Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Figurile aşteptării

in Limba romana

carti (1)

Aşteptarea pune în relaţie prezenţa şi absenţa, relevînd raportul necesar dintre ele; rolul său este unul preponderent mediator.

Nefiind niciodată neutră, aşteptarea potenţează finitudinea noastră, scoţînd în evidenţă faptul că există, aşa cum spune şi Ecleziastul, un timp anume pentru fiecare lucru. Ceea ce contează este modul în care umplem acest interval, formele pe care le îmbracă aşteptarea. De cele mai multe ori, aşteptarea este strîns legată de absenţă şi are capacitatea de a lega trecutul de viitor, ceea ce e cunoscut de ceea ce e încă necunoscut, învăluit în mister – aştepţi pe cineva care lipseşte, aştepţi un eveniment care trebuie să aibă loc.

Tipologie a stărilor/ nuanţelor care se regăsesc în aşteptare

  • neliniştea/ febrilitatea necunoscutului, a misterului; freamătul nerăbdării – esenţială în dragoste (sub aspectul său erotic în primul rînd): aşteptarea este prefigurare a împlinirii, înfrigurare, fervoare, asociată reveriei. Don Juan, Casanova – poeţi ai înfrigurării erotice care defineşte acţiunile cuceritorului. Conştient că prima dată este şi ultima, Don Juan trăieşte clipa cu maximă intensitate, viaţa lui este una continuu pasionată. El ştie că „tocmai graţia lui a doua oară”, despre care vorbeşte Jankélévitch ne este refuzată şi se află mereu în căutarea a ceva nou, a unei inedite primultime dăţi.

Vladimir Jankélévitch, Ireversibilul şi nostalgia (1974) – conceptul de primultimitate:

„dincoace de prima-ultima dată există încă-nu-ul ineditului şi al niciodată-văzutului, dar dincolo de ultima-primă dată există niciodată-ne-mai-ul. Între aceste două neanturi, antecedent şi consecvent, primultima dată este la fel de ameţitoare ca o creastă îngustă între două prăpăstii.” (pg. 37)

„Toate momentele devenirii, oricît de banale ar fi, sînt la rigoare primultime; Întrucît însă o viaţă continuu pasionată ar fi şi o viaţă epuizantă, pateticul se condensează de fapt în jurul celor mai solemne momente din viaţă: o mare plecare fără speranţă de întoarcere, o despărţire definitivă, deznodămîntul unei secvenţe dramatice şi, la extremitatea supremă a oricărei ultimităţi, moartea; tot ce strînge inima; toate marile crize în care se consumă sfîşierea fiinţei noastre, în care fiinţa noastră dureroasă lasă de-o parte ceva din sine.” (v. pg. 38)

Dubla fervoare de care este stăpînit Don Juan este determinată deopotrivă de inedit, de mister, de frenezia aşteptării care face posibilă imaginarea momentului mult aşteptat, dar şi de conştiinţa ireversibilităţii şi a irepetabilităţii clipei. Prima întîlnire este şi ultima, nu există repetiţie, nu există acelaşi. Don Juan ştie/ simte că ceva din sine se pierde ireversibil în acel unic moment.

Absenţa lui mîine este de natură a amplifica prezentul, dar şi intensitatea aşteptării, care devine, astfel, indirect proporţională cu intensitatea împlinirii. V. şi Arghezi: „Cîtă vreme n-a venit,/ M-am uitat cu dor în zare./ Clipele şi-au împletit/ Mersul lor cu carul mare.// Şi acum, c-o văd venind/ Pe poteca solitară/ De departe simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară.

  • Aşteptarea ca dor(inţă) de întoarcere la ceea ce e cunoscut, familiar – nostalgia (nostos – întoarcere; algos – durere, dor). Dinamismul aşteptării – cel care „aşteaptă” să se întoarcă la ceva sau la cineva umple intervalul cu acţiune, nu stă pe loc. Aşteptarea este în acest caz peregrinare, migrare, activitate, ceea ce subminează caracterul static presupus. Ceea ce este cunoscut – trecutul – determină şi influenţează în mod decisiv clipa prezentă: amintirea – „vestigiu şi simbol ideal al prezentului, imagine fantomală şi vaporoasă, înscrisă ca supraimpresiune pe realul perceput” (v. Jankélévitch, Ireversibilul şi nostalgia, p. 22)
  • Aşteptarea ca „repetare” a aceluiaşi – scenariul repetitiv, reluarea, repetiţia, regăsirea, reamintirea în sens kierkegaardian ca „amintirea înainte” (v. Kierkegaard, Repetarea): Penelopa, figura generică
  • Aşteptarea „goală” – Oblomovismul: pune în evidenţă banalitatea vieţii cotidiene dar şi slăbiciunea fiinţei – plictisul, lenea, lîncezeala, urîtul, lehamitea, sastiseala, apatie, indolenţă, nepăsare, somnolenţă

Oblomov, personajul lui Goncearov – un om de vreo 32-33 de ani „fără nici o expresie hotărîtă, fără nici o urmă de adîncă gîndire întipărită în trăsături. Gîndul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în creţurile frunţii, apoi pierea cu desăvîrşire, şi atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupul, pînă şi în cutele halatului.”

  • Greaţa existenţială – Caracterul anost, neinteresant, fad, searbăd, monoton al existenţei de zi cu zi. Angoasa. Anxietatea. Personajul lui Sartre, din Greaţa (Roquentin), cel din Străinul (Meursault) de Camus – oameni care nu aşteaptă nimic, personaje lipsite de voinţa de a trăi.
  • Aşteptarea ca proiecţie în imaginar, construcţie de sine Bovarismul Madame Bovary: reveria, dorinţa de a evada dintr-o lume resimţită ca inadecvată; „puterea de a se concepe altul decît este” (v. Jules de Gaultier, Bovarismul 1902, 1993), iluzia despre sine, visul în stare de veghe. Ne interesează sensul empiric, concret al termenului, şi prea puţin accepţiunea sa metafizică. Şi Mathilde de la Môle, din Roşu şi Negru de Stendhal, este o fiinţă bovarică. Toate personajele care se lasă seduse de un ideal dobîndit fie din educaţie, fie din lecturi. (V. toată discuţia despre bovarismul sentimental/ intelectual/ social din eseul lui Georges Palante, Filozofia bovarismului, 1913, ca Addenda la Gaultier). Personajele lui Cehov ilustrează aceeaşi paradigmă.
  • Aşteptarea fără obiect precis, metaforă a condiţiei umane – Godot, figură generică, substitut al Divinităţii; Deus absconditus. Problema revelaţiei. Aşteptarea metafizică
  • Aşteptarea tensionată a unei schimbări majore, la nivelul unei întregi societăţi În Blazare, Petre Barbu descoperă multitudinea de micro-evenimente care umplu o viaţă petrecută în aşteptare – o aşteptare la nivel ul unei întregi comunităţi – pe care nici un istoric nu le consemnează, dar care definesc o epocă şi un tip de umanitate, un mod de a fi colectiv (v. şi Tolstoi, Povestea zilei de ieri).­ Aşteptarea din timpul comunismului, umplută cu pseudo-aşteptări absurde, stresante – aştepţi un autobuz sau un tren care întîrzie care întîrzie nesfîrşit, aşteptarea care transformă oamenii în animale (statul la coadă – aştepţi prostit şi prosteşte să „se dea” ceva, orice). Aştepţi să izbucnească istoria.
loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web