Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Educaţia obiect al ştiinţei pedagogice delimitări conceptuale rol şi funcţii

in Pedagogie

scoala

Educaţia constituie obiectul pedagogiei. A educa, în sensul etimologic (e-ducare), înseamnă a conduce de la o stare la alta (Verbul latin educare nu avea sensul restrâns de astăzi. Avea înţelesul de a creşte, a alimenta, a îngriji şi se aplica atât la plante şi animale cât şi la copii. Până în secolul al XVI-lea, termenii de a institui, instituţie sunt folosiţi pentru a desemna ceea ce înţelegem noi astăzi prin a educa şi educaţie). Înseamnă a modifica în anumit sens pe acela care este subiectul educaţiei. Înseamnă a acţiona în mod premeditat şi sistematic asupra fiinţei umane, în aşa fel încât să o dirijăm spre un scop fixat dinainte. Prin urmare, la baza educaţiei există un postulat acceptat în teorie şi în practică: omul este modificabil, cel puţin într-o anumită măsură. Fiinţa umană este o fiinţă educabilă.

Educaţiei i s-au dat foarte numeroase definiţii. Reproducem câteva spre exemplificare:

  • Educaţia are drept scop să dea sufletului şi corpului întreaga frumuseţe şi perfecţiune de care sunt susceptibile (Platon).

  • Educaţia urmăreşte realizarea întregii perfecţiuni de care natura omului este capabilă (Kant).

  • Educaţia este dezvoltarea naturală, progresivă şi sistematică a tuturor facultăţilor (Pestalozzi).

  • Educaţia este o operaţie prin care un spirit formează alt spirit şi o inimă formează altă inimă (J. Simon).

  • Educaţia este un ansamblu de acţiuni premeditate, prin care omul încearcă să ridice la perfecţiune pe semenul său (Marion).

  • Scopul educaţiei este de a produce un interes larg şi echilibrat (Herbart).

  • Formerea unui suflet sănătos într-un corp sănătos, iată care este scopul educaţiei (Locke).

  • Rolul educaţiei este pregătirea pentru o viaţă completă (Spencer).

  • Educaţia constă în trecerea din conştient în inconştient (G. Lebon). Educaţia ca ştiinţă se ocupă cu descoperirea celor mai semnificative adaptări ale unui individ la persoanele, la lucrurile şi la condiţiile din lume; ca artă, educaţia se străduieşte să promoveze schimbările naturii umane, deosebite de schimbările lumii exterioare, în aşa fel încât acestea să ducă la adaptarea dorită (Thorndike).

  • A educa înseamnă a forma oameni cu adevărat liberi (Sotelli).

  • Educaţia nu înseamnă pregătirea pentru viaţă, ea este viaţa însăşi (Dewey).

  • Educaţia este acţiunea unui spirit asupra lui însuşi sau asupra altui spirit, orientată spre un obiectiv ideal care reprezintă informarea sa instructivă şi forma sa educativă (J. Zaragüeta).

  • Educaţia este organizarea unor deprinderi de activitate capabile să adapteze individul la mediul său fizic şi social (W. James).

  • Adevăratul creştin, fruct al educaţiei creştine, este omul supranatural care gândeşte, judecă, acţionează cu consecvenţă şi spirit de continuitate, urmând dreapta raţiune, clarificată de lumina supranaturală a exemplelor şi a doctrinei lui Hristos (Papa Pius al XI-lea).

  • A educa înseamnă a forma pe Hristos în suflete (Dupanloup).

  • Educaţia este arta de a forma oameni nu specialişti (Montaigne).

  • Educaţia este o formare datorită căreia individul asimilează un ansamblu de cunoştinţe, îşi însuşeşte un grup de idealuri de viaţă şi îşi perfecţionează aptitudinea de a utiliza cunoştinţele pentru realizarea acestor idealuri (W Cunningham).

  • Educaţia este ansamblul acţiunilor şi influenţelor exercitate intenţionat de o fiinţă umană asupra alteia, în principiu de un adult asupra unui individ tânăr, acţiuni orientate spre un scop reprezentat din formarea la cel tânăr a unor dispoziţii variate corespunzătoare scopului căruia îi este destinat tânărul odată ajuns la maturitate (R. Hubert).

Ar fi zadarnic să examinăm în amănunt toate aceste definiţii, dar trebuie să subliniem faptul că în fiecare se regăseşte mai mult sau mai puţin clar indicat scopul muncii educative.

Dacă educaţia umană cere un anumit număr de condiţionări reflexe, ea trebuie să urmărească transformarea individului într-o fiinţă conştientă, liberă în hotărârile sale, altfel riscând să-şi piardă adevărata sa însemnătate şi să nu fie altceva decât un dresaj. După cum spune Binet, ,, este necesar să se utilizeze inconştientul pentru a permite conştientului să ajungă la deplina sa dezvoltare’’. A educa înseamnă, deci, să creăm autonomia persoanei. O educaţie care nu caută această independenţă, această autodeterminare a elevului, nu-i demnă să îşi poarte numele (E. Planchard, 1992, p. 36 ).

În ceea ce îl priveşte pe Emile Planchard acesta propune următoarea definiţie, care conţine explicit sau implicit, problemele fundamentale ale pedagogiei (subiectul, aspectele şi metodele, agenţii, scopul şi conţinutul educaţiei): Educaţia constă într-o activitate sistematică, exercitată de adulţi mai ales asupra copiilor şi adolescenţilor, cu scopul de a-i pregăti pentru viaţa pe care vor trebui şi vor putea s-o trăiască într-un mediu dat.

Din definiţiile prezentate aici şi în alte manuale de pedagogie I Jinga şi E. Istrate (2001) desprind câteva caracteristici importante ale educaţiei şi anume:

  • caracterul intenţionat, în sensul că educaţia se desfăşoară în mod conştient, deliberat, potrivit unui scop dinainte stabilit;

  • caracterul sistematic şi organizat al educaţiei;

  • pregătirea omului pentru prezent, dar şi pentru viitor, în raport cu idealul social şi educaţional, cu cerinţele societăţii, dar şi cu interesele şi aspiraţiile celor implicaţi în procesul educativ;

  • complexitatea şi permanenţa educaţiei;

  • obiectul educaţiei îl constituie toate componentele fiinţei umane (dezvoltarea armonioasă a personalităţii), limitele ei fiind determinate doar de cele biologice şi de nivelul dezvoltării istorice a omului.

Ca fenomen social, educaţia este o acţiune umană specifică, ea schimbându-şi finalităţile, conţinuturile şi funcţiile o dată cu schimbările societăţii însăşi, pe care o influenţează, la rândul ei.

Deşi a evoluat de la o etapă istorică la alta (ceea ce îi determină pe specialişti să vorbească despre caracterul istoric al educaţiei), ea şi-a păstrat, în timp, rolul de bază care a făcut necesară apariţia ei în societatea omenească, acela de a tarnsmite, de la o generaţie la alta, în mod selectiv, tezaurul de valori materiale şi spirituale acumulate de societate la un moment dat, experienţa de muncă şi viaţă.

Concepţia despre rosturile educaţiei în societatea contemporană se deosebesc însă radical de aceea din epocile anterioare ale dezvoltării omenirii, când educaţia era considerată a fi doar privilegiul celor avuţi, a celor care deţineau avuţia şi puterea în societate.

La lucrările celei de a IV-a Conferinţe a miniştrilor educaţiei din ţările Europei (1988) sunt semnalate o seamă de tendinţe importante, între care menţionăm pe următoarele:

  • Dezvoltarea educaţiei este considerată, tot mai mult, o variabilă independentă a celei economice, cerându-i-se să le dezvolte celor antrenaţi în procesul educativ (copii, tineri şi adulţi) nu doar capacitatea de a se adapta la schimbări (îndeosebi celei ale pieţei muncii, cu problemele ei de şomaj), ci şi capacitatea ei de a le prevedea şi de a se pregăti în această nouă perspectivă.

  • Ca să răspundă acestei noi solicitări, educaţia îşi extinde activitatea dincolo de instituţiile şcolare, adică în întreprinderi şi instituţii, în cadrul unor structuri comunitare, la domiciliul celor interesaţi. La deciziile care se iau în domeniul educaţiei participă astăzi noi parteneri: personalul didactic, asociaţii ale părinţilor şi cele studenţeşti, asociaţii profesionale şi culturale, comunităţile locale etc.

  • Creşte rolul acordat educaţiei în acele acţiuni menite să rezolve o seamă de probleme acute ale societăţii contemporane, cum sunt: consumul de droguri, bolile cu răspândire în mase şi pe cele incurabile, securitatea naţională, regională şi a planetei (omul dipunând astăzi de mijloacele necesare distrugerii propriei planete şi de producere a unor manipulări genetice) şi altele asemenea.

În consecinţă, participanţii la lucrările conferinţei, ţinând seama de aceste tendinţe, de faptul că dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi tehnologiei a condus la creşterea nivelului de cultură generală şi a calificării de bază la toţi membrii societăţii, dar şi de criticile formulate la adresa învăţământului (principala formă de educaţie instituţionalizată), au ajuns la concluzia că ,,Societatea impune exigenţe noi sistemelor educative’’. În opinia lor ar fi următoarele:

  • educaţia trebuie să ajute la rezolvarea unor probleme cu care se confruntă societatea, în care scop, se impune;

  • perfecţionarea coerenţei interne a sistemelor cu societatea;

  • asigurarea unei anumite stabilităţi şi continuităţi (deşi sunt obligate să se reînnoiască într-un ritm accelerat) care să le asigure eficienţa;

  • eficienţa pe termen scurt a sistemelor aducative (consecinţă a valorificării activităţii lor cu precădere sub aspect utilitar) ar trebui integrată cu una pe termen lung (prin acordarea unei importanţe mai mari dimensiunii şi conţinuturilor umaniste şi culturale ale educaţiei); extinderea şcolarităţii efective până la 11, 12 sau 13 ani (în 7 ţări europene) trebuie generalizată, o dată cu prelungirea ,,trunchiului comun’’ de pregătire pentru toţi copiii şi cu diversificarea acestora în treptele următoare ale învăţământului, ca o condiţie indispensabilă pentru egalizarea condiţiilor la nivelul pregătirii de bază şi a capacităţii sistemelor de educaţie de a răspunde exigenţelor legate de dinamica structurii locurilor de muncă, de reciclarea competenţelor, de reconversie profesională, dar şi de nevoia stringentă de a consolida dimensiunea umanistă şi culturală a educaţiei;

  • pentru a permite educaţiei să se înscrie în perspectiva vastelor tarnsformări sociale, tehnologice şi economice care vor marca profund viaţa indivizilor şi a colectivităţii, timpul lor liber şi întregul mediu sociocultural, politicienii, cercetătorii şi administratorii educaţiei au datoria să studieze aceste transformări şi să propună soluţii pertinente;

  • Nu în ultimul rând, participanţii la conferinţă au atras atenţia în legătură cu impactul noilor tehnologii ale informării (N.T.I.) asupra sistemelor educative, subliniind faptul că ,,introducerea informaticii va determina profunde repercusiuni la toate nivelurile sistemelor educative: metode, conţinuturi, gestiune, structuri, relaţii între şcoală şi alţi parteneri sociali şi formarea personalului didactic.

Rezultă, aşadar, multitudinea rolurilor educaţiei şi diversificarea funcţiilor sale în societatea contemporană.

În sinteză, I. Jinga şi E. Istrate spun că, în prezent, educaţia îndeplineşte în România următoarele funcţii principale:

  • asigură realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la păstrarea idealurilor naţionale;

  • realizează ,,dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi creative;

  • selecţionează şi transmite, de la o generaţie la alta, un sistem de valori materiale şi spirituale, considerate fundamentale;

  • asigură pregătirea resusrselor umane, corespunzător cerinţelor dezvoltării economico-sociale a ţării, ale pieţei muncii;

  • îi pregăteşte pe copii, tineri şi adulţi pentru integrarea socio-profesională, ca şi pentru adaptarea la schimbările care au loc în ştiinţă şi cultură, în lumea muncii şi a profesorilor, în societate în general şi în modul de viaţă al oamenilor;

  • pune la dispoziţia tuituror oamenilor mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor neîntreruptă, pe tot parcursul vieţii, potrivit principiului educaţiei permanente.

Prin exercitarea funcţiilor sale, educaţia asigură atât continuitatea civilizaţiei umane într-o anumită zonă geografică şi pe planetă în ansamblu, cât şi schimbările înnoitoare care determină progresul omenirii. Ea a depăşit de mult semnificaţia conceptului originar ,,educatio’’, care în limba latină înseamnă ,,creştere’’, cu referire atât la plante şi la animale, cât şi la oameni, devenind astăzi unul dintre conceptele cele mai complexe şi cu largi reverberaţii în comunităţile omeneşti de pretutindeni. De la educaţie se aşteaptă mult (uneori mai mult decât se poate realiza cu ajutorul ei) pentru modelarea omului, în conformitate cu zestrea lui ereditară, cu mediul familial şi social şi ea chiar poate conduce (dacă este realizată cu competenţă şi responsabilitate) la performanţe superioare celor obţinute de generaţiile anterioare.

  1. Domenii ale pedagogiei

În calitate de ştiinţă a educaţiei, pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de desfăşurare a proceselor paideutice. Este adevărat că educaţia (sau unele componente ale acesteia) stă şi în atenţia altor discipline ştiinţifice. Printre acestea, amintim:

  • Biologia care vizează condiţionările neuro-fiziologice ale dezvoltării copilului;

  • Psihologia interesată de procesele psihice implicate în învăţare;

  • Antropologia care investighează resorturile cultural-istorice în devenirea fiinţei umane;

  • Sociologia ce radiografiază condiţionările şi repercursiunile sociale ale educaţiei,

  • Politologia care evidenţiază aportul şi funcţionalitatea politicilor şcolare editate la un moment dat.

De altfel, ştiinţele invocate mai sus interacţionează şi într-un alt mod cu pedagogia, prin constituirea unor aliaje disciplinare, prin interferenţa unor topici şi metode de investigare specifice mai multor discipline. Se vorbeşte astăzi de ştiinţe ale educaţiei, care nu sunt decât expresii ale unor conexiuni disciplinare, dintre care amintim: psihologia pedagogică, sociologia educaţiei, axiologia pedagogică, igiena şcolară etc. În acelaşi timp, însăşi pedagogia cunoaşte un proces de specializare a teoriei pe domenii, conţinuturi sau etape de vârstă relativ delimitate, formând sistemul disciplinelor pedagogice (I. Bontaş, 1983, p. 18):

  • pedagogia generală studiază teoria şi structurile pedagogice generale ce fundamentează şi orientează procesul educaţional în unitatea şi diversitatea sa;

  • istoria pedagogiei (pedagogia istorică) studiază teoriile şi sistemele educaţionale de-a lungul istoriei, ramură care a contribuit la constituirea pedagogiei;

  • pedagogia preşcolară studiază problemele pedagogice specifice educaţiei copiilor de vârstă preşcolară de la 3-6 ani, aflaţi în grădiniţele de copii, ca şi în afara lor;

  • pedagogia şcolară studiază problemele pedagogice ale copiilor de vârstă şcolară de la 6 (7) – 18 (19) ani ce se află în şcoala primară, gimnaziu şi licee; educaţia în cele trei trepte de învăţământ este studiată şi de subramuri ale pedagogiei;

  • pedagogia specială sau defectologia studiază problemele pedagogice ale educaţiei copiilor cu deficienţe senzoriale, mentale, de vorbire şi de comportare; ea cunoaşte următoarele subramuri: surdopedagogia (studiază educaţia surzilor), tiflopedagogia (studiază educaţia orbilor), oligofrenopedagogia (educaţia întârziaţilor mental; în greceşte ,,oligo’’ – puţin şi frenos – minte); logopedia (educaţia copiilor cu defecte de vorbire – bâlbâiţi) şi pedagogia corectivă sau recuperatorie (educaţia persoanelor cu deficienţe comportamentale);

  • pedagogia profesională studiază problemele specifice pregătirii, formării şi perfecţionării profesionale a forţei de muncă; ea cunoaşte şi alte denumiri: pedagogia industrială, pedagogia agricolă, pedagogia organizaţională, pedagogia producţiei, pedagogia practică, pedagogia inginerească etc.;

  • pedagogia învăţământului superior sau pedagogia universitară (studiază problemele educaţiei în învăţământul superior); această disciplină cunoaşte încercări de dezvoltare a unor subramuri ale profilelor învăţământului superior tehnic, cum sunt: pedagogia învăţământului superior tehnic, pedagogia învăţământului superior economic (medical, agricol, artistic etc.);

  • pedagogia postuniversitară (studiază problemele perfecţionării profesionale ale specialiştilor cu pregătire universitară aflaţi în spaţiul muncii);

  • pedagogia educaţiei permanente studiază problemele educaţiei ce continuă după absolvirea şcolii şi facultăţii, adică toată viaţa; în sfera de acţiune a pedagogiei educaţiei permanente se cunosc şi alte denumiri cum ar fi cea de pedagogie a adulţilor şi andragogie;

  • pedagogia experimentală (studiază fenomenul educaţional folosind metoda experimentală);

  • pedagogia comparată (studiază comparativ sistemele de educaţie);

  • alte ramuri: pedagogia familiei (familială), pedagogia organizaţiilor nonguvernamentale, de copii şi tineret; pedagogia timpului liber; pedagogia extraşcolară; pedagogia sexelor (sexuală); pedagogia socială; pedagogia managementului învîţământului; pedagogia prospectivă; pedagogia militară; pedagogia păcii etc.

După cum remarcă un analist al fundamentării teoretice a ştiinţelor educaţiei (Avanzini, 1992, p. 95, apud. Cucoş, 1999, p. 20), acestea au în comun faptul că se apleacă asupra unui ,,obiect’’ care este de fapt un ,,subiect’’ în curs de a se forma şi asupra căruia se exercită o acţiune reglementată de principii. Acest ştiinţe sugerează sau interzic anumite practici educative, în conformitarte cu norme axiologice, deontologice, praxiologice, care au ceva subiectiv în însăşi natura lor. Ştiinţele educaţiei sunt mai maleabile, mai deschise variabilelor subiective tocmai pentru că ele vizează o stare prezentă sau deziderativă a fiinţei umane. Invocând nevoia unei clasificări a ştiinţelor educaţiei, Guy Avanzini (1992, p. 60, apud. Cucoş, 1999, p. 21) sugerează raportarea acestora la trei componente ale actului educativ:

  • finalităţile filosofice, religioase, culturale, sociale pe care le va urmări educaţia în cadrul societăţii;

  • structura internă a ceea ce se predă, adică modalitatea de pregătire şi vehiculare a conţinutului educaţiei;

  • problematica subiectului ce are ca sarcină încorporarea cunoştinţelor şi deprinderilor (studierea educatului din perspectivă biologică, psihologică, sociologică, etnologică).

O taxonomie asemănătoare cu cea expusă mai ssu întâlnim la pedagogul spaniol Jose Luis Garcia Garrido (1995, pp. 176-180). Acesta porneşte de la cele trei elemente fundamentale ale procesului educativ care predispun la interogaţii oarecum speciale: scopurile spre care tinde procesul educativ, subiecţii sau actorii procesului şi mijloacele sau căile pe care aceştia le folosesc pentru a atinge scopurile. În aceste condiţii deosebim următoarele:

  • ştiinţe teleologice ale educaţiei care vizează scopurile (Filosofia şi Teologia educaţiei);

  • ştiinţe antropologice ale educaţiei care se ocupă cu actorii sau contextul în care aceştia fiinţează (Biologia, Psihologia, Sociologia şi Antropologia educaţei);

  • ştiinţe metodologice care se apleacă asupra căilor folosite pentru a ajunge la împlinirea scopurilor (Didactica, Politica, Economia şi Planificarea educaţiei, Orientarea şcolară şi profesională ).

Aceste trei grupe de ştiinţe au în comun faptul că nu abordează întreg procesul educativ, ci doar segmente concrete ale acestuia, într-o perspectivă teoretică bazată pe descompunerea gnoseologică progresivă a elementelor constitutive. Autorul le numeşte, din această cauză, ştiinţe analitice ale educaţiei. Atunci când procesele educative sunt abordate în totalitatea lor, dar prin subsumarea unor analize parcelate, avem de-a face cu ştiinţe analitico-sintetice (Istoria educaţiei şi Educaţia comparată). Când este vizat procesul educativ în ansamblul său, într-o perspectivă holistă, sunt invocate ştiinţele sintetice ale educaţiei (Pedagogia generală şi Pedagogia diferenţială).

În perspectivă istorică, pedagogia a evoluat de la stadiul sentinţelor empirice, spontane (,,pedagogia populară’’), până la cel al reflecţiei sitematice de factură filosofică sau ştiinţifică. Întruchipările actuale ale pedagogiei se înscriu într-un cadru destul de larg; unele direcţii de cercetare se bazează pe studierea faptelor prin experimentare şi cercetare cantitativă a datelor cu privire la educaţie, altele se bazează pe interpretare şi speculaţie, factori de ordin teoretic. Ambele traiecte de evoluţie sunt benefice şi necesare progresului acestei ştiinţe.

  1. Caracterul interdisciplinar al pedagogiei

Pedagogia are relaţii cu ştiinţele limitrofe. Aceste relaţii se accentuează în condiţiile contemporane, când rezolvarea problemelor dintr-un anumit domeniu necesită în mod obiectiv relaţii şi inter şi multidisciplinare. Din relaţiile pedagogiei cu alte ştiinţe beneficiul ştiinţific este în ambele sensuri. Din aceste relaţii s-au dezvoltat anumite ramuri ştiinţifice interdisciplinare, denumite şi discipline ,,de graniţă’’. Printre relaţiile interdisciplinare ale pedagogiei menţionăm:

  • relaţia pedagogiei cu filosofia, ce oferă pedagogiei baza teoretică şi metodologică în studiul educaţiei. La rândul ei filosofia foloseşte datele pedagogiei în studierea celor mai generale legi ale naturii şi societăţii. Din relaţia pedagogiei cu filosofia s-a dezvoltat pedagogia filosofică sau filosofia educaţiei;

  • relaţia pedagogiei cu sociologia ajută la studierea fenomenului educaţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale, relaţiile interumane, instituţiile şi structurile dinamice ale societăţii. Din interacţiunea lor s-a dezvoltat sociologia educaţiei (sau a învăţământului);

  • relaţia pedagogiei cu ergonomia (din grecescul ,,ergon’’- muncă) ajută pedagogia la studierea educaţiei ca proces de muncă şi în legătură cu celelalte aspecte ale muncii. Din interacţiunea lor s-a dezvoltat ergonomia învăţământului (şcolară, educaţională sau pedagogică);

  • relaţia pedagogiei cu logica ajută pedagogia la folosirea legilor gândirii logice, ale gândirii ştiinţifice, a operaţiilor logice (analiza, sinteza, compararea, abstractizarea şi generalizarea) şi a formelor cunoaşterii în actul educaţional;

  • relaţia pedagogiei cu psihologia reprezintă unul din cele mai importante ramuri interdisciplinare ale pedagogiei. Aceasta ajută pedagogia să studieze educaţia în strânsă legătură cu dezvoltarea proceselor psihice, a conştiinţei şi personalităţii în general şi la diferite etape de vârstă în special (psihologia generală, psihologia copilului, psihologia vârstelor etc.) ca şi în procesul muncii (psihologia muncii, psihologia organizaţională). Din această relaţie s-a dezvoltat psihologia şcolară (sau a educaţiei);

  • relaţia pedagogiei cu biologia, anatomia şi fiziologia, oferă pedagogiei datele necesare realizării educaţiei în stânsă legătură cu legile biologice ale omului, ajutând-o să stabilească un regim şi strategii raţionale de învăţare şi dezvoltare, să asigure condiţiile de sănătate şi de refacere a forţelor consumate în actul învăţării şi dezvoltării personalităţii. Din ceastă relaţie s-au dezvoltat pedagogia biologică şi igiena şcolară. Există aprecieri că sociologia educaţiei, psihologia educaţiei şi pedagogia biologică (biopedagogia) constituie pedagogia antropologică sau ştiinţa educaţiei în sens larg;

  • relaţia pedagogiei cu cibernetica ajută pedagogia, ca pornind de la datele teoriei informaţiei, a teoriei comenzii şi controlului, a conexiunii inverse (feed-back-ului), să găsească şi să dezvolte strategii noi, în concordanţă cu cerinţele civilizaţiei tehnologice, introducând procedee de instruire programată şi instruire asistată de calculator. Această relaţie a dus la dezvoltarea pedagogiei cibernetice;

  • relaţia pedagogiei cu disciplinele de specialitate ajută la îmbinarea logicii interne a ştiinţelor cu logica pedagogică, cu legile şi strategiile elaborate de pedagogie în vederea predării eficiente a acestor discipline de specialitate. Din această relaţie s-au dezvoltat metodicile predării disciplinelor de specialitate: metodica predării fizicii, a chimiei, a mecanicii, a tehnologiei meseriei, a unor activităţi pratice (metodica lucrărilor de laborator etc.);

  • relaţiile pedagogiei se extind şi la discipline, cu legităţi şi semnificaţii mai deosebite fără să apară, deocamdată, anumite discipline ,,de graniţă’’. Printre aceste relaţii menţionăm:

  • relaţia pedagogiei cu statistica matematică care-i oferă pedagogiei posiblitatea de cuantificare a fenomenului pedagogic, de exprimare a lui în date exacte, cum ar fi: tabele, diagrame, procente, anumite relaţii matematice;

  • relaţia pedagogiei cu disciplinele socio-umaniste, cu etica, dreptul, arta, literatura, muzica etc., ce oferă pedagogiei (şi fenomenului educaţional în ansamblu) un material educativ valoros şi eficient de sensibilizare şi trăire afectivă, etică, estetică, de formare şi dezvoltarea conştiinţei morale, juridice, a copiilor şi adolescenţilor aflaţi în formare;

  • relaţia pedagogiei cu tehnica modernă, ajută pedagogia să folosească şi să adapteze realizările acesteia la perfecţionarea strategiilor şi mijloacelor de instrucţie şi educaţie. Din aceasta s-a dezvoltat tehnologia educaţională (didactica), menită să contribuie la ridicarea eficienţei şi calităţii învăţământului

În abordarea caracterului interdisciplinar al pedagogiei trebuie avut în vedere că adevărurile pedagogice nu pot fi deduse din adevărurile altor ştiinţe, că aceste date nu pot fi folosite nemijlocit ca legi, adevăruri şi soluţii pedagogice. Ele sunt valoroase şi eficiente în măsura în care sunt adaptate şi corelate specificului educaţiei, numai în măsura în care se folosesc cu discernământ, realizându-se o interpretare şi o analiză calitativă a lor în concordanţă cu specificul, supleţea şi fineţea fenomenului educativ, cu datele obţinute din experienţa şi cercetarea pedagogică.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web