Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

FEUDALISMUL. REGIMUL VASALITĂŢII

in Istorie/Justitie

Fenomenul specific societăţii occidentale medievale a fost feudalismul, un sistem de guvernare dar şi de raporturi economice, sociale, juridice, un mod de viaţă care a generat anumite structuri mentale, de gândire şi mentalitate.

Din punct de vedere social şi politic, feudalitatea a fost un tip de societate bazată pe legături de dependenţă „de la om la om”, având în vârf o clasă de nobili războinici şi în care puterea publică, altădată aparţinând statului, se dezagregă într-o serie de instanţe autonome.

Din punct de vedere juridic, feudalitatea se defineşte prin obligaţiile de supunere şi de servicii din partea vasalului faţă de senior , care îi garantează primului protecţia şi îi acordă un feud. După modelul roman târziu, când împăraţii acordau veteranilor de război sau barbarilor loturi de pământ în zonele de frontieră, în schimbul obligaţiei de a presta serviciul militar, regii carolingienii au acordat ,sub formă de concesiuni, pământuri nobililor, bisericii şi altor persoane, la început temporare, apoi devenite ereditare. Aceşti beneficiari deveneau vasali , prin actul de supunere faţă de donator, având mai ales obligaţii militare. La beneficiile propriu-zise, se adăugau anumite titluri, care au devenit şi ele ereditare. Termenul de beneficium , care consfinţea aceste raporturi începuse să fie înlocuit în secolul XI cu cel de feud. Acesta era folosit încă din secolul X, în forma latină fevum , dar termenul de feudalitate apare abia în secolul al XVIII-lea, derivat din adjectivul feudal.

Termenul feud are un dublu sens : de concesiune în schimbul unor obligaţii reciproce şi de obiectul însuşi al acestui raport juridic, adică de pământul acordat de senior vasalului. Feudul, în această accepţie, era moşia acordată, în schimbul prestării serviciului militar, cu obligaţia de a fi păstrat în starea în care îl primise beneficiarul dar putea fi lăsat moştenire de către vasal, dacă moştenitorul acestuia era recunoscut de suzeran ca vasal, printr-un act de investitură.

Senioria a precedat feudalitatea iar calitatea şi regimul vasaulului feudal sunt diferite de cele ale vasalului seniorial. Seniorul feudal nu este totuna cu seniorul teritorial, adică cel care conduce un mansus (bucată de pământ) şi care îşi exercită drepturile de autoritate, de putere publică pe teritoriul său. De altfel, fenomenul feudal şi cel seniorial sunt în strânsă legătură, pentru că aproape întotdeauna un senior teritorial deţinea senioria sa ca un feud, din partea unui senior feudal al cărui vasal era.

În epoca propriu-zis feudală, începând cu secolul X, pe teritoriul feudului, slujbaşii regelui, care aveau calitatea de seniori, nu puteau să perceapă dări, să exercite dreptul de judecată sau orice alt act de autoritate. În felul acesta, posesorii de feude primeau nu numai drepturi feudale, ci şi senioriale, respectiv politice, încât regalitatea nu mai avea decât teoretic dreptul la suveranitate, practic prin sistemul vasalităţii. Regele rămânea suzeranul general (din latinescul superanus –superior) . Printre drepturile de seniorie ale marilor feudali, de care aceştia adesea abuzau, se număra cel de a porni războaie din proprie iniţiativă, dreptul de a publica ordonanţe, de a percepe dări şi taxe, drept exclusiv de vânat, de pescuit, ca şi cel de a bate monedă proprie.

Conflictele dintre regi şi nobilii regatelor mai importante de pe teritoriul Franţei şi Germaniei de astăzi au dus la o situaţie de nesiguranţă şi anarhie, astfel încât cei mai puţin apăraţi au căutat spirjinul în protecţia celor mai bogaţi şi puternici. În acest fel a apărut forma feudală a vasalităţii, prin care vasalul se încredinţa celui mai puternic ca „omul său”, căruia îi jura să-i fie credincios iar seniorul îi asigura protecţia şi întreţinerea, îm mod practic prin acordarea unui feud. Aceasta era una dintr formele de intrare în vasalitate, la cererea vasalului. O altă practică presupunea ca un senior, uneori chiar regele, pentru a spori numărul celor credincioşi lui, oferea un feud unui viitor vasal. De regulă, angajamentele contractate între cei doi erau pe viaţă, cu drept de a fi prelungite sau extinse asupra urmaşilor vasalului.

Îndatoririle vasalului erau:

1.ajutorul militar dat seniorului, de câte ori i-o cerea acesta , în condiţii dinainte stabilite, în primul rând privind durata campaniei
2. să-l accepte ca judecător al său şi să îndeplinească el însuşi această sarcină, dacă i se cerea, participând la întrunirile de la curtea seniorului
3. să-l sfătuiască în diferite chestiuni , dacă i se cerea
4. să verse seniorului o redevenţă în bani
5. să îl ajute pe senior cu bani sau daruri în natură, în următoarele cazuri: când seniorul pleca în cruciadă ; dacă seniorul fusese făcut prizonier şi urma să se plătească o sumă pentru răscumpărarea sa; când fiul cel mai mare al seniorului era investit cavaler ; când fiica cea mai mare a seniorului se căsătorea
La rândul său, seniorul era obligat să-l menţină pe vasal pe feudul pe care i l-a acordat, să-l întreţină, cu toată familia acestuia, la curtea sa, în cazul în care nu îi acordase un feud, să-i facă dreptate şi să-l apere în diferite situaţii. Nerespectarea de către senior a acestor obligaţii putea avea drept urmare refuzul din partea vasalului de a mai accepta suzeranitatea seniorului şi anularea vasalităţii.

Relaţiile de vasalitate erau consfinţite prin ceremonia omagiului şi a investiturii, despre care există informaţii atât scrise cât şi reprezentări artistice. Omagiul era actul solemn prin care vasalul se încredinţa seniorului ca „omul său” : vasalul, cu capul descoperit, îngenuncheat în faţa suzeranului, îşi punea palmele împreunate între palmele acestuia ; îi jura credinţă, după care suzeranul îi spunea să se ridice, îl îmbrăţişa, îl săruta pe gură şi declara că îl acceptă ca „om al său”. Investitura era reprezentarea simbolică a unui act de drept civil, prin care unui vasal i se acorda posesiunea unui feud, a unei demnităţi sau beneficiu şi consta în înmânarea de către suzeran a unui obiect simbolic, reprezentând feudul acordat.

O altă componentă a vasalităţii o constituiau privilegiile feudale, din care elementul fundamental îl reprezentau imunităţile. Acestea însemnau, de regulă, scutirea, parţială sau totală, de obişnuitele obligaţii fiscale şi judiciare, respectiv scutirea de taxe şi dări şi scoaterea de sub jurisdicţia autorităţii statale. Acest lucru a făcut ca puterea feudală să se consolideze în detrimentul celei centralizate, a suveranului, fie el rege sau împărat.

La începuturile feudalităţii, au beneficiat de imunităţi mai ales Biserica şi oamenii săi, clericii şi călugării putând fi judecaţi numai de către forurile juridice bisericeşti. La un moment dat, chiar şi laicii recurgeau la autoritatea judiciară a Bisericii, respectiv a episcopului sau abatelui, căruia suveranul îi acordase dreptul de a judeca, în cauze civile şi penale, pe toţi laicii de pe domeniile lor.

Din punct de vedere fiscal, instituţiile bisericeşti, ca şi marii seniori feudali, au obţinut de la rege scutirea de anumite obligaţii, precum dări pentru folosirea apelor, pentru pescuit, exploatarea minelor, construirea de mori şi castele. Acest drept devenea uneori activ, în sensul că mănăstirea sau seniorul feudal puteau să impună anumite dări celor care se găseau pe pământurile lor , în beneficiu propriu. În acest fel, statul feudal se compunea dintr-o reuniune de seniori feudali, fiecare cu vasalii săi iar puterea regelui era doar simbolică.
DREPTUL ŞI JUSTIŢIA

Într-o societate ca cea medievală, bazată pe ideea de forţă şi pe convingera că „forţa face dreptatea”, se simţea nevoia unor principii de justiţie clare. În acea epocă, suveranul reprezenta însăşi ideea de justiţie, în mentalitatea şi gândirea poporului ca şi în virtutea prerogativelor sale de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ şi deci de judecător suprem. El era cel care veghea la păstrarea tradiţiilor.

La popoarele germanice, baza dreptului o formau cutumele , obiceiurile locale transmise prin tradiţie şi menţinute prin consimţământ mutual. Cutumele însă nu erau foarte precise şi riguroase, referindu-se adeseori la situaţii paticulare şi nu la principii. Ele au fost adunate în scrieri, începând din secolul XIII şi se aplicau conform principiului „personalităţii legii”, îndeosebi în Imperiul carolingian. Potrivit acestui principiu, fiecare om putea fi judecat numai după normele juridice cutumiare ale poporului căruia îi aparţinea şi nu după normele generale, valabile pe tot teritoriul statului. O soluţie la această situaţie a constituit-o aplicarea principiilor dreptului roman, care au inspirat de altfel culegerile de cutume locale. Carol cel Mare a emis, la fel ca împăraţii romani sau bizantini, dispoziţii juridice şi administrative, numite capitulare .

Caracteristică pentru justiţia medievală era fracţionarea autorităţii judiciare, cauzată de coexistenţa unor principii juridice contradictorii derivate din cutume diverse. Deşi personifica ideea de justiţie, suveranul nu o putea administra singur şi personal, astfel încât a încredinţat-o unor judecători, de regulă conţii, ducii şi marchizii, care erau şi şefii militari ai unui teritoriu. Pe domeniul său, fiecare senior trebuia să judece cauzele curente ale supuşilor săi iar când nu putea îndeplini această obligaţie, contele şi trimisul regal trebuiau să vină pe domeniul lui, împreună cu suita lor, să fie întreţinuţi de senior pe durata judecăţii. Şedinţele de judecată, precedate de o ceremonie religioasă, se ţineau într-o sală a castelului, în palatul episcopului sau sub cerul liber.

Până în secolul IX, trinunalele erau compuse din oameni liberi, aleşi din regiunea respectivă, asistaţi de câţiva cunoscători ai legilor şi ai cutumelor, erau prezidate de reprezentantul regelui care, după ce asculta părţile şi martorii, pronunţa sentinţa şi asigura executarea acesteia. Mai târziu, reprezentantul regelui, contele sau un alt mare senior, îşi rezervă singur şi exclusiv dreptul de judecată, instaurând astfel justiţia feudală.
În privinţa probelor , cea a martorilor, întărită de jurământ era de o maximă importanţă. Jurământul era un act esenţialmente religios, de invocare a divinităţii ca martor sau garant în sprijinul unei afirmaţii făcute de cel care jura. Jurământul era însoţit de gestul ridicării mâinii drepte, cealaltă aşezată pe altar, un text sacru sau o relicvă. În scopul obţinerii mărturisirii acuzatului se folosea şi tortura, la început atât în cauza penale cât şi civile, mai târziu numai în cele penale grave.

O largă răspândire în Evul mediu au avut-o ca probe judiciare „ordaliile” sau „judecata lui Dumnezeu”, un obicei foarte vechi, de origine germanică, justificat de credinţa în intervenţia divinităţii pentru a proba culpabilitatea sau nevinovăţia celui acuzat. Cazurile în care se aplicau asemenea probe erau furtul, asasinatul, vrăjitoria şi adulterul. Ordaliile cele mai comune erau:

1. proba focului consta în traversarea de către acuzat, dezbrăcat, a unui foc sau de a păşi pe jăratic, pe brăzdare de plug înroşite în foc, de ţinerea în mână a unei bucăţi de metal încins sau vărsarea de plumb topit în palme.
2. proba apei clocotite se aplica prin vârârea mâinilor într-o căldare cu lichid clocotind pentru a scoate de acolo un anumit obiect. Dacă arsurile rezultate din oricare din aceste probe, bandajate timp de 3 zile, se vindecau, acuzatul era declart nevinovat.
3. proba apei reci consta în aruncarea acuzatului, legat cu braţele de picioare, într-o apă adâncă. Dacă se menţinea la suprafaţă, era declarat nevinovat.
4. proba îngurgitării unor lichide, alimente otrăvite, sfinţite sau afurisite. Dacă acuzatul supravieţuia era nevinovat ; din aceeaşi categorie era proba înghiţirii unei mari cantităţi de pâine şi brânză de către acuzat , fără a bea apă, care de asemenea, dovedea nevinovăţia acestuia.
5. proba crucii , de origine creştină, prevedea că acuzatul trebuia să rămână imobil, cu braţele întinse deasupra capului în formă de cruce, cât timp dura recitarea unui număr de rugăciuni. Orice mişcare în acest timp era considerată proba vinovăţiei.
6. proba sicriului : prin faţa cadavrului unei victime asasinate erau puse să se perinde toate persoanele bănuite de crima respectivă iar dacă la apropierea uneia dintre ele se părea că mortul mişcă din buze, acela era declarat a fi asasinul. Această ordalie a fost aplicată până în secolul XVII, în Germania, Franţa, Italia, Spania.

Poziţia Bisericii în privina ordaliilor a fost mai degrabă de acceptare decât de condamnare.

O altă formă de „judecată a lui Dumnezeu” a fost duelul judiciar , apărut la popoarele germanice şi transmis în Evul mediu la toate popoarele europene, ca o probă judiciară esenţială, al cărei rezultat exprima voinţa divinităţii. Cu o semnificaţie diferită şi anume pentru motive de „onoare”, s-a menţinut în unele ţări europene până la începutul secolului XX, când a fost interzis.
Principalul motiv al admiterii acestei probe de către justiţia medievală era îndoiala faţă de valoarea jurământului prestat, cunoscut fiind faptul că adesea se jura strâmb. Deşi a fost contestată de Biserică şi apoi şi de către suverani, această practică a continuat, fiind recunoscută de mai multe legislaţii sau cutume locale. În secolul VI, duelul nu era rezervat numai nobililor, căci şi vasalul îl putea provoca la duel pe seniorul său, pentru motive stabilite de cutumă. Femeile puteau recurge la duel fie printr-un reprezentant, fie personal. Era interzis minorilor, clericilor, sclavilor sau iobagilor, bastarzilor şi evreilor, de asemenea era interzis între fraţi, între părinţi şi fii.

Consecinţele duelurilor erau diferite. Când se practica în cazurile civile, cel învins nu suferea pedepse corporale (dacă scăpa cu viaţă), ci plătea o amendă în folosul seniorului care prezidase duelul. Indiferent dacă era reclamant sau acuzat, cel învins în duel nu mai putea apărea într-un alt duel.

În cauzele penale, consecinţele pentru cel învins puteau fi : condamnarea la moarte; pedepse pecuniare, respectiv obligaţia de plăţi în bunuri sau bani ; confiscarea bunurilor în beneficiul seniorului judecător şi o parte în favoarea învingătorului ; pierderea anumitor drepturi civile (de a fi martor, de a încheia contracte şi altele) ; surghiunirea.

Până în secolul XIII, Biserica catolică a admis duelurile , mai puţin pentru clerici, care recurgeau la această formă prin reprezentanţi. Suveranii au manifestat poziţii diferite în această chestiune. Carol cel Mare a restrâns duelul şi a înlocuit armele de metal cu cele de lemn, alţi suverani au încercat să-l interzică, alţii l-au admis.

Vendeta sau faida a fost la începutul timpurilor medivale o datorie sacră, de răzbunare, pentru bărbaţii din familia celui ucis sau care a suferit o lezare (violenţă, adulter, răpire etc.). Dreptul la vendetă era rezervat numai celui lezat dar trebuia exercitat în primul rând de către capul familiei sale. Obligaţia vendetei era prevăzută pentru rude până la gradul al şaptelea, mai apoi până la al patrulea. Ruda care se sustrăgea de la această obligaţie îşi pierdea dreptul la succesiune. Acest drept la vendetă s-a menţinut până în secolul XV, fiind apoi înlocuit cu compensaţii în bani sau natură, cu cuantumuri precis stabilite de cutume. Cel care nu vroia sau nu putea plăti despăgubirile îşi pierdea, temporar, libertatea sau suferea pedepse corporale.

O variantă de faida au fost războaiele private , prin care seniorii declarau altor feudali război, cu acordul regelui, care stabilea locul şi timpul acestora, la început. Mai târziu, seniorii nu mai cereau acceptul suveranului, ceea ce a făcut să fie condamnate de către aceştia şi de către Biserică.
În ce priveşte sistemul penal , după consumarea judecăţii, indiferent de forma ei , judecătorul pronunţa sentinţa, despre care se pretindea că este emanată de la Dumnezeu. Forma obişnuită de pedeapsă capitală era spânzurarea, aplicată delictelor grave pentru care nu se prevedea posibilitatea de despăgubire sau vinovatul nu o putea plăti. Un capitular emis de Carol cel Mare stabilea mai multe cazuri pasibile de pedeapsa capitală : dacă cineva nu a respectat postul mare; dacă cineva, crezând că o persoană este vrăjitoare, l-a ars şi i-a mâncat carnea ; dacă corpul unui defunct era ars ; dacă cineva era necredincios regelui ; dacă cineva a răpit pe fiica stăpânului.

Alte pedepse corporale erau : amputarea mâinii pentru delictul de sperjur, pentru preotul care ar fi folosit mirul în scopuri magice, pentru falsificatorii de bani ; scoatarea ochilor sau tăierea nasului ; însemnarea cu fierul roşu. Excluderea din comunitate se aplica celor care nu se prezentau la judecată, celor care refuzau să plăteacă o amendă. Tortura nu era socotită o pedeapsă, ci un mijloc de aflare a adevărului.

Cu privire la dreptul privat şi al familiei , la popoarele germanice de la începutul Evului mediu, structura familiei era gentilică. O familie era formată din părinţi, copii, descendenţi, rude colaterale, servitori şi sclavi, ultimii deşi nu făceau parte propriu-zis din familie, depindeau de ea. Tatăl avea deplina autoritate asupra familiei, numită mundium. Aceasta înceta când fiii erau apţi să folosească armele dar femeia rămânea permanent sub autoritatea tatălui sau a soţului. Tatăl nu putea dispune de bunurile familiei fără consimţământului copiilor iar normele de succesiune, în familiile de ţărani , meşteşugari, negustori etc. îi favorizau pe cei care rămăseseră să lucreze alături de tatăl lor, faţă de cei care îşi făcuseră o gospodărie separată.

Până în secolul VII, căsătoria era hotărâtă de tatăl fetei, care era „cumpărată” de viitorul soţ sau de familia acestuia. Preţul acesteia, numit mefio , era încredinţat femeii şi rămânea la dispoziţia ei. Fiica primea, la căsătorie, anumite bunuri din partea tatălui, reprezentând o parte din moştenirea care i se cuvenea şi, de asemenea, o zestre. Căsătoria era precedată de logodnă, care era un act public iar dacă nu era respectat, cel vinovat trebuia să plătească despăgubiri. Mai târziu, Biserica a impus consimţământul ambilor soţi, a interzis căsătoria între creştini şi necreştini, cea dintre oameni liberi şi sclavi, a impus celibatul preoţilor.

Problema divorţului era mai complicată : în dreptul roman şi în legislaţia împăratului bizantin Iustinian era recunoscut dar Biserica catolică nu l-a recunoscut oficial. O lege de origine longobardă permitea repudierea soţiei, chiar nevinovate şi dreptul de a se recăsători al soţului, care trebuia însă să plătească o amendă. Legislaţia francilor permitea divorţul în caz de adulter, indiferent de cine era comis.

În ce priveşte condiţia femeii, legislaţia lui Iustinian a eliminat dreptul de tutelă asupra ei dar Biseica romano-catolică le interzicea femeilor orice funcţii legate de biserică. În schimb , putea dispune de bunurile mobile şi imobile, deşi era dezavantajată în problema succesorală de moştenitorii bărbaţi. În secolul XII, femeile nobile puteau să deţină un feud, puteau face un testament, încheia un contract, intenta un proces. Situaţia era diferită de la o zonă la alta, de la o perioadă la alta.

Justiţia ecleziastică : pe lângă drepturile juridice ale unui episcop sau abate, care ţineau de cele ale feudalului, societatea medievală recunoştea Bisericii o jurisdicţie specială, în sensul că oamenii clerului, de orice rang, puteau fi judecaţi numai de tribunalele bisericeşti, fiind datori să respingă competenţa unui tribunal laic. De acelaşi drept beneficiau văduvele, orfanii, cei plecaţi în cruciadă.

În competenţa justiţiei ecleziastice intrau o mulţime de cauze : relative la actele rituale sacre, la dijma datorată Bisericii, la beneficiile şi bunurile Bisericii, la testamente şi legăminte prin jurământ. Jurisdicţia ecleziastică se extindea şi în materie penală : cazuri de sacrilegiu, adulter, infanticid, crimă comisă într-un loc sacru, crime contra credinţei creştine, precum simonia (traficul cu lucruri sfinte), vrăjitoria şi mai ales erezia.

Inchiziţia

În 1233, Papa Grigore al IX-lea a instituit Tribunalul Inchiziţiei, o nouă instituţie juridică care trebuia să fixeze anumite norme, să stabilească o procedură legală, care să înceapă printr-o anchetă (inquisito – cercetare, urmărire, anchetă ). Încă în secolul XII, fiecare episcop era obligat să-i descopere pe cei bănuiţi de erezie iar autoritatea laică trebuia să-şi dea concursul la aceasta. Organizarea şi conducerea tribunalului Inchiziţiei au fost atribuite de Papa Grigore al IX-lea călugărilor dominicani, cărora li s-au asociat franciscanii.

În regiunea unde se semnala o mişcare eretică, inchizitorul numit de Papă ordona, sub ameninţarea excomunicării, ca toţi cei care îi cunoşteau pe eretici să îi denunţe. Cei presupuşi a fi eretici se puteau prezenta de bunăvoie pentru a abjura erezia şi pentru a li se promite iertarea, în schimbul unei penitenţe. În caz contrar, Tribunalul Inchiziţiei, constituit din clerici şi laici, îi cita pe eretici sau pe cei bănuiţi de erezie să se prezinte la judecată. În caz că se dovedea netemeinicia denunţării, denunţătorul era condamnat la închisoare pe viaţă. Tribunalul îi acorda inculpatului dreptul de a se apăra singur sau de către un avocat, putea să aducă martori în sprijinul său. Interogatoriul se desfăşura în prezenţa întregului juriu, căruia i se cerea părerea înainte de pronunţarea sentinţei. Inchizitorii preferau în locul martorilor mărturisirea vinovăţiei de către cel acuzat de erezie iar ,în caz contrar, se recurgea la tortură.

Sentinţele erau aduse la cunoştinţă în adunări publice (numite în Spania auto da fe – act de credinţă) , la care inchizitorul convoca autorităţile civile, rudele, prietenii şi cunoştinţele celor condamnaţi. Ceremonia începea cu o slujbă religioasă, având ca temă combaterea ereziei, celor de faţă li se acordau indulgenţe şi se pronunţa excomunicarea celor care s-ar fi opus autorităţii Inchiziţiei. Sentinţa cea mai gravă de condamnare era arderea pe rug, cu îndeplinirea căreia era însărcinată autoritatea laică. Alte pedepse erau : penitenţe canonice (abjurări, posturi îndelungate), îndeplinirea unor opere de binefacere, dăruirea unor obiecte de cult, pelerinaje, purtarea unor semne sau haine distinctive, amenzi, confiscarea bunurilor, demolarea casei, interzicerea unor drepturi publice, pierderea unor drepturi civile, închisoarea pe timp determinat sau pe viaţă. Activităţile Inchiziţiei au devenit mult mai dure şi mai arbitrare după secolul al XV-lea.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web