Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Didactica generală teoria şi metodologia instruirii

in Pedagogie

introducere-in-educatie-despre-invatamant-sfaturi-pentru-profesori-parinti-si-copii-educatia-din-romania-liceu-facultate-master-educatia-pe-bune

  • Termenul de didactică a fost consacrat de pedagogul ceh Jan Amos Comenius în sec. XVII, prin lucrarea „Didactica Magna”. Sintagma „didactica magna” desemna, în traducere liberă „arta de a învăţa pe toţi, toate”.

  • Etimologic, termenul provine din limba greacă, limbă în care există mai mulţi termeni care circumscriu aria semantică a didacticii: didaskein = a învăţa, didactikos = instruire, instrucţie, didasko = învăţare, învăţământ, didaktike = arta învăţării.

  • După dicţionarul Le Petit Robert, didactică înseamnă „teoria şi metoda predării” iar termenul de didactic înseamnă ”care urmăreşte să instruiască, care se referă la predare- învăţare”.

  • Se disting mai multe etape în evoluţia didacticii (S. Cristea – Dicţionar de termeni pedagogici, 1998):

a) etapa didacticii tradiţionale (sec. XVII-XIX) are următoarele

caracteristici:

  • centrată pe predare;

  • percepţia era principala sursă a cunoaşterii;

  • dirijarea autoritară a învăţării;

  • Comenius a fost primul teoretician al organizării procesului de învăţământ pe clase şi lecţii;

  • Pedagogul german Herbart şi-a fundamentat teoria instruirii pe baze psihologice, elaborând celebra teorie a treptelor psihologice ale lecţiei;

b) etapa didacticii moderne (sfârşitul sec. XIX – prima jumătate a

sec. XX):

  • valorifică rezultatele psihologiei şi sociologiei;

  • accent mai mare pe predare – învăţare, pe explicarea dimensiunilor psihologice şi sociale ale acestora;

  • didactica se dezvoltă complementar cu psihologia şi pedagogie experimentală;

c) etapa didacticii postmoderne, de tip curricular:

  • se evidenţiază interdependenţa celor trei funcţii principale ale procesului de învăţământ: predare, învăţare şi evaluare;

  • procesul de învăţământ este interpretat dintr-o perspectivă psihosocială.

Procesul de învăţământ – obiect de studiu al didacticii

  • Procesul de învăţământ constituie obiectul cercetării ştiinţifice a teoriei şi metodologiei instruirii.

  • Este considerat activitatea de a preda în mod sistematic elevilor un fond de idei (Bîrsănescu) sau

  • Ansamblul de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educator asupra educaţiilor într-un cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional (Nicola) sau

  • Ansamblul acţiunilor organizate, planificate, conduse şi evaluate sistematic în cadrul social instituţionalizat specializat, pe baza unor documente (planuri de învăţământ, programe şcolare) a unui sistem al scopurilor şi obiectivelor, pentru instruirea şi educarea copilului (Macavei) sau

  • Principalul cadru (context) prin care sunt realizate finalităţile sistemului de învăţământ, incluzând activitatea de predare – învăţare – evaluare (Cristea).

  • Caracteristicile procesului de învăţământ sunt:

  1. caracterul bilateral al procesului de învăţământ (interacţiunea subiect -obiect);

    • se referă la faptul că între subiectul şi obiectul educaţiei se configurează un complex de relaţii centrate pe comunicarea în ambele sensuri: de la profesor la elev, dar şi la elev spre profesor;

    • elevul trebuie învăţat să comunice, trebuie stimulat şi asistat să o facă, capacitatea elevului de a formula întrebări, de a analiza, de a sesiza probleme, de a găsi soluţii la problemele propuse, de a exprima opinii sunt aspecte care indică faptul că are loc procesul comunicării;

  1. caracterul informativ – formativ al procesului de învăţământ

    • procesul de învăţământ se bazează pe vehicularea unor informaţii, a unor conţinuturi dar implică şi formarea unor atitudini, competenţe, inocularea unor valori care ţin de latura educativ – formativă a procesului;

  1. procesul de învăţământ – proces de cunoaştere:

    • în cadrul procesului de învăţământ, elevului îi sunt oferite diferite discipline de învăţământ, în asimilarea cărora, copilul devine subiect cunoscător, iar materia şcolară are semnificaţia de obiect al cunoaşterii;

    • din această perspectivă elevul este în contextul în care îşi formează cultura generală, mai târziu cultura de specialitate şi profesională, împreună cu o anumită concepţie despre viaţă.

Conceptul de predare

  • Legat de procesul de învăţământ, termenul de predare are semnificaţia de „a învăţa pe altul” (de la grecescul didaskein, până la Didactica Magna, cu sensul de „arta universală de a învăţa pe toţi totul”).

  • Cezar Bîrzea definea predarea ca „o componentă a instruirii care constă în dirijarea învăţării elevului în vederea atingerii anumitor obiective educative”. Definiţia sugerează următoarele elemente:

  • predarea este o activitate a adultului care cooperează cu elevii în realizarea procesului de instruire;

  • constituie un proces dirijat, orientat către atingerea unor obiective educative stabilite anterior;

  • este în interacţiune permanentă cu învăţarea;

  • predarea nu are sens decât în măsura în care produce un efect corespunzător de învăţare din partea elevului;

  • predarea este un proces social, realizat prin cooperarea mai multor persoane;

  • este un ansamblu de interacţiuni, de comportamente verbale, nonverbale şi paraverbale, care respectă o anumită organizare a condiţiilor de mediu;

Conceptul de predare. Sensuri moderne

Def. – Predarea este un ansamblu complex de acţiuni şi comportamente didactice specifice, destinate producerii învăţării.

  1. Predarea ca transmitere – transmitere de cunoştinţe, tehnici de acţiune, modele instrucţionale şi comportamentale.

2. Predarea ca ofertă de experienţe – ofertă de experienţe cognitive, acţionale şi afective determinate şi dirijate în mod intenţionat spre valori.

3. Predarea ca formă de dirijare a învăţării – ceea ce face profesorul pentru a-i motiva pe elevi, a-i stimula pentru învăţare, conducându-i spre atingerea obiectivelor stabilite.

4. Predarea ca management al învăţării

– predarea este o intervenţie pedagogică multifuncţională şi deliberat orientată în direcţia promovării şi obţinerii modificărilor de comportament aşteptate sau dorite;

– predarea are semnificaţia unei activităţi de gestionare a învăţării (a organiza, a orienta, a stimula, a evalua, a investiga etc.).

5. Predarea ca instanţă de decizie – predarea apare ca o instanţă decizională prin care se optează, în funcţie de criterii precis definite şi în perioade alternative de timp, pentru diverse strategii de instruire.

6. Predarea ca act de comunicare pedagogică eficientă – vehicularea modelului comunicaţional al procesului de învăţământ, predarea ca act de comunicare pedagogică complex, implicând trei dimensiuni importante:

a) comunicarea verbală – aceasta are ca principal instrument de realizare limbajul şi ca modalităţi de exprimare comunicarea verbală simplă, convingerea, sugestia;

b) comunicarea nonverbală – mişcare, mimică, gestică;

c)paraverbală – modul în care sunt rostite, accentuate, intonate cuvintele (ritm, fluenţă, accent etc.).

Clasificări ale stilului de predare

  • Samuel R. Soliven afirmă că profesorii manifestă următoarele stiluri de predare:

  1. Stilul vizual de predare: profesorul foloseşte în predare imagini, scheme, diagrame, grafice sau alte ilustrări;

  2. Stilul verbal auditiv: profesorul citeşte sau furnizează în cea mai mare parte a timpului explicaţii verbale;

  3. Stilul tactil: profesorul recurge în predare la activităţi motrice, manuale ale elevilor;

  4. Stilul kinestezic: profesorul angajează elevul în acţiuni mkotrice prin intermediul cărora aceştia învaţă.

  5. Stilul interacţional: profesorul recurge la interacţiuni de grup şi tehnici ce presupun discuţii în grup;

  6. Stilul individual de predare: profesorul le pretinde elevilor memorare şi reproducere, proiecte sau teme individual.

  • McKarthi defineşte următoarele patru stiluri de predare, generate de stilurile de învăţare ale profesorilor:

  1. Stilul imaginativ: sunt interesaţi de stimularea dezvoltării persoanale a elevilor:

    • cunoaşterea este văzută ca o creştere personală;

    • preferă discuţiile, activităţile de grup şi feed-back-ul realist;

    • le pasă de ceilalţi, îşi angajează elevii în activităţi ce presupun cooperare;

    • conştientizează efectele contextului social asupra dezvoltării umane;

  1. Stilul analitic:

    • sunt interesaţi în transmiterea cu acurateţe a cunoştinţelor;

    • curriculumul trebuie să susţină înţelegerea şi transmiterea informaţiilor semnificative ce trebuie prezentate într-o manieră sistematică;

    • văd cunoaşterea ca fiind strâns condiţionată de înţelegere;

    • încurajează elevii cu performanţe deosebite;

    • sunt profesori tradiţionali care încearcă să insufle pasiunea pentru cunoaştere;

    • cred în folosirea raţională a autorităţii şi uneori tind să descurajeze creativitatea.

  1. Stilul ancorat în concret:

    • sunt interesaţi de productivitate şi competenţă;

    • încearcă să formeze la elevi deprinderi de care vor avea nevoie pentru a fi independenţi în viaţă din punct de vedere economic;

    • încurajează aplicaţiile practice;

    • promovează activităţile tehnice, caută calitatea şi productivitatea;

    • tind să fie inflexibili, orientaţi spre sine şi le lipsesc abilităţile de lucru în echipă.

  1. Stilul dinamic:

    • sunt interesaţi în facilitarea autodescoperirii la elevi;

    • consideră că activităţile didactice ar trebui să fie adaptate intereselor elevilor;

    • cunoaşterea este văzută ca o modalitate de a îmbunătăţi societatea;

    • încurajează învăţarea experenţială, preferă varietatea în metodele de instruire, îşi dinamizează elevii.

Conceptul de învăţare

  • Problematica învăţării este abordată de mai multe discipline: biologia, psihologia, pedagogia, sociologia, epistemologia care sunt preocupate de dimensiunea individuală şi socială a învăţării, de condiţiile în care se produce învăţarea, de optimizarea învăţării şcolare.

  • Învăţarea este definită fie ca „procesul dobândirii experienţei individuale de comportare” (A. N. Leontiev), „o modificare în comportament, realizată prin soluţionarea unei probleme care pune individul în relaţia cu mediul” (A. Clausse), „acea modificare a dispoziţiei sau a capacităţii umane care poate fi menţinută şi care nu poate fi atribuită procesului de creştere” (R. Gagne)”.

  • Din definiţiile prezentate putem sintetiza faptul că, pentru a vorbi despre învăţare, trebuie îndeplinite trei condiţii:

  1. să existe o schimbare în comportament;

  2. schimbarea trebuie să fie un rezultat al experienţei;

  3. schimbarea trebuie să fie durabilă.

Stiluri de învăţare

  • Grasha şi Riechman diferenţiază şase stiluri de învăţare, situate pe trei dimensiuni bipolare:

    • stilul participativ / nonparticipativ;

    • stilul cooperant / competitiv;

    • stilul autonom / dependent.

Stilul participativ se caracterizează prin dorinţa de a învăţa şi prin reacţia pozitivă la ideea de a realiza cu ceilalţi ceea ce se cere în clasă.

Stilul nonparticipativ – lipsa dorinţei de a învăţa şi absenbţa participării.

Stilul cooperant – dorinţă de participare, de împărtăşire, plăcerea de a interacţiona cu ceilalţi.

Stilul competitiv – dorinţă de întrecere, de competiţie, de a fi cel mai bun şi de a câştiga.

Stilul autonom – gândire independentă, încredere în sine, capacitatea de a-şi structura singur munca.

Stilul dependent – nevoia de profesor ca sursă de informaţie şi de structurare a sarcinilor de învăţare, dar şi prin absenţa curiozităţii intelectuale.

  • Barbe, Swassing şi Milone fac distincţia între trei stiluri de învăţare:

Stilul vizual se caracterizează prin faptul că elevul preferă să înveţe pe bază de ilustraţii, hărţi, imagini, diagrame, este important să vadă textul scris pentru că are o mai bună memorie vizuală.

Stilul auditiv – elevul învaţă mai bine prin audierea unui discurs sau a explicaţiilor celorlalţi; asociază conceptele cu diverse sunete, prefră să înveţe pe un fond muzical, are o mai bună memorie auditivă:

Stilul chinestezic – se caracterizează prin preferinţa pentru activităţi în care sunt posibile experimentele, desfăşurarea activităţilor practice, implicarea fizică în activitatea de învăţare.

  • David Kolb propune patru stiluri de învăţare:

Stilul divergent – se caracterizează prin preferinţa de a învăţa plecând de la experienţe noi, care solicită imaginaţia, dar care presupun şi reflecţie, analiza situaţiilor din mai multe puncte de vedere. Individul caracterizat de acest stil este interesat de persoane şi de situaţii şi are nevoie să interacţioneze cu ceilalţi. Are interes culturale largi.

Stilul convergent – se caracterizează prin căutarea aplicaţiilor practice ale conceptelor şi teoriilor şi prin preferinţa de a învăţa în cadrul unor activităţi în care există legături între cunoştinţe şi viaţa reală. Adeptul acestui stil preferă să lucreze singur.

Stilul asimilator se distinge prin marea sa capacitate de a concepe modele teoretice, prin nevoia de a integra informaţiile într-un cadru conceptual, într-o structură şi prin preferinţa de a învăţa plecând de la căutarea unei game largi de informaţii şi integrarea lor concisă şi logică. Persoana caracterizată de acest stil excelează în raţionamentul inductiv.

Stilul acomodativ se distinge prin preferinţa pentru situaţii care necesită luarea rapidă a unor decizii şi o adaptare la circumstanţe. Cei care adoptă acest stil tind să rezolve problemele în mod intuitiv, aleg mijloacele cele mai potrivite care le permit să pună în practică ceea ce învaţă.

Relaţia dintre predare – învăţare (I. Neacşu, Instruire şi învăţare, 1990)

  • Predarea implică anumite modificări în conduita elevilor, cadrul didactic încercând o punere de acord a schemei învăţării cu schema conţinuturilor predării sau creează noi scheme.

  • Rezultatele în predare sunt legate de forţa de inducere a învăţării, de producerea ei efectivă.

  • Predarea implică învăţare când intenţia urmărită are relevanţă pentru cel ce învaţă.

  • Învăţarea este logic implicată în predare, în sensul de efort al elevului care trebuie să fie în parteneriat cu profesorul.

  • Predarea şi învăţarea sunt procese coevolutive care se influenţează reciproc, şi au valori specifice pe o treaptă superioară.

  • Predarea are sens numai dacă induce un proces real de învăţare, dacă îi motivează pe elevi să depăşească obstacolele inerente care apar pe parcursul învăţării.

  • Predarea presupune implicarea activă a structurilor intelectuale ale elevilor, dar este şi însoţită de consecinţe în acest plan ca urmare a unui demers didactic eficient.

  • Predarea este un proces secvenţial şi reversibil.

  • Predarea este o activitatea complexă care cuprinde atât comportamente deschise, observabile, măsurabile dar şi comportamente închise, interiorizate.

  • Predarea este un proces mai larg decât seria acţiunilor şi interacţiunilor din clasă, ea începe cu proiectarea demersului didactic, continuă cu predarea propriu-zisă şi cu evaluarea rezultatelor.

Delimitări conceptuale:

1. Metodă didactică – este o cale eficientă de organizare şi desfăşurare ale predării – învăţării şi se corelează cu celelalte componente ale instruirii.

2. Procedeul didactic – metoda se aplică printr-o suită de operaţii concrete, numite procedee.

– procedeul didactic reprezintă o secvenţă a metodei, un detaliu, o

tehnică mai limitată de acţiune, o componentă sau chiar o

particularizare a metodei;

3. Tehnică de instruireeste un sistem sau o îmbinare de metode şi procedee, iar după alţii un principiu, o nouă orientare în practica educaţională.

4. Strategie didactică (3 M) este un demers ce presupune existenţa a trei elemente:

  • metode şi procedee didactice;

  • mijloace de învăţământ şi materiale didactice;

  • moduri de organizare a instruirii: individual, grup – pereche, frontal.

5. Mod de organizare a învăţării

  • este un concept supraordonat celor de metodă şi procedeu didactic;

  • este un grupaj de metode sau procedee didactice care operează într-o anumită situaţie de învăţare;

6. Metodologie didactică

  • teorie despre metode (precizează natura, funcţiile şi clasificările posibile ale diferitelor metode de învăţământ);

  • totalitatea metodelor utilizate în procesul didactic.

  1. Tehnologie didactică

  • ansamblul mijloacelor audio vizuale utilizate în practica educativă;

ansamblul structurat al metodelor, mijloacelor de învăţământ, al strategiilor de organizare a predării – învăţării, puse în aplicare în interacţiunea dintre educator şi educat printr-o strânsă corelare a lor cu obiectivele pedagogice, conţinuturile transmise şi modalităţile de evaluare.

Metoda didactică

  • Termenul metodă derivă etimologic din două cuvinte greceşti (odos = cale, metha = spre, către) şi are înţelesul de drum către …, cale spre…în didactică, metoda se referă la calea care-i urmată, drumul ce conduce la atingerea obiectivelor educaţionale.

  • Metoda didactică este o cale eficientă de organizare şi desfăşurare ale predării – învăţării şi se corelează cu celelalte componente ale instruirii.

  • Metoda de învăţământ reprezintă calea sau modalitatea de lucru:

    • selecţionată de cadrul didactic şi pusă în aplicare în lecţii sau activităţi extraşcolare cu ajutorul elevilor şi în beneficiul acestora;

    • presupune în toate cazurile cooperarea între profesor şi elevi şi participarea acestora la căutarea soluţiilor, la descoperirea adevărului;

    • se foloseşte sub forma unor variante şi procedee selecţionate, combinate şi utilizate în funcţie de nivelul şi trebuinţele sau interesele elevilor, în vederea asimilării temeinice a cunoştinţelor, a stimulării spiritului creativ, a trăirii valorilor etc.

  • Metodele didactice deţin mai multe funcţii specifice:

    • funcţia cognitivă (pentru elev, metoda constituie o cale de acces spre cunoaşterea adevărurilor, metoda devine un mod de a afla, de a cerceta, de a descoperi;

    • funcţia formativ-educativă (metoda de predare – învăţare nu este numai calea de transmitere a unor cunoştinţe, ci şi un proces educativ);

    • funcţia instrumentală (metoda serveşte drept tehnică de execuţie, facilitând atingerea obiectivelor instructiv – educative);

    • funcţia normativă (de optimizare a acţiunii didactice, metoda arată cum trebuie să se procedeze, cum să se predea şi cum să se înveţe astfel încât să se obţină cele mai bune rezultate.

Clasificarea metodelor de predare – învăţare

(Cf., Cerghit, I., 2001, Prelegeri pedagogice, pag. 65 – 66)

A. Metode de comunicare

  1. Metode de comunicare orală:

    1. metode expozitive: prelegerea, expunerea, povestirea, descrierea, explicaţia, demonstraţia, expunerea cu oponent, prelegerea dezbatere, instructajul;

    2. metode conversative (dialogate): conversaţie euristică, dezbatere, colocviul;

    3. problematizarea.

  1. Metode de comunicare bazate pe limbajul intern: reflecţia personală.

  2. Metode de comunicare scrisă: lectura explicativă, lectura independentă, munca utilizând manualul sau cartea.

  3. Metode de comunicare oral – vizuală: instruirea prin filme, instruirea prin tehnici video etc.

B. Metode de explorare organizată a realităţii

  1. Metode de explorare directă (nemijlocită): observaţia, experimentul, cercetarea documentelor, elaborarea de monografii, efectuarea de anchete, studiul de caz etc.

  2. Metode de explorare mijlocită (indirectă): demonstraţia cu diferite obiecte, modelarea.

C. Metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice):

  1. Metode bazate pe acţiune reală: exerciţii, studiul de caz, lucrări practice, lucrări de atelier, activităţi creative, metoda proiectelor etc.

  2. Metode de simulare (bazate pe acţiunea fictivă): jocuri didactice, învăţarea dramatizată etc.

D. Metode de raţionalizare a învăţării şi predării: metoda activităţii cu fişele, metode algoritmice de instruire, instruirea asistată de calculator.

Metode didactice – prezentare analitică

  1. Expunerea didactică

    • Constă în prezentarea verbală, monologată a unui volum de informaţii de către educator către educaţi, în concordanţă cu prevederile programului şi cu cerinţele didactice ale comunicării.

    • Sub aspectul funcţiei didactice principale este o metodă de predare, după mijloacele cu care operează pentru vehicularea conţinuturilor este o metodă verbală, după gradul de angajare a elevului este o metodă expozitivă, situând mereu elevul în postura de receptor.

    • În funcţie de vârsta elevilor şi de experienţa lor şcolară, expunerea poate avea mai multe variante: povestirea, explicaţia, prelegerea şcolară.

      • Povestirea:

    • constă în prezentarea informaţiei sub formă descriptivă sau narativă respectând ordonarea în timp sau spaţiu a fenomenelor şi evenimentelor;

    • este utilizată ca metodă de bază în predarea diferitelor discipline în clasele mici;

    • Explicaţia:

    • formă de expunere în care predomină argumentarea raţională, făcându-şi loc deja teoremele, regulile, legile ştiinţifice;

    • pe primul plan nu se mai află aşadar faptele de prezentat ci faptele de explicat;

    • explicaţia are la bază anumite raţiuni: elevul a acumulat o experienţă faptică suficientă, simţind nevoia de detalii, mecanismele gândirii logice sunt destul de dezvoltate ca să poată recepţiona discursul ştiinţific propriu-zis;

    • tendinţa dominantă a vârstei, clasele V-VIII începe să fie cunoaşterea de tip cauzal;

    • Prelegerea şcolară:

    • informaţia este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot;

    • se utilizează în special la liceu iar pentru mediul universitar – prelegerea universitară, regăsită în cursul de tip magistral;

    • este cerută de dezvoltarea psihocognitivă a elevilor la această vârstă, respectiv dezvoltarea suficientă a mecanismelor gândirii abstracte şi posedarea unei mari cantităţi de informaţii particulare.

    • Cerinţele expunerii didactice sunt următoarele:

1) Conţinuturile trebuie să fie autentice şi convingătoare, ceea ce implică pregătirea anticipată, temeinică a expunerii;

2) Să respecte limitele şi obiectivele programei, evitându-se extremele, nici prezentarea simplistă a conţinuturilor, nici încărcarea excesivă cu elemente teoretice;

3) Volumul de informaţie să fie rezonabil, în raport cu vârsta şi cu experienţa de învăţare a copiilor (ex.: 3-5 noţiuni noi pentru clasele mici, până la 20 de noţiuni în clasele superioare);

4) Stringenţă şi succesiune logică. Stringenţa cere ca expunerea să aibă o ideea centrală din care decurg câteva idei principale.

5) Exemplele ilustrative să fie doar în cantitate suficientă.

6) În cazul povestirii se impune o cerinţă aparte pentru caracterul plastic, emoţional, sugestiv al expunerii.

7) Adecvarea limbajului şi stilului la nivelul auditoriului.

8) Claritatea logică şi corectitudine gramaticală.

9) Echilibru între cantitatea de cuvinte şi conţinutul exprimat.

10) Intonaţie, accente semnificative, pauze necesare, sublinieri, ritm optim – atenţie deci la toate registrele comunicării didactice: verbal, paraverbal, nonverbal.

    • Ca modalităţi de inovare a expunerii, de utilizare a acesteia în lecţii moderne sunt propuse două variante de expunere: expunerea cu oponent şi prelegerea – dezbatere.

  1. Conversaţia didactică

  • Conversaţia euristică este astfel concepută încât să conducă la descoperirea a ceva nou pentru elev. Se numeşte conversaţie socratică, graţie consacrării ei de către celebrul filosof al antichităţii greceşti în activitatea de iniţiere a discipolilor. Unii autori contemporani (Ausubel şi Robinson) o consideră mai degrabă o formă de învăţare prin descoperire dirijată.

  • Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să rezulte, ca o concluzie, adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării.

  • Profesorul orientează în permanenţă gândirea elevului, prin felul şi ordinea în care formulează întrebările.

  • Condiţia de bază pentru realizarea conversaţiei euristice este experienţa de cunoaştere de până atunci a elevului, care să-i permită să dea răspunsuri la întrebările ce i se adresează.

  • Conversaţia examinatoare (catehetică):

    • funcţia principală este constatarea nivelului la care se află elevul la un moment dat;

    • rolul ei de bază este acela de examinare a elevilor, totuşi unii autori o enumeră şi între metodele cu funcţie de predare – învăţare;

  • Pentru a fi eficientă, conversaţia trebuie să îndeplinească câteva cerinţe privind calităţile întrebările şi ale răspunsurilor:

1) Să fie formulate corect, atât gramatical cât şi logic.

2) Să fie precise.

3) Întrebarea să aibă concizie convenabilă.

4) Întrebările să fie de o varietate suficientă.

5) Întrebarea să fie asociată de fiecare cu timpul de gândire pe care îl necesită, în funcţie de dificultatea ei.

6) Pe timpul formulării răspunsului, nu se intervine decât în cazul când elevul comite din start confuzii grosolane.

7) Răspunsul trebuie să acopere întreaga sferă întrebării.

8) Elevul să fie îndrumat să evite formulările fragmentare, sacadate, eventual însoţite de elemente care parazitează şi urâţesc vorbirea (ex.: ăăă…; îîî…).

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web