Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Fonetica si dialectologia

in Limba romana

carti

Capitolul de faţă trimite la o realitate fonetică, considerată în sincronie sau în diacronie, derivată din uzul limbii, din exerciţiul de comunicare. Fiind vorba, în primul rând, de varietate la nivelul expresiei ca formă, trimiterile vor fi, preponderent spre ceea ce numim schimbare, condiţionată sau necondiţionată.

”Limba funcţionează sincronic şi se constituie diacronic” afirmă Eugen Coşeriu, fapt ce presupune schimbarea neîncetată pentru a putea să funcţioneze. Imuabilitatea sistemului nu presupune însă existenţa cauzei schimbării în interiorul său şi nici dezvoltarea prin sine, ci el presupune ”facerea” sa de către vorbitori în acord cu necesităţile lor de expresie. ”Limba se schimbă fără încetare, dar schimbarea nu o distruge şi nu o afectează în natura ei de «a fi limbă», care rămâne mereu intactă.” După Coşeriu, schimbarea în limbă nu este «alterare» sau «deteriorare», ci reconstrucţie, înnoire a sistemului şi ea asigură continuitatea şi funcţionarea acestuia. ”Limba se face prin schimbare şi «moare» ca atare atunci când încetează să se schimbe” spune Coşeriu. Limba, cu întregul ei proces de «facere» depăşeşte astfel stadiul sincronic, constituindu-se într-un cadru ”de permanenţă şi de continuitate.” Ea se menţine parţial identică cu ea însăşi şi încorporează concomitent tradiţii noi, permiţându-şi să funcţioneze ca limbă şi să fie, în acelaşi timp, «obiect istoric».(Coşeriu 1997: 238-247)

Dintre schimbări, propunem o prezentare relativ succintă a fenomenele şi accidentele fonetice înregistrate în actul de vorbire1. Majoritatea fenomenelor au drept cauze necesităţile de reglare, optimizare sau de adaptare a limbajului în actul de comunicare. Reacţia psihologică, nivelul cultural şi social corelate cu intenţia de comunicare a vorbitorului au creat numeroasele situaţii de schimbare spontană în limbă, uneori acceptate de vorbitori, alteori rămase ca accidente lingvistice, însă toate demonstrând vitalitatea limbii, funcţionalitatea ei.

2. Fenomene fonetice

Fenomenele fonetice reprezintă în cea mai mare parte schimbări fonetice condiţionate, având, îndeobşte, caracter regulat sau cu tendinţă de regularizare. Cauzele apariţiei sau existenţei acestora sunt fie de natură etimologică, fie de natură funcţională, datorită tendinţelor de facilitare a articulării, a economiei lingvistice sau a analogiilor.

Ele sunt descrise în relaţie cu gramatica limbii române contemporane, cu istoria limbii sau cu dialectologia.

2.1. Alternanţele fonetice2

Fenomenul de alternanţă fonetică presupune modificarea unui sunet sau grup de sunete, produsă în cursul flexiunii sau derivării în radicalul unui cuvânt sau într-un sufix: văd/vezi/să vadă; port/ poartă/ purtăm.

2.1.1. Clasificare:

După natura sunetelor modificate:

alternanţe vocalice:

  • între vocale simple; a/e: fată/fete; î/i: vând/vinzi;

  • între o vocală şi un diftong; o/oa: uşor/uşoară; e/ea: merg/meargă;

  • între diftongi; ia/ie: băiat/băieţi;

  • între o vocală şi 0: usuc/uscăm;

alternanţe consonantice:

  • între consoane simple; d/z: verde/verzi; t/ţ: cânt/cânţi;

  • între grupuri consonantice bimembre; sc/şt: gâscă/gâşte;

  • între grupuri consonantice trimembre; str/ştr: monstru/monştri;

  • între o consoană şi 0: cale/căi, rămân/rămâi.

După numărul posibil de membri ai alternanţelor în cadrul unei paradigme:

  • alternanţe bipartite; ă/e: văd/vezi etc.;

  • alternanţe tripartite; a/ă/e: vadă/văd/vede; o/oa/u: port /poartă/ purtăm; a/ă/î: rămas/rămăsei/rămân.

Alternanţele vocalice pot afecta o silabă accentuată (‘stradă/’străzi), una neaccentuată (‘cumpăr/’cumpere) sau pot fi corelate cu schimbarea locului accentului (‘soră/su‘rori). Ele se produc mai ales în interiorul radicalului sau în sufixe (rog/roagă/rugăm; călător/călătoare) pe când alternanţele consonantice se produc mai ales la finala radicalului, înaintea desinenţei (port/ porţi; porc/porci). Alternanţele vocalice şi/sau consonantice pot coexista într-un cuvânt: stradă/străzi; împart/împărţim; tânăr/tineri; de asemenea, aceeaşi alternanţă se poate produce de două ori într-un cuvânt: capac/căpăcel.

Există alternanţe a căror orientare poate fi precizată şi alternanţe neorientate. În primul caz, termenul de bază este reprezentat de sunetul din acea formă a morfemului care poate apărea neurmată de afixe, iar termenul sau termenii alternanţi sunt rezultat al adăugării unor afixe flexionare ori derivative sau al modificării accentuării radicalului (t/ţ: băiat/băieţi, băieţel; o/u: rog/rugăm, rugător; primul membru este termenul de bază, al doilea este termenul alternant). În cazul alternanţelor neorientate, fiecare termen alternant este condiţionat de alt regent.

Limba română are un sistem complex de alternanţe care o individualizează în raport cu celelalte limbi romanice. Condiţionarea alternanţelor este, în primul rând, de natură fonetică, majoritatea acestora fiind rezultat al acţiunii unor legi fonetice. Aşa se explică, de ex. dependenţa vocalismului radicalului de natura vocalei din silaba următoare (alternanţele e/ea şi o/oa sunt condiţionate de prezenţa unui e sau ă în silaba următoare) sau de pierderea accentului (alternanţă o/u).

Unele alternanţe, mai ales cele consonantice, se produc cu regularitate în contextul fonetic care le condiţionează: s/ş; t/ţ, pe când altele cunosc restricţii suplimentare, de ordin gramatical (sunt limitate la anumite părţi de vorbire: n/0 apare numai în flexiunea verbului; î/a/ă apare la anumite forme temporale şi de persoană) sau etimologic (anumite alternanţe nu se realizează în neologisme: evoc/evocă).

Fonologic, alternanţele au fost interpretate drept cazuri de neutralizare a opoziţiei dintre două sau trei foneme, într-un anumit context morfematic, sau drept cazuri de distribuţie defectivă definită în termeni morfologici (de ex. înaintea desinenţei /i/ este admisă numai seria /ţ, z, ş, č, ğ/ şi este exclusă seria /t, d, s, c, g/; în celelalte contexte aceste unităţi fonematice se opun)3.

Tendinţa limbii române actuale este de abandonare, în cazul neologismelor, a sistemului de alternanţe. Alături de neologismele lampă/lămpi, gară/gări există şi fabrică/fabrici, staţie/staţii; alături de neologismele neg/neagă, provoc/provoacă există şi formele acceptă, contestă, posedă, imploră, dezvoltă etc. Acest amestec de radicali cu alternanţe şi fără alternanţe are ca efect pierderea caracterului fonetic şi morfologic regulat al alternanţelor şi transformarea lor în fapte de neregularitate flexionară.

2.2. Deschidere – închidere vocalică

Deschiderea vocalică presupune trecerea vocalei într-o corespondentă caracterizată printr-un grad superior de deschidere, în anumite condiţii contextuale. De ex., în unele graiuri moldoveneşti sau în Crişana, ă protonic medial se deschide la /a/: bărbat/barbat, bătaie/bataie, cărare/carare, grămadă/gramadă, spălam/spalam, făcut/facut, supărare/ suparare. La originea fenomenului stă asimilarea regresivă produsă de /a/ accentuat următor; ulterior fenomenul s-a extins şi la cuvintele cu alte vocale neaccentuate: matuşă, parinte.

Închiderea reprezintă o caracteristică articulatorie a anumitor vocale, de fapt, o modificare a aperturii unei vocale, în anumite condiţii contextuale, fenomenul presupunând trecerea vocalei într-o corespondentă caracterizată printr-un grad inferior de deschidere. De ex., în majoritatea graiurilor dacoromâne se înregistrează o tendinţă de închidere a vocalelor /a, e, o/ în poziţie neaccentuată; tendinţa este deosebit de activă în graiurile moldoveneşti4, unde se produce şi închiderea lui /ă/ final la /î/: pahar/păhar, capac/căpac, laptele/laptile, bine/bini, orez/urez, sorcovă/sorcuvă, soră/sorî, casă/casî, mănâncă/ mănâncî, fată/fatî, /sî, vadă/vadî, fete/feti, vedem/videm, ruşine/ruşâni.

2.3. Monoftongare – diftongare

Monoftongarea presupune o schimbare fonetică în urma căreia un diftong este contras la o singură vocală. Fenomenul este întâlnit, diacronic şi dialectal, în graiurile din nord-vest, unde diftongii oa şi ea se pronunţă o< şi respectiv ę: so<re, mę. Sub influenţa consoanelor s, z, ţ, ş, j, č, ğea>a: zamă, sacî, ţasî; ea>e: mea>me, stea>ste (Moldova); ea>ę: vulpea>vulpę, lumea>lumę (Crişana).

Diftongarea reprezintă fenomenul opus, prin care o vocală accentuată se transformă în diftong. Diftongarea are loc în procesul evoluţiei istorice a unui idiom, în vorbirea populară sau regională. Se distinge între o diftongare spontană, necondiţionată de factori contextuali, şi o diftongare condiţionată, limitată la anumite contexte fonetice. În trecerea de la latină la limbile romanice au fost supuse diftongării vocalele /e/ şi /o/ sub acccent. Diftongarea lui /e/ sau /o/ din latină este condiţionată pentru română de natura vocalei din silaba următoare: /a/,/e/:lat. solem > rom. soare, lat. mola>rom. moară, lat. coxa> rom. coapsă, lat. noctem> rom. noapte.5 În limba vorbită există o tendinţă încă activă de diftongare a vocalelor /e/ şi /o/ sub accent, condiţionată contextual: grotescă/grotească, livrescă/livrească, evocă/evoacă, costă/coastă, pedagogă/pedagoagă. Graiurile cunosc, de asemenea, fenomene specifice de diftongare. În graiurile din aria sudică a dacoromânei a apărut, de ex., prin anticiparea lui i de la plural, diftongul îi din cuvintele pâine, câine, acceptate ulterior de limba literară. În Oltenia fenomenul s-a extins (straichină, oichi etc.).

2.4. Neutralizarea6

Neutralizarea presupune suprimarea unei opoziţii în anumite condiţii contextuale, fiind un fenomen care se manifestă la nivel sintagmatic şi nu paradigmatic (nu afectează inventarul unităţilor distinctive dintr-o limbă). Termenul a fost pus în circulaţie de Şcoala lingvistică de la Praga, cu referire la fonologie, dar a fost ulterior extins şi la domeniul gramaticii şi al lexicului7. În fonologie există unele diferenţe între specialişti în interpretarea cazurilor de neutralizare. Şcoala pragheză distinge între opoziţii constante şi opoziţii suprimabile (neutralizabile), inventarul acestora fiind specific fiecărei limbi. Identificarea opoziţiei neutralizate trebuie asociată cu determinarea trăsăturilor distinctive ale arhifonemului reprezentat în poziţia de neutralizare. De ex., în română, opoziţia dintre /s/ şi /z/ (desdoi/dezdoi, znop/snop,) se neutralizează înainte de consoanele membre ale corelaţiei de sonoritate, în această poziţie apărând arhifonemul8 /S/, caracterizat prin două trăsături distinctive [+Fricativ], [+Dental].

Neutralizarea trebuie deosebită de alternanţele fonologice, deoarece în timp ce unităţile aflate în poziţie de alternanţă sunt invariante, cu funcţie distinctivă în plan morfosemantic, în situaţia de neutralizare opoziţia fonologică devine nefuncţională (vezi port/porţi – alternanţă şi dezbat/despart – neutralizare). Neutralizarea se deosebeşte şi de variaţia liberă, unde unităţile pot apărea în egală măsură numai în anumite cuvinte (şurub/şurup; subţire/supţire), în vreme ce neutralizarea unei opoziţii se manifestă în toate cuvintele care satisfac condiţia contextuală specifică. Neutralizarea a fost considerată, de asemenea, drept un caz de distribuţie defectivă. S-a demonstrat însă că neutralizarea depinde în general de distribuţia termenilor, şi nu de un anumit tip de distribuţie. O opoziţie poate fi suprimată prin distribuţia defectivă a celor două serii ale unei corelaţii, prin distribuţia complementară a două unităţi în raport cu a treia (/o/, /a/, cu arhifonemul /^/, în rusă) sau prin pierderea caracterului pertinent al unei trăsături într-o poziţie anumită (de ex., în română sonoritatea devine nesemnificativă înainte de consoană pentru perechile /s/, /z/ şi /ş/, /j/, situaţie similară parţial cu variaţia liberă: snop/znop; vrăjmaş/vrăşmaş). Există deci cazuri de coincidenţă parţială a sferei conceptului de neutralizare cu definiţia diverselor tipuri de distribuţie.

2.5. Afonizarea

Afonizarea presupune pierderea sonorităţii de către sunetele (vocale şi anumite consoane) care posedă această trăsătură, ca urmare a suprimării vibraţiilor glotale, în anumite condiţii fonetice9. În română, mai ales în poziţie finală, vocalele prezintă alofone (variante poziţionale) afonizate. Există o serie de factori care favorizează realizările afonizate ale vocalelor finale: natura sunetului precedent (o consoană surdă), poziţia accentului în cuvânt (mai ales accentuarea paroxitonă), tempoul vorbirii (mai ales tempoul allegro) etc. În limba română, un statut aparte îl are /i/, a cărui realizare afonizată şi asilabică este obligatorie în poziţie finală neaccentuată, după o consoană sau un grup de consoane (cu excepţia grupurilor care au ca al doilea membru consoanele /l/ sau /r/); /i/ afonizat funcţionează ca marcă a pluralului nearticulat al multor substantive şi adjective (pomi, buni, albi) şi a persoanei a II-a sg a verbelor (dormi, cobori, începi, ari) [Excepţie: monştri, codri, aspri, supli]. Sonantele /l, m, n/ prezintă, de asemenea, alofone afonizate, în poziţie finală, atunci când sunt precedate de alte consoane: azvârl, istm, cârn. Afonizarea consoanelor se poate produce şi prin asimilare exercitată de o consoană surdă asupra uneia sonore, în cuvânt sau în fonetica sintactică: Sub tipar se află volumul x. [sup tipar…].

1 Au fost utilizate ca surse primare de informare lucrãrile de lingvisticã generalã apãrute, studiile de foneticã şi fonologie, diferitele tratate de limba românã contemporanã, Dicţionarul general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii... (vezi bibliografia generalã). Dispunerea şi descrierea fenomenelor lingvistice în capitolul de faţã se subordoneazã intenţiei de sistematizare a informaţiei existente corelate cu un exerciţiu logic de cunoaştere a dinamicii semnificantului şi a efectelor în planul semnificaţiei şi a sensului.

2 Vezi şi supra, subcapitolul Fonetica şi morfologia.

3 Vezi şi capitolul Fonetica şi morfologia.

4 Vezi şi Noul atlas lingvistic român pe regiuni, Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, Vol. I, partea a 2-a, Culese de Stelian Dumistrăcel şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, Iaşi 1995, Editura Academiei Române.

5 Fenomenul se mai numeşte şi metafonie, termen specializat pentru a desemna cel mai adesea, diftongarea condiţionatã sub influenţa timbrului unei vocale învecinate. În limba românã, metafonia vocalelor accentuate e şi o se produce înaintea unui a, ã sau e din silaba urmãtoare, transformându-le în diftongii ea şi respectiv oa.

6 Vezi şi supra capitolul I: Principiul neutralizării

7 În anumite lucrãri este folosit ca sinonim termenul de sincretism.

8 Arhifonemul este unitatea fonologicã superioarã, definitã prin ansamblul trãsãturilor distinctive pe care cei doi termeni ai unei opoziţii le au în comun în poziţie de neutralizare; termenii opoziţiei sunt în aceastã poziţie variante ale arhifonemului. Ca realizare foneticã, arhifonemul poate fi identic cu unul dintre fonemele a cãror opoziţie se neutralizeazã, în funcţie de natura fonemelor învecinate; poate fi identic întotdeauna cu termenul non-marcat al opoziţiei (în germanã /t/ şi /d/ la finalã); poate fi asemãnãtor, dar nu identic cu cele douã foneme a cãror opoziţie se neutralizeazã (în rusã, în poziţie atonã, sunt excluse vocalele /a/ şi /o/, fiind admisã numai realizarea arhifonemului /^/, care nu apare decât în aceastã poziţie). Lingvistica americanã nu utilizeazã conceptul de arhifonem. Se considerã cã, în poziţie de neutralizare, apare termenul nemarcat al opoziţiei suprimate (în exemplul de mai sus, /s/), realizãrile contextuale fiind explicate în secţiunea de morfofonemicã a descrierii lingvistice. Neutralizarea este definitã ca redundanţã contextual determinatã. În felul acesta, se admite, de ex., cã în englezã, dupã [s], opoziţia de sonoritate se neutralizeazã, în aceastã poziţie nefiind înregistratã niciodatã o consoanã sonorã. (ŞAL 1997: 67)

9 Sinonim cu devocalizare, asurzire.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web