

in Biologie/Pedagogie

reflexe-bebe-440x280

Dicţionarul de psihologie ( Neveanu, P.P , 1978, p. 195) defineşte dezvoltarea ca o „categorie filosofică care se referă la totalitatea transformărilor ireversibile petrecute în natură şi societate, care duc la o schimbare calitativă în sens ascendent în pofida momentelor de regres pe care le cuprind”.

La dezvoltarea psihicului şi comportamentului contribuie factori biologici, socioculturali şi factorii psihici. Factorii menţionaţi au o importanţă deosebită, dar fără o ereditate normală şi în condiţii de imaturizare organică, dezvoltarea optimă nu este posibilă.

Conştiinţa şi personalitatea umană nu se pot elabora în absenţa „socializării” enculturaţiei şi a educaţiei, astfel că determinarea socială şi educaţia au rolul conducător în dezvoltare.

Deci, dezvoltarea presupune un set de schimbări cognitive care depind de substratul fizic, de mecanismele neuronale necesare pentru procesarea informaţiei. Interacţiunea dintre sistemul cognitiv – sistemului nervos constituie o problemă, deoarece structurile şi mecanismele neurale suportă metamorfoze în dezvoltare, chiar în paralel cu schimbările cognitive (Benga, O., 2004).

Se menţionează că modelul în care se poate produce o achiziţie de informaţie poate fi afectat de învăţare – dobândirea de cunoştinţe / deprinderi prin interacţiunea cu mediul. Asemenea procese sunt posibile datorită sistemului fizic – neuronal în care învăţarea poate determina modificări majore la nivel de „hardware” (Rinker, 1979).

Constructivismul menţionat este susţinut de date din genetica moleculară, neurobiologie, neuropsihologie şi de modelele conexioniste.

O nouă abordare multidisciplinară, neuroştiinţelor cognitive ale dezvoltării (Johnson, 1997, 1999, 2000) cuprinzând date de la genetica moleculară la etologie, psihologia cognitivă, neurobiologie, neuropsihologie, inteligenţă artificială, consider că ontogeneza este rezultanta unor interacţiuni multiunivelare dintre gene şi medii, interacţiuni care dau naştere creierului dar şi proceselor cognitive care le susţin.

Relaţia dintre dezvoltarea creierului şi dezvoltarea cognitivă poate fi surprinsă prin compararea modelului tradiţional static cu cel constructivist dinamic, ce face referire la două tipuri de epigeneză (Gottlieb, 1992). În sens larg, epigeneza cuprinde totalitatea proceselor care duc la exprimarea genotipului de fenotip, iar în sens restrâns, epigeneza se referă la apariţia unei structuri noi pe parcursul dezvoltării embrionare. J. Piaget a introdus termenul de epigeneză în psihologie, termenul având referire la acele procese de dezvoltare care nu sunt determinate de gene, ci sunt determinate de interacţiunea dintre organism şi mediul său. În cele ce urmează oferim modele de epigeneză:

  1. Epigeneza cauzală, predeterminată – maturaţionismul

Presupune ca există o cale cauzală unidirecţională structură – funcţie, modificările neurobiologice produc modificări cognitive:

gene structura creierului funcţiile creierului experienţă

  1. Epigeneza probablistă

Presupune că, dimpotrivă, există interacţiuni multiple între gene, deci există o dezvoltare bidirecţională structură – funcţie:

gene structura creierului funcţiile creierului experienţă

Între dezvoltarea creierului şi dezvoltarea cognitivă există relaţii bilaterale, interacţiuni multiple ce nu pot fi descrise prin modele simple liniare, modelarea prin reţele neuronale fiind mult mai adecvată.

Analiza celor două modele, ne arată că în prima variantă, copii sunt versiuni cognitive incomplete, la scară redusă, ale adulţilor. Asemenea versiuni se dezvoltă treptat, concomitent cu dezvoltarea anumitor structuri particulare ale creierului. A doua variantă, consideră dezvoltarea cognitivă ca fiind produsă la intersecţia unor constrângeri intrinseci şi extrinseci, ce progresiv restricţionează fenotipul.

Constrângerile intrinseci, se referă la arhitectura cortexului (circuite neuronale, reguli de învăţare pe baza cărora operează circuitele, tipurile de celule corticale şi numărul acelor celule), dar şi la influenţele circuitelor subcorticale asupra structurilor corticale.

Constrângerile extrinseci, se referă la structura corelaţională a mediului (prezenţa unor specificităţi cum ar fi structura feţei, abilităţi de interacţiune socială, limbaj elevat prin care se realizează apartenenţe la o categorie, de exemplu „dotaţi”).

Dezvoltarea prenatală a ariilor corticale

Neurobiologia a fost preocupată de identificarea factorilor care generează diferenţierea cortexului în arii citoarhitectonice şi funcţionale, fapt prin care s-au surprins relaţiile consistente structură – funcţie, relaţii observabile la nivelul creierului uman adult. Redăm mai jos două mecanisme care au fost avansate în acest sens: protoharta şi protocortexul, deci există două modele alternative.

Protoharta

Protocortexul

Rakic (1988, 1995) a propus teoria protohărţii, după care diferenţierea ariilor corticale se face prenatal, datorită unor factori intrinseci aflaţi sub control genetic

Diviziunea cortexului în arii specializate se face ca rezultat al a activităţii organismului pe baza imputului primit de cortex prin proiecţiile talamice (O’ Leary, 1989, Killackey, 1990)

Tabel nr. 1. Protoharta şi protocortexul

Sursa: Benga O., 2004, p. 27

Dovezile neurobiologice se pliază pe al doilea model, al protocortexului. Chiar dacă organizarea laminară a cortexului – formarea ariilor corticale – se face cu ajutorul fibrelor gliale radiale, care ghidează neuronii noi veniţi peste cei existenţi în locaţii specifice, organizarea areală – diviziunea cortexului în arii specifice, având funcţii specifice – este influenţată de imputul talamic, dependent de experienţă.

Dezvoltarea postnatală a creierului

Asemenea dezvoltării prenatale a ariilor corticale şi pentru dezvoltarea postnatală a creierului există două paradigme ale dezvoltării corticale (Johnson, 1999, 2000).

  1. Modelul maturaţionist – „patchwork”.

Acest model este tradiţional şi corespunde modelului prenatal al protohărţii, diferitele regiuni corticale sunt prespecificate genetic pentru funcţiile corticale particulare, dezvoltându-se conform unui orar maturaţional tipic, în urma cărora se formează pattern- urile de organizare cerebrală observabile la adulţii normali (Lenneberg, 1967).

Regiunile corticale se maturizează şi intră treptat în funcţie, deci în primele luni / ani de viaţă vor exista mai puţine arii corticale activate, comparativ cu dezvoltarea ulterioară. Treptat, pe măsură ce diferitele regiuni ale creierului se maturizează şi intră în funcţie, apar noi abilităţi senzoriale, motorii, cognitive.

Studiile au demonstrat că dezvoltarea se realizează dinspre polul posterior al creierului către cel anterior, de la ariile vizuale (occipital) către polul frontal.

  1. Modelul specializării interactive

Modelul în discuţie este o prelungire a teoriei protocortexului, majoritatea ariilor corticale sunt parţial active de la începutul vieţii, dar la începutul vieţii nu există o specializare funcţională a fiecărei regiuni.

În timp, fiecare regiune va prelua o funcţie particulară datorită imputurilor tot mai specifice permite de la cortex. Dacă la început un stimul poate activa arii multiple, cu experienţe (repetarea acelui stimul) va creşte localizarea unei funcţii şi se va accentua selectivitatea corticale pentru funcţia respectivă.

3.2. Etape în dezvoltarea sistemului nervos uman în perioada intrauterină

În cazul omului, dintr-o singură celulă – ou se vor dezvolta 2 miliarde de celule specializate funcţional şi în această evoluţie, punctul de maximă complexitate este reprezentată de dezvoltarea sistemului nervos.

  • În ziua a 23- a – 24 – a de viaţă intrauterină, din stratul unicelular de la suprafaţa embrionului – ectodermului – se formează tubul neural;

  • În ziua 35 încep să apară la nivelul tubului circumvoluţiuni şi fisuri, care se vor înmulţi şi au rolul de a uni suprafaţă cerebrală;

  • La 5 săptămâni apar protoformele ce vor constitui componentele majore ale creierului: telencefalul (se dezvoltă cortexul), diencefalul (talamusul, hipotalamusul), mezencefalul, metencefalul (cerebel) şi mielencefalul (măduva spinării).

Neuronii proliferează diferenţiat, din ei formându-se linii celulare diferite, sub acţiunea unor gene reglatoare în cazul cortexului se dezvoltă celule piramidale şi celule stelate.

Dezvoltarea are loc la nivel celular şi la nivel intracelular.

Dezvoltarea la nivel celular determină: geneza celulelor nervoase şi proliferarea acestora, migrarea celulelor nervoase, creşterea terminaţilor (proceselor) nervoase (dendrite şi axoni) şi mielinizarea (determină gradul de maturizare a diferitelor arii corticale). Menţionăm că înainte de naştere se mielinizează cortexul vizual, auditiv, semantic, iar postnatal cortexul frontal (4,5 chiar 10 ani).

Dezvoltarea la nivel intercelular se manifestă nu numai prin arborizaţiile neuronale (formarea sinapselor) dar şi prin dezvoltarea neurochimică, creşterea numărului de vezicule sinaptice, dezvoltarea sistemelor de neurotransmiţători şi specializarea diferitelor arii corticale în funcţie de neurotransmiţători.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Biologie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web