Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Flavius Josephus antichitati iudaice

in Istorie

0728c108468fd27be14f221f81669c46-5512043-700_700

Cu doi ani în urmă, Editura „Hasefer” adăuga şirului de acte culturale cu care ne-a obişnuit mai de mult publicarea Istoriei războiului iudeilor împotriva romanilor a principalului cronicar evreu din antichitatea latină, Josephus Flavius. Unul dintre tradu­cători şi autorul notelor explicative era atunci eminentul clasi­cist Ion Acsan, mie revenindu-mi onoarea de a prefaţa volumul.

Aceeaşi editură, cu acelaşi tălmăcitor din limba greacă revin acum cu o operă a aceluiaşi celebru autor din vechime, Antichităţile iudaice. Cu bucuria de ieri, când introduceam pentru iubitorul de istorie român o operă, palpitând de suc­cesiunea unor evenimente faimoase, a lui Josefben Matitiahu, cel născut la Ierusalim cu aproape două mii de ani în urmă, sem­nalez astăzi cititorului importanţa acestei autentice enciclopedii a iudaismului.

în plină epocă iulio-claudiană şiflaviană cea de înflorire a comunităţilor evreieşti şi a sinagogilor din lumea romană, de revoltă a iudeilor din timpul unor Nero, Vespasian şi Titus, înche­iată cu distrugerea Ierusalimului şi cu debutul diasporei — lucidul şi superior oportunistul învăţat, intrat sub patronaj imperial, încheia la Roma, într-al treisprezecelea an de domnie a lui Domiţian, adică în 93—94 — graţie mecenatului acelui Epaphroditos ce era un cărturar cunoscut cu o vastă bibliotecă şi cu multe cunoştinţe despre Homer cele douăzeci de cărţi ale opului denumit Ioudaike archaiologhia, dedicat istoriei poporului evreu de la facerea lumii până la vremea neroniană.

Josephus Flavius, care sfârşise nu de mult redactarea Războiului iudeilor, unde făcea istorie strict contemporană, reali­za prin Antichităţi o frescă a istoriei vechi evreieşti din care, în acest volum, găsim primele zece cărţi de la origini la

V

captivitatea babiloniană — ce prelucrează o parte a Vechiului Testament, acea Tora cu care Josephus era atât de familiar, ca evreu, ca fiu al unei familii de preoţi ai templului, în fine, ca discipol al unui pustnic ce-şi perecuse viaţa în deşert, după modul de trai al esenienilor regăsit în imaginea unui loan Botezătorul.

Autorul, ce presară ici şi colo, legende şi interpretări rabini­ce, „inovaţii” nesemnificative, de fapt, printre informaţiile venite din textul canonic — notabile sunt cele referitoare la unul dintre personajele centrale care este Moise — a lucrat, se pare, deo­potrivă pe text ebraic, pe cel grecesc al Septuagintei şi pe altul aramaic, folosind de la cartea a 14-a înainte izvoare privitoare la epoca elenistică, aceea a Haşmoneilor, precum pagini ale unui Nicolae din Damasc, pentru ca finalul (cărţile 18-20), închinat istoriei din vremea lui Caligula, a lui Claudiu şi a lui Nero, să exploateze din plin un izvor roman al timpului: este vorba de Istoriile acelui Cluvius Rufus, guvernator al Hispaniei Tarraconensis, ale cărui informaţii au fost utilizate şi de Tacitus sau de Plutarh. Aici se află celebrul pasaj al Antichităţilor (XVIII, 63-64), denumit „testimonium de Christo”: este locul unde se face menţiune despre Isus Hristos — pasaj controversat, soco­tit de mulţi ca o interpolare sau o prelucrare mai târzie — care l-a făcut notoriu pe Josephus Flavius în Evul Mediu creştin (celălalt text de secol I referitor la întemeietorul creştinismului se găseşte, cum prea bine se ştie, în Analele lui Tacitus).

Termenul de „antichitate” în sens latin, de „arheologie” în grai grecesc era, în vechime, un concept foarte larg unde intrau descrieri de datini, obiceiuri, legi, ceremonii, edificii, costume, arme, podoabe — tradiţia a fost creată de eruditul latin Marcus Terentius Varro, prin cele peste patruzeci de cărţi ale Antichităţilor divine şi umane din ultimul secol al Republicii romane, izvor folosit de la Vergiliu până la autorii creştini iar în cazul operei lui Josephus Flavius se pare că autorul evreu a dorit să imite cumva Antichităţile romane (Romaike arhaio-loghia) ale lui Dionisie din Halicarnas, retorul şi istoricul grec vieţuitor puţin timp înainte.

Scrise pentru a face cunoscut grecilor — şi, indirect, stăpâ-nitorilor romani, cuceritori ai Iudeii — tot ce au făptuit evreii în lunga lor istorie pilduitoare, de un autor care îşi asumă evreitatea, dedicând osteneala sa, de un impresionant ambitus

 

intelectual, măreţiei şi singularităţii iudaismului, Antichităţile lui Josephus Flavius narează, explică evenimente şi miracole, aşază în prim plan eroi ai Vechiului Testament: în acest volum se pot găsi pagini esenţiale dedicate lui Moise „legislatorul” — cel pe care creştinismul, atât de îndatorat spiritului iudaic, îl va înfăţişa ca un „precursor Christi”, din pictura catacombelor romane până în mozaicurile, aşijderea romane, de la Santa Costanza şi de la Santa Măria Maggiore — ca şi lui Abraham, „bărbatulfără asemănare în orice fel de virtute”.

în istoria lumii vechi Josephus Favius rămâne ca o exemplară sinteză culturală, prin familiarizarea sa cu trei universuri spirituale ce mănuiau cele trei limbi sacre ale Bibliei — ebraica, greaca şi latina împrejurare care i-a creat autorului, în posteritatea bizantină şi medievală occidentală, un loc de neconfundat.

Ca şi Războiul iudeilor, Antichităţile iudaice au dăinuit în mediile savante ale Europei vechi. Le găsim ilustrate, acum o jumătate de mileniu, în arta flamandă din ducatul Burgundiei, de către pictori de manuscrise din Gând, Bruges sau Anvers — este cazul exemplarului păstrat la Biblioteca Arsenalului din Paris după cum le întâlnim în vremea Renaşterii, tipărite, spre pildă, la Basel, în 1544, în acea atmosferă intelectuală unde uma­nişti germani ca Johann Reuchlin începeau să utilizeze cu dezin­voltură instrumentele filologiei ebraice, ca şi „arta cabalistică”.

Operă de erudiţie v eter o-testamentară şi întreprindere cărturărească paradigmatică pentru civilizaţia evreilor, Antichităţile iudaice rămân un reper unic pentru cel ce vrea să înţeleagă cum Palestina atâtor fervori mistice, Grecia unei mlădioase culturi antropocentrice şi Roma unui pragmatism juridic, militar şi civic se puteau întâlni armonios într-un acelaşi personaj, hulit de mulţi, dar citit de şi mai mulţi, pe numele său Josephus Flavius.

RĂZVAN THEODORESCU

VI

VII

CUVÂNT ASUPRA EDIŢIEI

Marile conficte armate ale Antichităţii au fost relatate pos­terităţii de către cei mai reprezentativi istorici ai epocii lor, cu o artă demnă să stârnească admiraţia urmaşilor apropiaţi sau îndepărtaţi: Herodot, pentru confruntarea lui Darius şi Xerxe, pe uscat, la Marathon şi pe mare, la Salamina, cu cetăţile greceşti coalizate; Tucidide, pentru Războiul peloponeziac dintre cetăţile rivale Atena şi Sparta; Titus Livius, pentru cele trei răz­boaie ale romanilor cu cartaginezii; Caesar, pentru îndelungata luptă de cucerire a Galliei în însemnări despre războiul cu gallii şa. La strălucita pleiadă de istorici greci şi romani s-a alăturat şi un evreu, care a scris Războiul iudeilor împotriva romanilor, martor ocular la eroica apărare a Ierusalimului, cucerit după o crâncenă rezistenţă la 28 septembrie 70 en.Ca diplomat, şi-a disculpat concetăţenii învinuiţi de romani pe nedrept; ca general, a apărat lotapata împresurată de ostile lui Vespasiaa; ca prizo­nier al acestuia, a fot mediator între asediatorii Ierusalimului şi asediaţi; după generoasa eliberare din prizonierat, a înlocuit sabia şi lancea cu paşnicele instrumente ale scrisului, devenind fervent apărător al adevărului, împotriva celor care vedeau până şi într-un război doar potrivitul prilej de delectare cărturărească. Prin viaţa şi opera lui, a întruchipat pilda istoricului total, im­plicat direct în destinul poporului său ca luptător şi scriitor, nu doar ca simplu cronicar. Pentru ca grecii şi romanii să cunoască zbuciumatul trecut al unui neam decimat prin asedii îndelungate şi împrăşitat în cele patru vânturi, a sens apoi Antichităţi iudaice. S-a apărat de învinuirile de trădare ale consângenilor săi printr-o Autobiografie şi a polemizat în Contra lui Apion cu un erudit alexandrin, denigrator al evreilor şi precursor al

vni

antisionismului. într-un cuvânt, o personalitate complexă şi fas­cinantă, cu un destin de excepţie: Josephus Flavius.

L-am evocat în precedentul Cuvânt asupra ediţiei la Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor (Editura Hasefer, 1997), lucrare prefaţată de Răzvan Theodorescu şi tradusă în co­laborare cu Gheneli Wolf, notele explicative şi indicele alfabetic de nume revenindu-mi în întregime.

La imperialul îndemn al lui Vespasian şi al fiului său, Titus, cuceritorul Ierusalimului, Josephus Flavius şi-a elaborat capo­dopera în limba aramaică, titlul traducerii eline fiind Peri tou ioudaikou polemou (în limba latină, Bellum iudaicum). Cele şapte cărţi ale originalului au însumat în traducerea românească 543 de pagini: răscoala Macabeilor, care a dus la întemeierea Iudeii elenistice-, a fost legată de revolta antiromană, încheiată cu distrugerea Ierusalimului şi a Templului şi cu capitularea Masadei (167 î.en. 73 e.n.). Cea de a doua lucrare capitală a lui Jospehus Flavius este o istorie a poporului evreu de la facerea lumii, până în al doisprezecelea an al domniei lui Nero (66 e.n.), când au început revoltele care au dus la dezlănţuirea războiului descris în prima lucrare. Cele peste cinci milenii bogate în evenimente dramatice şi personalităţi puternice au fost cuprinse în XX de cărţi care întruneau 60 000 de rânduri, după socotela lui Josephus Flavius. Adică două volume de circa 600 de pagini. încurajarea a venit din partea mecenatului grec Epaphroditos, fost secretar al lui Nero. Tot lui i-a dedicat JosephusFlavius şi Contra lui Apion (Kata Apionos). Titlul ales: Ioudaike archaiologîa (Antichităţi iudaice) amintea de Romaike arhaiologia (Antichităţi romane), lucrarea lui Dionisie din Halicarnas (secolul I î.e.n.), care număra tot XX de cărţi (s-au păstrat primele XI şi numai fragmente din celelalte). Retor şi teoretician literar, elinul face o dizertaţie asupra trecutului Romei, inventând discursuri puse în gura personajelor istorice idealizate, flatând vanitatea cuceritorilor lumii antice. Josephus Flavius, chiar dacă foloseşte şi el discursuri fictive, scrie istoria poporului său, adresându-se unor străini dornici să o cunoască, fără intenţia de a-i linguşi. Participă direct sau indirect la faptele precursorilor săi, alternând naraţiunea fluentă, sobră şi ferme­cătoare cu descrierea cizelată până în cele mai mici amănunte. Sursele lui Josephus Flavius sunt biblice: „scripturile sfinte”,

IX

„cărţile sacre” sau laice: operele tyrienienilor, caldeenilor şi grecilor care au scris despre strămoşii lui. Obârşia sacerdotală nu şi-o dezminte niciodată, prin încercarea de a convinge păgânii sceptici să creadă chiar si lucrurile ce par neverosimile.

Bun cunoscător al trecutului şi tradiţiilor poporului său, Josephus Flavius nu regretă timpul cheltuit cu însuşirea limbii greceşti, fără o pronunţie perfectă, condamnând dispreţul nob’h Iilor romani faţă de studiul limbilor străine, îndeletnicire lăsată pe seama sclavilor. Era şi firesc ca un evreu să facă apologia poliglotismului, graţie căruia a putut consulta toate sursele bibliografice aflate la Roma, principalul centru cultural al vremii, întrucât Biblia nu acoperă în întregime istoria veche a „popo­rului ales”, prin înlăturarea numeroaselor lacune, Antichităţile iudaice constituie un nepreţuit tezaur de informaţii. Aşa-zisul „renegat” nu se mulţumeşte să reconstituie fidel Biblia, ci aduce detalii noi, explicaţii utile pentru necunoscătorii limbii ebraice. Tabernacolul, sanctuarul pe roţi al anilor de peregrinare prin deşert a evreilor, cele două temple construite de Solomon: unul destinat preoţilor, altul poporului (Biblia vorbeşte de unul singur), palatul regal, vasele de cult şi odăjdiile sacerdotale sunt descrise cu o plasticitate uimitoare, dând traducătorului mult de furcă. Prin discursurile atribuite personajelor biblice, Josephus Flavius dorea să demonstreze grecilor şi romanilor îndrăgostiţi de retorică faptul că şi iudeii puteau să fie oratori la fel de iscusiţi. Vocaţia de istoric este dublată de cea de moralist, adept fervent al monoteismului, neaascunzându-şi dispreţul faţă de miturile care degradează divinitatea prin umanizarea ei excesivă sau faţă de ateismul filozofilor greci sau romani. Pentru cunos­cătorii Bibliei, Flavius Josephus a realizat o valoroasă scriere complementara, interesând deopotrivă specialiştii şi publicuVlarg atât prin caracterul ei informativ, cât şi prin meritele ei artistice incontestabile.

Prin drumul parcurs de la crearea lui Adam şi până la moar­tea lui Nabucodonosor (562 î.e.n.), poporul evreu s-a implicat în întreaga istorie zbuciumată a Orientului antic. Acesta este conţinutul primelor zece cărţi ale Antichităţilor iudaice, într-o versiune românească pe care mi-o asum singur, prefaţator fiind şi de această dată Răzvan Theodorescu. Un al doilea volum va cuprinde următoarele zece cărţi (XI-XX). Pentru a încununa

traducerea românească a operelor lui Flavius Iosephus, un volum independent ar urma să cuprindă scrierile „minore” (doar

cantitativ).

Traducerile germane centenare ale lui Heinrich Clementz s-au oprit la operele mari: Geschichte des Jiidischen Krieges (Halle, 1900), într-un volum şi Jiidische Altertumer, în două volu­me, fără note explicative, doar cu o prefaţă şi un Indice de nume, cuprinzând informaţii privitoare la geografia Palestinei antice. Prima lectură a Bibliei am făcut-o încă din adolescenţă, într-o colibă de la marginea oraşului, încnjurată de o grădină edenică şi învecinată cu o mirişte pe întinderea căreia n-am descoperit nici un Boaz adormit şi nici pe sărmana moabiteancă Rut culegând spice. A fost o vacanţă biblică, închinată lecturii integrale a traducerii lui Gală Galaction şi a preotului Vasile Radu, care m-a iniţiat în tainele religiei, descoperindu-mi şi comorile limbii române. în Tăbliţele de argilă. Scrieri din Orientul antic, antologie alcătuită în colaborare cu Constantin Daniel (Biblioteca pentru toţi nr. 1074, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, pp. 29l-317) am inclus tălmăcirile noastre din Judecătorii, XIIl-XVI (Samson); Regii, /, XVII, l-52 (David şi Goliat); Ecclesiastul, 7-5; Iona (7-/V), precum şi Istoria uciderii blaurului şi a sfărâmării lui Bel. Paralel cu traducerea primelor zece cărţi ale Anticităţilor iudaice, am făcut o nouă lectură a Bibliei, pentru a puncta sursele naraţiunilor, descrierilor şi discursurilor josephiene. Dacă la definitivarea versiunii româ­neşti a Istoriei războiului iudeilor împotriva romanilor, semnata împreună cu Gheneli Wolf, am avut la dispoziţie o ediţie modernă elino-germană, cu comentarii erudite, la Antichităţile iudaice am fost nevoit să întocmesc un aparat critic. Unica mea sursă a fost clasica ediţie greco-latină, fără note explicative, din 1865: Flavii Josephi Opera, Graece et Latine, Recognovit Guilelmus Dindorfius, Volumen primum, Parisiis, Editore Ambrosio Firmin Didot,

MDCCCLXV.

Numele de persoane, popoare sau localităţi adaptate de autor la ortografia grecească diferă mai mult sau mai puţin de forma consacrată ulterior de Biblie. Aş fi trădat originalul dacă le unificam cu grafia biblică. N-am recurs la explicaţii decât acolo unde diferenţele erau prea mari, ca de pildă, Gotholia – Athalia şi Iesus – losua etc.

XI

Ediţia greco-latină de bază are la începutul fiecărei cărţi un sumar al capitolelor intrinsece, indicându-se în final numărul de ani pe care îl acoperă evenimentele relatate: de la 3833 (Cartea I) până la 2 ani (Cartea a Ii-a), celelalte cărţi prezentând cifre intermediare. N-am repetat aceste titluri la fiecare capitol în parte, aşa cum a procedat Heinrich Clementz în Des Flavius Josephus Judische Altertiiraer, Obersetzt und mit Einleitung und Anmerkungen, I. Bând. Buch I bis X; 11. Bând. Buch XI bis XX, nebst Namenregister (Verlag von Otto Hendel, 1900). în locul ediţiei din 1938, am preferat Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndramrea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Istitutului Biblic, Bucureşti, 1995. Pentru cronologie şi refrinţele istorice, am folosit Enciclopedia Antichităţii de Horia Matei, Editura Memoria, Bucureşti, 1995. Pentru termenii de specialitate, am consultat: G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; Martin Bocian în colaborare cu Ursula Kraut şi Iris Lenz, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, traducere în limba română de Gabriela Danţiş şi Herta Spuhn, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996 şi Dagobert D. Runes, Dicţionar de iudaism, Traducere din limba engleză de Viviane Prager, Editura Hasefer, 1997.

ION ACSAN

 

CARTEA I

CONŢINUTUL CÂRTII I:

  1. Introducere privitoare la rostul lucrării întregi.
  2. Facerea lumii şi orânduirea elementelor.
  3. Despre urmaşii lui Adam şi cele zece ge­neraţii care s-au perindat de la el şi până la potop.
  4. Despre potop şi felul cum Noe, salvat de o corabie împreună cu familia lui, a locuit în câmpia Sennaar.
  5. Despre cum s-a prăbuşit Turnul înălţat de copiii săi spre a-l sfida pe Dumnezeu; cum li s-au amestecat graiurile şi cum locul unde s-au întâmplat acestea

s-a numit Babilon.

  1. în ce fel şi-au construit urmaşii lui Noe locuinţe pe toată faţa pământului.
  2. Cum fiecare norod în parte şi-a tras numele de la strămoşul său.
  3. Cum Abraham, strămoşul neamului nostru, plecat din ţara caldeenilor, a locuit ţinutul denumit odinioară Canaan, iar acum Iudeea.
  4. Cum Abraham, alungat de o foamete din Canaan, a plecat în Egipt; după ce a rămas acolo câtăva vreme, s-a întors înapoi.
  5. înfrângerea locuitorilor Sodomei în lupta împotriva asirienilor.
  6. Cum Abraham, atacându-i pe asirieni, i-a eliberat pe sodomiţi şi a readus victorios prada părăsită de fugari.
  7. Cum Dumnezeu a nimicit neamul celor din Sodoma, mâniat de nelegiuirile lor.
  8. Despre Ismael, fiul lui Abraham şi urmaşii săi arabi.
  9. Despre Isaac, fiul legitim al lui Abraham.
  10. Despre Sara, soţia lui Abraham şi felul cum şi-a încheiat ea viaţa.
  11. Felul cum Chetura, din căsătoria ei cu Abraham, a adus pe lume neamul troglo­diţilor.
  12. Despre sfârşitul lui Abraham.
  13. Despre Esau şi Iacob, fiii lui Isaac, ■naşterea şi creşterea lor.
  14. Cum, de teama fratelui său, Iacob a fugit în Mesopotamia; acolo s-a însurat şi a zămislit doisprezece feciori, întorcân-du-se apoi cu ei în Canaan.
  15. Despre moartea lui Isaac şi înmormântarea lui în Hebron.

Intervalul cuprins de această carte numără 3833 de ani.

INTRODUCERE

  1. Cei ce se îndeletnicesc cu scrierea istoriei nu au, după pă­rerea mea, unul si acelaşi motiv, ci mai multe, între ele existând o mare deosebire. Căci unii se dedică acestui gen de lucrări ca să-şi demonstreze elocvenţa, spre a dobândi faimă prin inter­mediul ei; însă o fac doar ca să fie pe placul celor ale căror fapte le înfăţişează, ostenindu-se peste puterile lor în această treabă; sunt şi alţii pe care înseşi întâmplările la care au luat parte direct i-au constrâns să le fixeze în scris, spre a nu fi date uitării; dar pe mulţi tocmai măreţia a fost cea care i-a determinat să poves­tească fapte învăluite de tăcere, ca să fie în folosul tuturor. Din cauzele pe care le-am înşirat mai sus, ultimele două mi se po­trivesc şi mie. Cât priveşte războiul pe care noi, iudeii, l-am purtat împotriva romanilor, atât participarea mea la el cât şi deplina cunoaştere a felului cum s-au desfăşurat evenimentele m-au silit să devin istoric, ca să-i dau în vileag pe cei care, în scrierile lor, au deformat adevărul.
  2. Am întreprins opera de faţă, convins că aceasta va fi demnă de preţuirea tuturor grecilor. Căci ea va reda întreaga vechime, precum şi constituirea statului nostru, transpuse din scrierile ebraice în limba lor. încă mai înainte, când am aşternut în scris istoria războiului, m-am gândit să înfăţişez străvechea obârşie a iudeilor, prin câte întâmplări ale sorţii le-afost dat să treacă, sub ce mare legiuitor s-au deprins ei cu cinstirea lui Dumnezeu şi a celorlalte virtuţi, ca şi luptele pe care le-au dus de-a lungul atâtor veacuri, până, în sfârşit, la războiul purtat fără voia lor împotriva romanilor. Dar întrucât tema s-a dovedit a fi prea vastă, separat de acest război, mi-am propus să închin o lucrare aparte ursitei iudeilor, pe care s-o descriu de la primele începuturi şi până la izbucnirea ostilităţilor. O buna bucată de

vreme, aşa cum păţesc cei ce se înhamă la o sarcină deosebit de grea, m-a năpădit o anumită delăsare şi lene, având de tradus atât de multă materie într-o limbă din altă ţară, străină mie. Au fost însă unii care, mânaţi de dragostea lor pentru istorie, m-au încurajat în munca mea, în primul rând Epaphroditos1, un bărbat instruit în tot felul de ştiinţe, deosebit de dornic să cunoască evenimentele petrecute aievea, deoarece el însuşi era deprins cu marile isprăvi şi cu feluritele schimbări ale sorţii, vădind în toate împrejurările o fire aleasă şi statornica cultivare a virtuţii. Stimulat de un asemenea protector, mereu pregătit să-i sprijine pe cei în stare de lucrări folositoare şi cinstite, mi s-a părut ruşinos să pun lenea mai presus de cea mai lăudabilă trudă şi mi-am adunat toate puterile de care dispun; s-a mai adăugat şi ceva ce m-a pus serios pe gânduri, anume că şi propriii mei strămoşi s-au arătat bucuroşi să-şi dezvăluie întâmplările străinilor şi că unii dintre greci ardeau de nerăbdare şă cunoască faptele noastre.

  1. Am aflat de asemenea că Ptolemeu al II-lea2, rege care s-a dedicat cu multă râvnă ştiinţelor şi strângerii cărţilor aduse de pretutindeni, a ţinut mult ca legile, precum şi deciziile ce decurg din ele, luate de statul nostru, să fie transpuse în limba greacă; iar Eleazar3, cu nimic mai prejos în virtute decât oricare dintre arhipăstorii noştri, n-a şovăit să slujească interesul acestui rege, pe care l-ar fi respins din capul locului dacă la noi n-ar fi existat strămoşescul obicei de a nu ascunde nimănui faptele bune şi frumoase. Ca atare, am găsit potrivit să iau drept pildă mări­nimia marilor noştri preoţi, convins că şi azi setea de cunoaştere a regelui ar fi deopotrivă de mare la mulţi alţii. Totuşi, suve­ranului aceluia nu i s-a pus la îndemână întreaga scriptură, ci a primit doar partea privitoare la legi, trimisă la Alexandria spre

1  Bogat om politic grec, libert şi apoi secretar al împăratului Nero, căruia Havius Josephus i-a dedicat două dintre lucrările sale: Antichităţi iudaice şi Contra lui Apion. A fost executat în anul 95 din ordinul lui Domitianus.

2  Supranumit Philadelphos („Iubitor de frate”), cel de-al doilea rege din dinastia macedoneană a Lagizilor, care a domnit în Egipt între anii 283-243 î.e.n., a terminat construcţia Museionului şi a Bibliotecii din Alexandria, înzestrând-o cu preţioase manuscrise adunate din lumea grecească şi nu numai.

3 între 323-l92 î.e.n., Palestina s-a aflat sub dominaţia ptolemaică, având guvern propriu condus de Marii Preoţi, funcţie deţinută de Eleazar.

a fi cercetată acolo. Au rămas pe dinafară numeroase alte lucruri aflate în Scripturile sacre, aşijderea ceea ce cuprinde încă o istorie de cinci mii de ani; şi feluritele întâmplări neprevăzute din acest răstimp, mereu nestatornicul noroc al războaielor, mul­ţimea strălucitelor fapte de arme ale conducătorilor, precum şi numeroasele schimbări survenite în treburile publice. în ansamblu, din parcurgerea acestei istorii, cititorii pot să deducă mai ales că oamenilor care s-au supus voinţei divine, fără a cuteza să încalce legile chibzuite, treburile le merg bine, chiar peste aşteptările lor, urmând să primească de la Dumnezeu, drept răsplată, fericirea; în schimb, cei ce se abat de la stricta res­pectare a legilor întâmpină piedici de netrecut până şi în ceea ce li se părea lesne de înfăptuit; ba chiar şi atunci când au în­treprins un lucru socotit de ei bun, sunt loviţi de nenorociri fără leac. îi îndemn aşadar pe cititorii acestor suluri să se supună voinţei lui Dumnezeu şi să constate, privitor la natura Lui, că legiuitorul nostru înţelept a vorbit cum se cuvine, atribuindu-i pururea numai fapte demne de deosebita-i putere; povestirea lui Moise este curată, ferită de tot ce întâlneşti la alţii, păstrând deşertăciunea miturilor, în pofida faptului că marea vechime a faptelor depănate i-ar fi permis lesne să înşire minciuni ne­pedepsit. Căci el s-a născut cu două mii de ani înaintea noastră, într-o vreme în care nici chiar poeţii n-au cutezat să strămute măcar obârşia zeilor lor, necum faptele eroice sau legile unor simpli muritori. Toate acestea vor fi înfăţişate cu grijă în ordinea cuvenită; aşadar, intenţia mea este ca, în relatarea evenimen­telor, nici să omit, nici să adaug ceva.

  1. Fiindcă îndeobşte toate sunt strâns legate de înţelepciunea legislatorului Moise, se cuvine să vorbesc pe scurt despre el, ca nu cumva cititorul să rămână surprins că, deşi scrierea tratează despre legile şi faptele oamenilor, am inclus atâtea lucruri privitoare la studiul naturii. Se cuvine să se ştie din capul locului că acest bărbat a socotit ca o datorie a celui dornic să ducă o viaţă cumpătată sau să dicteze legi semenilor săi, cer­cetarea prealabilă a firii lui Dumnezeu şi astfel, după ce a con­templat cu sufletul opera acestuia, să caute să-l imite ca pe modelul cel mai bun dintre toate, străduindu-se să-l urmeze îndeaproape. Căci fără o asemenea cunoaştere, nici legislatorul însuşi n-ar avea dispoziţia sufletească favorabilă, nici cititorii

scrierilor sale nu şi-ar simţi inima înclinată spre virtute, dacă n-ar fi fost învăţaţi dinainte că Dumnezeu, ca bun părinte si stăpânitorul tuturora, care le vede pe toate, hărăzeşte o viaţă fericită celor ce ascultă de El si cufundă în mari nenorociri pe cei ce se abat de la drumul cumpătării. Aşadar, Moise, dornic să-şi iniţieze propriii săi concetăţeni în această învăţătură, nu şi-a bazat legile pe convenţii şi înţelegeri mutuale, cum au procedat ceilalţi, ci le-a orientat mintea spre contemplarea lui Dumnezeu şi a lumii, insuflându-le credinţa că cele mai frumoase creaturi ale Domnului de pe faţa pământului sunt oamenii; apoi, de îndată ce i-a deprins cu această evlavie, i-a fost lesne să-i convingă şi în privinţa tuturor celorlalte lucruri. Alţi legiuitori au păşit însă pe urma legendelor şi, prin spusele lor, au atribuit zeilor ruşinoasele păcate ale oamenilor, întrebuinţând din plin aceste nelegiuiri pentru dezvinovăţirea lor. Dar legiuitorul nostru, prin virtutea fără pată atribuită lui Dumnezeu, a arătat că oamenii trebuie să se străduiască din răsputeri să-i urmeze pilda; pe cei care nu recunosc sau nu cred în acest lucru, dimpotrivă, Domnul i-a pedepsit cu asprime. Acesta este deci cri­teriul pe care stăruim să-l adopte cititorul doritor să examineze lucrarea de faţă. Cel ce judecă astfel nu va găsi în ea nimic care să pară contrar măreţiei Domnului, sau nedemn de dragostea Lui faţă de oameni. Căci toate apar după deplina ordine a naturii în întregimea ei: unele sunt arătate cu degetul de către legiuitor, altele sugerate doar alegoric, cu gravitate; numai cele care merită într-adevăr o menţiune făţişă au parte de o prezentare clară şi dusă până la capăt; fireşte, pentru cei care vor să cer­ceteze cauzele profunde ale fiecărui lucru e nevoie de o chibzuinţă mai cuprinzătoare şi mai filosofică; mi-am propus să amân aşa ceva pentru altă dată. Dacă Dumnezeu îmi va da o viaţă mai lungă, o dată încheiată această scriere, m-aş încumeta să trec şi la cealaltă. Deocamdată îmi îndrept faţa spre povestirea faptelor propriu-zise: mai întâi în privinţa facerii lumii, voi aminti câte ceva chiar cu vorbele lui Moise. Aşa le-am aflat în Sfintele noastre scripturi; ele sună după cum urmează mai jos.

CAPITOLUL I

  1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Dar cum acesta nu era încă la vedere, ci zăcea acoperit de întunericul adânc, doar Duhul plutind deasupra lui, a poruncit Dumnezeu să fie lumină. De îndată ce ea s-a ivit, privind întreaga suprafaţă, a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric şi întunericul l-a numit noapte, iar lumina a numit-o zi; apariţia luminii s-a chemat dimineaţă şi începutul odihnei, seară. Şi aceasta a fost prima zi; Moise a fost cel ce i-a zis o zi, pricina acestui fapt aş putea-o reda chiar acum dar, cum am făgăduit să tratez cauzele tuturora într-o lucrare aparte, îmi amân explicaţia pentru momentul potrivit. Apoi, în a doua zi, Dumnezeu a înălţat deasupra întregului cerul, fiindcă a vrut ca acesta să stea despărţit anume pentru El; l-a înconjurat cu cristal, făcându-l să fie umed şi îmbibat cu stropi de apă, ca să slobozească ploi întru rodnicia pământului. în a treia zi, El a făcut uscatul, pretutindeni înconjurat de mare: în aceeaşi zi au răsărit din glie iarba şi seminţele. în a patra zi, a hărăzit cerului soarele, luna şi celelalte stele, înzestrându-le pe toate cu o mişcare şi un crug din care să reiasă limpede scurgerea timpului şi toanele vremii. în cea de-a cincea zi, Dumnezeu a făcut vie­ţuitoarele, atât cele înotătoare, cât şi cele înaripate; pe unele le-a trimis în adâncul apelor, pe altele în văzduh, punându-le de îndată să se unească-între ele şi să se împerecheze, în vederea prăsirii lor, încât spiţa să le crească şi să se înmulţească. în ziua a şasea, El a creat neamul patrupedelor, făcându-le fie bărbat, fie femeie; printre acestea a întruchipat şi omul. După spusele lui Moise, lumea, cu tot ceea ce cuprindea, a fost creată în aceste şase zile; în cea de-a şaptea zi însă, Dumnezeu s-a odihnit şi a pus capăt treburilor sale. De aceea şi noi ne abţinem de la orice muncă în

această zi pe care am numit-o sabat; ceea ce în limba evreilor înseamnă răgaz.

  1. înainte de a depăna soarta lumii după cea de-a şaptea zi, Moise descrie crearea omului în felul următor: Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, luând ţărână din pământ, şi l-a înzestrat cu sufla­re de viaţă şi duh. Şi omul acesta s-a numit Adam, adică, în limba ebraică, „roşuiî, fiindcă el a fost făcut din ţărână roşie înmuiată. Ea este ţărâna feciorelnică şi adevărată. A adus Dumnezeu în faţa lui Adam fiecare soi de animal, arătându-i partea bărbătească şi partea femeiască; iar El le-a dat numele pe care-l poartă până azi. Văzând însă că Adam era lipsit de tovărăşia şi apropierea unei femei (căci nu era încă nici una) şi se minuna de felul cum se purtau între ele celelalte făpturi, Dumnezeu i-a luat în timpul somnului o coastă şi a făcut din aceasta femeia; de îndată ce a văzut-o, Adam a recunoscut că ea fusese făcută dintr-o parte a lui. în limba ebraică, femeii i se zice Issa; dar ea a primit numele de Eva, ceea ce înseamnă „mama tuturor vieţuitoarelor”.
  2. Moise povesteşte mai departe că Dumnezeu a sădit spre răsărit o grădină unde, între tot soiul de arbori, creştea pomul vieţii şi al cunoaşterii, care te ajută să deosebeşti binele de rău. în această grădină i-a adus Dumnezeu pe Adam împreună cu femeia lui şi le-a poruncit să aibă grijă de creşterea plantelor. Grădina era udată de un singur fluviu care îşi poartă apele de jur împrejurul pământului şi se împarte în patru braţe. Din el curge Phison (ceea ce înseamnă „mulţime”) înspre India1, spre a se vărsa în mare, fiind numit Gange de către greci; la rândul lor, Eufratul şi Tigrul au drept loc de vărsare Marea Roşie; Eufratul se cheamă Phora, având sensul de,revărsare” sau „floare”; Tigris sau Diglath se traduce prin „îngust şi repede”. în sfârşit, Geon2, care curge de-a lungul Egiptului, înseamnă „din răsărit mânân-du-şi apele spre noi”; grecii îl numesc Nil.
  3. Dumnezeu le-a poruncit lui Adam şi femeii lui să mănânce roadele culese din oricare alt pom în afară de cel al cunoaşterii, prezicându-le că, dacă se vor atinge de el, vor fi sortiţi pieirii. Dar cum în vremea aceea toate vieţuitoarele obişnuiau să vor­bească între ele, şarpele, deşi trăia în bună înţelegere cu Adam

Potrivit Bibliei, acest fluviu înconjoară ţara Havila, bogată în aur. în Biblie, Gihon, cel care face ocolul ţării Cuş.

10

şi cu femeia lui, le pizmuia fericirea de care se bucurau ascultând de poruncile lui Dumnezeu; pe deplin convins că-i va târî pe amândoi în nenorocire, dacă nu se vor mai supune orbeşte, mânat de răutate, el a înduplecat-o pe femeie să se înfrupte din pomul cunoaşterii, explicându-i că în roadele sale sălăşluieşte deosebirea dintre bine şi rău şi e de ajuns să mănânce din ele ca să aibă parte de un trai fericit, aidoma lui Dumnezeu. Astfel, femeia s-a lăsat ademenită de şarpe să încalce porunca divină. După ce a gustat din pomul oprit şi roadele sale i-au fost pe plac, Eva l-a îndu­plecat şi pe Adam să mănânce din ele. Atunci amândoi au cu­noscut că, de fapt, erau goi şi au căutat acoperăminte pentru părţile ruşinoase, expuse privirilor: căci pomul le dăruise age­rimea şi înţelegerea. Cu frunze de smochin s-au învelit, acope-rindu-şi ruşinea, şi s-au arătat mai bucuroşi decât fuseseră deunăzi, fiindcă dobândiseră o pricepere care le lipsise mai îna­inte. Când Dumnezeu a venit în grădină, Adam, până atunci obiş­nuind să-i vorbească fără înconjur, a rămas ascuns, mustrat de păcatul săvârşit. Dumnezeu a rămas surprins de purtarea lui şi a căutat să afle din ce pricină mai înainte el îl întâmpina bucuros, iar acum fugea şi se ascundea. N-a primit nici un răspuns de la Adam, care recunoştea că-i încălcase divina poruncă. Dumnezeu i-a spus atunci: „în ceea ce vă priveşte, hotărârea mea a fost să duceţi un trai fericit şi scutit de orice necazuri, neatins de nici o nemulţumire sufletească, toate lucrurile care ţin de belşug şi desfătare fiind asigurate numai de grija mea pentru voi, fără cea mai mică trudă şi strâmtorare a voastră, căci amândouă vă îmbătrânesc mai repede, făcându-vă să nu mai aveţi o viaţă lungă. Acum însă mi-ai dispreţuit porunca, nu te-ai supus voinţei mele, tăcerea nefiind deloc dovada virtuţii, ci a conştiinţei tale încăr­cate.” Atunci Adam a căutat să se spele de păcat şi l-a rugat să nu fie mânios pe el, aruncând vina faptei asupra femeii şi spunând că ea l-a ispitit să cadă în greşeală. La rândul ei, femeia a devenit învinuitoarea şarpelui. Pentru faptul că a urmat îndemnul femeii, Dumnezeu l-a pedepsit pe Adam, spunându-i că de acum încolo pământul n-o să-i mai dea roade de la sine, ci doar după o muncă grea şi trudă istovitoare glia îi va dărui câte ceva din unele, iar din altele deloc. Eva a fost pedepsită cu naşterile şi chinurile face­rii, care le însoţesc, fiindcă s-a lăsat păcălită de şarpe, atrăgându-l şi pe Adam în nenorocirile urzite împotriva lui. Dumnezeu a luat

11

 

şarpelui darul vorbirii, mâniat de răutăcioasa lui purtare faţă de Adam, iar pe limba lui a pus venin, spre a-l face duşmanul oame­nilor, îndemnându-i astfel să-i izbească cu precădere capul, fiindcă pe de o parte nenorocirile omenirii pleacă de acolo şi, pe de altă parte, aceasta e calea prin care poate fi răpus mai uşor. Şarpele a fost lipsit şi de picioare, încât să-şi târască trupul pe pământ, încolăcindu-se prin praf. După ce a dat pedepsele pomenite mai sus, Dumnezeu i-a mutat pe Adam şi Eva în altă parte.

CAPITOLUL II

  1. Adam şi Eva au avut doi copii de parte bărbătească: primul dintre aceştia s-a numit Cain (cuvânt care, dacă ar fi să-l inter­pretăm, înseamnă „avuţie”), iar cel de-al doilea, Abel (care în­seamnă „îndoliere”). Ei au adus pe lume şi fete. Firile fraţilor erau însă opuse. Căci Abel, mezinul, susţinea dreptatea şi, socotind că Dumnezeu era martor la toate faptele sale, slujea virtutea; el ducea o viaţă de păstor. în schimb, Cain era din cale afară de rău şi, ahtiat după câştig, s-a apucat cel dintâi sa are pământul, din care pricină şi-a ucis propriul frate. Când au vrut amândoi să adu­că jertfă lui Dumnezeu, Cain i-a dăruit din roadele pământului şi ale pomilor, iar Abel, lapte şi întâi născuţii miei ai turmei sale. Mai încântat de această jertfă s-a arătat Dumnezeu, întrucât El era cinstit prin lucruri produse de la sine şi potrivit naturii, nu prin cele provenite din scorneala omului hapsân şi cu de-a sila. De aceea, Cain, îndârjit de faptul că Dumnezeu îl părtinise pe Abel în dauna lui, şi-a ucis fratele, ascunzându-i leşul, convins că isprava îi va rămâne nedescoperită. Dumnezeu, care cunoştea nelegiuirea comisă de el, a venit la Cain şi l-a întrebat unde se află fratele său: nu l-a mai zărit de multe zile, având în vedere că mai înainte ei erau totdeauna împreună. Pus în mare

12

. încurcătură şi neştiind ce să-i răspundă lui Dumnezeu, Cain a susţinut mai întâi că pe el însuşi îl nelinişteşte faptul că nu-şi mai vede fratele deloc. Când însă Dumnezeu l-a hărţuit şi mai mult cu întrebările sale stăruitoare, plin de mânie, el i-a spus că nu este nici învăţătorul, nici păzitorul fratelui său şi că nu se sinchiseşte prea mult de ceea ce i s-a întâmplat. Atunci Dumnezeu l-a învinuit făţiş că poartă culpa uciderii propriului frate: „Mă miră — a zis Domnul — că nu ştii nimic de soarta fratelui pe care l-ai ucis tu însuţi!” Dar fiindcă i-a adus o jertfă şi astfel l-a rugat să-şi domolească mânia împotriva lui, Dumnezeu nu-l pedepseşte pe loc pentru crima făptuită; l-a blestemat totuşi, ameninţându-l că pedeapsa se va revărsa peste urmaşii săi până la a şaptea spiţă. Apoi l-a alungat din ţinutul acela împreună cu soţia lui. întrucât Cain i-a destăinuit teama că în cursul rătăcirilor sale va cădea prada fiarelor şi astfel va pieri, Domnul i-a poruncit să nu aibă nici o grijă că va păţi ceva rău din partea sălbăticiunilor, putând cutreiera liniştit întregul pământ, I-a pus apoi un semn1 al lui, ca să fie recunoscut, şi i-a poruncit să plece.

  1. După ce a străbătut multe ţări împreună cu soţia lui, Cain a poposit până la urmă în Naida2, cum se numea ţinutul acela; acolo a locuit el, zămislindu-şi odraslele. Dar pedeapsa primită nu i-a slujit deloc drept avertisment, ci i-a sporit şi mai mult răutatea; el s-a dedat la tot felul de plăceri, chiar dacă satisfacerea lor aducea daune însoţitorilor săi. înmulţindu-şi avuţia domestică prin numeroase bunuri dobândite pe calea jafului şi silniciei, Cain şi-a călăuzit slujitorii spre dezmăţ şi tâlhărie, fiind cel ce i-a în­văţat să trăiască de pe urma ticăloşiilor. El a pervertit traiul simplu dus de oameni până atunci prin născocirea măsurii şi greutăţilor, preschimbând nevinovăţia vieţii, străină de asemenea lucruri, şi măreţia sufletului în perfidie şi josnicie. A fost primul care a trasat hotarele ogoarelor, a înălţat un oraş şi l-a întărit prin ziduri, slu­jitorii săi fiind nevoiţi să locuiască împreună cu dânsul. După Anoh, cel mai mare dintre fiii săi, el a numit această cetate Anoh. Fiul lui Anoh a fost Iared. Acesta a devenit tatăl lui Mamei, al

1 Acest semn nu are un caracter infamant, ci unul protector: el îl prezintă pe Cain ca pe membrul unui clan care îşi răzbună cu străşnicie uciderea mem­brilor săi.

2 în Biblie „Nod, !a răsărit de Eden” (Facerea, IV, 16).

13

cărui fiu a fost Mathusala; din el s-a tras Lameh, care a zămislit şaizeci şi şapte de copii, împreună cu cele două soţii ale sale, Ada şi Sella. Unul dintre ei, Iobel, născut de Ada, a înălţat corturi şi s-a ocupat de păstoritul turmelor. Fratele său după mamă, Iubal, s-a îndeletnicit cu muzica, inventând psalterionul şi harfa. Dar Thobel, unul dintre fiii celeilalte soţii, care îi întrecea pe toţi prin puterea lui, s-a distins în treburile războiului; cu ajutorul lui, el a adunat lucrurile care desfată trupul, fiind primul care a făcut unelte de aramă. Lameh a fost şi tatăl unei fete care se numea Noema; fiindcă era înzestrată cu harul profeţiei, ea a întrezărit blestemul care îl urmărea datorită fratricidului lui Cain, el însuşi dezvăluind soţiilor sale această taină. De altfel, încă de pe când mai trăia Adam, urmaşii lui Cain au devenit nespus de răi; unul urmând pilda de răutate a celuilalt, de la o zi la alta, neamul lor a ajuns tot mai hain: în înclinarea lor spre război întreceau orice măsură, ca şi în zelul lor de a-i jefui pe alţii. într-un cuvânt, dacă vreunul era mai puţin grăbit să săvârşească un omor, acela era excesiv de îndrăzneţ, trufaş şi hrăpăreţ.

  1. După ce Abel a fost ucis iar Cain a fugit, fiindcă el săvâr­şise omorul, Adam, cel dintâi om, făcut din lut (căci se cuvine să vorbim aici de povestea lui), s-a gândit să-şi facă alţi copii. Dorinţa de a avea urmaşi era arzătoare, în pofida faptului că îm­plinise deja două sute şi treizeci de ani; după aceea a trăit alţi şap­te sute de ani, până ce s-a stins din viaţă. Lui Adam i s-au născut numeroşi fii, printre care şi Seth. Dar mi-ar lua mult timp ca să vorbesc pe îndelete despre ceilalţi; deocamdată mă mulţumesc să pomenesc cele privitoare la urmaşii lui Seth, căci, o dată ce a crescut şi a ajuns la vârsta când poţi să distingi singur faptele bune de cele rele, s-a străduit din plin să cultive virtutea şi, întru­cât el însuşi a fost un bărbat fără pereche, a lăsat nişte urmaşi care au imitat pilda lui. Toţi fiind înzestraţi cu. o fire aleasă, ei au locuit în aceeaşi ţară în bună înţelegere şi fericiţi, fără să aibă parte de necazuri cât timp au trăit, descoperind înţelepciunea lucrurilor cereşti şi a astrelor care împodobesc tăria. Pentru ca oamenii să nu rămână fără aceste descoperiri, mai înainte ca ele să ajungă la îndemâna lor, fiindcă Adam le prezisese că toate erau sortite pieirii, fie prin pârjolul focului, fie prin prăpădul şi năvala apelor revărsate, ei au înălţat două coloane: una făcută din cărămizi, iar alta din piatră. Pe amândouă au fost înscrise descoperirile lor,

14

astfel încât, dacă potopul ploilor ar fi nimicit coloana din cără­mizi, barem coloana din piatră, rămasă în picioare, să transmită oamenilor inscripţiile astronomice, înştiinţându-i totodată că ele fuseseră săpate şi pe coloana de cărămizi. Coloana de piatră a dăinuit până azi în ţara Siriei.

CAPITOLUL III

  1. Acesta a fost traiul dus vreme de şapte generaţii de urmaşii lui Seth, care l-au cinstit pe Dumnezeu ca pe stăpânul întregii lumi, urmând în toate privinţele virtutea. Dar, o dată cu scurgerea timpului, ei s-au abătut de la datinile strămoşeşti la cele rele, fără să-i mai aducă lui Dumnezeu cuvintele cinstirii, fără să mai respecte dreptatea faţă de oameni şi, aşa cum mai înainte se luau la întrecere în privinţa virtuţii, cu un zel de două ori mai mare se distingeau în fapte rele; aşa se face că au atras asupra lor vrăjmăşia dumnezeiască. Căci mulţi dintre îngerii Domnului, unindu-se cu femeile pământene, au zămislit feciori nelegitimi care dispreţuiau toate lucrurile drepte datorită încrederii în puterea lor; chipurile, şi ei au săvârşit isprăvi asemănătoare cu cele pe care au cutezat să le înfăptuiască, după spusele grecilor, Giganţii1. Dar Noe, indignat de faptele acestora şi nemulţumit de ceea ce puneau la cale, i-a sfătuit să-şi schimbe în bine firea şi felul lor de a trăi. Când a văzut că cei dojeniţi nu-i dădeau ascultare ci se lăsau şi mai atraşi de ademenirea tuturor viciilor, s-a temut că va fi ucis el, împreună cu soţia şi copiii săi, părăsind aşadar ţara.

1 Aluzia la Gigantomahie, războiul titanicilor fii ai Gliei împotriva olimpienilor care sălăşluiau în cer, deţinând supremaţia lumii, este justificată de faptul că Biblia însăşi menţionează uriaşii zămisliţi de Fiii lui Dumnezeu împreună cu fiicele oamenilor, fiind nişte gigantice făpturi muritoare de obârşie divină, urmaşii îngerilor căzuţi.

15

  1. Dumnezeu l-a îndrăgit pe Noe fiindcă era atât de drept; în schimb, pe ceilalţi nu numai că i-a condamnat, ci, întrucât avea de gând să nimicească întregul neam omenesc şi să pună în loc un altul, nepângărit de vicii, a retezat mai întâi durata vieţii, ca să nu mai numere atât de mulţi ani, ca mai înainte, ci numai o sută şi douăzeci2, preschimbând suprafaţa uscatului într-o mare întinsă. în felul acesta stârpea el toţi oamenii. Urma să scape tea­făr numai Noe, Dumnezeu fiind cel ce-i va arăta mijlocul şi calea salvării. Noe a înjghebat o arcă cu patru despărţituri, având lun­gimea de trei sute de coţi, lăţimea de cincizeci de coţi şi înălţimea de treizeci de coţi; a coborât în corabie împreună cu mama şi fiii săi, alături de soţiile acestora, aducând înlăuntrul ei cele trebuin­cioase hranei zilnice; şi a luat apoi tot soiul de animale, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viaţă specia lor, iar perechile la fiecare să fie în număr de şapte3. Arca avea pereţi trainici, cu încheieturi şi acoperiş zdravăn, ca să nu se scufunde sau să se destrame la izbitura valurilor. Aşa s-a salvat Noe îm­preună cu ai săi: adică al zecelea de la Adam încoace. El era fiul lui Lameh, al cărui tată fusese Mathusala. Acesta se trăgea din Anoh, fiul lui Iared. Ultimul avusese ca părinte pe Maluel care, alături de numeroasele sale surori, descindea din Cainas, fiul lui Enos; Enos, la rândul său, era fiul lui Seth, ce se născuse din Adam.
  2. Prăpădul acesta a avut loc când Noe împlinise şase sute de ani, în cea de-a doua lună, numită de macedoneni Dios4, iar de evrei, Marsuane: căci aşa era împărţit anul în Egipt. Dar pentru statornicirea zilelor de sărbătoare Moise a dorit ca prima să fie Nisan sau Xanthicos5, căci aceasta a fost luna când el i-a scos pe evrei din Egipt. Chiar şi în toate cele privitoare la serviciul divin, Moise a luat această lună drept punct de plecare; în schimb, pentru vânzări şi cumpărări, ca şi pentru celelalte treburi obşteşti, a păstrat orânduirea care fusese mai înainte. După cum se spune,

2 în tradiţia literară a Egiptului antic, vârsta pe care o atingeau înţelepţii, scribii şi marii faraoni (Ramses al II-lea) era de 110 ani. De o fabuloasă longevitate s-au bucurat şi oamenii vârstei de aur; cei din vârsta de argint au avut o copilărie seculară, maturizarea lor tardivă fiind însă scurtă, din pricina nesăbuinţei lor (vezi Hesiod, Munci şi Zile, mitul celor cinci vârste).

3 Facerea (VI, 19) vorbeşte doar de câte două perechi.

4 Adică noiembrie din calendarul romanic.

5 Lună care corespunde lui aprilie.

16

ploile mari au început în cea de-a douăzeci şi şaptea zi a lunii pomenite mai sus. Răgazul scurs de la apariţia primului om, Adam, era de două mii cinci sute şi cincizeci şi şase de ani. Acest timp este menţionat pe larg în Cărţile sfinte, căci pe atunci erau notate cu mult zel începutul şi sfârşitul bărbaţilor vestiţi.

  1. Atunci când a atins vârsta de două sute şi treizeci de ani, lui Adam i s-a născut un fiu, numit Seth; Adam a trăit în total nouă sute şi treizeci de ani. La cei două sute şi cinci ani împliniţi, Seth l-a zămislit pe Enos, care, la vârsta de nouă sute şi doispre­zece ani, şi-a lăsat grija lucrurilor agonisite în seama fiului său Cainas: acesta i se născuse pe când el avea o sută nouăzeci de ani. Dar Enos a vieţuit nouă sute şi cincizeci de ani, iar Cainas nouă sute şi zece ani, la vârsta de o sută şaptezeci de ani zămis-lindu-l pe Maluel. Acest Maluel, după ce a trăit opt sute nouăzeci şi cinci de ani, a murit, lăsând în urma lui pe Iared, care i se născuse când el împlinea o sută şi şaizeci şi cinci de ani.

Lui Iared, care a trăit nouă sute şaizeci şi doi de ani, i-a urmat fiul său Anoh, născut în cel de-al o sută şaizeci şi doilea an al vieţii tatălui său. Dar când a împlinit trei sute şi şaizeci şi cinci de ani6, Anoh s-a strămutat la Dumnezeu; aşa se face că, despre sfârşitul vieţii lui, nu s-a păstrat nimic în scrieri. Mathusala, care i s-a născut lui Anoh în al o sută şaizeci şi cincilea an al vieţii sale, l-a avut pe Lameh la vârsta de o sută optzeci şi şapte de ani, transmiţându-i acestuia conducerea gospodăriei atunci când a împlinit el însuşi nouă sute şaizeci şi nouă de ani7. Lameh a deţinut puterea vreme de şapte sute şaptezeci şi şapte de ani, şi lui i-a urmat fiul său Noe, pe care l-a zămislit la vârsta de una sută şi optzeci şi doi de ani. Iar Noe a stăpânit nouă sute şi cinci­zeci de ani. Aceşti ani, adunaţi laolaltă, însumează timpul despre care am scris mai sus. Nimeni nu poate să cerceteze anul morţii acestor bărbaţi, fiindcă viaţa lor se întinde peste cea a copiilor şi a copiilor copiilor, la socotirea anilor urmând să se ţină seamă doar de anul naşterii.

6 Numărul anilor vieţii lui Anoh (sau Enoh) coincide cu zilele unui an solar. Dumnezeu l-a găsit pe placul lui şi apoi nu s-a mai aflat nimic, pentru că l-a mutat la El (vezi Facerea, V, 24).

7 Proverbial record de longevitate legendară, nedepăşit de nici un patriarh de dinainte de potop.

17

  1. După ce Dumnezeu a dat oamenilor semnul său prevestitor, au început ploile şi ele au căzut vreme de patruzeci de zile fără întrerupere, încât apa se ridica deasupra pământului preţ de cinci­sprezece coţi. Astfel că majoritatea oamenilor au pierit, orice nă­dejde de scăpare fiind pierdută, ei neavând unde să se refugieze. De abia la o sută şi cincizeci de zile de la încetarea ploilor au început în sfârşit să scadă apele, în cea de-a şaptea zi a lunii a şaptea. Apoi, după ce arca s-a oprit pe un pisc al unui munte din Armenia, Noe şi-a deschis arca şi, zărind în jurul lui puţintel pământ, speranţele sale au căpătat temeiuri tot mai bune. După câteva zile, când valurile băteau în retragere, Noe a dat drumul unui corb, doritor să afle dacă şi altă parte a pământului răsărise din apă, îngăduindu-i să iasă fără primejdie din arcă. Dar întrucât apa acoperea pretutindeni totul, corbul s-a întors la Noe. După alte şapte zile, el a dat drumul unui porumbel, ca să cerceteze starea în care se află pământul; deoarece şi el s-a întors, cu ghea­rele pline de mâzgă şi cu o ramură de măslin în cioc, Noe a priceput că pământul scăpase de urgia potopului. După alte şapte zile de aşteptare, a slobozit animalele adăpostite în arcă, coborând el însuşi, împreună cu copiii săi, ca să aducă jertfe şi mulţumiri Domnului şi să se ospăteze împreună cu familia lui. Armenii din preajmă au numit ţinutul Aprobaterion, adică „loc de ieşire”: căci rămăşiţele Arcei sunt arătate şi astăzi de băştinaşi.
  2. Potopul şi arca sunt amintite de toţi străinii care au scris lucrări de istorie, printre aceştia numărându-se şi Berosos Caldeanul8. Privitor la potop, el afirmă următoarele: „Zice-se că şi acum s-ar afla în Muntele Cordyerilor din Armenia o parte din acea corabie, unsă pe dinăuntru cu smoală. Unii o desprind de acolo şi o folosesc drept amuletă pentru îndepărtarea primej­diilor.” Despre aceasta a scris şi Hieronymus Egipteanul, autorul Antichităţilor feniciene, aşijderea Mnaseas şi mulţi alţii. Nicolaos din Damasc9, în cartea XCVI-a din lucrarea sa descrie
loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web