Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Evoluţia ştiinţei pedagogice

in Pedagogie

O ştiinţă este totdeauna susceptibilă de progres, ca urmare a descoperirilor continue care au loc datorită cercetărilor făcute de generaţiile succesive. Explicaţii considerate drept legi într-o anumită epocă devin caduce în alta, pentru că metode perfecţionate permit adâncirea studierii faptelor şi stabilirea cauzelor lor cu mai multă siguranţă. Faptul este deosebit de evident în unele ştiinţe ca astronomia, fizica şi chimia. Ştiinţa este deci într-o evoluţie continuă. La aportul unei generaţii se adaugă aportul generaţiei următoare. Orice ar face, savanţii nu vor reuşi decât să lărgească limitele ştiinţei, dar nu vor ajunge să rezolve definitiv, prin metodele lor proprii, toate problemele care se pun în faţa spiritului uman. Va rămâne inevitabil un domeniu inaccesibil, din punct de vedere ştiinţific vorbind, ceea ce Spencer indică sub numele de incognoscibil şi care este vastul teren al filosofiei şi al religiilor.

Ca ştiinţă, pedagogia a urmat drumul parcurs de celelelte ştiinţe, adică a pornit de la un empirism complet, pentru a ajunge la starea în care se găseşte astăzi. A evoluat însă mai încet decât celelalte ştiinţe, cel puţin ca tehnică ştiinţifică, din cauza specificului problemelor sale şi este normal ca ,pe viitor, dezvoltarea sa în acest sens să fie tot aşa de lentă, pentru aceleaşi motive.

Din pricină că în mod firesc necesităţile de acţiune au precedat pe cele de cercetare, înţelegem de ce, timp foarte îndelungat, şi astăzi încă, în multe împrejurări, omul se mulţumeşte să aplice empiric cunoştinţe empirice. Copiii au fost crescuţi, instruiţi şi pregătiţi pentru viaţa lor de adult cu mult înainte de a se scrie cărţi de educaţie şi de a se organiza centre de cercetare psihologică! Observarea zilnică ocazională pe care o mamă o practică cu privire la copilul ei, cunoştinţele care îi sunt transmise de tradiţia orală, adică de către părinţii săi şi de către persoanele care trăiesc în anturajul său, îi permit să rezolve mai bine sau mai rău educaţia descendenţilor săi. Dar această acţiune empirică nu poate ajunge, evident, prea departe şi prea repede, după cum vom vedea; lăsată în voia ei, fără ajutorul adus de ştiinţa acumulată de către specialişti, această acţiune empirică nu va reuşi niciodată să facă din copil ceea ce societatea modernă îi cere.

Incontestabil, ştiinţa pedagogică este un ajutor preţios pentru educatori. Ea le îndrumă acţiunea, asigură acesteia un randament mai mare, permite o economie de timp şi strădanii. Aceste avantaje sunt şi mai evidente dacă avem în vedere educaţia copiilor anormali şi putem chiar spune că aceştia din urmă au beneficiat cel mai mult, în epoca noastră, de progresele ştiinţei pedagogice.

Pentru care motive, atât de adeseori încă, pedagogia este considerată, de către reprezentanţii celorlalte ştiinţe, ca o disciplină de mâna a doua, o specialitate minoră sau, mai exact, un cod prolix de adevăruri elementare, utilă cel mult pentru institutor? Iar pe de altă parte, nu se exaltă mereu ţelul nobil pe care-l urmăreşte: educarea copilului?

Pentru a descoperi cauzele indiferenţei sau ale dispreţului pe care savanţii prea deseori îl manifestă faţă de pedagogi, trebuie să cercetăm trecutul îndepărtat. De mult timp, termenului de pedagog i s-a dat un sens peiorativ pe care îl regăsim în dicţionarele contemporane. În antichitate, pedagogul era un sclav, uneori eliberat, dar totdeauna de origine obscură. Cetăţenii nu acordau mare consideraţie funcţiei sale, Mai târziu, acela care era însărcinat cu educaţia copiilor şi conducea instrucţia elementară nu primea practic nici o pregătire adecvată. Nu trebuie să coborâm prea departe în istorie pentru a constata cât de rudimentară era formarea institutorului! Comparat cu privilegiaţii care primiseră o formaţie superioară, pedagogul era considerat o persoană neînsemnată, dacă nu chiar de dispreţuit.

Ceea ce a prilejuit atâtea satire şi luări în râs este contrastul prea frecvent între valoarea pedagogului şi pretenţiile sale. Având în fond puţine cunoştinţe şi nedându-şi seama de ignoranţa sa, el se dovedea cu uşurinţă a fi dogmatic şi atoateştiutor. În epoca Renaşterii, a fost adesea identificat cu grămăticul şi nu au fost uitate sarcasmele lui Erasmus şi Rabelais adresate ,,pedanţilor’’ (cuvântul are aceeaşi origine ca şi cuvântul pedagog), din epoca lor.

Există, aşadar, o lungă tradiţie, în parte justificată, de dispreţ faţă de pedagogi şi de pretinsa lor ştiinţă. Din fericire, de când formarea profesorilor a câştigat în calitate şi nivel, de când pedagogia a fost introdusă în programele universitare, atitudinea intelectualilor şi a oamenilor de ştiinţă s-a schimbat mult, fără ca totuşi toate rezervele să fi dispărut.

Evoluţia pedagogiei, din primele secole până astăzi, ne este cunoscută prin istoria pedagogiei care strânge şi interpretează documentele şi faptele privitoare la educaţie, din timpurile cele mai îndepărtate.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web