Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Educabilitate creştere si dezvoltare

in Pedagogie

mare_carti-mare

Principiul care fundamentează nu numai construcţia teoretică a ştiinţei pedagogiei, ci însăşi posibilitatea şi eficienţa socială a învăţământului este acela al educabilităţii generale şi incontestabile a oricărei fiinţe umane. Caracteristica definitorie a omului este aceea de a fi nu numai un produs al evoluţiei biologice naturale, ci şi al unei modelări sociale şi culturale a personalităţii.

În afara culturii şi mediului social, individul, chiar dacă ar supravieţui fizic, nu ar deveni încă o fiinţă umană în sensul plenar al acestui termen, ci un ,,hominis’’, destul de puţin adaptat în lupta pentru existenţă. Limbajul, gândirea şi voinţa nu sunt caracteristici intrinseci biotipului, ci un rezultat al procesului de inserţie socială (I. Bontaş, 1983, p. 22).

În această direcţie, este foarte instructivă experienţa celor 52 de copii-lupi, descoperiţi la diferite vârste şi grade de evoluţie în mai multe ţări ale lumii. Şi anume, nici unul dintre aceştia nu avea trăsături umane specifice: mers biped, limbaj articulat, conduită logică, evoluţie afectivă sau voliţională. Este celebru cazul celor două fetiţe, Amala şi Kamala, descoperite într-o pădure tropicală într-o stare complet animalică şi crescute apoi într-un orfelinat. Amala nu a supravieţuit prea mult timp, iar Kamala, după 7 ani de eforturi, în vârstă de 17 ani, nu stăpânea încă mersul biped şi folosea abia 40 de cuvinte. Avem, în acest fel, argumente indubitabile asupra rolului decisiv al învăţării şi socializării în formarea fiinţei umane.

În acelaşi timp, nu trebuie uitat nici faptul că acţiunea de socializare este posibilă, deoarece fiinţa umană este de la început structural educabilă. Un psiholog american, Kellog, dorind să furnizeze un experiment complementar asupra copiilor lupi, a crescut un pui de cimpazeu, Goa, împreună cu fiul său Donald, în vârstă de 10 luni. Cele două fiinţe au fost tratate pe cât posibil identic timp de 10 luni. În ciuda acestui fapt, puiul de animal a devenit o maimuţă semidresată, în timp ce Donald – un copil obişnuit. Vom defini, deci, educabilitatea ca particularitatea specifică sistemului psihic uman de a fi modelat structural şi informaţional în procesul educaţiei şi instrucţiei.

Orice copil la naştere devine realitate numai dacă traversează un proces complex şi îndelungat de modelare, ce presupune interacţiunea dintre ereditate, mediu şi educaţie. Gradul de implicare a factorilor respectivi în epopeea devenirii fiinţei umane a fost amplu comantat în literatura de resort, ceea ce a condus la structurarea următoarealor direcţii majore:

  1. Modelul organicist (activ), care pledează prioritar pe factorii ereditari. Această orientare îşi are sorgintea încă de la Platon şi Aristotel, capătă amploare prin lucrarea lui F. Galton, intitulată Hereditary genius (1895), dar rămâne activă şi în secolul nostru, prin G. Stanley Hall, A. Geseşş, E. L. Thorndike, prin teoria determinismului genetic (D. Jensen, H.J. Eysenck), prin etologie (creată în 1966 de I. Eibl-Eibesfeldt), prin sociobiologie (iniţiată în 1975 de E. O. Wilson) etc.;

  2. Modelul mecanicist (reactiv) deplasează accentele în dezvoltarea copilului asupra factorilor mediu.Dintre exponenţii acestei direcţii menţionăm pe J. Locke, Helvetius, M. Rosenzweig, V. Durand ş.a. Şi oserie de curente vor promova un asemenea model: behaviorismului (J. Watson), neobehaviorimului (B. Skinner, C. hull), învăţarea socială (E.N. Miller, A. Bandura) etc.

Optimismul pedagogic

  1. Modelul interacţionist acreditează o viziune mai ralistă, ce vrea să concilieze extremele anterioare, considerând că forjarea personalităţii umane este rezultatul intervenţiei concentrate dintre erditate şi mediu.

2. Rolul eredităţii

Ereditatea este proprietatea fundamentală a materiei vii de a conserva şi transmite de la antecesori la succesori ceea ce este definitoriu pentru specia respectivă.

Această particularitate a fost sesizată din cele mai vechi timpuri, dar abia în secolul nostru datorită prestaţiilor remarcabile realizate de genetica şi biologia moleculară (multe încununate cu premiul Nobel), comunitatea umană a facut paşi în decriptarea misterului ei.

A fost identificată baza materială a eredităţii (ce se află în nucleul fiecărei celule, fiind reprezentată de cromozomi, gene, acizi nucleici), precum şi legile care o guvernează (Mende, Morgan). Fără a detalia, menţionăm că genele sunt plasate pe cromozomi într-o ordine liniară riguroasă şi sunt formate din acizi nucleici (ARN şi ADN).

Totalitatea genelor formează programul genetic, genotipul sau patrimoniul ereditar.

Aşa cum menţionează Kagan şi Segal (1976), în fiecare celulă umană există între 20.000 şi 125.000 de gene.Pentru orice fiinţă umană potenţialul genetic rezultă din îmbinarea unităţilor materne şi paterne. Fiecare specie are un anumit număr de cromozomi (de pildă, omul posedă 23 de perechi). Dintre aceştia 22 de perechi sunt autozomi şi sunt prezenţi, atît la sexul masculin, cît şi la cel feminin. A 23-a pereche însă, sunt heterozomi (cromozomi sexuali) şi diferă la bărbat faţă de femeie. Concret, la sexul masculin există un cromozom X şi unul Y, în schimb la sexul feminin apar doi cromozomi X. Rezultă că ovulul conţine întotdeauna un cromozom X, în timp ce spermatozoidul poartă fie un cromozom X, fie unul Y. Mai apoi, cromozomul X are o lungime de cinci ori mai mare decît cromozomul Y şi cuprinde mai multe gene. Cînd ovulul întâlneşte un spermatozoid Y (androsperm) se naşte un băiat, iar cînd întâlneşte un spermatozoid X (ginosperm) se naşte o fetiţă. Prin urmare, întotdeauna tatăl este cel care determină sexul copilului.

Întrucât nu toate genele de pe cromozomul X au echivalente pe cromozomul Y, la sexul masculin apar caractere recesive sex-linkate. Datorită vulnerabilităţii crescute a bărbatului faţă de anomaliile sex-lincate, numărul avorturilor spontane, cât şi a cazurilor de deces la o vâirstă timpurie este mai mare în cazul acestui sex. Altfel spus, datorită faptului că posedă doar un singur cromozom X, sexul masculin este dezavantajat din punct de vedere genetic. Mai apoi, băiatul se dezvoltă mai lent decât fata, de la vârsta intrauterină şi până la maturiotate (Hutt, 1972).

Din păcate, rata nou născuţilor care prezintă tare cromozomiale este destul de crescută, aproximativ 1 / 100, conform datelor furnizate de Hetherington şi Parke (1986).

Pentru a decela prezenţa unor anomalii genetice şi a lua măsurile adecvate în timp util, se practică diagnoza prenatală a produsului de concepţie. Dintre cele mai uzitate mijloace de investigaţie menţionăm: amniocenteza, sonografia etc.

Amnbiocenteza constă în examinarea unei mostre de lichid amniotic, prelevat de la femeia gravidă în a 16-a săptămînă de sarcină (dată care reprezintă timpul optim pentru această analiză). Întrucît în lichidul respectiv plutersc celule care provin de la fetus, cercetându-le putem detecta amprenta genetică a acestuia şi respectiv eventualele nereguli. Se apreciază că prin această metodă se pot evidenţia aproximativ 60 d anomalii cromozomiale sau disfuncţii metabolice.

Sonografia se referă la proiectarea pe abdomenul femeii gravide a unui fascicul de ultrasunete şi vizualizarea ecoului produs de acesta, în funcţie de structurile interne bombardate prin jetul sonor respectiv şi care pot fi uterul matern, placenta sau fetusul. Metoda este utilă în a surprinde prezenţa unor anomalii, precum microcefalia (subdezvoltarea mărimii craniului şi a creierului) şi acefalia (absenţa unor părţi din creier).

Dintre cele mai răspândite maladii cromozomiale amintim: sindromul Down, sindromul Turner, sindromul triplu X, sindromul Klinefelter, sindromul X-fragil.

Sindromul Down (mongoloizi) este provocat de apariţia în timpul meiozei a unei aberaţii la nivelul celei de-a 21-a perechi de autozomi, care generează, fie o perturbare a ordinii cromozomilor, fie prezenţa unui cromozom suplimentar, adică 47 în loc de 46, cât este normal pentru fiinţa umană. Frecvent această maladie se manifestă la mamele care au o vârstă inaintată. Investigaţiile de ultimă oră au scos în evidenţă că la o pătrime din pacienţi, spermatozoidul este responsabil de a fi livrat cromozomul adiţional, ceea ce înseamnă că şi taţii (mai ales cei de peste 45 de ani) pot induce o asemenea maladie (Hetherington şi Parke, 1986). Tabloul clinic al acestei maldii aliniază o fizionomie de mongoloid (cap rotund şi plat, nas mic, dentiţie defectuoasă, gât scurt etc.), un retard fizic şi mental precoce şi o mare vulnerabilitate la o serie de boli (motiv pentru care, de regulă, moartea survine înainte de instalarea adolescenţei).

În continuare, vom prezenta câteva din maladiile provocate de unele disfuncţii la nivelul cromozomilor sexuali.

Sindromul Turner este specific sexului feminin, datorită absenţei unui cromozom X din perechea XX, ceea ce înseamnă că, în acest caz, există doar 45 de cromozomi, iar marca specifică este X0. Pacientele respective sunt scunde, cu o formă bizară a gurii şi urechilor. De regulă, sunt normale din punct de vedere intelectual, sunt sociabile şi cu un accentuat simţ al umorului. În schimb, ele prezintă frecvente greutăţi la scris şi în rezolvarea problemelor spaţiale. Absenţa hormonilor feminini prejudiciază formarea caracterelor sexuale secundare. Antagonizând, printr-o hormono-terapie cu estrogeni acest deficit, se poate influenţa favorabil dezvoltarea lor fizică, fără a se elimina sterilitatea ce le caracterizează.

Sindromul triplu X este prezent doar la femei, datorită apariţiei unui cromozom suplimentar la perechea XX. Simptomatologia specifică se caracterizează printr-o serie de perturbări la nivelul capacităţii de învă ţare, precum şăi a unor carenţe în planul memoriei şi al limbajului, deşi nu este vorba de un retard mental propri-zis.

Sindromul Klinefelter apare numai la sexul masculin, datorită alipirii la perechea XY, a unuio cromozom X, de unde rezultă o configuraţie specifică XXY.

Sindromul X-fragil este prezent şi el doar la bărbat, prin apariţia unui cromozom Y suplimenbtar, alături de perechea XY, ceea ce determină o amprentă caracteristică şi anume, XYY.

Faţă de bărbaţii normali, pacienţii afectaţi de cele două maladii au o statură mai înaltă şi un QI mai redus. În cazul sindromului Klinefelter apar sterilitatea şi unele trăsături feminine ca, de pildă, dezvoltarea excesivă a sânilor. Multă vreme s-a crezut că indivizii XXY şi XYY sunt un autentic pericol social căci, dată fiind agresivitatea lor funciară, din rândul lor s-ar recruta criminalii cei mai feroci. Studii ulterioare au mai retuşat ceva din această emblemă sumbră, întrucât s-a demonstrat că numai la persoanele XYY, tendinţele infracţionale şi rata criminalităţii este mai ridicată faţă de populaţia normală. În plus, s-a dovedit cu acest prilej că, indiferent dacă sunt sau nu prezente anomaliile cromozomiale, retardul mental este unul din factorii favorizanţi ai criminalităţii (Hetherinton şi Parker, 1986).

  1. După această paranteză indispensabilă şi înainte de a pătrunde în miezul problemei, se cuvin câteva precizări terminologice:

  • genotipul reprezintă cantitatea de informaţie stocată într-o celulă şi aflată în stare latentă, fără să fi cunoscut încă influenţa mediului;

  • fenotipul este rezultatul interacţiunii dintre genotip şi mediu (prin multiplele sale influenţe).

În contextul aceloraşi decantări conceptuale trebuie făcută demarcaţia dintre înnascut şi moştenit. Astfel, când un copil vine pe lume cu o serie de aberaţii cromozomiale inexistente la părinţii şi bunicii săi, este indicat ca ele să fie considerate ca înnascute şi nu moştenite.

  • Prin urmare, aşa cum menţionează M.L.Iacob (1994), ereditatea este o premisă cu o logică probabilistă, care poate oferi individului o şansă (când este normal configurată) sau o neşansă (dacă este tarată).

  • Privind din perspectivă filogenetică ereditatea umană se poate constata că ea posedă un set restrâns de instincte, comparativ cu cea animală, motiv pentru care copilul este total dependent fată de părinţii săi, ceea ce l-a determinat pe K.Lorentz (apud.M.L.Iacob, 1994, p.37) sa-l considere „un specialist în nespecializare” ereditară.

Psihicul aparţine sferei fenotipului, ceea ce înseamnă că el presupune interacţiunea dintre ereditate şi mediu (G.Allport, 1981).

  • Rezultă că orice fenomen psihologic se formează şi retuşează întreaga noastră viaţă, deci, în acest plan nu există o ereditate pură. În plus, ereditatea îşi pune amprenta în mod diferit asupra proceselor psihice. După R.Zazzo (1946), cu cât un fenomen este mai complex, cu atât depinde mai puţin de ereditate.

Studii mai recente au furnizat o serie de elemente suplimentare care ne obligă la unele retuşuri. Astfel, s-a demonstrat că, atât schizofrenia, cât şi comportamentul agresiv au importante premise ereditare. Concret, când într-o pereche gemelară, unul din fraţi suferă de schizofrenie, şansele ca şi celălalt să dezvolte această maladie sunt de 50 % pentru monovitelini şi doar de 15 % pentru cei bivitelini (Gottesman şi Shield, 1982). În plus, aşa cum menţionează Ch.G.Morris, (1988), copiii părinţilor schizofreni, vor fi afectaţi de zece ori mai frecvent de boala respectivă, comparativ cu restul populaţiei infantile, care nu prezintă asemenea tare familiale.

  • Alţi cercetători au argumentat rolul major al eredităţii şi în alte direcţii. Câteva exemple vor fi edificatoare: pentru inteligenţa generală (Wilson, 1983); pentru abilitatea verbală şi spaţială, precum şi memorie, temperament, preferinţă faţă de anumite alimente, stânsul mâinii la salut, deprinderea de a fuma şi a consuma alcool (Farber, 1981); pentru abilitatea de a povesti cât şi pentru atracţia faţă de anumite hobby-uri, nume, ţigări, tatuaje, spray-uri etc. (apud. Morris, 1988). În fine, a fost relevată şi condiţionarea genetică evidentă din cazul alcoolismului cronic şi al actului suicidar.

  • Temele ereditare ale psihismului se referă la o serie de dispoziţii sau predispoziţii. Şi anume:

  • particularităţile sistemului nervos, (repartiţia ariilor arhitectonice pe creier, structura celulară a zonelor, starea legăturilor);

  • particularităţile analizatorilor vizual, auditiv, chinestezic, verbomotor;

  • raportul dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare (aptitudini senzorio-motorii simple, memorie brută, dispoziţii afective fundamentale).

O parte dintre aceste predispoziţii se vor activa imediat după naştere, altele mai târziu în ontogeneză, după cum există unele ce nu se vor activa niciodată.

  • Cert este că patrimoniul nostru ereditar este constelat multiplu şi difuz, ceea ce înseamnă că în funcţie de solicitările mediului sau ale educaţiei (ca factor de mediu conştient şi sistematic organizat), o direcţie sau alta va prinde contur. Dar zestrea noastră genetică nu acţionează ca o fatalitate, deoarece aceeaşi factori externi pot realiza unele ajustări şi retuşuri, chiar dacă nu sunt spectaculoase, asupra unei eventuale eredităţi tarate.

  • Conform studiilor de creatologie, la naştere orice fiinţă umană, ce posedă un QI normal (de cel puţin 90), tezaurizează o potenţialitate creatoare, măcar minimă, pentru un oarecare domeniu, potenţialitate ce va deveni manifestă numai dacă individul respectiv va beneficia în familie şi în şcoală de un climat educativ creativogen.

  • Aportul eredităţii în dezvoltarea personalităţii umane uzitează de mai multe metode:

  • ancheta familială, prin care se realizează comparaţii între nivelul intelectual al părinţilor şi cel al copiilor proprii, dar şi între fraţi şi surori.Extinzând studiul şi la alte rude de sânge din cadrul aleleiaşi familii putem ca prin această tehnică a pedigriului să stabilim în ce măsură gradul de rudenie influenţează asemănarea dintre persoanele respective;

  • fenomenul adopţiunii, când se confruntă cotientul de inteligenţă al părinţilor cu al propriilor copii şi, respectiv, cu al copiilor adoptaţi;

  • studiul copiilor instituţionalizaţi (în case de copii, orfelinate), ce presupune compararea inteligenţei unor indivizi care, deşi partajează acelaşi mediu de viaţă, au o zestre nativă extrem de diversă;

  • metoda gemenilor, care a fost utilizată de numeroşi autori: Galton, Gesell, Thompson, Woodworth, Freeman, Burt, Wilson, Farber, Oancea-Ursu ş.a. Concret este vorba, atât de studiul gemenilor monovitelini (monozigoţi), cât şi a celor bivitelini (dizigoţi, fraternali).

Alternativa cea mai fericită este desigur cercetarea monovitelinilor, deoarece prin intermediul lor natura ne oferă şansa de a ne afla în faţa celor mai asemănătoare (nu şi identice) fiinţe umane din punct de vedere erditar, ceea ce ne justifică să tribuim mediului diferenţele dintre ele. Spre edificare, precizăm că, în timp ce gemenii monovitelini apar datorită sciziunii aceluiaşi zigot (ovul fecundat) şi prin urmare, posedă un genom comun, gemenii bivitelini se nasc prin fecundarea a două ovule distincte, aşa încât patrimoniul lor ereditar nu este mai asemănător decât al fraţilor obişnuiţi. Singurul element specific pentru ei este faptul că intrauterin partajează acelaşi mediu de viaţă.

Configuraţia sarcinii gemelare monoviteline este dependentă de data la care se produce diviziunea zigotului (A.Piontelli, 1992):

  • dacă aceasta are loc în prima zi după fertilizare, gemenii respectivi posedă fiecare placentă, corion şi sac amniotic propriu;

  • dacă diviziunea survine în următoarele 7 zile de la concepţie, monovitelinii în cauză sunt dotaţi cu placentă şi corion comun, dar cu sac amniotic separat;

  • dacă diviziunea se produce în intervalul dintre a 7-a şi a 13-a zi de la fecundare, gemenii monovitelini partajează deopotrivă placenta, corionul şi sacul amniotic;

  • în fine, dacă diviziunea se realizează între a 13-a şi a 14-a zi, apare un fenomen nedorit, cel al gemenilor siamezi.

  • Oricât de multe haruri ar acumula metoda gemelară, ea nu este infailibilă. În sprijinul acestei afirmaţii se pot invoca următoarele (J.Larmat, 1977):

  • este dificil şi destul de laborios de a decide dacă o naştere gemelară este mono sau bivitelină. În alternativa că sexul gemenilor respectivi diferă, putem să fim siguri că este vorba de o situaţie bivitelină. Apartenenţa la acelaşi sex sau o placentă comună nu evocă întodeauna o gemelaritate monovitelină. Din păcate, nici studiul ultrasonografic, realizat în timpul gestaţieie, nu este pe deplin edificator, abia analiza atentă a placentei şi a membranei despărţitoare după naştere, la care se adaugă analiza unor trăsături fizice (aspectul urechilor, circumferinţa capului) sau analiza sângelui, poate conduce la un diagnostic ferm (Piontelli, 1992);

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web