Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Didactica generală şi didactica istoriei

in Pedagogie

clasa_pregatitoare_68021100

Termenul „didactică” provine din cuvântul grecesc didaskein care înseamnă „a învăţa pe alţii”. Este cunoscut din antichitate şi constituie principalul element al acţiunii de instruire a tinerilor.

Dezvoltarea pedagogiei a dus la introducerea noţiunii de didactică în sistemul conceptelor care ţin de acest domeniu. Primul pas în acest sens s-a datorat lui Comenius care, în lucrarea Didactica magna, considera didactica „arta universală de a învăţa pe toţi totul”.Conceptul se referea în acelaşi timp atât la educaţie, cât şi la învăţământ şi avea drept scop formarea omului în general, educarea lui în spiritul unor cunoştinţe multiple. Didactica, în concepţia lui Comenius, era strâns legată de pedagogie. Delimitarea acestui concept de pedagogie o realizează I.F.Herbart(1776-1841). În lucrarea Didactica în şcoală enunţa câteva idei de bază: educaţia nu este posibilă fără instrucţie; învăţarea sau asimilarea cunoştinţelor este posibilă numai prin parcurgerea anumitor trepte; învăţarea depinde de predare şi de condiţiile în care se realizează aceasta. Din aceste puncte de vedere, Herbart este considerat un pionier al acestei discipline, deoarece procesul de învăţământ constituie, în concepţia sa, obiectul didacticii. În evoluţia conceptului, didactica îşi afirmă tot mai mult specificul faţă de pedagogie ca şi faţă de metodologie, aceasta din urmă având ca obiect studiul metodelor, tehnicilor şi procedeelor de predare-învăţare. Didactica, prin acumulările teoretice şi experimentale în abordarea obiectivelor de învăţământ, a căpătat tot mai mult înţelesul de ştiinţă sau teorie a procesului de învăţământ. Prin sintetizarea datelor proprii, a noţiunilor şi conţinutuirilor cu semnificaţie pedagogică preluate din sociologie, psihologie, teoria cunoaşterii şi comunicării, prezintă imagini de ansamblu asupra procesului de învăţământ din punctul de vedere al principiilor şi conţinutului, al obiectivelor, al formelor de organizare şi de evaluare.

Didactica este o disciplină ştiinţifică ce urmăreşte optimizarea procesului de predatre învăţare. Ea este orientată, în primul rând, asupra naturii cunoştinţelor şcolare şi a modalităţilor de transmitere a acestora, fiind strâns legată de diferitele discipline de învăţământ. Didactica generală este o teorie care elaborează bazele teoretice necesare organizării şi conducerii procesului de învăţământ. Este o ştiinţă care alternează teoria cu practica, întrucât vizează achiziţia de cunoştinţe, formarea de deprinderi, modelele de realizare şi de organizare a predării în mod diferenţiat, de formare a personalităţii elevului prin procesul de instruire. Didactica istoriei este orientată spre natura cunoştinţelor şcolare şi spre modalităţile de transmitere a acestora, având drept scop iniţierea profesorilor în practica procesului de predare-învăţare-evaluare. Ea este, de asemenea, disciplina pedagogică ce abordează, în plan ştiinţific, concepţii izvorâte din practica pedagogică privind multiplele probleme ale perfecţionării predării-învăţării istoriei în şcoală. În acelaşi timp, reprezintă şi acţiunea întreprinsă de profesor pentru a asigura o predare-învăţare eficiente. Din aceste considerente, didactica, în general, şi didactica istoriei în special se ocupă de trei componente esenţiale:

  • organizarea învăţământului istoric în şcoala românească;

  • principiile predării istoriei în şcoală;

  • metodele folosite de profesor în procesul de predare-învăţare a acestei discipline;

Didactica aplică şi perfecţionează domeniile urmărite de activitatea didactică, obiectivele acestei activităţi, modalităţile de realizare în procesul de învăţare proiectat de profesor. Organizarea şi conţinutul învăţământului istoric în şcoala românească constituie un obiectiv al didacticii istorice, avându-se în vedere realizarea:

  • obiectivelor generale ale studiului istoriei;

  • obiectivele de referinţă şi activităţile de învăţare;

  • conţinutul învăţării;

Aceasta se realizează prin conţinutul istoric al învăţământului transpus în planul de învăţământ, programe şi manuale şcolare. Principiile predării istoriei în şcoală au în vedere interferenţa dintre principiile didactice şi principiile istorice. Teze fundamentale sau norme generale, principiile didactice stau la baza proiectării, organizării şi desfăşurării procesului de predare- învăţare. Realizarea obiectivelor educaţionale prin aplicarea principiilor didacticii generale la specificul didacticii istorice diferenţiază, într-un fel sau altul, didactica istoriei de metodica predării istoriei.

Metodica predării-învăţării istoriei este ştiinţă explicativă, formativă, dar totodată ştiinţă normativă. Explicaţiile date evenimentelor istorice, învăţămintele şi atitudinile pozitive care se formează prin conţinuturile şi noţiunile istorice, principiile şi mijloacele învăţării acesteia pun în evidenţă aceste caracteristici.

Obiectivele educaţionale între psihologia învăţării şi tehnologia instruirii

-Instruirea ca proces de învăţare dirijată-

Scopul predării este unul simplu, anume acela de a oferi elevului posibilitatea să înveţe. Chiar dacă, la prima vedere, totul pare simplu, pentru a realiza acest lucru în mod eficient, este necesar să ne gândim la modul cum învaţă elevii, mai exact la modul optim de a învăţa.

Procesul de învăţare este influenţat de o gamă largă de factori, mergând de la metodele de predare şi apreciere a performanţelor elevilor până la ansamblul mediului academic. În momentul în care elevii trec pragul şcolii, ei au experienţe şi aşteptări foarte diverse în privinţa mijloacelor de a învăţa.

Unele cercetări recent întreprinse în Marea Britanie, Suedia şi Australia au demonstrat faptul că majoritatea elevilor au un stil predominant de a învăţa, vcare poate fi influenţat de modul de predare. Aceste stiluri au fost definite ca fiind „ de suprafaţă” respectiv, „de profunzime”, existând, în linii mari, o diferenţă între intenţia de a-şi însuşi conţinutul materiei predate şi de a accepta pasiv ideile expuse şi intenţia de a înţelege pe deplin şi de a se angaja activ şi critic în dezbaterea problemelor şi a conţinutului disciplinei predate. Capitolul de faţă şi-a propus să examineze în detaliu, atât cât a fost posibil, acele aspecte care modernizează actul predării-învăţării şi să explice implicaţiile lor pentru profesori.

Chiar dacă s-ar părea, la prima vedere, că avem de-a face cu simple categorii verbale, care pot avea conotaţii valorice clare(profund=bun, superficial=rău), distincţia dintre elevii care aprofundează materia şi cei care rămân la „suprafaţă” s-a dovedit a fi foarte importantă pentru descoperirea factorilor care influenţează procesul de învăţare în învăţământul mediu şi superior. Promovarea unui învăţământ profund şi activ a devenit o preocupare de prim ordin în dorinţa de a scoate în evidenţă eficienţa predării, pe măsură ce profesorii, departamentele, facultăţile şi instituţiile sunt tot mai mult solicitate să demonstreze, adeseori, unor revizori şi experţi străini, calitatea muncii depuse.

Pentru a putea eficientiza demersul nostru trebuie, mai întâi de toate, să încercăm o definiţie a procesului de învăţare. Am ales cinci asemenea definiţii, care, înşiruite, se completează reciproc, oferind cadrul deontologic necesar. Astfel, 1) a învăţa presupune a realiza o creştere cantitativă a cunoştinţelor sau a cunoaşte multe lucruri; 2) a învăţa înseamnă a memoriza, a înmagazina informaţii care pot fi reproduse; 3) a învăţa înseamnă a dobândi cunoştinţe, competenţe şi metode care pot fi reţinute şi folosite când este necesar; 4) a învăţa înseamnă a pătrunde esenţa lucrurilor sau a desprinde sensul acestora, cu alte cuvinte, a stabili raporturile dintre diferitele părţi ale temei abordate, precum şi cu lumea reală; 5) a învăţa înseamnă a interpreta şi a înţelege realitatea într-un mod diferit, adică a înţelege lumea prin reinterpretarea cunoştinţelor dobândite.

Ansamblarea celor cinci definiţii ale învăţării şi raportarea acestora la cerinţele acelora care sunt, în fond, beneficiarii actului de predare – învăţare o considerăm deosebit de utilă, mai ales în perspectiva decelării principalelor caracteristici de abordare a procesului de învăţare.

Abordare profundă:

  • intenţie de a înţelege materia pentru sine însuşi;

  • interacţiune viguroasă şi critică cu conţinutul;

  • raportarea ideilor la cunoştinţe sau experienţe anterioare;

  • folosirea de principii organizatoare pentru integrarea ideilor;

Prelucrare:

  • raportarea faptelor în concluzii;

  • examinarea logicii argumentării;

Abordare superficială:

  • intenţie de a reproduce pur şi simplu părţi din conţinut;

  • acceptarea pasivă a ideilor şi informaţiilor;

  • concentrarea numai asupra criteriilor de evaluarea a capacităţii;

  • absenţa preocupărilor pentru obiective şi strategii;

  • nestabilirea de raporturi între diferite domenii şi cunoştinţe;

  • memorizarea mecanică a faptelor şi procedurilor;

  • incapacitatea de a distinge principii de bază sau modele;

Reproducere:

  • nepunerea în discuţie a aserţiunilor sau principiilor convenţionale;

Obiectul didacticii predării istoriei

Didactica predării istoriei sau, cum mai este cunoscută, didactica învăţământului istoriei reprezintă acea disciplină pedagogică care se ocupă de modelarea temelor predării – învăţării istoriei la toate nivelurile de învăţământ din perspectiva cercetărilor istoriografice, pedagogice şi a experienţei muncii de la catedră. În consecinţă, didactica predării istoriei ni se înfăţişează ca o ramură pedagogică, interdisciplinară, care reprezintă, în plan teoretic şi practic, aplicarea didacticii la predarea istoriei ca obiect de învăţământ. Ea are ca sferă de cuprindere ansamblul componentelor actului predării – învăţării cu scopul transmiterii şi dobândirii cunoştinţelor de istorie, fie ca adevăruri certe consemnate de ştiinţa istorică, fie ca teorii, ipoteze sau controverse despre faptele trecutului. Din această perspectivă, didactica predării istoriei apare ca un ansamblu de pârghii prin care se lărgeşte orizontul de cunoaştere al elevilor, formându-le capacităţi, priceperi, deprinderi şi cultivându-le convingeri, atitudini şi sentimente.

Fiind o disciplină de sine stătătoare, didactica învăţământului istoriei, deşi se deosebeşte de pedagogie, de istorie ca ştiinţă sau ca obiect de învăţământ, se află totuşi în strânse raporturi de intercondiţionare cu acestea. Prin urmare, pedagogia reprezintă baza teoretică a didacticii, în timp ce ştiinţa istorică şi istoria ca disciplină şcolară oferă învăţării istoriei esenţa, determinând astfel însuşi conţinutul didacticii.

Fenomenele şi procesele istorice alcătuiesc substanţa cu care operează didactica. Fără fapte şi fenomene istorice didactica predării istoriei nu ar putea exista nici ca teorie particulară şi nici ca didactică aplicată. Cu ajutorul didacticii, informaţia istorică este cuantificată, catalogată, pentru ca, ulterior, aceste date să fie prelucrate în conformitate cu logica didactică şi transpuse într-o structură pedagogică, în aşa fel încât, prin asigurarea accesibilităţii ea să poată deveni material de învăţământ. Didactica predării istoriei are în vedere datele logicii, ştiinţa care studiază legile gândirii umane, ale gândirii ştiinţifice, operaţiile logice şi formele cunoaşterii. Plecând de la aceste date, între logică şi didactică există strânse legături, mai ales atunci când se operează pentru perceperea istoriei la nivelul înţelegerii şi reflexiei. Logica reflectă esenţa evoluţiei istorice, jalonând traiectele dinamicii societăţii umane pe direcţia cauză-efect, înlăturând totodată aspectele şi elementele neesenţiale. Alături de logică, didactica predării istoriei are strânse conexiuni şi cu psihologia învăţării. Aceasta oferă baza psihologică a procesului instructiv – educativ, prin informaţii asupra legităţii proceselor psihologice, conştiinţei şi personalităţii individuale a elevului, informaţii asupra învăţării, formării noţiunilor, etc. Ca urmare firească a acestui impresionant aport venit dinspre psihologie, legăturile dintre didactică şi psihologie sunt nemijlocite, influenţând benefic activitatea didactică a profesorilor de istorie. Acordându-se atenţia necesară atât selecţionării certitudinilor istoriei, cât şi comunicării cunoştinţelor cu claritate, didactica este, pe drept cuvânt, logica predării şi învăţării.

În condiţiile în care didactica are ca obiect de studiu perfecţionarea procesului de predare-învăţare de către viitorii profesori, tematica sa evidenţiază următorele aspecte: finalitatea studierii istoriei în şcoală, obiectivele pedagogice ale învăţării şi predării istoriei, conţinutul învăţământului istoric, metodele şi mijloacele de învăţământ, formele de organizare ale procesului de învăţare a cunoştinţelor, metodele şi tehnicile de evaluare a rezultatelor şcolare la istorie, în funcţie de obiectivele operaţionale.

Didactica predării istoriei aplică tehnologia didactică, concepută ca o sumă a metodelor şi mijloacelor de învăţământ, cu metode şi tehnici de evaluare selecţionate şi organizate în funcţie de obiectivele operaţionale şi de conţinuturile de învăţământ, în vederea atingerii acestora. Consecinţa o reprezintă faptul că profesorul de istorie este mai mult decât un tehnolog al educaţiei. Tehnologia educaţiei are în vedere metodele, mijloacele, procedeele de predare adaptate la specificul istoriei ca obiect de învăţământ.

Avându-se în vedere interdependenţa dintre obiectivele pedagogice şi componentele demersului didactic (conţinuturi, metode, mijloace, forme de organizare a didacticii, metode şi tehnici de verificare) şi ţinând cont de implicaţiile conexe ale psihologiei, pedagogiei şi logicii, didactica predării istoriei analizează următoarea tematică specifică:

  1. raportul dintre istorie ca ştiinţă şi istorie ca disciplină şcolară;

  2. elaborarea obiectivelor pedagogice ale predării învăţării istoriei în învăţământul preuniversitar;

  3. selectarea, structurarea şi organizarea conţinutului învăţământului istoric la clasele IV-XII;

  4. formarea noţiunilor fundamentale de istorie şi operarea cu aceste concepte;

  5. caracteristicile principalelor metode de predare-învăţare a istoriei şi folosirea lor corectă şi adecvată;

  6. analiza şi importanţa folosirii mijloacelor de învăţământ în predarea – învăţarea istoriei;

  7. diversificarea formelor de organizare a procesului de predare-învăţare a istoriei la clasele IV-XII;

  8. organizarea, dotarea cabinetului de istorie şi asigurarea funcţionalităţii acestuia;

  9. tipuri, funcţii, forme, metode şi instrumente de evaluare şi autoevaluare a rezultatelor şcolare la istorie;

  10. educaţia intelectuală, umanistă, civică, estetică a elevului prin lecţiile de istorie şi prin activităţile extraşcolare cu conţinut istoric;

  11. necesitatea pregătirii profesionale a profesorului de istorie şi activitatea didactico-ştiinţifică şi culturală a acestuia;

Locul şi rolul istoriei în şcoală

În procesul instructiv-educativ, elevul estze pregătit, modelat în raport cu cerinţele actuale şi de perspectivă ale dezvoltării sociale. La aceasta sunt chemate să contribuie toate disciplinele şi toţi factorii educaţionali.

La formarea personalităţii elevului, fiecare disciplină de învăţământ contribuie în funcţie de conţinutul ei, prin modalităţi şi căi specifice.

Prin natura sa, istoria trezeşte şi cultivă sentimente, creează acele stări raţionale şi afective de care are nevoie orice fiinţă umană pentru a trăi şi a-şi valida capacităţile creatoare în conformitate cu cerinţele progresului şi cu interesele societăţii. De aceea, în ansamblul disciplinelor şcolare care contribuie la formarea personalităţii elevilor, istoriei îi revine un rol esenţial. Sarcina studierii ei nu constă doar în transmiterea unui volum de cunoştinţe, în informarea elevilor asupra curgerii datelor, a faptelor sau evenimentelor, ci, mai ales, în formarea capacităţii de interpretare, de înţelegere şi de acţiune.

În corelaţie cu modelele unanim recunoscute, învăţarea istoriei nu este un joc gratuit al spiritului ori al satisfacerii curiozităţii personale, ci o preocupare majoră, cu valoare socială, menită să asigure fiecărui cetăţean premisele înţelegerii prezentului şi viitorului, locului şi rolului său în societate.

Istoria vizează atât latura cognitivă, cât şi cea raţional-afectivă, contribuind la dezvoltarea cunoştinţelor din toate sferele existenţei sociale, a capacităţilor intelectuale ale elevului în concordanţă cu cerinţele vieţii contemporane, cu progresele ştiinţifice. Alături de celelalte discipline, istoria contribuie la stimularea interesului pentru ştiinţă şi la formarea gândirii logice, a spiritului critic, îndeosebi prin formarea deprinderii de a sintetiza, argumenta şi interpreta obiectiv fenomenele istorice. Ca o constantă, istoria, ca disciplină de învăţământ, e chemată să înzestreze tânăra generaţie cu acele cunoştinţe, concepţii, atitudini, sentimente, care să o determine să acţioneze cu discernământ, cu maturitate, în vederea integrării ei în societate pe baza unor principii sănătoase.

Să nu uităm că oamenii sunt sensibili la argumente ştiinţifice, dar mai ales sunt sensibili la argumente de natură emoţională; acest aspect este valabil mai ales pentru tânăra generaţie. Din această perspectivă rezultă reputaţia istoriei, funcţiile specifice, ale istoriei în şcoală. Studierea istoriei se adresează deopotrivă intelectului şi inimii, solicitând raţiunea şi simţirea, din a căror simbioză se naşte motivaţia devotamentului faţă de propria devenire.

Enumerarea numai a câtorva aspecte sugerează că istoria este, în acelaşi timp, o ştiinţă ţi o disciplină şcolară pluridisciplinară, integratoare:

  1. tezaur al învăţămintelor trecutului, exemplu pentru prezent şi prospectare a viitorului, istoria apare ca o disciplină independentă încă din zorii umanităţii, când nevoia de a consemna şi transmite experienţa trecutului se face tot mai mult resimţită;

  2. ştiinţă de sinteză, componentă esenţială a culturii generale, ştiinţă umanistă prin excelenţă, având în centrul său omul şi activitatea umană transformatoare, ştiinţă pluridimensională, integratoare, ordonatoare şi explicativă, istoria îmbogăţeşte viaţa spirituală cu imensa şi valoroasa experienţă a umanităţii, dezvăluindu-le sensurile devenirii istorice, ceea ce înseamnă că istoria este o ştiinţă a trecutului, prezentului şi viitorului;

  3. istoria operează cu concepte, noţiuni specifice şi altor discipline, apelează la cunoştinţe dobândite de elevi la alte obiecte; astfel, aprofundează cunoştinţele elevului, îi dezvoltă capacităţile intelectuale, punându-l în situaţia de a opera, în condiţii diferite, cu noţiuni care au grad mai mare de generalitate, de a evidenţia trăsăturile generale şi particularităţile acestora;

  4. istoria constituie fundament pentru cunoştinţe dobândite de elevi la discipline ca: limba şi literatura română, literatura universală, unde nu se poate studia fenomenul literar-artistic fără stabilirea cadrului social-economic şi politic în care s-a dezvoltat; geografia economică, ce poate fi înţeleasă numai prin prezentarea cadrului istoric; ştiinţele sociale apelează la cunoştinţe dobândite de elevi la orele de istorie; de asemenea, la istoria filosofiei, unde conceptele filosofice cer evidenţierea condiţiilor istorice în care au apărut;

Istoricii, filosofii istoriei, metodologi sunt de acord că istoria are în principal două tipuri de funcţii:

a)funcţii de cunoaştere

b)funcţii practice

a)funcţiile de cunoaştere – istoria, datorită obiectului său, aduce o contribuţie fundamentală la înţelegerea ştiinţifică a oului şi a societăţii, a organizării şi funcţionării societăţii în diferite etape istorice;

b)funcţiile practice sunt la fel de importante, conducând la formarea personalităţii, vizând latura cognitivă şi voliţional-afectivă.

În acelaşi timp, istoria este o sursă de exemplaritate, este profund evaluativă.

Realizarea acestor sarcini instructiv-formative, ce se adresează în primul rând istoriei ca disciplină de învăţământ, solicită viitorilor dascăli de istorie conceperea şi realizarea lecţiilor în spiritul adevărului istoric, cu un bogat conţinut ştiinţific, dar şi umanist.

Informaţia transmisă trebuie selectată atent, corespunzând semnificaţiei evenimentelor ţi proceselor istorice.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web