Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Diocletian si tetrarhia

in Istorie

dio005

În perioada cuprinsă între ascensiunea la putere a lui Diocleţian (284) şi moartea lui Constantin I (337), situaţia de criză existentă în deceniile anterioare a fost readusă sub control1, iar Imperiul a traversat o epocă de recuperare şi consolidare, răstimp în care s-au petrecut importante schimbări în noua configurare a puterii imperiale, în structura Statului roman, în ideologia imperială, ca şi în organizarea administrativă2.

Pentru a surmonta pericolele care o asaltau, societatea romană a fost nevoită să accepte supunerea la o disciplină extrem de severă3. În acest context, este de remarcat că transformarea structurii politice şi sociale s-a realizat într-un climat religios profund reînnoit –noua religiozitate care domină lumea romană începând din a doua jumătate a secolului al III-lea4.

Profunda reorganizare a Imperiului a debutat sub Diocleţian şi s-a finalizat sub Constantin I. În multe situaţii este extrem de dificil să precizăm aportul specific al celor doi reformatori şi, ca atare, este mai potrivit să vorbim de un sistem administrativ diocleţiano –constantinian5.

De altfel, deşi separată în interior de linia de demarcaţie constituită de Marea Persecuţie anticreştină (303-311), perioada cuprinsă între 284 şi 337 ne apare unitară în esenţă, domniile celor doi împăraţi reprezentând cele două faţete ale aceleiaşi realităţi.

Pe de altă parte, oamenii acestei epoci tulburi resimţeau dramatic existenţa celor două realităţi contrastante şi concomitente ale lumii romane – cea păgână şi cea creştină6.

Oricum, este de observat prodigioasa eficacitate a soluţiei impusă de Diocleţian. În esenţă, acum a fost pus în practică noul sistem de guvernare –întemeiat pe un nou model de control social– care se va afirma în Orientul roman până la începutul secolului VII şi, cu mai puţin succes, în Occident până la aşa-zisa cădere a Imperiului de Apus, în 476 p. Chr7.

Astăzi este limpede că succesul procesului de renovare şi consolidare a Imperiului s-a datorat nu atât unui plan precis, cât mai degrabă unei combinaţii de factori datorate reformelor efectuate de Diocleţian şi Constantin8. Fireşte, nu poate fi trecut cu vederea că multe dintre aceste reforme îşi au antecedentele în epoca lui Gallienus şi a împăraţilor illyri care i-au urmat9.

3.1. Noul Imperiu

C. Aurelius Diocles10 –un militar de origine dalmată, ajuns comandant al gărzii personale a împăratului, protectores domestici– a profitat de împrejurările tulburi ale morţii lui Numerianus pentru a prelua puterea imperială11. Aclamat imperator la Nicomedia (azi Izmit), în Bithynia, la 20 noiembrie 284, Diocleţian l-a acuzat pe Arrius Aper (prefectul pretoriului) de asasinarea lui Numerianus şi l-a condamnat la moarte în faţa trupelor, în timp ce recita câteva versuri din Vergilius12.

Pentru noul împărat prioritară a fost stoparea anarhiei militare, mai precis a instabilităţii politice generate de intervenţiile abuzive ale armatei care proclamă şi detronează împăraţi13. Pe tot răstimpul jumătăţii de secol anterioare, problema centrală a cârmuirii era că împăratul nu se putea afla în multele locuri în care Imperiul se confrunta cu pericole de anvergură. După cum s-a putut vedea, multe dintre uzurpări aveau scopul de a suplini nevoia de prezenţă a autorităţii imperiale în zonele de conflict şi de a apăra zone ale Imperiului, unde împăratul nu putea să o facă14.

Înţelegând imperioasa necesitate a unei diviziuni a puterii, Diocleţian a reuşit să creeze treptat un sistem stabil de guvernământ: Tetrarhia. Descentralizarea puterii trebuia să permită rezolvarea dublei probleme a apărării şi a unităţii Imperiului. De altfel, acţiunea de renovare politică şi instituţională iniţiată de Diocleţian era în întregime orientată în sensul fidelităţii faţă de Imperiu15.

Astfel, în scopul consolidării noului regim a fost găsită o formă suplimentară de legitimare a puterii imperiale prin utilizarea unui fundament religios care-şi avea rădăcinile în tradiţia romană16. De la Augustus încoace, existase mereu o evidentă componentă religioasă în structura puterii imperiale17. O dată cu noul regim această trăsătură se afirmă şi mai pregnant, dar mai ales îşi schimbă natura18.

Diocleţian concepe o ierarhie „teologică”19 în care religiosul se îmbină cu politicul şi care, în cadrul Tetrarhiei, se manifestă prin superioritatea Auguştilor faţă de cezari, primii fiind investiţi cu rang „iovian” iar cei din urmă cu rang „herculian”; membrii Tetrarhiei nu sunt asimilaţi cu Iupiter sau Hercules, ci poartă epitete derivate/titluri sacrale ca Iovius sau Herculius care exprimă relaţia împăratului cu patronul/protectorul său celest20.

Noua diviziune a puterii s-a configurat ca un sistem complex în care legitimarea puterii imperiale se întemeia atât pe sistemul adopţiunii –care funcţionase în epoca Antoninilor–, cât şi pe tradiţionala ideologie dinastică. Pe de altă parte, noul sistem de guvernare, bazat pe puterea absolută a împăratului –ca stăpân divinizat, Dominus– dobândea şi un fundament religios în 287 când Diocleţian îşi asumă titlul sacral Iovius, iar asociatul său, pe cel de Herculius. Asumarea acestor titluri sacrale echivala cu o semnificativă investitură divină; de asemenea, ele exprimau apartenenţa suveranului la sfera lumii divine. Puterea imperială capătă astfel forma unui despotism de sorginte orientală şi a unei teocraţii21.

Aceste schimbări sunt rezultatul unei evoluţii sesizabile în epoca împăraţilor–soldaţi, îndeosebi la Aurelianus cu a sa tentativă de a impune cultul lui Sol Invictus22.

Prin încercarea lui Diocleţian de a asigura regimului o ideologie stabilă, absolutismul se consolidează, iar imperiul divin al Dominatului începe să atingă forma lui finală23. De acum împăratul era stăpân absolut şi divin încă din timpul vieţii24. Legătura tot mai evidentă dintre împărat şi divinitate (sfera sacrului) este ilustrată şi de semnificativele schimbări petrecute în ceremonialul aulic, care se transformă acum într-un veritabil spectacol ritual al puterii.

Unele trăsături caracteristice noului ceremonial aulic sunt inspirate din experienţa monarhiilor orientale: adoratio purpurae25, introdusă tocmai în epoca Tetrarhiei26, şi transformarea vechiului consiliu imperial (consilium principis)27 cu caracter temporar într-o instituţie permanentă, numită sacrum consistorium, pentru că membrii săi (comites consistorii / comites consistoriani) stăteau în picioare în faţa persoanei sacre a împăratului.

De acum înainte împăraţii apăreau în public ca efigii aurite ale zeilor, înconjuraţi de un ritual care să inspire veneraţie şi teamă. Această aură religioasă care-l înconjoară pe împărat a dus la limitarea prerogativelor pe care le avusese armata în procesul de legitimare a puterii imperiale28.

Cu Tetrarhia, Dominatul şi-a aflat forma de expresie într-o serie de ritualuri şi ceremonii aulice29. Acest elaborat ceremonial aulic avea menirea de a-l înălţa şi de a-l izola pe împărat30. De pildă, ceremonia sosirii –ce înfăţişa odinioară întoarcerea reală a împăratului la Roma– s-a transformat în epifania unui zeu, sosirea împăratului ca deus praesens31. După cum atestă vestigiile bine păstrate ale construcţiilor palaţiale ale timpului –palatul lui Diocleţian de la Salona (azi, Split)32 şi villa lui Maximian din Piazza Armerina, în Sicilia33–, o importanţă tot atât de mare ca sosirii imperiale era acordată primirii de către împărat a propriilor săi supuşi.

Pentru majoritatea supuşilor, împăratul se identifică cu Statul care, ca instituţie, preia tot mai mult rolul de părinte al cetăţenilor. Ca atare, aceştia intră sub tutela Statului, devenit autoritar şi din ce în ce mai activ în rezolvarea problemelor de viaţă34.

Noua poziţie a puterii imperiale în cadrul ordinii constituţionale, precum şi fundamentul ontologic al noului regim imperial sunt relevate de celebrul preambul al Edictului Maximului (edictum de pretiis rerum venalium –301)35 – mărturie esenţială a grupului dirigent care l-a emanat. În acest lung şi elaborat dialog cu destinatarii noii reglementări, redactorul edictului argumentează raţiunile pe care se întemeiază decizia, reafirmând primatul legislaţiei imperiale în construirea unei ordini sociale şi „paternaliste”, în interesul tuturor.

Discursul, articulat potrivit uzanţelor retoricii timpului, cu evidente accente paternaliste, moralizatoare şi pedagogice, îmbină motivele tradiţionale care justificau Principatul ca sistem de guvernare cu altele noi, de acută actualitate36.

Potrivit consideraţiilor expuse în preambulul edictului, ca „protector al neamului omenesc”, regimul imperial –care a readus pacea– se considera îndreptăţit să organizeze existenţa oamenilor în beneficiul întregii Umanităţi37. În pofida acestei clare perspective ecumenice, documentul continuă să desemneze organizarea complexă a Statului (res publica), potrivit formulei tradiţionale, ca „patrimoniu al poporului (roman)”. Redactorul textului utilizează termenul publicus cu sensul, evident, de communis38. Termenul populus apare frecvent în textul edictului, însă într-un context ce exclude orice valenţă politică; alături de civitas şi provincia, termenul indică un nivel de integrare în cadrul acelei orbis unificată în res publica romană39.

Res publica apare în acest context ca o proiecţie instituţională a întregii Umanităţi, nu doar a unui singur popor (populus Romanus). Edictul face referire la genus humanum ca element constitutiv al organismului imperial, iar tetrarhii apar în postura de parentes generis humani –atribut neobişnuit al titulaturii imperiale, care-şi află însă o semnificativă corespondenţă în panegiricul lui Maximianus40. Umanitatea nu este înfăţişată în document ca un ansamblu amorf, ci apare articulată în civitates (comunităţi citadine), populis şi provinciis. Toţi supuşii împăratului sunt desemnaţi cu termenul generic de provinciales.

Preambulul edictului defineşte, de asemenea, stricta corelaţie dintre destinul Statului (res publica) şi clarviziunea titularului puterii imperiale –care a restaurat „pacea eternă”–, insistând asupra funcţiei integratoare a noii reglementări, menită să suplinească o carenţă a supuşilor – autodisciplina41.

În sfârşit, de vreme ce puterea imperială şi-a asumat un nou statutum42 –acela de „părinte universal”– discursul insistă asupra preocupării tetrarhilor de a guverna călăuziţi de criteriul interesului comun – element nou ce fundamentează legitimitatea lor. Tocmai communis humanitatis ratio impune intervenţia fermă a puterii imperiale împotriva speculanţilor şi a detractorilor care atentează la noua ordine socială, de vreme ce commodum publicum constituie principiul care inspiră această necesară măsură legală decisivă43, ca de altfel, întreaga politică imperială.

În perioada Tetrarhiei s-a produs, aşadar, o mutaţie esenţială. Edictum de pretiis abordează, după cum s-a putut constata, problema relaţiei dintre puterea imperială şi organizarea politică complexă a Statului roman. Statul (res publica) aparţine de acum împăratului (rei publicae nostrae)44, ca şi armata (exercitus nostri) sau supuşii (provinciales).

*

În prima jumătate a anului 285, Diocleţian l-a eliminat pe rivalul său din Occident, Carinus (283-285)45 şi l-a asociat la puterea imperială pe Maximianus (286-305)46 –un militar de origine pannonică–, conferindu-i iniţial titlul de Caesar, apoi pe cel de Augustus47. Aşadar, noul sistem de guvernare a avut iniţial forma unei diarhii: Diocleţian îşi asuma apărarea Orientului roman, în timp ce lui Maximianus –care îl va numi ca prefect al pretoriului pe Constantius Chlorus48– îi revenea apărarea Occidentului.

Potrivit tradiţiei literare, în perioada ce precede înălţarea lui Maximianus la rangul de Augustus, Diocleţian se confrunta rebeliunile care izbucniseră în diferite părţi ale Imperiului: Hoc tempore Charausio in Galliis, Achilleus apud Aegyptum, Iulianus in Italia imperatores effecti diverso exitu perire. E quibus Iulianus acto per costas pugione in ignem se abiecit49.

În aceste împrejurări dificile, în anul 285, Diocleţian restabileşte ordinea la frontiera dunăreană obţinând o serie de victorii asupra sarmaţilor iazygi, quazilor, marcomannilor, vandalilor şi goţilor50.

În acelaşi timp, în Occident, Maximianus reprimă revolta bagauzilor51 din Gallia şi Hispania –condusă de Amandus52 şi Aelianus53– şi, pentru a-şi consolida prestigiul şi reputaţia militară, întreprinde expediţii împotriva unor populaţii germanice – Chaibones şi Heruli54. În 286, Carausius (286-293)55, prefectul flotei căruia i se încredinţase apărarea Britanniei, uzurpă puterea proclamându-se Augustus56; se produce astfel seccesiunea Britanniei şi Galliei septentrionale (286-297)57.

În 287 Diocleţian se află în Orient unde recucereşte Mesopotamia. Victoria este urmată de negocierea unui modus vivendi cu regele sassanid Vahram II şi de reinstalarea lui Tiridates III în fruntea Armeniei. Într-o inscripţie din 290, Diocleţian apare ca rector Orbis, fundator pacis eternae, Persicus Maximus58. Curând după preluarea puterii (293), noul rege sassanid Narseh I încalcă tratatul şi invadează Armenia de unde îl alungă pe filoromanul Tiridates III59.

Între 287-293 cei doi Augusti sunt angajaţi într-o serie de campanii militare60: în 287-289 Maximianus împotriva francilor şi alamanilor pe limesul rhenan61 şi Diocleţian împotriva germanicilor în Raetia; în 289 şi 291 Diocleţian împotriva sarmaţilor la Dunăre62; în 290 Diocleţian împotriva sarazinilor63.

În aceste împrejurări, când devenise imperioasă necesitatea unei şi mai mari diviziuni a puterii, noul sistem de guvernământ ajunge la forma sa deplină în 293, odată cu instituirea primei Tetrarhii64: la 1 martie Constantius Chlorus65 este numit la Mediolanum Caesar în Occident, iar la 21 mai, la Nicomedia, Galerius66 Caesar în Orient. Noii Caesares au fost adoptaţi de către cei doi Augusti, intrând astfel în familia lui Diocleţian (gens Valeria).

Cei patru membri ai colegiului imperial alcătuiau o unică familie divină (domus divina)67, auguştii considerându-se fraţi între ei, iar cei doi cezari fiii acestora. Relaţiile dintre tetrarhi au fost consolidate legături matrimoniale68: Galerius s-a căsătorit cu Valeria69, fiica lui Diocleţian, iar Constantius Chlorus cu Theodora70, fiica vitregă a lui Maximianus71.

Tetrarhii alcătuiau două perechi de egali, după cum subliniază panegiricile vremii72. Ei sunt, aşa cum aflăm dintr-o inscripţie de la Dyrrachium, „născuţi din zei şi ei înşişi creatori de zei”73. În consecinţă, tetrarhii puteau să-şi creeze proprii lor urmaşi în cadrul colegiului imperial.

Potrivit ideologiei oficiale, unitatea teritorială a Imperiului nu era afectată; Imperiul rămânea un patrimonium indivisum74, iar autoritatea imperială nu era împărţită ci, „înmulţită cu patru”75. În fapt, fiecare împărat îşi avea propriul său teritoriu, ceea ce însemna o împărţire a Imperiului în patru, cu patru noi reşedinţe imperiale, Roma nenumărându-se printre acestea76. Aşadar, una dintre consecinţele organizării tetrarhice a fost abandonarea definitivă a Romei ca sediu al puterii imperiale şi proliferarea noilor reşedinţe imperiale.

În cadrul colegiului imperial Diocleţian şi-a păstrat o indiscutabilă preeminenţă. Tentativa lui Diocleţian de a permanentiza Tetrarhia (sistemul guvernării „în patru”) constituia soluţia adecvată pentru gestionarea diverselor probleme cu care se confrunta Imperiul.

Chiar dacă propaganda oficială preamăreşte concordia Augustorum, -ilustrată de reliefurile de porfir de la Veneţia, unde tetrarhii apar în ipostaza de garanţi ai ordinii restaurate77– derularea ulterioară a evenimentelor va arăta fragilitatea consensului pe care se întemeia Tetrarhia. Sistemul creat de Diocleţian a funcţionat până la retragerea împăratului din viaţa publică (305), după care, subminată din interior, Tetrarhia se va nărui. Oricum, Tetrarhia a reuşit să asigure Imperiului două decenii de stabilitate, răgaz suficient pentru introducerea unor reforme de mare necesitate. Noul sistem permitea o cârmuire activă, aşa cum indică măsurile politice şi inteligenţa aplicării lor în practică78.

Eficacitatea ripostei împotriva ameninţării externe şi a pericolului dezagregării Statului a fost asigurată de o serie de reforme ce vizau elementele de bază ale structurii Imperiului: armata şi sistemul fiscal.

Potrivit surselor literare şi epigrafice, reforma militară a lui Diocleţian79 a constat, pe de o parte, în creşterea efectivelor şi în divizarea lor în categorii distincte –unităţi fixe de graniţă (alcătuite din limitanei, ripenses sau riparienses) şi unităţi mobile/armata de manevră (comitatus / sacer comitatus80format din comitatenses)–, iar pe alta, în semnificative schimbări în dislocarea trupelor şi o nouă organizare logistică81. Un alt aspect care constituie de asemenea o parte a programului de guvernare al lui Diocleţian este restaurarea disciplinae militaris82.

Această nouă organizare reprezintă consecinţa finală a schimbărilor petrecute în structura armatei romane în epoca împăraţilor-soldaţi, îndeosebi sub Gallienus, când strategia Imperiului cunoaşte o mutaţie profundă: transformarea defensivei dintr-una sectorială, într-una bazată pe de o parte pe unităţi mobile de intervenţie, pe de alta, pe concentrări de trupe în nodurile căilor de comunicaţii83. Divizarea legiunilor în vexilaţii (vexillationes) cu o mai mare mobilitate şi autonomie („mobile Abteilungen”) se înscrie în aceeaşi direcţie. Astfel, după 260, printr-o adaptare provizorie la o situaţie în continuă evoluţie prindea contur strategia apărării în adâncime84.

Creşterea efectivelor a fost una semnificativă însă, evident, efectivele armatei romane nu s-au cvadruplat sub Diocleţian după cum remarcă cu vădită tendenţiozitate Lactantius85. Cercetările mai noi arată că în timpul lui Diocleţian efectivele armatei romane nu depăşeau cifra de 400 000 de militari86.

Numărul legiunilor a fost aproape dublat, dar cu diminuarea efectivelor. Atât izvoarele literare cât şi cele arheologice atestă că în Imperiul Târziu –după ce suferiseră importante modificări în organizare prin reformele militare ale lui Diocleţian şi Constantin– efectivele legiunilor erau mult mai reduse decât în epoca Principatului87. O legiune de limitanei numără acum 3 000 de militari (împărţiţi în 10 cohorte de câte 300 de soldaţi), efectivele unei legiuni de comitatenses sunt estimate la 1000 de militari, în timp ce vexilaţiile şi cohortele erau compuse din 500 de soldaţi88.

Pentru sporirea efectivelor armatei s-a apelat atât la fiii veteranilor –pentru care serviciul militar a devenit obligatoriu–, cât şi la recrutarea din rândul federaţilor barbari89. „Barbarizarea” armatei romane cunoaşte acum o nouă dimensiune odată cu colonizarea unor grupuri de barbari –laeti90 în scopuri militare în interiorul Imperiului (terrae laeticae)91. De asemenea, au fost necesare noi înrolări care vor lua forma unei veritabile impuneri fiscale –praebitio tironum– care greva fondul funciar92: proprietarii funciari (possessores) erau obligaţi să furnizeze recruţi în funcţie de numărul colonilor aflaţi pe pământul lor.

Divizarea legiunilor în vexilaţii şi apariţia unor noi unităţi tactice cu efective mai reduse, sunt ilustrate şi de arhitectura militară a epocii tetrarhice93, când apar fortificaţiile de tip quadriburgium. Noua organizare a armatei a fost însoţită de un considerabil efort ce viza consolidarea frontierelor, atât în Occident94 cât şi, mai ales, în Orientul roman, unde sursele literare şi datele arheologice atestă un nivel fără precedent al construcţiilor militare95.

Restaurarea frontierei estice a fost una dintre priorităţile politicii militare a lui Diocleţian96. În aceste împrejurări, după anul 290, reţeaua rutieră romană din Syria şi Arabia cunoaşte o dezvoltare considerabilă. Sunt construite acum strata Diocletiana în regiunea Palmyrei şi drumul de legătură dintre Bostra –capitala Arabiei- şi oaza Azraq/Basienis97. Noul sistem defensiv se baza pe fortificaţiile (praesidia şi castra) amplasate pe strata Diocletiana98 (şi pe arterele legate de ea) care constituia – împreună cu mai vechea via Nova Traiana99 axa sistemului roman de comunicaţii care lega Eufratul de golful Aqaba100. Amplasarea fortificaţiilor de pe limes Arabicus101 de a lungul arterelor rutiere marchează o semnificativă schimbare în dislocarea trupelor102. Sub Diocleţian sunt abandonate majoritatea castrelor legionare utilizate în perioada precedentă (Apamea, Raphanaea, Emesa, Zeugma şi Samosata, rămânând în funcţiune doar castrul de la Bostra, unde era cantonată legio III Cyrenaica), legiunile –cu efective diminuate– fiind dislocate în fortificaţii amplasate de-a lungul arterelor rutiere, la Sura, Orisa, Palmyra, Danaba, Lejjun, Udruh şi Aila103. Sistemul defensiv era completat cu fortificaţiile de dimensiuni mai mici ale unităţilor auxiliare104.

Această restaurare a frontierei estice a Imperiului a avut loc în condiţiile unui nou conflict cu Regatul sassanid şi a complicaţiilor ivite în Egipt. În timpul domniei lui Diocleţian, atât egiptenii indigeni, cât şi cetăţenii Alexandriei s-au răzvrătit împotriva Romei105. În 293/294, cezarul Galerius, în fruntea unei armate formate din vexilaţii aparţinând legiunilor moesice (IV Flavia, VII Claudia şi XI Claudia), întreprinde o campanie victorioasă împotriva oraşelor Busiris din deltă şi Koptos, în apropiere de Theba106; după distrugerea celor două oraşe, Galerius îşi va asuma titlurile Aegyptiacus maximus şi Thebaicus maximus107. La Alexandria izbucneşte, în 296, revolta condusă de un oarecare Aurelius Achilleus108; după opt luni de asediu, condus personal de Diocleţian, Alexandria este cucerită, în primăvara anului 298. O nouă revoltă izbucneşte în Egiptul de Sus (297-298), unde L. Domitius Domitianus109 uzurpase autoritatea imperială110.

Între timp, în anul 296, conducătorul noul rege sassanid Narseh I invadează Mesopotamia şi-l învinge pe Galerius în apropiere de Carrhae111. În anul următor, după ce şi-a refăcut armata cu noile contingente recrutate în provinciile dunărene, Galerius obţine o victorie decisivă asupra perşilor sassanizi în Armenia112; întreaga tabără persană, cu haremul şi tezaurul regelui sassanid, a fost capturată de romani. Diocleţian şi Galerius şi-au asumat fiecare titlul de Persicus maximus.

Când Diocleţian s-a reîntors la Antiochia din Egipt –după reprimarea revoltei lui L. Domitius Domitianus–, Galerius angajase deja negocierile de pace cu Narseh I la Nisibis. Tratatul din 298, negociat de Galerius şi ratificat de Diocleţian, va reglementa raporturile romano-persane pentru următoarele şase decenii113. Fluviul Tigru devenea frontieră politică între Roma şi Regatul sassanid; toate teritoriile dintre Tigru şi Eufrat (Mesopotamia, Osrhoene şi Armenia) se aflau sub controlul Imperiului roman; Persia accepta ca regiones Transtigritanae (cinci satrapii armene, de dincolo de Tigru: Arzanena, Moxoena, Zabdicena, Rehimena şi Corduena) să intre sub autoritatea Romei.

Pe scurt, tratatul de la Nisibis din 298 readucea sub controlul Romei toate teritoriile cucerite de Severi, cărora li se adăugau acum regiones Transtigritanae. De acum înainte Mesopotamia va fi protejată de o reţea de praetenturae şi stationes agrariae după cum observa Ammianus Marcellinus în 354114.

Triumful Imperiului roman asupra celui persan este glorificat de Arcul lui Galerius de la Thessalonike, cel mai important dintre monumentele tetrarhice care s-au păstrat115. Arcul cvadrifrons, aruncat peste via Egnatia, constituia centrul unui vast complex arhitectural care cuprindea toate elementele specifice unui palat din Antichitatea Târzie116.

*

Mişcările de populaţie –determinate de pătrunderea în zona europeană a unor noi seminţii barbare ce sosesc din estul continentului, precum şi a altora care coboară de la M. Baltică – au afectat habitatul unor populaţii barbare de la Dunărea de Mijloc şi de Jos117, din vecinătatea limes-ului: marcomannii, quazii, sarmaţii –iazygi şi carpii.

În acest context, izvoarele literare menţionează mai multe campanii imperiale contra sarmaţilor conduse de cezarul Galerius, între anii 294 – 297118. Pacificarea barbarilor a fost realizată cu deosebită asprime.

De asemenea, în epoca Tetrarhiei a fost restaurată şi refortificată şi frontiera dunăreană119 unde, printre altele, îndelungatul conflict cu carpii120 a fost soluţionat într-o manieră radicală, grupuri carpice fiind strămutate cu forţa în Imperiu121, pentru a putea fi supravegheate şi, treptat, deznaţionalizate şi neutralizate122. Tot în această perioadă se încheie şi istoria de aproape cinci secole a bastarnilor: în 295 ultimele grupuri de bastarni sunt strămutate în interiorul Imperiului123.

În perioada în care Diocleţian şi Galerius restaurau în Orient frontiera estică şi cea dunăreană a Imperiului, în Occident Maximianus şi Constantius Chlorus se confruntau cu seccesiunea Britanniei, provocată de uzurparea lui Carausius (286-293), urmată de cea a lui Allectus (293-296/297)124, rationalis rei summae, care, după asasinarea lui Carausius, s-a proclamat, la rându-i, Augustus125. În cele din urmă situaţia a fost readusă sub control după ce Allectus a fost înfrânt şi ucis de prefectul pretoriului, Iulius Asclepiodotus, în 296/297126, iar Constantius Chlorus a debarcat în Britannia127 şi s-a instalat la Eburacum (azi York). Astfel, Maximianus şi Constantius reuşesc să pacifice Occidentul. Este adevărat că barbarii invadatori continuau să atace Imperiul, dar acum luptele se dădeau, ca şi cu un secol mai înainte, la frontiere128.

Creşterea efectivelor armatei şi noua organizare logistică determinată de schimbările survenite în dislocarea trupelor, au impus reorganizarea sistemului fiscal şi a finanţelor Imperiului129.

3.2. Noua fiscalitate şi reformele administrative

Fără îndoială, în Imperiul Târziu problema fiscală a fost una dominantă130. Starea de haos din epoca anarhiei militare şi declinul accentuat al economiei monetare131 au afectat profund şi sistemul fiscal, Statul roman fiind nevoit să recurgă, tot mai frecvent, la impozite în natură şi la rechiziţii de tot felul pentru a asigura aprovizionarea armatei (annona militaris)132, a capitalei (annona civica), a curţii imperiale şi funcţionarea aparatului birocratic. Alte complicaţii s-au datorat crizei sistemului monetar; în epoca împăraţilor-soldaţi s-a încercat depăşirea crizei printr-un soi de empirism care căuta să potrivească moneda în funcţie de trebuinţe, iar încasările de bani după deficite133.

În esenţă, pentru administraţia imperială marea problemă o constituia discrepanţa vădită dintre exigenţele financiare execesive ale Statului şi resursele economice tot mai precare ale Imperiului134.

Diocleţian va încununa empirismul predecesorilor săi printr-o tentativă de instaurare a unui dirijism monetar-economic135. În domeniul fiscalităţii, măsurile lui Diocleţian erau menite să asigure Statului resurse regulate, stabile, printr-o percepere mai riguroasă a impozitelor136. Cum se ştie, în epoca Principatului, Imperiul îşi asigura resursele financiare prin tributum soli –impozitul funciar– şi tributum capitis, impozitul personal137. Însă, începând din epoca Severilor, autorităţile romane recurg tot mai frecvent, în funcţie de necesităţi, la practica menită să asigure aprovizionarea armatei prin rechiziţii în natură (annona militaris)138. Acest sistem nu s-a dovedit viabil întrucât era mult prea rudimentar şi extrem de împovărător pentru contribuabili, cărora li se comunica întotdeauna în ultimul moment cuantumul solicitării.

Stopând rechiziţiile ocazionale şi impunerile suplimentare –onera, munera, contributiones–, Diocleţian a reglementat această situaţie instituind un „nou” impozit funciar capitatio–iugatio139, achitabil atât în natură cât şi – începând din perioada constantiniană – în bani (adaeratio)140. Impozitul era menit să asigure funcţionarea aparatului de stat (civil şi militar) şi să alimenteze distribuţiile annonare.

După cum constata S. Mazzarino, pentru istoria economică a epocii imperiale târzii fundamental este faptul că relaţia dintre fisc şi contribuabili s-a configurat ca un raport dintre clase, între birocraţi şi soldaţi pe de o parte, şi populaţia rurală (plebs rusticana) a Imperiului pe de alta141. Pentru a asigura supravieţuirea Imperiului pe termen lung, Diocleţian a identificat o serie ocupaţii/profesiuni şi servicii (aşa-numitele „compulsory services”) indispensabile pentru buna funcţionare a Statului şi aprovizionarea capitalei şi a curţii imperiale: soldaţii, corporaţiile profesionale integrate în serviciul annonar (navicularii, pistores şi suarii), membrii consiliilor municipale (decuriones/curiales). Astfel s-a ajuns, în Imperiul Târziu, la un sistem coercitiv, cu demnităţi şi constrângeri devenite obligatorii şi ereditare142.

În fapt, noul sistem de impunere capitatio–iugatio constituia o regularizare a prestaţiei neregulate şi de obicei în natură, cunoscută sub numele de annona143, pe care populaţia provincială era obligată să o achite statului – tot mai frecvent începând din epoca Severilor – pentru întreţinerea armatei şi a curţii imperiale. „Noul” impozit, care relua principiile capitaţiei personale din Imperiul Timpuriu144, varia după regiuni, din cauza uzanţelor locale şi a modurilor de evaluare a averilor145.

Noul sistem fiscal realiza reunirea masei indistincte a contribuabililor şi regruparea ei în colectivităţi responsabile şi solidare din punct de vedere fiscal146.

Capitatio–iugatio147 comporta o cotă personală îmbinată cu o cotă mobiliară în care intrau (ca elemente pentru fixarea masei impozabile) bunurile funciare, evaluarea personalului proprietăţii şi a animalelor, pământul fiind impus după suprafaţă şi după calitatea agricolă. La stabilirea noului impozit se aveau în vedere două elemente distincte: caput şi iugum148 -unitatea funciară echivalentă cu suprafaţa de pământ ce se putea ara cu doi boi. Cele două unităţi erau combinate într-un mod nu tocmai clar, care suscită încă interpretări contradictorii149. Oricum, este evident că noul sistem fiscal era diferenţiat în variatele regiuni ale Imperiului, în funcţie şi de densitatea demografică. Noul sistem de impunere fiscală avea la bază o minuţioasă evaluare periodică –o dată la 5 ani, începând din 287– a capacităţii contribuabililor şi a suprafeţelor agricole150.

În realitate, reforma fiscală a lui Diocleţian rămâne una dintre chestiunile cele mai controversate ale istoriei romane151. Pe de altă parte, este evident că sistemul fiscal al Imperiului Târziu îşi are originea în această reformă realizată în epoca Tetrarhiei152.

Caracteristica principală a noului sistem capitatio –iugatio introdus de Diocleţian este tocmai diversitatea modalităţilor de aplicare, care variază de la o dioceză la alta153. De asemenea, noul sistem fiscal cunoaşte şi o evoluţie în timp. Astfel, dacă în epoca lui Diocleţian şi Constantin el greva asupra tuturor proprietăţilor funciare, chiar şi asupra celor foarte mici, începând din a doua jumătate a secolului IV, potrivit opiniei lui A. Chastagnol, această formă de impunere va fi rezervată doar pentru clarissimi şi curiales154.

Capitatio–iugatio trebuia achitată de toate provinciile, inclusiv Italia155, care mai înainte beneficiase de immunitas în această privinţă156. Noul regim fiscal a fost introdus în Italia de către Maximianus probabil în anul 292157. Impozitul era perceput pe iuga în Italia septentrională şi pe millenae în regiones suburbicarie158.

Cu perceperea lui erau însărcinaţi anumiţi officiales ai guvernatorilor, precum şi notabilii municipali – curiales159. Nu ştim cât de eficient a fost noul sistem fiscal introdus de Diocleţian. După cum s-a constatat, noua fiscalitate nu a determinat dispariţia privilegiilor fiscale ale clasei senatoriale160 şi nici a formelor de evaziune reprezentate de patrocinium şi autopragia161. De pildă, datorită faptului că rezidau în capitală, senatorii erau scutiţi de munera sordida şi extraordinaria.

Contrar opiniei comune după care impozitele ar fi crescut substanţial în epoca Tetrarhiei162, în Egipt şi în Palestina, de pildă, acestea au rămas relativ constante timp de mai multe secole până la începutul perioadei bizantine163. Ca atare, măsurile fiscale luate de Diocleţian trebuie să fi fost mai puţin drastice decât se crede îndeobşte. Este însă posibil ca noul sistem fiscal să fi asigurat o creştere a veniturilor statului într-o măsură mai mare decât preconizase iniţiatorul reformei fiscale. De asemenea, este posibil să se fi ameliorat acum, cel puţin temporar, raportul dintre impozitele în natură şi taxele percepute în bani164.

*

Reorganizarea întregului sistem fiscal necesita un imens şi extrem de ramificat aparat birocratic165. Guvernul tetrarhic a procedat în consecinţă la o reformă a administraţiei, urmând de fapt tendinţele care se manifestaseră de-a lungul întregului secol al III-lea166.

În prologul lucrării sale De officio praefecti praetorio, Aurelius Arcadius Charisius167, magister libellorum, evidenţiază faptul că împăratul devenise unicul titular al puterii şi că, în această calitate, el constituia izvorul oricărei autorităţi publice. Juristul Charisius relevă, de asemenea, că prefecţii pretoriului, magistraţii cărora împăratul le conferă mandatul de a impune şi menţine disciplina colectivă, deţin o autoritate imensă, fără drept de apel168.

Modelul conturat de Charisius pentru a descrie raportul dintre împărat şi prefectul pretoriului, constituie în realitate paradigma noii fundamentări juridice a autorităţii şi a funcţiilor guvernului imperial, aşa cum apar ele în practica politică din epoca Tetrarhiei. Panegiricul lui Maximianus ne oferă o imagine asupra manierei în care era exercitat actul guvernării169. Orice activitate a guvernului imperial se raportează de acum înainte la puterea imperială170.

Separarea funcţiilor administrative de autoritatea politică a devenit evidentă în măsura în care personalul însărcinat cu gestiunea treburilor publice era de acum înainte militarizat (în ceea ce priveşte structura internă, disciplina şi retribuţia) şi eşalonat într-o structură ierarhică piramidală ce depindea direct de împărat171.

În realitate, profunda reorganizare a structurii administraţiei imperiale iniţiată de Diocleţian s-a încheiat abia sub Constantin172 şi, aşa cum s-a arătat, de vreme ce nu întotdeauna poate fi determinat aportul specific al fiecăruia din reformatori, este mai potrivit să vorbim despre sistemul administrativ diocleţiano–constantinian173.

Diocleţian iniţiază reorganizarea oficiilor adminstraţiei centrale. În acest context sunt precizate competenţele de care prefectul pretoriului174 le avea în administrarea justiţiei –ca instanţă supremă de apel– ca şi în organizarea prelevării annonei175. De asemenea, pentru funcţionarul de rang ecvestru care răspundea de secretariatul personal al împăratului, a memoria, ca şi pentru funcţionarii aflaţi în fruntea altor oficii centrale –a libellis, ab epistulis, a cognitionibus– se generalizează titlul de magister. Acestor înalţi funcţionari care, împreună cu subalternii lor, asigurau exercitarea actului de guvernare li se adaugă doi înalţi responsabili financiari, un rationalis rei summae –care răspundea de activitatea fiscului– şi un rationalis rei privatae, care răspundea de administrarea patrimoniului imperial176.

Toţi aceşti înalţi funcţionari aflaţi în fruntea oficiilor centrale, împreună cu personalul aferent –în cadrul căruia un loc important îl deţin notarii– alcătuiesc imensul şi complexul aparat guvernamental care îl însoţeşte pe împărat în deplasările sale, conferind astfel activităţii guvernamentale un caracter itinerant. Tot acum a devenit şi mai netă distincţia dintre funcţiile civile şi cele militare, precum şi cea dintre cele două nivele ale administraţiei – central şi provincial177.

Relevante sunt şi modificările din organizarea teritorială a sistemului de gestionare a puterii178. Astfel, exigenţele de natură strategică şi cele legate de ameliorarea funcţionalităţii aparatului administrativ au determinat o profundă restructurare a provinciilor179: numărul acestora s-a dublat, ajungând la peste 100.

Statutul special al Italiei180 şi Egiptului181 (administrat până atunci de un reprezentant personal al împăratului –praefectus Alexadreae et Aegypti182) a fost abrogat; a fost menţinută, totuşi, poziţia specială a teritoriului „comunal” al Romei şi al Ostiei, ca şi înalta poziţie a prefectului Romei (praefectus urbis Romae)183.

În epoca imperială târzie, Italia era divizată în două districte administrative – Italia annonaria în nord şi regiones suburbicariae în centru–sud –, aflate, fiecare, sub autoritatea unui vicarius (primul rezida la Mediolanum, cel de al doilea, la Roma)184. Provincializarea Italiei constituia rezultatul unui îndelungat proces început în timpul lui Caracalla185. Pentru noua organizare administrativă a Italiei, semnificativ este anul 296/297 când este atestat primul corrector utrisque Italiae, L. Aelius Helvius Dionysius186.

Documentaţia epigrafică atestă că procesul de restructurare a provinciilor s-a întrerupt înainte de a se fi încheiat. Laterculus Veronensis („Lista de la Verona”)187 ilustrează faza la care s-a ajuns până în momentul imediat succesiv abdicării lui Diocleţian (305)188: Britannia avea 4 provincii189, Hispania190 6 şi Africa191 7.

Provinciile au fost grupate în 12 dioceze –dioceses (Oriens, Pontica, Asiana, Thraciae, Moesiae, Pannoniae, Italia, Viennensis, Galliae, Britanniae, Hispaniae, Africa) şi diocezele în patru prefecturi (Orient, Illyricum, Italia şi Gallia)192. De pildă, diocezele Britanniae, Galliae, Viennensis şi Hispaniae au fost puse sub autoritatea unui praefectus praetorio per Gallias193. Deciziile împăratului erau transmise prefecţilor pretoriului, care aveau sarcina de a le aduce la cunoştinţa guvernatorilor provinciali.

Ca urmare a acestei reorganizări a dispărut deosebirea dintre provinciile senatoriale (populus)194 şi cele imperiale (princeps/provinciae Caesaris) şi a fost uniformizată denumirea guvernatorilor provinciali, pe baza rangului lor (correctores şi praesides); denumirea tradiţională de proconsules a fost menţinută pentru guvernatorii provinciilor Asia şi Africa195. Diocleţian a procedat la separarea competenţelor civile (jurisdicţionale) ale guvernatorilor de comanda militară, încredinţată unor duces196; de administrarea finanţelor erau răspunzători quaestores şi procuratores. În fruntea noilor dioceses197 se află vicarii198 de rang ecvestru ce depind de prefecţii pretoriului. În dioceze erau prezenţi, de asemenea, funcţionarii financiari ai fiscului şi cei ai patrimoniului imperial (res privata), rationales199.

Administraţia municipală a rămas net separată de cea provincială200. Povara administraţiei locale /municipale revenea în întregime clasei notabililor (decuriones /curiales)201.

Prin reformele sale administrative, Diocleţian a pus bazele sistemului birocratic al Imperiului Târziu,202 al cărui obiectiv era acela de a obţine un control mai riguros asupra tuturor aspectelor administrative, fiscale şi legislative pe care le implica guvernarea cu fermitate a unei societăţi ameninţate, ce tânjea după lege şi ordine203. Regularizarea şi birocratizarea erau scopurile principale ale regimului tetrarhic, latina devenind limba administraţiei şi în provinciile orientale. Multiplicarea provinciilor şi crearea diocezelor necesitau un imens şi împovărător aparat birocratic, de care un autor contemporan ca Lactantius –de altminteri foarte tendenţios–, se putea plânge pe drept cuvânt204.

În aparenţă noul sistem administrativ era coerent şi funcţional, în realitate însă el era extrem de stufos şi întortocheat205. Cu timpul, sistemul a fost subminat şi de alţi factori precum patronajul şi corupţia206. Oricum, sunt de evitat supoziţiile întemeiate pe conceptele administraţiei moderne, deoarece administraţia Imperiului roman nu poate fi raportată la birocraţia modernă207. Modelul organizaţional al structurii administrative romane era bazat pe aşa-numitele curae208.

Noul sistem, aşa cum ne este cunoscut în forma sa târzie, nu s-a cristalizat în întregime sub Diocleţian, chiar dacă acestui împărat i se reproşează, între altele, şi crearea unei birocraţii mult prea numeroase. Apoi, aşa cum s-a mai arătat, multe dintre schimbările petrecute în timpul domniei sale erau în realitate rezultatul unei îndelungate evoluţii, mai degrabă decât rodul iniţiativelor sale.

Lactantius constata pe bună dreptate că „numărul celor care primeau subvenţii de la stat era cu mult mai mare decât al celor care plăteau impozite statului.”209 În fapt, guvernul imperial încerca să asigure un echilibru menit, pe de o parte, să permită unui număr suficient de persoane să acopere necesarul aparatului birocratic, iar pe de alta, menţinerea unui număr suficient de contribuabili. Pe scurt, sistemul administrativ al Imperiului Târziu se întemeia pe echilibrul precar dintre birocraţie şi patronat210.

Mult mai important –datorită efectelor sale pe termen lung– a fost insuccesul lui Diocleţian şi al tetrarhilor în a stopa evoluţia care conducea Roma spre un inevitabil declin din calitatea sa de capitală a Imperiului211. Chiar dacă, oficial, în epoca Tetrahiei nu s-a produs o divizare a Imperiului, apar acum noi reşedinţe imperiale: Nicomedeia –principala reşedinţă a lui Diocleţian; Thessalonike şi Serdica –reşedinţele lui Galerius; Treveri212 –reşedinţa lui Constantius Chlorus; Sirmium213reşedinţa lui Galerius şi, apoi, a lui Licinius. Practic, în această perioadă împăraţii petreceau mult timp deplasându-se de la o reşedinţă imperială la alta. Curând, alte centre îşi asumă această poziţie privilegiată: Naissus şi Carnuntum, pe Dunăre, Mediolanum214, Aquileia şi, în secolul V, Ravenna215 în Italia. De acum, Roma era arareori ţelul voiajelor imperiale216. De pildă, după anul 290 –când restaurarea frontierei estice devenise prioritară–, Diocleţian a vizitat Occidentul o singură dată, în 303 când şi-a celebrat vicennalia la Roma217

Stabilirea noilor reşedinţe imperiale a atras după sine alte importante schimbări. În primul rând s-a renunţat acum la multe din principalele tradiţii romane de guvernare şi administrare şi –într-un anumit sens– Diocleţian şi succesorii săi se simţeau mai liberi să introducă inovaţii. În epoca Tetrarhiei –prima perioadă neîntreruptă de pace de la sfârşitul dinastiei Severilor–, au fost înălţate multe monumente oficiale, iar construcţiile monumentale au sporit ritm accelerat şi au fost duse la bun sfârşit numeroase lucrări de restaurare. Toate acestea au stimulat dezvoltarea urbană.

Noile reşedinţe tetrarhice au fost înfrumuseţate graţie unui program edilitar grandios. În principiu, o reşedinţă tetrarhică trebuia să satisfacă anumite exigenţe funcţionale218, determinate de tot mai accentuata formalizare a ceremoniilor oficiale: palatul imperial –cu partea sa ceremonială (imensa sală de audienţe)– şi hipodromul, devenite în această vreme locul marilor procesiuni oficiale219.

3.3. Moneda şi inflaţia: edictum de pretiis

După cum s-a văzut, devalorizarea monedelor şi în special a denarului comporta o serie de inconveniente220. Într-adevăr, scăderea valorii reale a monedelor a provocat creşterea preţurilor în întreaga lume romană221. Producătorii nu doreau să vândă în pierdere, declanşându-se astfel un proces inflaţionist, care nu va înceta până la sfârşitul Imperiului222. După mijlocul secolului al III-lea, inflaţia s-a alăturat dificultăţilor economice şi financiare anterioare223.

Degradarea continuă a sistemului monetar de-a lungul secolului III224 –atenuată într-o anumită măsură de reforma lui Aurelian– a relevat faptul că moneda şi-a pierdut funcţia de măsură stabilă a valorii, ceea ce semnifica o reîntoarcere la economia naturală. Trecerea la fiscalitatea „annonară” şi la achitarea în natură a soldelor militarilor şi a salariilor birocraţilor era o tentativă de a diminua efectele negative ale acestei stări de lucruri225: soldele şi salariile, chiar şi atunci când erau plătite în numerar, nu puteau fi evaluate în denari. Ca atare se impunea o reaşezare pe baze noi a întregului sistem monetar226.

În 294 sau 296 regimul tetrarhic realizează o reformă complexă introducând un sistem monetar în întregime nou227, cu aceleaşi tipuri monetare pe tot cuprinsul Imperiului. Acesta a fost cel mai important efort de sistematizare monetară întreprins în secolul al III-lea. Reforma monetară vădeşte, o dată mai mult, substanţialul tradiţionalism ce inspira politica diocleţiană.

Reforma monetară a lui Diocleţian încerca să redea monedei romane de argint (denarius) ponderea şi puterea de cumpărare a denarului neronian (3,25 g., adică 1/96 libra). Greutatea monedei de aur (aureus) a fost fixată la 1/60 dintr-o libra228. În sfârşit, ca monedă divizionară, a fost introdus un nou nominal din bronz argintat care – valorând un sfert de denar– îndeplinea în noul sistem monetar funcţia sestertului (monedă măruntă pentru schimburi curente)229.

Rezumând, în urma reformei monetare a lui Diocleţian, principale unităţi monetare ale Imperiului au următoarele caracteristici: aureus, nominalul de aur, în greutate de 1/60 dintr-o libra, adică, teoretic, 5,40 g; denarius argenteus sau argenteus, nominalul de argint, în greutate de 1/96 dintr-o libra, adică 3,375 g; follis230, principalul nominal de bronz (avea un conţinut de cca. 4℅ argint), în greutate de 1/32 dintr-o libra; neoantoninianus, de bronz (cu urme neînsemnate de argint), în greutate de 1/110 dintr-o libra; denarius, de bronz, în greutate de 1/220 dintr-o libra.

Stabilizarea monedei, neputând fi susţinută de creşterea producţiei, s-a ajuns la o măsură autoritară caracteristică sistemelor de economie dirijată –acţiunea asupra mecanismului preţurilor231.

În anul 301, Diocleţian avea să reorganizeze iarăşi sistemul monetar232 –după cum atestă o mărturie epigrafică din Aphrodisia (Caria)233– şi imediat după aceea (noiembrie /decembrie 301) să îngheţe preţurile şi salariile printr-un „edict general referitor la preţurile maximale” – edictum de pretiis rerum venalium234. Textul edictului este cunoscut datorită numeroaselor inscripţii fragmentare –în greacă sau în latină– descoperite în câteva oraşe din aria orientală a Imperiului235. Edictul stipulează cu minuţiozitate preţul maximal pentru bunurile alimentare, materiile prime, produsele manufacturate, precum şi pentru servicii, iar detaliata expunere de motive care alcătuieşte preambulul edictului explică raţiunile de utilitate publică, care au determinat intervenţia salutară a Statului236.

Lungul preambul al edictului evidenţiază eforturile unui regim birocratic de a crea o societate strict controlată şi ambiţia puterii imperiale de a impune rigurosul control al statului asupra comerţului; de asemenea, este precizată preocuparea tetrarhilor de a-i proteja pe soldaţi împotriva speculei –considerată drept singura cauză a creşterii necontrolate a preţurilor. Edictul maximului conţine o impresionantă listă de taxe ce loveau peste 1000 de articole sau de activităţi şi sancţionau încălcările cu pedeapsa capitală237.

Cum era de aşteptat, „îngheţarea” preţurilor a afectat grav comerţul: apare acum o piaţă a săracilor –alimentată cu subvenţii şi plătită cu monedă depreciată– şi o piaţă „la negru”, plătită în monedă forte de către cei cu fantezii extra-legale. Fixând maximul –la care s-au aliniat preţurile–, edictul lui Diocleţian a nimicit beneficiul concurenţei, generatoare de scăderi238.

Temerara tentativă a lui Diocleţian a eşuat datorită faptului că guvernul tetrarhic nu avea la dispoziţie un aparat coercitiv adecvat, fără a mai vorbi despre imposibilitatea de a asigura o ofertă pe măsură ori despre lipsa condiţiilor prielnice punerii în aplicare a edictului239. Detractorii împăratului, precum Lactantius, şi-au manifestat satisfacţia când, nu mult după publicarea sa, Edictul maximului a fost abrogat240.

Rezumând, măsurile drastice menite să frâneze declinul economic par să fi adus o temporară înviorare a economiei Imperiului. Însă, pe termen lung, politica economică a lui Diocleţian a eşuat241.

Eşecul tentativei lui Diocleţian de a controla preţurile a marcat falimentul sistemului economic „dirijist”242 al Tetrarhiei. În consecinţă, situaţia economică a Imperiului nu s-a ameliorat durabil243; dimpotrivă, guvernul imperial se confruntă în continuare cu probleme grave precum creşterea inflaţiei şi scăderea cantităţii de aur şi argint din visteria Statului244. Preţurile vor continua să crească de-a lungul întregii epoci constantiniene, tot aşa cum au urcat şi în perioada Tetrarhiei245.

3.4. Politica religioasă. Persecuţiile anticreştine

În planul politicii religioase, ideologia teocratică a lui Diocleţian se întemeia pe vechiul principiu al Imperiului roman potrivit căruia religia este mai ales o afacere de Stat246.

În consecinţă, în privinţa comportamentului moral, regimul tetrarhic era puritan şi profund conservator247. Cultul monoteist al Soarelui, iniţiat de Aurelian, a fost estompat în timpul Tetrarhiei în favoarea elementelor religiei romane tradiţionale. Dorinţa de a păstra vechile valori culturale este ilustrată de monumentul decenal tetrarhic de la Roma (dedicat în 303)248, unde este reprezentat pentru ultima oară sacrificiul tradiţional roman suovetaurillia249; semnificativ este şi faptul că în vârful celei mai înalte coloane se afla statuia lui Iupiter, rex deorum.

Întrucât se considera că majoritatea dezastrelor prin care trecuse Imperiul în secolul al III-lea fuseseră cauzate de delăsarea morală, revenirea la timpurile bune de odinioară urma să fie însoţită de reîntărirea moravurilor şi unanima acceptare a valorilor culturale tradiţionale. Acestui scop îi servea o bună parte a legislaţiei tetrarhice, „întrucât cea mai mare crimă este să te opui la ceea ce a fost hotărât şi adoptat de cei vechi şi care-şi are drumul şi mersul bine stabilite”250.

În această atmosferă a epocii, plină de suspiciuni, creştinii nu erau bine văzuţi, toate nenorocirile care se abăteau asupra Imperiului fiind puse pe seama necredinţei lor. Pe de altă parte, după ce Gallienus a abrogat edictele anticreştine ale lui Valerianus251, în a doua jumătate a secolului III numărul creştinilor a crescut252, aceştia pătrunzând masiv în armată, în aparatul administrativ; creştinismul a reuşit să se infiltreze chiar în cercurile înalte ale puterii şi în familia imperială.

După cum am avut ocazia să observăm, Diocleţian voia să reanime vechile tradiţii religioase şi, mai ales, să exalte noua imagine „semidivină” a împăratului. De asemenea el încerca să salveze societatea de contaminarea cu credinţe periculoase care, după părerea lui, distrugeau în mod vizibil sursele comportamentului social253.

Ataşamentul lui Diocleţian faţă de tradiţiile religioase ale Imperiului şi idealul de coeziune şi unitate întruchipat de politica sa254, au dus, inevitabil, la conflictul cu noua religie creştină255 care apărea tot mai mult –faţă de tentativa imperială de restabilire a unităţii şi a tradiţiei –, drept un ferment de dezbinare şi de nesupunere, îndeosebi în armată256.

În consecinţă, Diocleţian avea să reia politica de persecutare a creştinilor257, un tratament la fel de sever fiind aplicat şi adepţilor profetului persan Mani258, „care a ridicat noi şi nemaiauzite secte împotriva vechilor religii”259.

Au urmat câţiva ani (303–311) de persecuţii anticreştine260, cele mai mari din istoria Bisericii261. Motivele Marii Persecuţii nu sunt tocmai clare, însă tradiţia creştină atribuie responsabilitatea declanşării ei influenţei nefaste pe care Galerius o exercita asupra lui Diocleţian262. Cert este însă faptul că tendinţa de a controla practicile religioase şi de împiedica manifestarea credinţelor considerate deviante devenise o constantă a politicii tetrarhilor.

Epurarea creştinilor din cadrul armatei –despre care vorbesc Lactantius şi Eusebios263– reprezintă preludiul Marii Persecuţii264. În epoca în care creştinismul se răspândea din om în om, armata era un mediu prielnic, cum o dovedeşte mulţimea martirilor printre militari în vremea lui Diocleţian265.

Edictul din 23 februarie 303, emis de Diocleţian la Nicomedia, a marcat începutul persecuţiei anticreştine care va continua în Occident până în 306 şi în Orient până în 313266.

Primul edict anticreştin viza interzicerea cultului: confiscarea cărţilor şi a vaselor sacre, distrugerea bisericilor, dizolvarea comunităţilor creştine267; creştinii sunt excluşi din rândul funcţionarilor publici şi sunt supuşi la anumite interdicţii juridice. Cel de-al doilea edict, dat în acelaşi an, ordonă arestarea capilor Bisericii, măsură provizorie care conduce la al treilea edict ce prevede eliberarea întemniţaţilor care consimt să aducă jertfe zeilor. În sfârşit, al patrulea edict anticreştin îi obligă pe toţi locuitorii Imperiului să sacrifice zeilor sub ameninţarea celor mai grele suplicii268.

Mecanismul prin care toţi provincialii au fost obligaţi să aducă tradiţionalele jertfe zeilor269 a fost unul deosebit de complex şi riguros: în unele locuri, îndeosebi în pieţe, toate produsele alimentare erau consacrate zeilor înainte de a fi puse în vânzare, devenind astfel alimente pe care creştinii refuzau să le consume; alteori, cetăţenii trebuiau să ofere tămâie zeilor la intrarea în piaţă, înainte de vinde sau cumpăra ceva; aceeaşi obligaţie era impusă celor care doreau să ia apă din fântânile publice270. Cei care atrăgeau în mod special atenţia, erau invitaţi să sacrifice sau să consume carnea provenită de la sacrificii. De pildă, în Numidia, guvernatorul Florus a instituit chiar zile speciale în care toţi suspecţii erau obligaţi să intre în templu şi să sacrifice sau, cel puţin, să ardă tămâie.

Aşadar, dacă până în 303 unele măsuri anticreştine i-au vizat numai pe militari271, după edictul de la Nicomedia din 23 februarie 303 scrierile sfinte au fost confiscate şi distruse, întrunirile creştinilor interzise, bisericile demolate, bunurile Bisericii confiscate, iar creştinii aflaţi în serviciul public şi-au pierdut slujbele. De asemenea, au fost adoptate şi alte măsuri care vizau distrugerea structurii instituţionale a Bisericii.

Prin asprimea – patru edicte consecutive într-un răstimp de un an (23 februarie 303 – ianuarie/februarie 304) – şi, mai ales, prin durata sa (303–311), Marea Persecuţie a afectat dramatic viaţa Bisericii272.

Măsurile anticreştine n-au fost însă uniform aplicate pe întreg cuprinsul Imperiului, guvernatorii acţionând diferit273. Astfel, dacă în Occident Maximianus şi Constantius Chlorus274 s-au dovedit a fi temperaţi275, în schimb, în Orient, ca şi în provinciile dunărene, măsurile luate împotriva creştinilor au fost extrem de drastice: mulţi episcopi şi alţi membri ai clerului au fost întemniţaţi, torturaţi şi obligaţi să efectueze sacrificiile tradiţionale, iar episcopul Nicomediei a fost decapitat. Chiar dacă efectele persecuţiei nu au fost pretutindeni aceleaşi, impactul emoţional asupra creştinilor a fost imens276. În cele din urmă, Marea Persecuţie a avut un final cu totul opus celui prevăzut de Diocleţian277.

3.5. Disoluţia sistemului tetrarhic

Tetrarhia a fost concepută ca un sistem de guvernare perpetuu. Dacă un Augustus se retrăgea, cezarul său îl înlocuia şi un nou Caesar era numit în locul acestuia. Tetrarhii puteau, deci, să-şi creeze proprii lor urmaşi în cadrul autogeneratorului colegiu imperial278.

În toamna anului 303 când Diocleţian a vizitat Roma pentru prima şi ultima dată – sărbătorindu-şi a douăzecea aniversare a urcării pe tron, vicennalia, şi 10 ani, decennalia, de la instituirea Tetrarhiei –, împăratul a fixat şi termenul când cei doi Augusti aveau să se retragă; acest termen era de 20 de ani pentru fiecare279.

Abdicarea comună a celor doi Augusti – Diocleţian (la Nicomedeia) şi Maximian (la Mediolanum) – a avut loc la 1 mai 305280. În aceeaşi zi, cei doi Caesares – Galerius şi Constantius I Chlorus – au devenit Augusti281; în Orient, în locul lui Galerius, era numit Caesar nepotul său de soră, Maximinus Daia (305-313)282, iar în locul lui Constantius, în Occident, era numit Flavius Severus283; erau deci excluşi de la succesiune Maxentius, fiul lui Maximianus, şi Constantin, fiul lui Constantius.

Astfel, în mai 305, a fost instituită cea de a doua Tetrarhie. Noua Tetrarhie îşi împărţea astfel administrarea Imperiului: lui Constantius I –care, în calitatea lui de cel mai vechi tetrarh, deţinea o anume preeminenţă– îi revenea Gallia, Britannia şi Hispania; lui Galerius Orientul şi Illyricum; lui Severus II Italia, Africa şi Pannonia; lui Maximinus Daia câteva provincii asiatice şi Egiptul.

Echilibrul la care s-a ajuns atât de greu în timpul domniei lui Diocleţian s-a dovedit a fi extrem de fragil. Dificultăţilor economice, politice şi militare li se adăugau problemele religioase, la fel de presante. Dezordinile (convulsiile puterii imperiale) care urmează abdicării lui Diocleţian, prelungindu-se până în momentul morţii lui Galerius (311) nu sunt de natură să consolideze situaţia284.

Tetrarhia era o construcţie politică fragilă care a funcţionat atâta vreme cât Diocleţian s-a aflat la cârma ei. De îndată ce Diocleţian a abdicat –retrăgându-se în palatul său de la Salona (azi Split, în Dalmatia) – situaţia a devenit tot mai haotică. Desfăşurarea evenimentelor cuprinse între momentul abdicării lui Diocleţian (305) şi cel al victoriei lui Constantin de la Pons Milvius (312) este extrem de confuză şi greu de reconstituit, în pofida surselor literare existente285.

În fapt, odată cu instituirea celei de a doua Tetrarhii (305) s-a declanşat şi lupta pentru succesiune286. Concordia între tetrarhi era rară, iar armata se simţea, firesc, mult mai legată de fiul împăratului ori generalul ei decât de un străin numit de colegiul imperial.

Astfel, în 306, la moartea lui Constantius (25 iulie, Eburacum/Britannia)287, trupele l-au proclamat împărat pe fiul său Flavius Valerius Constantinus (306-337)288 care, profitând de fidelitatea soldaţilor tatălui său, dobândea controlul asupra Occidentului289. Constantin se întoarce apoi pe continent, alegându-şi ca reşedinţă –pentru următorii şase ani– Augusta Treverorum (Trier)290 –unde în această perioadă sunt construite thermele („Kaiserthermen”)291 şi basilica (aula palatina)292.

Galerius îi recunoaşte lui Constantin numai titlul de Caesar, numindu-l Augustus al Occidentului pe protejatul său, Flavius Severus. În acest mod Tetrarhia era pentru a treia oară reconstituită – cu Galerius şi Severus II ca Augusti, Maximinus Daia şi Constantin în calitate de Caesares, ultimul întrând în dinastia Herculiană întemeiată de Maximianus Herculius293.

Situaţia se complică în toamna anului 306 când, la Roma, susţinut de senat şi de pretorieni, Maxentius (306-312)294 –având şi sprijinul tatălui său, Maximianus– este proclamat princeps, la 28 octombrie 306295; uzurpatorul stăpânea Italia, Africa, Sardinia şi Corsica. Sistemul tetrarhic conceput de Diocleţian era astfel definitiv compromis.

La începutul anului 307 Severus II este înfrânt şi ucis în cursul expediţiei care viza recuperarea Italiei de sub autoritatea uzurpatorului Maxentius. Apoi, la începutul verii anului 307, tentativa lui Galerius (care a pătruns în Italia, înaintând până la Interamna) de a-l elimina pe uzurpator –printr-un atac asupra Romei– în 307, va eşua şi ea. Maximianus Herculius revine la putere.

În aceste împrejurări, bătrânul împărat Maximianus se îndreaptă spre Gallia pentru a negocia cu Constantin un acord menit să preîntâmpine eventuala alianţă a acestuia cu Galerius. Astfel, Constantin este recunoscut ca Augustus (25 decembrie 307)296, Maximianus oferindu-i şi mâna fiicei sale Fausta (cca. 293 – 326)297.

Pentru restabilirea ordinii tetrarhice, Galerius a făcut apel la autoritatea lui Diocleţian. Aşa s-a ajuns, în toamna anului 308, la întâlnirea împăraţilor de la Carnuntum298 – ultima tentativă de reconstituire a Tetrarhiei. La întâlnirea de la Carnuntum –la care au participat Diocleţian, Galerius şi Maximianus– s-a decis ca Licinius (308-324)299 să fie numit Augustus în Occident, iar Constantin (somat să renunţe la titlul de Augustus, pentru cel de Caesar) şi Maximinus Daia (305-313)300 să primească, ca o palidă compensaţie, titlul de „fii ai Auguştilor” (filii Augustorum); Maximianus se retrage, pentru a doua oară, de la putere; Maxentius –căsătorit cu Valeria Maximilla301, fiica lui Galerius– era considerat, în continuare, drept un uzurpator302.

Însă, nici această reorganizare a sistemului nu era menită să dureze. În realitate, întâlnirea de la Carnuntum n-a ameliorat situaţia, dimpotrivă. Curând, evenimentele aveau să se precipite.

În 308, se produce seccesiunea provinciilor africane care îl recunosc ca împărat pe vicarul Africii, uzurpatorul L. Domitius Alexander303. Lucrurile se complică şi în Occident unde, Maximianus Herculius, primit după întâlnirea de la Carnuntum la curtea lui Constantin, încearcă să profite de angajarea acestuia la frontiera rhenană împotriva francilor şi a alamanilor pentru a-i uzurpa poziţia.

În anul 310 situaţia era deja radical schimbată. Maxentius se proclamă Augustus în Italia. După moartea lui Maximianus (310)304 –de care ginerele său pare să nu fi fost străin– devenise evident că ambiţiile lui Constantin vizau mult mai mult decât poziţia de împărat în cadrul colegiului tetrarhic305. Curând, Constantin îşi va aroga dreptul de moştenire asupra întregului Imperiu, recurgând la vechea metodă a unei genealogii fanteziste, care-l plasa, cronologic, înaintea Tetrarhiei306.

Un panegiric din 310 ne informează despre pretenţia lui Constantin de a fi un descendent al lui Claudius II Gothicus, „primul care a reintrodus pierduta disciplina307. Astfel, principiul tetrarhiei era înlocuit cu cel al monarhiei ereditare308. În locul lui Hercules, Constantin îşi alege ca zeu protector pe Sol Invictus, divinitate solară supremă, sincretizată şi cu Apollo309. Derularea evenimentelor arătase că experimentul Tetrarhiei era falit, în vreme ce planurile lui Constantin erau proiectate în viitor310.

În anul 311, cu puţin timp înainte de moartea sa311, Galerius dădea la Serdica un prim edict prin care se punea capăt persecuţiei anticreştine şi se acorda Bisericii libertatea de cult. Prin edictul de toleranţă al lui Galerius (311) creştinismul accede la un nou status, cel de religio licita. Versiunea latină a edictului de toleranţă al Galerius –care a fost făcut public la Nicomedia, la 30 aprilie 311– ne-a fost transmisă de Lactantius312, iar cea greacă de Eusebios313. Edictului de toleranţă al lui Galerius îi corespunde în Occident gestul lui Maxentius314 care dispune ca –în Italia şi în Africa, aflate sub autoritatea sa– creştinilor să le fie restituite clădirile confiscate în timpul persecuţiei315.

După moartea lui Galerius (311) existau trei Augusti: în Occident Constantin, iar în Orient Licinius şi Maximinus Daia, în vreme ce Italia se afla sub puterea uzurpatorului Maxentius. Raporturile dintre Licinius şi Maximinus Daia deveniseră tensionate după ce, la moartea lui Galerius, graţie unui atac prin surprindere, Maximinus a obţinut controlul asupra Asiei Mici316. Constantin, îngrijorat de alianţa dintre Maximinus şi Maxentius317, s-a apropiat de Licinius, dându-i pe sora sa vitregă Constantia318 în căsătorie319.

În Occident, conflictul pentru supremaţie dintre Constantin şi Maxentius devenise inevitabil320. În primăvara anului 312 Constantin a pornit din Gallia cu o armată mult inferioară numeric celei de care dispunea Maxentius321 şi înaintând temerar în Italia a neutralizat forţele rivalului său în timp de şase luni. Trupele lui Maxentius sunt învinse succesiv la Augusta Taurinorum (Torino), Verona şi în bătălia decisivă de la Pons Milvius („podul Şoimului)322, la nord de Roma (28 octombrie 312), unde uzurpatorul şi-a aflat sfârşitul, înecat în apele Tibrului.

Arcul lui Constantin –ultimul arc de triumf care avea să fie înălţat la Roma– înfăţişează cele mai importante episoade ale campaniei contra lui Maxentius, precum şi bătălia decisivă de la Pons Milvius, urmată de intrarea împăratului victorios în Roma: plecarea trupelor lui Constantin de la Mediolanum (profectio), asediul Veronei (obsidio Veronae), bătălia de la podul Milvius (proelium apud Tiberim), intrarea lui Constantin în Roma (ingressus Augusti), alocuţiunea rostită în Forum (oratio Augusti) şi împărţirea de daruri poporului, la 1 ianuarie 313 (liberalitas Augusti)323.

În 29 octombrie 312, învingătorul a intrat în Roma324. Constantin a fost cel dintâi împărat care ca triumfător a renunţat la tradiţionalul ceremonial al sacrificiului din templul lui Iupiter Capitolinus325.

În legătură cu bătălia de la Podul Milvius sunt de menţionat relatările lui Lactantius şi Eusebios despre „viziunea” lui Constantin care au contribuit la crearea legendei victoriei lui Constantin ca fiind datorată intervenţiei Dumnezeului creştinilor326.

Mai apropiată de evenimentul din anul 312, relatarea lui Lactantius327 -pe atunci profesor al lui Crispus, la curtea imperială din Treviri- menţionează că în noaptea din ajunul bătăliei decisive cu Maxentius Constantin a avut un vis328 prin intermediul căruia a fost înştiinţat ca, înainte de a porni la luptă, să înscrie pe scuturile soldaţilor săi „semnul ceresc al lui Dumnezeu” (caeleste signum Dei). Dând curs poruncii divine, a doua zi, Constantin, a ordonat soldaţilor să picteze pe scuturi monograma Chi–Rho (X+P)329 cu iniţialele numelui lui Christos: facit ut iussus est et transversa X littera <I> summo capite circumflexo, Christum in scutis notat (De mort. persec. 44, 5).

Un sfert de secol mai târziu, Eusebios330 ne oferă o altă versiune, mult mai elaborată, asupra evenimentului. Potrivit acestei versiuni, pe când se aflau în Gallia, în marş spre Italia, Constantin şi armata sa au observat pe cer un fenomen bizar: o cruce luminoasă împreună cu cuvintele έν τούτω νίκα /hoc signo victor eris (Vita Constantini 1, 28). În noaptea următoare, continuă Eusebios, împăratului i s-ar fi arătat Christos poruncindu-i să plaseze semnul ceresc stindardul (labarum331) armatei. Ca urmare a acestei viziuni, Constantin ar fi ordonat soldaţilor să inscripţioneze stindardele cu acest signum – interpretat de creştini ca fiind signum crucis (Vita Constantini 1, 29-31).

Aceste două relatări au suscitat interpretări diverse332. Dintre acestea, mai verosimilă ne pare a fi interpretarea care –pornind de la observaţiile lui F. Heilland333– explică viziunea lui Constantin ca având la bază un fenomen natural: împăratul ar fi observat o conjuncţie a planetelor Marte, Saturn, Jupiter şi Venus în constelaţiile Capricorn şi Săgetător – adică ceva extrem de negativ din punct de vedere astrologic, în măsură să afecteze moralul armatei sale, la acea dată majoritar păgână. Însă contrapunând interpretarea creştină acestui fenomen astronomic „negativ”, Constantin a reuşit să „convertească” acest signum într-o forţă pozitivă, utilizabilă în beneficiul său334.

Oricare va fi fost „viziunea” lui Constantin, cert este faptul că împăratul a atribuit victoria sa asupra lui Maxentius sprijinului acordat de Zeul creştinilor, lăsând să se înţeleagă adeziunea sa noua credinţă.

Pe de altă parte, este de observat că dacă monograma X+P (chi–rho, adică aşa–numita monogramă constantiniană) va deveni ulterior un faimos simbol creştin, la începutul epocii constantiniene simbolul crucii (evident, fără nici o valenţă creştină) era de multă vreme familiar populaţiilor din Gallia335. Ambiguitatea simbolurilor constantiniene se explică prin intenţia evidentă a lui Constantin de a-şi asigura sprijinul cât mai multor grupuri sociale şi religioase – suport menit să-i faciliteze în cele din urmă controlul asupra întregului Imperiu336. În acest sens poate fi invocată şi inscripţia de pe Arcul lui Constantin de la Roma337 unde nu este menţionat nici Zeul Soare, nici vreun alt zeu păgân ori Dumnezeul creştinilor, ci numai divinitas – termen echivoc, convenabil pentru păgâni ca şi pentru creştini.

Prin urmare, istoria acelui caeleste signum Dei este atât de vagă pentru că, în realitate, împăratul Constantin n-a adoptat niciodată exclusiv simbolul atribuit de creştini Zeului lor338. Ambiguitatea simbolurilor constantinene este una din constantele epocii primului împărat creştin. Viitorul său adversar, Licinius va adopta aceeaşi politică ambiguă339 faţă de diversele grupuri religioase din Imperiu – ilustrată de utilizarea conceptului (nu mai puţin echivoc) de Summus Deus340.

Victorios la Pons Milvius, Constantin, în calitate de Maximus Augustus, deţinea controlul asupra întregului Occident roman. Convulsiile puterii imperiale se interferează cu încetarea persecuţiei anticreştine. Ultima persecuţie anticreştină este cea iniţiată în 312, în Orient, de Maximinus Daia341 -„cel mai inteligent” dintre persecutori, cum îl numea W.H.C. Frend-, care a încercat atât convertirea creştinilor, cât şi implicarea populaţiei în lupta anticreştină342.

La începutul lunii februarie a anului 313, Constantin se întâlnea cu Licinius la Mediolanum, unde avea loc celebrarea căsătoriei acestuia cu Constantia343, sora vitregă a lui Constantin. Cu acest prilejul acestei întâlniri, printre alte măsuri, a fost emis aşa-numitul „edict de la Milano”344, care acorda o totală liberate a conştiinţei345; „edictul” reda creştinilor toate drepturile cetăţeneşti şi le garanta pe viitor deplina libertate religioasă. În esenţă, „edictul de la Milano” avea menirea de a elimina pericolul unui creştinism dezagregator. Mai mult, fiecare dintre cei doi împăraţi încerca să-şi asigure sprijinul creştinilor346.

Aşa-zisul „edict de la Milano” nu făcea decât să reafirme toleranţa instituită prin edictul lui Galerius din 311347. În plus, Constantin şi Licinius au abrogat dispoziţiile restrictive ale edictului lui Galerius cu privire la cultul creştin şi au introdus o nouă jurisprudenţă referitoare la bunurile Bisericii.

În ceea ce priveşte aşa-numitul „edict de la Milano” –a cărui literă şi spirit sunt profund democratice, acordând o totală libertate a conştiinţei religioase–, este de remarcat pragmatismul lui Constantin, a cărui legislaţie a reînnoit norme mai vechi ce pot fi urmărite până în vremea Principatului şi pot fi considerate mai degrabă măsuri politice decât religioase348.

Textul deciziei adoptate de cei doi împăraţi la Milano este cunoscut datorită scrisorii-circulară (mandatum) emisă de Licinius la Nicomedia349, la 15 iunie 313, curând după dispariţia lui Maximinus Daia. Prin acest mandatum, Licinius –care se referă în mod explicit la o decizie luată de comun acord cu Constantin, la începutul aceluiaşi an, în cursul întrevederii de la Mediolanum– acorda creştinilor o deplină libertate de cult, ca şi restituirea imediată a tuturor bunurilor confiscate350.

Aşadar, prin „înţelegerea” de la Milano (313) –a cărui iniţiativă a avut-o Constantin– politica oficială a Statului roman în problema creştinismului devine toleranţa, fapt care inaugurează o nouă epocă numită pacea Bisericii sau, pe bună dreptate, „pacea constantiniană”351.

1 Mazza 1973; Williams 1985; Rémondon 1997, p. 116-131.

2 Jones 1964; Barnes 1982; Chastagnol 1982a; Corcoran 1996.

3 Rostovtzeff 1957, p. 531 sq.

4 O. Spengler, Der Untergang des Abendlandes, II, München, 1922, p. 283 sqq.

5 Grelle 1999, p. 577.

6 Mazzarino 1951; J. Vogt, Pagans and Christians in the Family of Constantine the Great, în Momigliano 1963, p. 38-55; Perrin 1981; G. Fowden, Between Pagans and Christians, în JRS 79, 1989, p. 173-182; Lieu – Montserrat 1996.

7 Delmaire 1995; C. Olariu, Puterea imperială în Pars Orientis, de la Diocletian la Iustinian, Diss., Bucureşti, 2002.

8 Bleicken 1978; Cameron 1993a; Grelle 1999.

9 MacMullen 1976; L.De Blois, The Policy of the Emperor Gallienus, Leiden, 1976; L. Polverini, Da Aureliano a Diocleziano, în ANRW II/2, 1975, p. 1013-1035; Carrie 1993, p. 283 sqq.

10 Seston 1946, p. 37-48; W. Ensslin, în RE VII A2 (1948), col. 2419-2423, s.v. Diocletianus; Stein 1959, p. 65-82.

11 H. Stern, Natalis Imperii, în Mélanges H. Grégoire, I, 1949, p. 551 sqq; H.W. Bird, Diocletian and the Deaths of Carus, Numerian and Carinus, în Latomus 35, 1976, p. 123-132.

12 SHA, vita Cari 13.

13 Jones 1964, p. 37-42.

14 I. König, Die Gallische Usurpatoren von Postumus bis Tetricus, München, 1981, p. 54; L. De Blois, în ANRW II/34.4, 1998, p. 3396.

15 Rémondon 1997, p. 119 sq; Grelle 1999, p. 572-575.

16 F. Burdeau, L’empereur d’après les panégyriques latins, Paris, 1964, p. 10-24; J.R. Fears, „Princeps a Diis Electus”. The Divine Election of the Emperor as a Political Concept at Rome, Roma, 1977; idem, The Cult of Iupiter and the Roman Imperial Ideology, în ANRW II/17.1, 1981, p. 3-132.

17 J. Linderski, The Augural Law, în ANRW II/16.3, 1986, p. 2146-2312; R. Turcan, Le culte impérial au IIIe siècle, în ANRW II, 16.2, 1978, p. 996-1084.

18 J. Straub, Vom Herrscherideal in der Spätantike², Stuttgart, 1964; Alföldi 1970; M. Christol, Littérature et numismatique : l’avènement de Dioclétien et la théologie du pouvoir impérial dans les dernières décennies du IIIe siècle, în Mélanges J. Lafaurie, Paris, 1980, p. 83-91; L’Orange 1984.

19 Seston 1946, p. 210-230. A se vedea şi recenzia lui N.H. Baynes, Review of W. Seston Dioclétien et la tétrarchie, în JRS 38, 1948, p. 109-113, în special p. 111.

20 Marrou 1999, p. 19.

21 Marrou 1977, p. 25-27.

22 Turchi 1939, p. 253.

23 Eutropius 9, 26-27. Cf. Alföldi 1970, passim.

24 MacCormack 1981, p. 106 sqq. Mai recent, Dufraigne 1994.

25 O. Seeck, în RE I 1 (1893), col. 400-401, s.v. Adoratio.

26 M. Reinhold, History of Purple as a Status Symbols in Antiquity (coll. Latomus 116), Bruxelles, 1970, p. 57 sqq.

27 F. Amarelli, Consilia principis, Napoli, 1983.

28 C. Olariu, Ideologia tetrarhică, între tradiţionalim şi inovaţie, în CICSA [Buletin al Centrului de Istorie Comparată a Societăţilor Antice] 3, 2001, p. 71-79.

29 Alföldi 1970.

30 O. Treitinger, Die oströmische Kaiser- und Reichsidee, Jena, 1938, p. 49 sqq.

31 Tradiţia epifanică (ce aparţinea repertoriului regatelor elenistice şi apăruse odată cu Nero în istoria Principatului) a fost integrată acum ca parte a ceremonialului oficial. Sosirea imperială (adventus divi, ingressus) s-a transformat într-o intrare triumfală desfăşurată după un ritual minuţios, ce putea avea loc în oricare oraş vizitat de împărat, cf. Dufraigne 1994.

32 J. Marasović et alii, Der Palast des Diokletian, Wien–München, 1969; S. McNally, Der Diokletianspalast von Split, în Antike Welt 10, 1979, 2, p. 35-46; R. Fellmann, Der Diokletianspalast von Split im Rahmen der spätrömischen militärarchitektur, în Antike Welt 10, 1979, p. 47-55.

33 H. Kähler, Die Villa des Maxentius bei Piazza Armerina, Berlin, 1973; S. Settis, Per l’interpretazione di Piazza Armerina, în MEFRA 87, 1975, p. 873-994.

34 Horskotte 1988. A se vedea şi Boudewijn Sirks 1993, p. 159-173.

35 Giacchero 1974.

36 Grelle1995, p. 253 sqq.

37 Giacchero 1974, p. 16 sq: Fortunatam rei publicae nostra – cui iuxta immortals deos bellorum memoria, quae feliciter gessimus, gratulari licet tranquillo orbis statu et in gremio altissimae quietis locato, etiam pacis bonis, propter quam sudore largo laboratum est – disponi fideliter adque ornari decenter honestum publicum et Romana dignitas maiestasque desiderant, ut nos, qui benigno favore numinum aestuantes de praeterito rapinas gentium barbarum ipsarum nationum clade compressimus, in aeternum fundatam quietem debitis iustitiae munimentis saepiamus.

38 Pentru utilizarea termenului communis, cf. Giacchero 1974, p. 37, 46.

39 Giacchero 1974, p. 148: …cum eiusmodi statuto non civitatibus singulis ac populis adque provinciis, sed universo orbi provisum esse videatur.

40 Giacchero 1974, p. 44; cf. PanLat 4 (8), 21, 1: …o perpetui parentes et domini generis humani.

41 Giacchero 1974, p. 43 sq: …convenit prospicientibus nobis, qui parentes sumus generis humani, arbitram rebus intervenire iustitiam, ut, quod speratum diu humanitas ipsa praestare non potuit, ad commune omnium temperamentum remedies provisionis nostrae comferatur.

42 Despre statutum, cf. Giacchero 1974, p. 135: ut si quis contra formam statuti huius conixus fuerit audentia capitali periculo subiugetur.

43 Giacchero 1974, p. 84 sqq, 146; Grelle 1999, p. 571.

44 Pentru evoluţia acestui proces, relevantă este mărturia unui izvor posterior cu câteva decenii cf. De rebus bellicis, praef. I: Caelesti semper instinctu felicis rei publicae vestrae commoditas.

45 SHA, vita Carini 18, 2.

46 W. Ensslin, în RE XIV, col. 2510 sqq, s.v. Maximianus (1); PLRE, I, p. 573 sqq, s.v. M. Aur. Val. Maximianus signo Herculius nr. 8; H. Mattingly, B.H. Warmington, în OCD², p. 657, s.v. Maximian; A. Pasqualino, Massimiano Herculius: per un’interpretazione della figura e dell’opera, Roma, 1979.

47 Pentru cronologia evenimentelor, cf. A. Rousselle, La chronologie de Maximien Hercule et le mythe de la Tétrarchie, în DHA 1976, p. 445-466; Barnes 1982, p. 30 sqq.

48 Barnes 1981, p. 3, 7-8; Barnes 1982, p. 36-37.

49 Epitome de Caesaribus 39, 3-4. Pentru uzurpatorul Iulianus (cca. 286-293), cf. A. Stein, în RE X. 1, col. 24, s.v. Iulianus (21b); PLRE, I, p. 468, s.v. Iulianus (2); Kienast 1990, p. 273. Pentru Carausius şi Achilleus, cf. infra.

50 Wolfram 1988, p. 57 sq.

51 D. O’Reilly, Maximian’s Bagaudae Campaign of 286 AD, în San 8, 1977, p. 42-46; Barnes 1982, p. 10.

52 O. Seeck, în RE I 2, col. 1723, s.v. Amandus (2); PLRE, I, p. 50, s.v. Amandus (1); Kienast 1990, p. 272 sq.

53 O. Seeck, în RE I 2, col. 482, s.v. Aelianus (4); PLRE, I, p. 17, s.v. Aelianus (1).

54 PanLat 2(10), 5, 1 sqq. A se vedea şi J.F. Drinkwater, The Germanic Threat on the Rhine Frontier: A Romano–Gallic Artefact ?, în Shifting Frontiers, p. 22-23 şi nota 10.

55 O. Seeck, în RE III. 2, col. 1570 sqq, s.v. Carausius (1); H. Cüppers, în KlP 1, 1964, col. 1051 sq, s.v. Carausius; PLRE, I, p. 181 sqq, s.v. M. Aur. Maus. Carausius; Kienast 1990, p. 274.

56 PanLat 2(10), 11, 4 şi 3(11), 7, 2. Cf. Nixon – Rodgers 1994, p. 71-73, 79-80, 107-108, 118-120, 127-131.

57 N. Shiel, The Episode of Carausius and Allectus: the Literary and Numismatic Evidence (BAR 40), Oxford, 1977, p. 202 sqq; Barnes 1981, p. 6 sqq; Barnes 1982, p. 10 sqq.

58 ILS 618.

59 Lactantius, De mort. persec. 9, 5; Aur. Victor, De Caes. 39, 22; Eutropius 9, 22, 1.

60 T.D. Barnes, Imperial Campaigns, AD 285-311, în Phoenix 30, 1976, p. 174 sqq.

61 PanLat 2 (10), 5, 1 sqq. Cf. C. Jullian, Histoire de la Gaule, VII, Paris, 1926, p. 61; James 1988, p. 35.

62 A. Mócsy, Pannonia and Upper Moesia, London, 1976, p. 270-273.

63 Barnes 1982, p. 51; D. Graf, Rome and the Saracens: Reassessing the Nomadic Menace, în T. Fahd (ed.), L’Arabie préislamique et son environnement historique et culturel, Leiden, 1989, p. 350.

64 I. König, Die Berufung des Constantius Chlorus und des Galerius zu Caesaren. Gedanken zur Entstehung des Ersten Tetrarchie, în Chiron 4, 1974, p. 567-576; Barnes 1982, p. 4 sqq.

65 O. Seeck, în RE IV, col. 1040 sqq, s.v. Constantius 1; PLRE, I, p. 227-228, s.v. Fl. Val. Constantius nr. 12; H. Mattingly, B.H. Warmington, în OCD², p. 281-282, s.v. Constantius (Chlorus).

66 Stein 1959, p. 78-88; PLRE, I, p. 574, s.v. C. Galerius Valerius Maximianus nr. 9.

67 MacCormak 1981, p. 171 sqq.

68 Seston 1946, p. 91-94.

69 PLRE, I, p. 937, s.v. Galeria Valeria.

70 PLRE, I, p. 895, s.v. Theodora nr. 1. Căsătoria a fost fructuoasă, împărăteasa dăruindu-i lui Constantius I nu mai puţin de şase copii: Flavius Dalmatius, Iulius Constantius, Hannibalianus, Constantia, Anastasia şi Eutropia. A se vedea şi Barnes 1982, p. 36 sq.

71 Anon. Vales. 1, 1; Eutropius 9, 22, 1.

72 PanLat 3, 6, 3-4: “Ce fraţi, ce gemeni respectă drepturile reciproce asupra unei stăpâniri indivizibile ca voi, dreptul vostru egal asupra lumii romane ?”

73 Seston 1946, p. 218.

74 PanLat 11, 6, 3.

75 Rémondon 1997, p. 119.

76 Nicomedeia, în Bithynia, era reşedinţa lui Diocleţian, Sirmium, Thessalonike şi Serdica –reşedinţele lui Galerius, Mediolanum – reşedinţa lui Maximianus, iar Treviri – principala reşedinţă a lui Constantius Chlorus între anii 293-306, cf. Barnes 1982, p. 60 sq; Edith Mary Wightman, Gallia Belgica, Berkeley, 1985, p. 234 sq; H.Heinen, Trier und das Trevererland in römischer Zeit [2000 Jahre Trier], I, Trier, 1985, p. 220; idem, Frühchristliches Trier, Trier, 1996, p. 36, 42; Demandt 1989a, p. 49.

77 R. Calza, Iconografia romana imperiale, III., Da Carausio a Giuliano (287-363 d.C.), Roma, 1972, p. 98 sqq (nr. 7).

78 J. Bleicken, Zum Regierungsstill des römischen Kaisers. Eine Antwort auf Fergus Millar, Wiesbaden, 1982, p. 23; Honoré 1994, p. 1-32; Feissel 1995, p. 33-55.

79 Th. Mommsen, Das römische Militärwesen seit Diokletian, în Hermes 24, 1889, p. 195-279 (= Mommsen 1910, p. 206-283); R. Grosse, op. cit., 57 sqq; Seston 1946, p. 297 sqq; Jones 1964, p. 52-60; Van Berchem 1952; Luttwak 1976, p. 176 sqq.

80 Stein 1959, p. 73 consideră că sacer comitatus a apărut în a. 297.

81 Rémondon 1997, p. 125-128.

82 MacMullen 1988, p. 175, 273 sq; B. Campbell, The Roman Army, 31 BC – AD 337, 1994, p. 170-180.

83 Alföldi 1967, p. 233, 404 sq; Luttwak 1976, p. 131.

84 J.C. Mann, The Frontiers of the Principate, în ANRW II/1, 1974, p. 520.

85 Lactantius, De mort. persec. 7, 2.

86 R. MacMullen, How big was the Roman army?, în Klio 62, 1980, p. 451-460; Duncan–Jones 1990, p. 105-117 (Pay and numbers in Diocletian’s army).

87 H.M.D. Parker, The Legion of Diocletian and Constantine, în JRS 23, 1933, p. 171 sqq; Van Berchem 1952.

88 Jones 1964, p. 680-682 şi vol. III, p. 380 (Appendix III – Dioceses and Provinces); Luttwak 1976, p. 175, nota 136; P. Le Roux, L’Armée romaine et l’organisation des provinces ibériques d’Auguste à l’invasion de 409, Paris, 1982, p. 389.

89 R. Grosse, op. cit., p. 152 sqq; Stein 1959, p. 295 sqq; Hoffmann 1969, p. 81-83, 141-145.

90 PanLat 4, 21, 1. Această primă atestare, datând din a. 297, îi menţionează pe laeti din Gallia de nord.

91 Amm. Marc. 20, 8, 13; CTh 13, 11, 10 (5 aprilie 399); cf. R. MacMullen, Barbarian Enclaves in the Northern Roman Empire, în Antiquité Classique 32, 1963, p. 532-561; S.J.B. Barnish, Taxation, Land and Barbarian Settlement in the Western Empire, în Papers of the British School at Rome 54, 1986, p. 170-195; Demandt 1989a, p. 263.

92 De Martino 1975, p. 452-460; De Salvo 1998, p. 85 sq.

93 M. Mackensen, Die Innenbebauung des tetrachischen Kastells Caelius Mons/Kellmünz an der Iller (Raetia II), în Limes 17, p. 61.

94 E. Anthes, Spätrömische Kastelle und Feststädte in Rhein und Donaugebiet, în BerRGK 10, 1917, p. 86 sqq; J. Garbsch, Der Spätrömisch Donau–Iller–Rhein Limes, Stuttgart, 1970.

95 Amm. Marc. 23, 5, 2; Zosimos 1, 34, 1; cf. D. Kennedy, D. Riley, Rome’s Desert Frontier from the Air, Austin, 1990, p. 77 sqq; Millar 1993, p. 183-189.

96 Lewin 1990, p. 141-165; Eadie 1996, p. 75-79.

97 D. Kennedy, H. MacAdam, Latin Inscriptions from the Azraq Oasis, Jordan, în ZPE 60, 1985, p. 97-106.

98 Denumirea de strata Diocletiana este atestată epigrafic numai pentru sectorul din regiunea Palmyrei, cf. T. Bauzou, Epigraphie et toponymie. Les cas de la Palmyrène du Sud-Ouest, în Syria 70, 1993, p. 30.

99 D. Graf, The Via Nova Traiana in Arabia Petrea, în The Roman and Byzantine Near East. Some Recent Archaeological Research, Ann Arbor, 1995, p. 241-267.

100 D. Kennedy, D. Riley, op. cit., p. 40-41, fig. 1-2.

101 S.T. Parker, Retrospective on the Arabian Frontier after a Decade of Research, în DefRomByzEast, p. 633-660; idem, The 4th Century Garrison of Arabia: Strategic Implications for the South –Eastern Frontier, în Eastern Frontier, p. 355-372.

102 M. Spiedel, The Roman Road to Dumata (Jawf in Saudi Arabia) and the Frontier Strategy of praetensione colligare, în Historia 36, 1987, p. 213-221.

103 Eadie 1996, p. 76.

104 NotDignOr 32, 33, 37; cf. H. MacAdam, Epigraphy and the Notitia Dignitatum (Oriens 37), în Eastern Frontier, p. 295-309.

105 Seston 1946, p. 137-159; A.K. Bowman, The Military Occupation of Upper Egypt in the Reign of Diocletian, în Bulletin of the American Society of Papyrologists 15, 1978, p. 25-38.

106 T.D. Barnes, Imperial Campaigns, AD 285-311, în Phoenix 30, 1976, p. 181 sq.

107 PanLat 8(5), 5, 2 (1 martie 297): trophaea Niliaca sub quibus Aethiopis et Indus intremuit; Eusebios, Hist. Eccl. 8, 17, 3.

108 O. Seeck, în RE I. 1 (1893), col. 245, s.v. Achilleus; PLRE, I, p. 9, s.v. Aurelius Achilleus.

109 O. Seeck, în RE V. 1, col. 1312, s.v. Domitianus; PLRE, I, p. 263, s.v. Lucius Domitius Domitianus; J. Schwartz, L. Domitius Domitianus, Bruxelles, 1975; J.D. Thomas, The Date of the Revolt of L. Domitius Domitianus, în ZPE 22, 1976, p. 253-286.

110 Barnes 1981, p. 17; Barnes 1982, p. 11-12. Cronologia evenimentelor este extrem de confuză, cf. Kienast 1990, p. 265 sq; Nixon – Rodgers 1994, p. 114-116 şi 172-174 (cu notele 81-82).

111 Aur. Victor, De Caes. 39, 33; Eutropius 9, 24; Festus, Brev. 25.

112 PanLat 8(4), 21, 2.

113 Festus, 25; Amm. Marc. 25, 7, 9; Petros Patrikios frg. 14 (FHG 4, 189); cf. E. Winter, On the Regulation of the Eastern Frontier of the Roman Empire in 298, în Eastern Frontier, p. 555 sqq; Blockley 1992, p. 5-7.

114 Amm. Marc. 23, 5, 2 îi atribuie lui Diocleţian interiores limites, in ipsis barbarorum confiniis.

115 H.P. Laubscher, Der Reliefschmuck des Galeriusbogens in Thessaloniki, Berlin, 1975.

116 Ibidem, p. 4 sqq.

117 Wolfram 1988, p. 57 sqq.

118 U.B. Dittrich, Die Beziehungen Roms zu den Sarmaten und Quaden im 4. Jh. nach der Darstellung des Ammianus Marcellinus, 1984, p. 44 sqq.

119 Pentru limes-ul roman de la Dunărea de Jos în epoca Dominatului, cf. în general M. Zahariade, I. Opriş (eds.), The Roman Frontier at the Lower Danube 4th – 6th Centuries (The Second International Symposium on the Roman Frontier at the Lower Danube, Murighiol –Halmyris, 18th –24th August 1996), Bucureşti, 1996.

120 Tradiţia literară menţionează că seminţia carpică era recunoscută pentru ostilitatea sa faţă de romani –cf. Iordanes, Getica 91, 25: genus hominum ad bella nimis expeditum qui saepe fuere Romanis infesti. Despre carpi, cf. în general Gh. Bichir, Archaeology and History of the Carpi, I-II (BAR Suppl. Series 16), Oxford, 1976.

121 Wolfram 1988, p. 56 sq.

122 În urma războaielor purtate împotriva carpilor de împăraţii tetrarhi, Carporum natio translata omnis in nostrum solum, aflăm de la Aur. Victor, De Caes. 39, 43, iar Consularia Constantinopolitana confirmă pentru a. 295: Carporum gens universa in Romania se tradidit. Informaţia despre strămutarea carpilor pe teritoriul Imperiului este transmisă şi de alte surse literare: Eutropius 9, 25, 2; Amm. Marc. 28, 15; Orosius, Hist. adv. pag. 7, 25, 11-12; Iordanes, Romana 299; idem, Getica 91.

123 Wolfram 1988, p. 56.

124 O. Seeck, în RE I. 2, col. 1584-1585, s.v. Allectus; R. Hanslik, în KlP 1, 1964, col. 273 sqq, s.v. Allectus; PLRE, I, p. 45, s.v. Allectus; Kienast 1990, p. 275; Nixon–Rodgers 1994, p. 107, 130-133.

125 N. Shiel, The Episode of Carausius and Allectus: the Literary and Numismatic Evidence (BAR 40), Oxford, 1977; Barnes 1981, p. 15 sq; Barnes 1982, p. 11.

126 Aur. Victor, De Caes. 39, 40-42.

127 PanLat 4, 19. Panegiricul lui Constantius din 297, glorifică sosirea împăratului la Londinium; cf. MacCormack 1981, p. 27.

128 Barnes 1981, p. 15 sqq.

129 Mazzarino 1988, p. 154 sqq; Carrie 1994, p. 33 sqq.

130 A. Giardina, Aspetti del fiscalismo tardo-antico, în StudStor 3, 1977, p. 151-161; Chastagnol 1979, p. 127-140.

131 Mazzarino 1988, p. 160 sq.

132 D. Van Berchem, L’Annone militaire dans l’empire romain au IIIe siècle, în MSAF 8, 1937, p. 117-202; Van Berchem 1977, p. 331-336; De Salvo 1998, p. 61-63.

133 Rémondon 1997, p. 85-89; Chastagnol 1982a, p. 51-65.

134 E. Lo Cascio, Dinamiche economiche e politiche fra i Severi e Aureliano, în A. Carandini, Lellia Cracco Ruggini, A. Giardina (eds.), Storia di Roma, III/1, Torino, 1993, p. 282.

135 Seston 1946, p. 261-291; Stein 1959, p. 73-76; Jones 1964, p. 61-68.

136 Hendy 1985; Carrie 1994, p. 33-64.

137 E. Lo Cascio, La struttura fiscale dell’impero romano, în M. Crawford (ed.), L’impero romano e la strutture economiche e sociali delle province, Como, 1986, p. 29-59.

138 Van Berchem 1977, p. 331-336.

139 Ceratti 1975, p. 103-151; Carrié 1994, p. 33-64.

140 Carriè 1993, p. 300; De Salvo 1998, p. 63 sq.

141 Mazzarino 1951, p. 169 sqq.

142 Jones 1970, p. 79 sqq; Horskotte 1988; De Salvo 1995, p. 291 sqq.

143 Pentru distincţia dintre annona militaris şi annona civica, a se vedea De Salvo 1992, p. 98.

144 Ceratti 1975, p. 103 sqq.

145 A. Déléage, La capitation du Bas-Empire, Mâcon, 1945, p. 46-48; Chastagnol 1979, p. 138 sqq.

146 Carrié 1993: “Uno dei punti di forza del nouvo sistema… consisteva nel riunire la massa indistinta dei contribuenti in raggrupamenti collettivamente responsabili e solidali”; De Salvo 1998, p. 66.

147 Despre capitatio–iugatio, cf. De Martino 1975, p. 391 sqq.

148 Mazzarino 1951, p. 265; De Martino 1975, p. 406; Carriè 1994, p. 42 sqq.

149 De Salvo 1998, p. 65 sq.

150 Goffart 1974.

151 Carriè 1993, p. 293.

152 Carriè 1993, p. 310.

153 De Salvo 1998, p. 64.

154 Chastagnol 1979, p. 138 sq. Contra A. Piganiol, L’impôt foncier des clarissimes et des curiales, în MEFRA 27, 1907, p. 125-136, care consideră că sistemul capitatio–iugatio greva, indistinct, asupra tuturor proprietarilor de terenuri private din Imperiu.

155 Lactantius, De mort. persec. 26, 2: Cum statuisset [scil. Galerio] censibus instituis orbem terrae devorare, ad hanc usque prosiluit insaniam, ut ab hac captivitate ne populum quidem Romanum fieri vellet immunem. Ordinabatur iam censitores qui Romam missi describerent plebem; Aurelius Victor, De Caes. 39, 31: hinc denique parti Italiae invectum tributorum ingens malum. Nam quum omnis eadem functione moderataque ageret, quo exercitus atque imperator, qui semper aut maxima parte aderant, alii possent, pensionibus inducta lex nova.

156 Cracco–Ruggini 1995; Giardina 1997, p. 289-293.

157 De Salvo 1998, p. 68.

158 CIL, X, 407 (Catasto di Volcei); Novella Maioriani 7, 16 (a. 458), cf. Chastagnol 1979, p 134; Duncan–Jones 1990, p. 199-210.

159 De Salvo 1995, p. 291 sqq.

160 Giglio 1990, p. 47 sqq; De Salvo 1998, p. 86-89.

161 Giglio 1990, p. 139 sqq (izvoare şi referinţe bibliografice).

162 Lactantius, De mort. persec. 7, 3: Adeo maior esse coeperat numerus accipientium quam dantium, ut enormitate indictionum consumptis viribus colonorum desererentur agri et culturae verterentur in silvam.

163 D. Rathborne, The ancient economy and Graeco-Roman Egypt, în L. Criscuolo, E. Geraci (eds.), Egitto e storia antica dall’elenismo all’età araba, Bologna, 1989, p. 159-176; Z. Safari, The Economy of Roman Palestine, London – New York, 1994.

164 M. Hendy, Mint and Fiscal administration under Diocletian, his Colleagues and his Successors AD 305-324, în JRS 62, 1972, p. 75-82; Hendy 1985.

165 Giardina 1977.

166 B. Malcus, Notes sur la révolution du système administratif romain au IIIe siècle, în Orom 7, 1969, p. 213-237.

167 F. Grelle, Arcadio Carisio, l’ “officium” del prefetto del pretorio e i “munera civilia”, în Index 15, 1987, p. 63 sqq.

168 Digesta I, 2, 1 pr. Aurelius Arcadius Charisius magister libellorum libro singulari de officio praefecti praetorio: …data est plenior eis (praefectis praetorio) licentia ad disciplinae publicae emendationem; I, 2, 1, 1: His cunabulis praefectorum auctoritas initiata in tantum meruit augeri, ut appellari a praefectis praetorio non possit.

169 PanLat 2 (10), 2, 5: Vestra haec, imperator, vestra laus est: a vobis proficiscitur etiam quod per alios administratur; PanLat 2 (10), 2, 6: …sic omnibus pulcherrisimis rebus, etiam quae aliorum ductu geruntur, Diocletianus facit, tu tribuis effectum.

170 Rémondon 1997, p. 125.

171 Brown 1978, p. 6-12, 121.

172 L. Homo, Les institutions politiques romaines de la Cité à l’État², Paris, 1970, p. 314-405; Rougé 1969, p. 165-187; Petit 1974, p. 655-701; Chastagnol 1982a, p. 159-263.

173 M. Sargenti, La strutture amministrative dell’Impero da Diocleziano a Costantino, în AARC 2, 1976, p. 199-262; Grelle 1999, p. 577.

174 E. Stein, Untersuchungen über das officium der Prätorianer-präfektur seit Diokletian², Amsterdam, 1962.

175 Delmaire 1989a, p. 711 sqq; De Salvo 1998, p. 60 sq.

176 Delmaire 1989a, p. 239 sqq; De Salvo 1998, p. 60 sq.

177 Jones 1964, p. 49 sqq.

178 Vogler 1981, p. 193 sqq.

179 Stein 1959, p. 69 sqq; Jones 1964, p. 37-52; Christ 1995, p. 714.

180 A. Giardina, La formazione dell’Italia provinciale, în A. Schiavone (ed.), Storia di Roma, III/1, Torino, 1993, p. 51-68; Cracco – Ruggini 1995; Giardina 1997, p. 265-321 (Le due Italie nella forma tarda dell’impero); De Salvo 1998, p. 67-71.

181 J. Lallemand, L’ administration civile de l’Egypte de l’ avènement de Dioclétien à la creation du Diocèse, Bruxelles, 1964; A.K. Bowman, Egypt after the Pharaohs, Berkeley–Los Angeles, 1986; R.S. Bagnall, Egypt in the Late Antiquity, Princeton, 1993.

182 Ulpianus, Dig. 1, 17: Praefectus Aegypti non prius deponit praefecturam et imperium, quod ad similitudinem proconsulis lege sub Augusto ei datum est; cf. G. Alföldy, în ZPE 36, 1979, p. 240.

183 A. Chastagnol. La prefecture urbaine à Rome sous le Bas-Empire, PUF, Paris, 1960, p. 25.

184 E. Faure, Italia annonaria. Notes sur la fiscalité du Bas-Empire et son application dans les différentes regions d’Italie, în RIDA 3/11, 1964, p. 149-231.

185 Giardina 1997, p. 274 sqq.

186 De Salvo 1998, p. 69.

187 O. Seeck (ed.), Notitia Dignitatum, accedunt Notitia Urbis Constantinopolitanae et Laterculi Provinciarum, Berlin, 1876, 247 sqq. Cf. Christ 1995, p. 714.

188Laterculus Veronensis a fost datat în intervalul 297 – 312/314, cf. A.H.M. Jones, The Date and Value of the Verona List, în JRS 44, 1954, p. 21-29.

189 Britannia I, Britannia II, Flavia Caesariensis, Maxima Caesariensis.

190 Gallaecia, Carthaginensis, Tarraconensis, Baetica, Lusitania, Mauretania Tingitana.

191 Proconsularis, Byzacena, Numidia Cirtensis, Numidia Militiana, Mauretania Caesariensis, Mauretania Sitifiensis, Tripolitana.

192 În epoca Tetrahiei existau numai 3 prefecturi: praefectura praetorio Galliarum, praefectura praetorio Italiae, Illyrici et Africae şi prefectura Orientului, cf. J.-R. Palenque, La préfecture du prétoire d’Illyricum au IVe siècle, în Byzantion 21, 1951, p. 5 sqq; Rémondon 1997, p. 142.

193 Heinen 1987, p. 286 sqq.

194 F. Millar, “Senatorial” Provinces: an Institutionalized Ghost, în Ancient World 20, 1989, p. 93-97.

195 Despre schimbările survenite în cursus honorum, a se vedea R. Cagnat, Cours d’épigraphie latine³, Paris, 1898, p. 127-131 (Cursus honorum après Dioclétien et Constantin); Chastagnol 1982b, p. 167-194.

196 Atribuţiile unui dux în secolul IV: comanda trupelor dintr-o anumită zonă a limesului, depăşind graniţele provinciale, în care trupele sunt scoase de sub autoritatea guvernatorului civil, cf. Mommsen 1910, p. 205; Jones 1964, p. 24. Pentru duces din perioada lui Diocleţian şi Constantin: Jones 1964, p. 101, 608; Luttwak 1976, p. 172; Demandt 1989a, p. 225. Despre dux limitis în sec. IV: CTh 7, 1, 9: Tam duces quam etiam comites et quibus Rheni est mandata custodia [a. 367]; CTh 7, 22, 5: duces singulorum limitum [a. 333]; Malalas XII (p. 308, 19): Διοκλητιανός…, πρχειρισάμενος καί δουκας κατά έπαρχίαν … πρός παραφυλακήν.

197 E. Kornemann, în RE IX (1903), col. 716-734, s.v. Dioecesis.

198 Jones 1964, p. 373-375; M.T.W. Arnheim, Vicars in the Later Roman Empire, în Historia 19, 1970, p. 593-606.

199 Spagnuolo Vigorita 1984, p. 75; De Salvo 1998, p. 61.

200 Mazzarino 1951, p. 169 sqq, 323 sqq.

201 Bruschi 1984; De Salvo 1995.

202 Rémondon 1997, p. 123-125.

203 Vogler 1981, p. 193-205.

204 Lactantius, De mort. persec. 7, 4: Et ut omnia terrore conplerentur, provinciae quoque in frusta concisae: multi praesides et plura officia singulis regionibus ac paene iam civitatibus incubare, item rationales multi et vicarii praefectorum.

205 Vogler 1981, p. 193-205; F. Grelle, Le categorie dell’ amministrazione tardo-antica: officia, munera, honores, în SocRomImp I, p. 37 sqq.

206 Veyne 1981, p. 339 sqq; MacMullen 1988, p. 241 sqq; P. Garnsey, G. Woolf, Patronage and the rural poor in the Roman world, în Patronage, p. 153-167.

207 MacMullen 1976, p. 100 sqq; Tainter 1988.

208 Palma 1980, p. 18 sqq şi, mai ales, p. 106 sqq. Pentru termenul cura – echivalentul grecescului έπιμέλεια – a se vedea Leonhard, în RE IV. 2 (1901), col. 1761 sqq, s.v. Cura; E. De Ruggiero, în DizEp II, p. 1323 sqq, s.v. Cura, curator; J. Mason, Greek Terms for Roman Institutions, Toronto, 1974, p. 182.

209 Lactantius, De mort. persec. 7, 5.

210 Giglio 1990; Giglio 1995.

211 Krautheimer 1980.

212 H. Heinen, Trier und das Trevererland in römischer Zeit. 2000 Jahre Trier, I, Trier, 1985, p. 220; idem, Frühchristliches Trier, Trier, 1996, p. 36, 42, Demandt 1989a, p. 49.

213 Lactantius, De mort. persec. 8, 3; Aur. Victor, De Caes. 39, 30. Cf. Miroslava Mirković, Sirmium – its history from the 1 Century AD to 582 AD, în Sirmium, I, 1971, p. 36 sq.

214 Milano, capitale dell’Impero Romano (286-402), Milano, 1990.

215 F.W. Deichmann, Ravenna: Haupstadt des spätantiken Abendlandes, Wiesbaden, 1969.

216 Stein 1959, p. 66 sq.

217 Lactantius, De mort. persec. 17, 1 sqq.

218 H.P. Laubscher, op. cit., p. 4 sqq.

219 MacCormack 1981, p. 106 sqq.

220 E. Lo Cascio, Dinamiche economiche e politiche fiscali fra i Severi ed Aureliano, în A. Schiavone (ed.), Storia di Roma, III/1, Torino, 1993, p. 247-282.

221 Duncan–Jones 1982, p. 64-119 (provinciile africane), 156-223 (Italia); E. Lo Cascio, Prezzi in oro e prezzi in unità di conto tra il III e il IV sec. d.C., în Prix et formation des prix dans les economies antiques [Entretiens d’archéologie et d’histoire], S. Bertrand-de-Comminges, 1997, p. 161-182.

222 Crawford 1975, p. 560 sqq; L’ “inflazione” nel quarto secolo d.C., Roma, 1993.

223 X. Linant de Bellefonds, Un modèle monétaire pour l’économie de l’Empire romain au IIIe siècle de notre ère, în RD 1980, p. 561-586.

224 Callu 1969; J.P. Callu, Approches numismatique de l’histoire du IIIe siècle, în ANRW II. 2, 1975, p. 594-613.

225 Vogler 1979b, p. 293 sqq.

226 Hendy 1985, p. 284 sqq.

227 RIC, VI, From Diocletian’s reform (AD 294) to the death of Maximinus (AD 313), London, 1967, p. 93-100; C.H.V. Sutherland, Diocletian’s Reform of the Coinage, în JRS 45, 1955; idem, The Denarius and Sesetertius in Diocletian’s Coinage Reform, în JRS 51, 1961; Callu 1969, p. 337 sqq; 355-370; J. Lafaurie, Réformes monétaires d’Aurelien et de Dioclétien, în Revue Numismatique 17, 1975, p. 107 sqq; Crawford 1975, p. 577 sqq.

228 Libra, unitatea sistemul ponderal roman –care se diviza în 12 unciae– avea, teoretic, o greutate de 324 g, cf. H. Crawford, Roman Republican Coinage, II, Cambridge, 1974, p. 592.

229 J.P.C. Kent, B. Overbeck, A.U. Stylow, Die Römische Münze, München, 1972, p. 125.

230 Denumire convenţionala acordată acestui nominal, al cărui nume real e necunoscut. Follis înseamnă pungă, săculeţ, aluzie la modul în care circulau aceste monede, cf. RIC, VI, p. 97. Callu 1969, p. 362 crede că moneda în discuţie era numită nummus.

231 E. Frézouls, Prix, salaires et niveaux de vie: quelques enseignements de l’Édit du Maximum (I), în Ktèma 2, 1977, p. 253-268 şi ibidem (II), în Ktèma 3, 1978, p. 289-300.

232 E. Ruschenbusch, Diokletians Währungsreform vom 1.9.301, în ZPE 26, 1977, p. 193-210; L.H. Cope, Diocletian’s Price Edict and the Second Coinage Reform in the Light of Recent Discoveries, în Numismatic Chronicle 37, 1977, p. 220-226.

233 1973, 526.

234 S. Lauffer, Diokletians Preisedikt, Berlin, 1971; Giacchero 1974.

235 E.g., M.H. Crawford, J. Reynolds, The Aezani Copy of the Price Edict, în ZPE 26, 1977, p. 125-151.

236 Grelle 1995, p. 253 sqq.

237 “Întrucât rareori o măsură în folosul oamenilor este acceptată de bună voie, experienţa ne învaţă că frica este cel mai eficient regulator şi călăuză întru împlinirea datoriei. De aceea, conform dorinţei noastre, orice se va opune măsurilor din prezentul edict va fi pasibil de pedeapsa capitală fiindcă a îndrăznit să procedeze astfel.”

238 Pentru transporturile maritime, cf. K. Hopkins, Models, Ships and Staples, în P. Garnsey, C.R. Whittaker (eds.), Trade and Famine in Classical Antiquity, Cambridge, 1983, p. 84 sqq. Despre preţul transportului ca factor inhibitor al comerţului la distanţă, cf. K. Greene, The Archaeology of the Roman Economy, London, 1985, p. 39 sqq.

239 Rémondon 1997, p. 129-131.

240 Lactantius, De mort. persec. 7, 5-7.

241 Chastagnol 1982a, p. 346-364.

242 Temerara tentativă a lui Diocleţian nu poate fi raportată la concepte moderne precum “economia directă” şi “statul totalitar”, fără a risca să confundăm intenţiile cu realitatea, cf. Cameron 1993a, p. 55.

243 R. Andreotti, Su alcuni problemi del rapporto fra politica di sicurezza e controllo del commercio nell’impero romano, în Revue Internationale des Droits de l’Antiquité 16, 1969, p. 215-257.

244 E. Lo Cascio, Teoria e politica monetaria a Roma tra III e IV sec. d.C., în SocRomImpTard, I, p. 553 sqq.

245 Idem, Prezzi in oro e prezzi in unità di conto tra il III e il IV secolo d.C., în Prix et formation des prix dans les economies antiques [Entretiens d’archéologie et d’histoire], S. Bertrand-de- Commingenes, 1997, p. 161-182.

246 Rémondon 1997, p. 122 sq.

247 Liebeschuetz 1979, p. 235 sqq.

248 H. Kähler, Das Fünfsäulendenkmal für die Tetrarchen auf dem Forum Romanum, Köln, 1964.

249 I. Scott Ryberg, Rites of the State Religion in Roman Art, Roma, 1955, p. 117 sqq.

250 Collatio legum Mosaicarum et Romanorum 15, 3, 1 (Gregorianus lib. VII).

251 Eusebios, Hist. Eccl. 7, 13.

252 Se consideră că la începutul secolului IV, numărul creştinilor ajunsese la 7-10 milioane, ceea ce reprezenta cam 1/5 din populaţia Imperiului, cf. L. Hertling, Die Zahl der Chisten zu Beginn des 4. Jahrhunderts, în Zeitschrift für Katholische Theologie 58, 1934, p. 243-253; a se vedea şi Hopkins 1998, p. 185-226 care consideră că numărul creştinilor a crescut considerabil abia din epoca lui Constantin.

253 T.D. Barnes, Sossianus Hierocles and the Antecedents of the Great Persecution, în Harvard Studies in Classical Philology 80, 1976, p. 239-252.

254 Diocleţian şi Maximian îl proclamaseră pe Mithras patron al Imperiului, cf. G. Costa, Religione e politica nell’impero romano, Torino, 1923, p. 179 sq.

255 E.C. Babut, L’adoration des empereurs et les origines de la pérsecution de Dioclétien, în Revue Historique 4, 1916, p.225-252.

256 Cf. în general Helgeland 1979.

257 Devoti–Filoramo 1971, p. 96-99; T. Christiansen, Christus oder Jupiter. Der Kampf um die geistigen Grundlagen des Römischen Reiches, Göttingen, 1981, p. 140 sqq.

258 Pentru maniheism: H.Ch. Puech, Le manichéisme. Son fondateur, sa doctrine, Paris, 1949; G. Widengren, Mani und der Manichäismus, Stuttgart, 1962.

259 Collatio legum Mosaicarum et Romanorum 15, 3, 1 (Gregorianus lib. VII) –edictul din 31 martie 297, cf. G. Widengren (ed.), Der Manichäismus, Darmstadt, 1967, p. 374-384.

260 N.H. Baynes, The Great Persecution, în CAH XII, 1939, p. 646-677; J. Vogt, în RAC II, 1954, col. 1192-1204, s.v. Christenverfolgung; Stein 1959, p. 80-81; Jones 1964, p. 71-76.

261 P. Brezzi, Dalle Persecuzioni alla pace di Costantino, Roma, 1960; Grégoire 1964; Frend 1967.

262 Eusebios, Hist. Eccl. 8, 16.

263 Lactantius, De mort. persec. 10; Eusebios, Hist. Eccl. 8, 4, 2-4 cf. Helgeland 1979, p. 761 sq.

264 Eusebios, Hist. Eccl. 8, 1, 7.

265 Helgeland 1979, p. 777-790.

266 Eusebios, Hist. Eccl. 8, 15, 1.

267 Arnobius, Adversus nationes IV, 36.

268 Marrou 1999, p. 21.

269 Cf. în general R.K. Yerkes, Sacrifice in Greek and Roman Religions and Early Judaism, New York, 1952.

270 P. Allard, Histoire des persécutions³, I, Paris, 1903, p. 129.

271 Marrou 1999, p. 20.

272 Marrou 1999, p. 21-24.

273 G.E.M. de Ste Croix, Aspects of the “Great” Persecution, în Harvard Theological Review 47, 1954, p. 75-113.

274 Lactantius, De mort. persec. 15, 7. Eusebios, Vita Constantini 1, 17, 2 sqq relatează că împăratul Constantius era monoteist şi că ar fi avut chiar preoţi creştini la curtea sa. Pe de altă parte, acelaşi Eusebios, Vita Constantini 1, 13-18 şi 2, 49 lasă să se înţeleagă că, de fapt, Constantius era creştin; aceeaşi idee apare şi la Gelasius din Caesarea, cf. T.G. Elliott, „Constantine’s Conversion” Revisited, în The Ancient History Bulletin 6/2, 1992, p. 60 şi nota 3.

275 Lactantius, De mort. persec. 15; cf. Frend 1967, p. 365 sqq. În Gallia şi în Britannia aflate sub autoritatea cezarului Constantius Chlorus –care nu vedea în creştinism o crimă împotriva statului– a fost aplicat numai primul edict referitor la cărţile sacre şi la biserici. În Italia şi în Africa, teritorii aflate sub autoritatea lui Maximianus, represiunea a fost intensă dar de scurtă durată.

276 Eusebios, Hist. Eccl. 8.

277 Th. Baumeister, Martyr Invictus, Münster, 1972.

278 J. Béranger, L’abdication de l’empereur romain, în CRAI 1979, p. 357-377.

279 Stein 1959, p. 68 sq; Barnea–Iliescu 1982, p. 14.

280 Eutropius 9, 27-28. Cf. Seston 1946, p. 159-183; Stein 1959, p. 79 sq şi G.S.R. Thomas, L’abdication de Dioclétien, în Byzantion 43, 1973, p. 229-247, care consideră că abdicarea lui Diocleţian nu fusese atât de bine plănuită pe cât se credea.

281 Lactantius, De mort. persec. 19. Cf. Barnes 1982, p. 4 sqq.

282 PLRE, I, p. 579, s.v. Galerius Valerius Maximinus nr. 12; H. Castritius, Studien zu Maximinus Daia, Kallmünz, 1969.

283 PLRE, I, p. 837, s.v. Fl. Val. Severus nr. 30.

284 Rémondon 1997, p. 132-135.

285 Barnes 1981, p. 28 sqq; Barnes 1982, p. 3 sqq; Kienast 1990, p. 260 sqq.

286 T. Christensen, Galerius Valerius Maximus. Studier over Politik og Religion i Romerriget 305–313, Copenhaga, 1974.

287 Pentru datare: Socrates, Hist. Eccl. 1, 2; Cons. Con. Ann. 306, în Th. Mommsen (ed.), Chronica Minora [MGH AA, IX,1], p. 231. Pentru descrierea evenimentului: PanLat 6 (7), 8, 2. Întreaga afacere pare a fi orchestrată de Crocus, regele alamanilor, cf. Aur. Victor, De Caes. 41, 3.

288 Lactantius, De mort. persec. 24, 8; Eusebios, Vita Constantini 1, 21-22; Anon. Vales. 4.

289 Vogt 1960, p. 141-143.

290 Cf. în general, H. Heinen, Trier und das Trevererland in römischer Zeit. 2000 Jahre Trier, I, Trier, 1985.

291 D. Krenker, E. Krüger, Die Trierer Kaiserthermen, 1929; W. Reusch, Die Ausgrabungen im Westteil der Trierer Kaiserthermen, în Germania 42, 1964, p. 92 sqq.

292 W. von Massow, Die Basilika in Trier, 1948; W. Reusch, Die Palastaula (sog. Basilika), în Th. K. Kempf, W. Reusch (hrsg.), Frühchristliche Zeugnisse im Einzugsgebiet von Rhein und Mosel, 1965, p. 144-150; W. Weber, Constantinische Deckengemälde aus dem römischen Palast unter dem Dom [Bischöfliches Museum Trier – Museumführer nr. 1], Trier, 1984; E. Simon, Die Konstantinische Deckengemälde in Trier [Trierer Beiträge zur Altertumskunde 3], Mainz, 1986.

293 A. Piganiol, L’empereur Constantin, Paris, 1932, p. 45.

294 PLRE, I, p. 571, s.v. M. Aur. Val. Maxentius; Mats Cullhed, Conservator Urbis Suae: Studies in the Politics and Propaganda of the Emperor Maxentius, Stockholm, 1994. Pentru programul de construcţii publice inaugurat de Maxentius la Roma, cf. Barnes 1981, p. 37 sqq; Spagnuolo Vigorita 1984, p. 14 şi nota 18.

295 Lactantius, De mort. persec. 26, 1.

296 J. Lafaurie, în Mélanges André Piganiol, II, Paris, 1966, p. 795 sqq.

297 PanLat 6 (7), 14; Lactantius, De mort. persec. 27, 1; Aur. Vict., De Caes. 40, 12; Zosimos 2, 10, 6. cf. Barnes 1982, p. 69. Despre Flavia Maxima Fausta: A. Lippold, în KlP 2, 1967, col. 522, s.v. Fausta; PLRE, I, p. 325-326, s.v. Fausta; J.W. Drijvers, Flavia Maxima Augusta: Some Remarks, în Historia 41, 1992, p. 500-506.

298 A. Arnaldi, Osservazioni sul convegno di Carnuntum, în MIL 35, 1975, p. 217-238; Barnes 1981, p. 31 sqq.

299 Stein 1959, p. 86, 88-105; R. Andreotti, în DizEp IV.1 (1959), p. 979-1040, s.v. Licinius (Valerius Licinianus); PLRE, I, p. 509, s.v. Val. Licinianus Licinius nr. 3; Barnes 1981, p. 32 sqq; Barnes 1982, p. 43 sqq.

300 PLRE, I, p. 579, s.v. Galerius Valerius Maximinus nr. 12.

301 W. Ensslin, în RE Suppl. 5, col. 662 sqq, s.v. Maximilla (3); PLRE, I, p. 576, s.v. Valeria Maximilla nr. 2.

302 E. Groag, în RE XIV, col. 2430, s.v. Maxentius.

303 Stein 1959, p. 83-85, 87; PLRE I, p. 43, s.v. L. Domitius Alexander nr. 17; Barnes 1981, p. 33 sqq; Barnes 1982, p. 14 sqq; Kienast 1990, p. 289. Dintr-o inscripţie (ILS 8963: Impp dd nn L Domitio Alexandro et Fl Constantin Augg) aflăm că împăratul Constantin l-a susţinut pe uzurpatorul Alexander. Revolta africană este reprimată la finele anului 309 de prefectul pretoriului Rufius Volusianus şi de Zenas, paucissimis cohortibus, cf. Aur. Victor, De Caes. 40, 18.

304 Lactantius, De mort. persec. 30, 2-3; Eutropius 10, 3, 2; Zosimos 2, 11; cf. O. Seeck, în RE VI. 2 (1909), col. 2085.

305 E. Galletier, La mort de Maximien d’après le Panégyrique de 310 et la vision de Constantin au temple d’Apollon, în REA 1950, p. 288 sqq.

306 R. Syme, The Ancestry of Constantine, în BHAC 1971 [Bonn, 1974], p. 237-253; A. Baldini, Claudio Gotico e Costantino in Aurelio Vittore ed Epitome de Caesaribus, în Costantino il Grande, 1, p. 73-89.

307 PanLat 7 (6), 2, 2. A se vedea şi Watson 1999, p. 47, 222.

308 S. Calderone, Teologia politica, successione dinastica e consecratio in età costantiniana, în Le culte des souverains dans l’Empire romain [Entretiens Hardt 19], Vandœuvres–Genève, 1973, p. 213 sqq.

309 PanLat 7 (6), 21. Cf. J.-J. Hatt, La vision de Constantin au sanctuaire de Grand et l’origine celtique du labarum, în Latomus 9, 1950, p. 427-436.

310 P. Bruun, Portrait of a Conspirator. Constantine’s Break with the Tetrarchy, în Arctos 10, 1976, p. 5-23.

311 Anon. Vales. 3, 8.

312 Lactantius, De mort. persec. 34.

313 Eusebios, Hist. Eccl. 8, 17.

314 Grégoire 1964, p. 85, 87 consideră că Maxentius a fost primul împărat care, după încetarea Marii Persecuţii, ar fi promulgat un edict de toleranţă în favoarea creştinilor.

315 Frend 1967, p. 388-389.

316 Pentru domnia lui Licinius: Barnes 1981, p. 32 sqq; Barnes 1982, p. 80 sqq.

317 Lactantius, De mort. persec. 43, 3; cf. T. Christensen, op. cit., p. 198 sq.

318 O. Seeck, în RE IV. 1 (1900), col. 958, s.v. Constantia (13); H.A. Pohlsander, Constantia, în Ancient Society 24, 1993, p. 151-167.

319 Lactantius, De mort. persec. 43, 2; Zosimos 2, 17, 2; cf. Barnes 1981, p. 41 şi 62; Demandt 1989a, p. 66.

320 Stein 1959, p. 88-90; Vogt 1960, p. 151-155.

321 Zosimos 2, 15, 1.

322 Lactantius, De mort. persec. 44, 3-5; Eusebios, Hist. Eccl. 9, 9; Eusebios, Vita Constantini 1, 38. Cf. Barnes 1981, p. 39 sqq; DiMaio–Zeuge–Zotov 1988, p. 333 sqq.

323 H.P. L’Orange, A. von Gerkan, Der spätantike Bildschmuck des Konstantinbogens, Berlin, 1939; A. Giuliano, Arco di Constantino, Milano, 1955; L. Richardson, The Date and Programme of the Arch of Constantine, în Archaeologia Classica 27, 1975, p. 72-78; Barnea–Iliescu 1982, p. 74-78. A se vedea şi Linda Jones Hall, Cicero’s instinctu divino and Constantine’s instinctu divinitas: The Evidence of the Arch of Constantine for the Senatorial View of the “Vision” of Constantine, în Journal of Early Christian Studies 6, 1998, p. 647-671.

324 Eusebios, Hist. Eccl. 9, 9, 9: “Întregul popor al Romei l-a primit cu feţele strălucind de mulţumirea ieşită din adâncul inimii, ca pe un eliberator, un salvator şi un binefăcător, cu laude şi nesfârşită bucurie”.

325 MacCormack 1981, p. 33 sq.

326 N.H. Baynes, Constantine the Great and the Christian Church, în Proceedings of the British Academy 15, 1930, p. 1-107; A. Alföldi, The Helmet of Constantine with the Christian Monogram, în JRS 22, 1932, p. 9-23; Alföldi 1976, p. 17-24; H. Grégoire, în Byzantion 13, 1938, p. 561 sqq; J. Moreau, Sur la vision de Constantin, în REA 55, 1953, p. 307 sqq; H.-I. Marrou, Autor du monogramme Constantinien, în Mélanges offerts à Etienne Gilson, Toronto, 1959, p. 403-414; Helgeland 1979, p. 801-804; DiMaio–Zeuge–Zotov 1988, p. 333 sqq; P. Weiss, Die Vision Constantins, în J. Bleicken (ed.), Colloquium aus Anlass des 80. Geburstages von Alfred Heuss [Frankfurter Althistorische Studien 13], Kallmünz, 1993, p. 143-169.

327 Lactantius, De mort. persec. 44, 5-6.

328 Nu lipsită de semnificaţie este relatarea lui Lactantius, De mort. persec. 46 privitoare la un vis similar pe care l-ar fi avut şi Licinius în ajunul bătăliei decisive cu Maximinus Daia din 313. Cf. J. Moreau, în REA 55, 1953, p. 310.

329 Despre semnul crucii şi monograma creştină X+P (adică chi–rho, aşa-numita monogramă constantininiană) a se vedea studiul clasic al lui M. Sulzberger, Le symbole de la croix et les monogrammes de Jésus chez les prèmiers Chrétiens, în Byzantion 2, 1925, p. 337-448, în special p. 403 şi 447 sq.

330 Eusebios, Vita Constantini 1, 28 sqq.

331 Pentru labarum: R. Grosse, în RE XII, 1 (1924), s.v. Labarum; H. Grégoire, L’étymologie de “Labarum”, în Byzantion 4, 1929, p. 477-482; J.-J. Hatt, La Vision de Constantin au sanctuaire de Grand et l’origine celtique du labarum, în Latomus 9, 1950, p. 427-436.

332 Cf. supra, nota 326.

333 F. Heilland, Die Astronomische Deutung der Vision Kaiser Konstantins, în Sondervortrag im Zeiss–Planetarium–Jena, Jena, 1948, p. 1 sqq.

334 Di Maio–Zeuge–Zotov 1988, p. 341 sqq; P. Weiss, Die Vision Constantins, în J. Bleicken (ed.), Colloquium aus Anlass des 80. Geburtstages von Alfred Heuss [Frankfurter Althistorische Studien 13], Kallmünz, 1993, p. 143-169.

335 E.g., CIL, XIII, 2140 (Lugdunum). A se vedea şi J.-J. Hatt, în Latomus 9, 1950, p. 431 sq.

336 Helgeland 1979, p. 804.

337 CIL, VI, 1139 = ILS, 694: instinctu divinitatis.

338 Helgeland 1979, p. 804.

339 H. Grégoire, About Licinius’ Fiscal and Religious Policy, în Byzantion 13, 1938, p. 551-560.

340 Lactantius, De mort. persec. 46.

341 Eusebios, Hist. Eccl. 9, 9.

342 S. Mitchell, în JRS 78, 1988, p. 105-124 (inscripţia din Pisidia care atestă reluarea persecuţiei anticreştine în 312).

343 O. Seeck, în RE IV. 1 (1900), col. 958, s.v. Constantia; Barnes 1982, p. 44 şi 81; H.A. Pohlsander, Constantia, în Ancient Society 24, 1993, p. 151-167.

344 O. Seeck, Das sogenannte Edikte von Mailand, în Zeitschrift für Kirchengeschichte 12, 1891, p. 181 sqq; DiMaio–Zeuge–Zotov 1988, 335 sqq.

345 Chuvin 1990.

346 H. Grégoire, în Byzantion 13, 1938, p. 566; Helgeland 1979, p. 809. Nu lipsit de semnificaţie este faptul că Licinius s-a proclamat descendent al lui Philippus – primul împărat care s-a arătat favorabil creştinilor (SHA, Gordian 3, 34; Eusebios, Hist. Eccl. 6, 34).

347 Edictul din 311 nu fusese aplicat în provinciile aflate sub autoritatea lui Maximinus Daia –Egiptul şi Syria–, la care după moartea lui Galerius s-a adăugat şi Asia Mică. Cu puţin timp înainte de a muri, Maximinus a dispus şi el încetarea persecuţiei, cf. Eusebios, Hist. Eccl. 9, 10, 7-11.

348 Amarelli 1978.

349 Lactantius, De mort. persec. 48; Eusebios, Hist. Eccl. 10, 5, 1-14. Cf. P. Keresztes, Constantine. A Great Christian Monarch and Apostle, Amsterdam, 1981, p. 42 sqq.

350 Pentru imaginea favorabilă a lui Licinius în mediile creştine: Eusebios, Hist. Eccl. 8, 13, 14; 9, 9, 1; 9, 10, 2; 9, 11, 9; 10, 5, 1. Abia în finalul lucrării Licinius este înfăţişat ca un personaj malefic: Hist. Eccl. 10, 8 sqq.

351 A. Piganiol, op. cit., p. 64 sq, 91-102; Stein 1959, p. 92 sq; Marrou 1999, p. 27.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web