Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Grupul social

in Pedagogie/Psihologie

grup

Grupul social este un concept cheie în sociologie. El reprezintă doi sau mai mulţi indivizi care au un sentiment comun de identitate şi se influenţează reciproc pe baza unui set comun de aşteptări referitoare la comportamentul fiecăruia.

Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. Oamenii desfăşoară cele mai multe activităţi în grupuri, fie că acestea sunt familii, echipe, grupuri de muncă, de prieteni etc.

Nu orice sistem de indivizi formează un grup social. Trebuie să facem distincţia dintre un grup statistic şi un grup social. Aşa, de exemplu, oamenii care stau împreună într-un compartiment de tren sau într-un autobuz nu formează cu necesitate un grup social. Membrii unui grup au un sentiment de identitate comună, un scop comun, aşteptări comune pe baza cărora îşi organizează activitatea, interacţiunea. Dacă lipsesc aceste caracteristici, respectivii indivizi alcătuiesc doar un grup statistic. În condiţiile în care navetiştii dintr-un tren se văd zilnic, încep să converseze unii cu alţii, să se autoperceapă ca “navetişti chinuiţi”, ei devin un grup social.

Grupurile sociale se disting şi de categoriile sociale şi colectivele sociale. Acestea de pe urmă desemnează totalitatea indivizilor care au o caracteristică comună (toate persoanele cu ochii verzi), un statut similar (clasa de jos) sau se află în aceeaşi situaţie (spectatorii unui concert de jazz). Oamenii din aceeaşi categorie socială nu formează cu necesitate un grup social. Putem spune, însă, că ei reprezintă grupuri potenţiale pentru că ceea ce ei au comun poate deveni baza unei identităţi împărtăşite şi le poate organiza interrelaţionarea. Categoriile sociale sunt modalităţi confortabile de a deosebi oamenii care au ceva în comun. Spre deosebire de grupurile sociale ele, în general, nu joacă un rol important în viaţa socială, nu sunt forţe sociale coercitive sau “de acces”.

Studiul sociologic sistematic al grupului social a fost dezvoltat mai întâi de Şcoala de la Chicago, prin reprezentanţii ei de seamă, respectiv : W.J. Thomas, R.E. Parck, H. Mead.

Literatura psihologică şi sociologică despre grupuri s-a dezvoltat în mod complementar, rezultând ceea ce se numeşte psihosociologia grupurilor.

În literatura de specialitate, există un număr mare de clasificări ale grupurilor sociale. Din această mulţime, ne vom opri la cele mai cunoscute şi semnificative dintre ele.

Ch. H. Cooley foloseşte drept criteriu de clasificare a grupurilor sociale, tipul de relaţii care se statornicesc între indivizi, respectiv relaţii afective, formale, contractuale. În conformitate cu acest criteriu, susţine eminentul sociolog, grupurile pot fi primare sau secundare. Grupurile primare sunt grupuri mici, în cadrul cărora membrii desfăşoară relaţii personale, strânse şi durabile, relaţii de tipul “faţă în faţă”, ce sunt foarte importante pentru dezvoltarea individului. Membrii grupului petrec o mare parte din timp împreună, desfăşoară activităţi comune, au experienţe comune şi se cunosc bine între ei, cu grijă unul faţă de altul, cu alte cuvinte, relaţiile dintre ei sunt profund afective, intime. În cadrul lor, solidaritatea dintre indivizi nu se desfăşoară la nivelul conştientizării şi este mai mult un fel de sentiment decât un calcul.1

Grupurile secundare sunt grupuri mai mari, cu durată determinată. Ele se constituie pentru un scop precis. Relaţiile între indivizi sunt “secundare”, relativ impersonale. Investiţia afectivă a membrilor grupului este mică, relaţiile dintre ei concentrându-se mai degrabă asupra activităţii decât asupra nevoilor şi dorinţelor lor. Deseori, membrii grupului au puţine cunoştinţe unii despre alţii.

Pe scurt, se pare că grupurile primare se disting de cele secundare prin următoarele trei caracteristici interdependente : 1) “ele sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi ideilor individului”2 2) “ele sunt în mod practic universale, aparţin tuturor tipurilor şi stadiilor de dezvoltare” 3 ; 3) “ele au o influenţă mult mia mare decât alte grupuri asupra copiilor şi indivizilor maturi”.4

Pe de altă parte, deosebirea dintre grupurile primare şi cele secundare nu trebuie absolutizată. Se constată că unele grupuri secundare (cum ar fi de exemplu grupul de muncă), pot dobândi caractersticile unui grup primar.

Pe lângă această clasificare esenţială, sociologia propune şi realizarea distincţiei dintre grupurile formale, nonformale şi informale. Această clasificare se întemeiază pe tipul de normativitate implicată în organizarea grupurilor. Grupurile formale sunt instituţionalizate, funcţionează în conformitate cu anumite statute, reguli, legi, aparţin de regulă unor organizaţii (grupul de muncă, de educaţie etc.). Grupurile nonformale se constituie pentru realizarea unei sarcini, apoi se dizolvă. Ele sunt mai flexibile, mai puţin normativizate (grup de petiţionari).

Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie în afara unor cadre instituţionalizate, pentru realizarea unor scopuri specifice (grupurile de prieteni, de pensionari, pentru petrecerea timpului liber etc.).

După mărimea lor, grupurile pot fi mari (clasele sociale, popoarele, naţiunile), mijlocii (colectivul unei întreprinderi) şi mici (alcătuite din doi până la 30-40 de membrii : grupuri şcolare, de muncă, politice, de creativitate). Grupurile mari sunt, prin excelenţă, grupuri formale, secundare, care dispun de o mare stabilitate în timp, ele furnizând setul de valori şi norme fundamentale pentru comportamentele de la nivel microstructural.

Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor de existenţă. Întâlnim astfel grupuri temporare (formaţii muzicale), grupuri durabile (grupul de prieteni), grupuri permanente (familia).

După modul de acces la ele, grupurile pot fi deschise (cluburile sportive etc.) şi închise (cum ar fi de exemplu, lojile masonice).

Sociologia distinge, de asemenea, între grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă.

Grupul de apartenenţă desemnează grupul căruia individul îi aparţine ca “membru competent”. Grupul de referinţă este grupul la care individul se raportează şi ale cărui valori, credinţe, comportamente valorizate le ia ca referinţă, atunci când îşi evaluează situaţia şi atunci când adoptă un anumit mod de a fi, a simţi, a gândi, a acţiona.

Termenul de grup de referinţă a fost introdus de Hyman (1952) pe baza cercetărilor privind influenţa explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor membrii sau simpatizanţi.

M. Sherif defineşte grupul de referinţă ca fiind acesl grup căruia individul aspiră să i se ataşeze ca membru (de exemplu, pentru o studentă care ar dori să devină manechin, grupul de studenţi este grupul de apartenenţă, în timp ce grupul de manechine reprezintă grupul de referinţă). Newcomb face deosebirea dintre grupurile de referinţă pozitive (care exprimă ceea ce indivizii ar dori să devină), şi grupul de referinţă negative (de care indivizii ar dori să se distanţeze), de exemplu, în SUA pentru militanţii anticomunişti, liberalii tradiţionali (prea blânzi, prea confuzi)constituie un grup de referinţă negativ.

Grupul de referinţă poate fi reprezentat de un grup, un individ sau chiar o idee abstractă (ideea de libertate, de egalitate care influenţează modul în care oamenii gândesc despre ei înşişi ). Putem spune, deci, că grupurile de referinţă nu sunt întotdeauna grupuri în sensul sociologic al termenului.

Grupurile de referinţă au o funcţie dublă : comparativă şi normativă. Funcţia comparativă se referă la faptul că grupul de referinţă oferă un model pentru a fi imitat, un standard după care poate fi judecată corectitudinea unei persoane (exemplu, elevul imită limbajul profesorului). Grupul de referinţă comparativ este acela ale cărui caracteristici sunt diferite de cele ale individului. (Individul nu posedă respectivele caracteristici, ci doar se compară, se raportează la ele). Grupurile de referinţă au şi o funcţie normativă pentru că ele definesc forme adecvate de comportament, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă individul. Grupul de referinţă normativ este acela ale cărui comportamente, norme, valori sunt adoptate de individ. Unele grupuri sunt în acelaşi timp şi de apartenenţă şi de referinţă : familia, tovarăşii de joacă, prietenii etc. Alteori, grupurile de referinţă diferă de cele de apartenenţă.

Termenul de grup de referinţă este util în analiza tensiunilor, conflictelor resimţite mai ales de indivizii cu mobilitate socială crescută (trec de la o categorie socială la alta ) şi care sunt divizate între aşteptările grupului la care aspiră şi cele ale grupului pe care sunt gata să-l părăsească, dar cu care continuă să întreţină legături afective şi de loialitate.

În celebra lucrare “La vocation actuelle de la sociologie”, G. Gurvitch 5 propune următoarea “schemă generală a clasificării” grupurilor sociale :

1. după conţinut : unifuncţionale şi multifuncţionale ;

2. după anvergură : reduse, mijlocii, întinse ;

3. după durată : temporare, durabile, permanente ;

4. după ritm : cu cadenţă latentă, mijlocie, precipitată ;

5. după dispersie : grupuri în care indivizii sunt la distanţă, grupuri în care indivizii au contacte artificiale, în care indivizii se adună periodic şi în care ei sunt reuniţi în permanenţă ;

6. după baza formării : grupuri de fapt, voluntare, şi impuse;

7. după modul de acces : grupuri deschise, cu acces condiţionat şi închise ;

8. după gradul de organizare : neorganizate, parţial organizate, complet organizate;

9. după funcţiile îndeplinite : grupuri de rudenie, de afinitate fraternală, de activitate economică, nonlucrative, mistico-extazice ;

10. după orientare : grupuri ce tind spre diviziune şi grupuri ce tind spre unificare ;

11. după modul în care permit înţelegerea, penetrarea, înţelegerea lor de către societatea globală : refractare la penetrarea de către societatea globală, mai mult sau mai puţin penetrabile, total penetrabile ;

12. după gradul de compatibilitate între grupuri : integral compatibile cu grupurile de acelaşi tip, parţial compatibile, incompatibile, exclusive;

13. după modul de constrângere : grupuri care dispun de constrângere condiţională şi grupuri care dispun de constrângere necondiţională;

14. după principiul organizării : grupuri de dominanţă şi de colaborare ;

15. după gradul de unitate : grupuri unitare, federaliste, cofederaliste.

2.1 Cum se formează grupurile. Normele şi structura de grup.

Grupurile se formează la întâmplare sau dimpotrivă, prin decizia individului, la alegerea lui.. Există însă şi grupuri la care aderăm cu bună ştiinţă, din care am decis să facem parte. Studiile arată că principalii factori care stau la baza alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul geografic imediat) şi asemănarea.

Cu cât indivizii sunt mai apropiaţi geografic, cu atât probabilitatea ca ea să formeze un grup creşte. Apropierea geografică măreşte probabilitatea interacţiunii dintre oameni, a desfăşurării unor activităţi comune. Festinger, Schachter, Back (1950) au realizat o cercetare asupra studenţilor căsătoriţi de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Ei au constatat că înfiriparea prieteniilor depindea de distanţă : pentru cei care locuiau în vecinătate, probabilitatea de a se descrie unul pe celălalt drept prieteni apropiaţi era mai mare decât pentru cei care locuiau mai departe, deşi pe acelaşi palier. Cei care locuiau în vecinătate se descriau unul pe celălalt ca prieteni.

Asemănarea este un alt factor ce stă la baza formării grupurilor. Oamenii preferă de foarte multe ori să se asocieze cu oamenii cu care se aseamănă. Ei se simt mai confortabil în prezenţa persoanelor cu care au interese, valori, idei comune, care au caracteristici sociale comune (rasă, religie, etnie, clasă etc.) sau caracteristici personale comune (vârstă, nivel de inteligenţă). Există un studiu clasic realizat de Newcomb (1961), care confirmă această teză. Sociologul american a studiat modul în care s-au realizat legăturile sociale dintre studenţii Universităţii din Michigan sau locuiau în cămine. El a demonstrat clar că interacţiunile dintre studenţi, asocierea lor a avut la bază similaritatea valorilor şi intereselor lor.

Mai mult decât atât, studiile efectuate de Belkin şi Goodman (1980) confirmă faptul că asemănarea dintre indivizi este un factor important în alegerea partenerului pentru căsătorie.

Odată constituit, grupul impune membrilor săi respectarea anumitor norme. Comportamentul grupului, al fiecărui membru din grup, este influenţat de normele operative de grup. Acestea apar gradat, în procesul interacţiunii dintre membrii grupului, se nasc din procesul cumulativ al interrelaţionărilor (când un individ acţionează în grup, celilalţi îi confirmă sau, dimpotrivă, îi infirmă comportamentul).

Se ridică întrebarea de ce majoritatea oamenilor consimte să se conformeze la norme, se lasă influenţaţi de grupurile sociale, acceptă regulile pe care acestea le impun ? Un răspuns ar fi că oamenii obţin multe beneficii, satisfacţii din viaţa grupală. Studiile sociologice au arătat că grupurile mici sunt mai puţin tolerante faţă de nerespectarea normelor decât grupurile mari. Presiunea pentru respectarea normelor este mai mare în grupurile mici.

S.E. Asch a remarcat faptul că “presiunile pe care un grup le exercită asupra unui nou membru (denumit de obicei “naďve subject”) (…) sunt maxime atunci când avem de-a face cu un grup unanim, format din trei persoane, în timp ce, în cadrul grupurilor mai numeroase, ele descresc simţitor”.6

Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul modelează concepţiile, judecăţile, percepţiile membrilor săi.

Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei şi normelor grupului, ci şi a structurii de grup. Fiecare grup are o organizare, o structură specifică. Putem spune că grupurile sunt alcătuite din statute care se împletesc cu rolurile corespunzătoare. Diferitele statute servesc diferitelor aspecte ale scopurilor generale ale grupului. Ele nu sunt nici identice, nici egale. În cadrul grupului se constituie o anumită ierarhie a statutelor. Unele statute sunt apreciate ca fiind mai imporante decât altele pentru funcţionarea grupului şi drept urmare li se acordă mai multă putere şi respect (de exemplu, preşedinte, şef suprem etc.). În acest caz, ierarhia este definită prin poziţiile statutelor în grup (şeful este în vârful piramidei, subalternii la baza acesteia).

În alte grupuri, însă, ierarhia se întemeiază pe alte criterii şi nu pe poziţia (statutul) persoanei în grup. Diferenţele în materie de putere şi influenţă se stabilesc în funcţie de ceea ce sunt şi ceea ce fac membrii grupului. Grupul acordă mai mult respect şi mai multă influenţă unora dintre membrii săi, pentru ceea ce sunt ei efectiv, pentru calităţile lor, pentru performanţele, realizările lor în cadrul grupului.

Diferenţierea membrilor grupului după anumite criterii (stratificarea în grup) are două ipostaze : una pe verticală (când este generată de statusuri inegale) şi una pe orizontală (când se constiutie pe baza statusurilor egale). Stratificarea pe verticală influenţează negativ coeziunea grupului pentru că accentuează presiunea de conformare pentru a împiedica tensiunile inegalităţii de statuts. La polul opus, stratificarea pe orizontală influenţează pozitiv coeziunea, pentru că potenţează reciprocitatea dependenţelor.

2.2. Procesele grupului

Cei mai mulţi sociologi printre care se află şi R.F. Bales, A.P. Hare, E.F.Borgatta ş.a. sunt de părere că există patru procese importante în cadrul grupurilor mici : de realizare a sarcinii, de comunitate, de influenţă şi afectiv-axiologice.

În concepţia altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul american Norman Goodman) studiul grupului nu se poate realiza în afara analizei următoarelor procese fundamentale ale interacţiunii, respectiv comunicarea, conflictul şi coeziunea.

Unul dintre cele mai studiate procese interacţionale este acela al comunicaţiei. Printre sociologii care s-au ocupat sistematic, cu deosebită seriozitate de problemele comunicaţiei în grupurile mici se află şi T.M. Newcomb, H.J. Leavitt şi A. Bavelas.

Comunicarea este activitatea centrală a grupului. Membrii grupului se informează, calmează, corectează reciproc ; comunică nu numai informaţii ci şi sentimente şi atitudini. Ei pot comunica sau recepţiona mişcări, gesturi, expresii faciale, cuvinte, sunete etc. În opinia lui W.J. H. Sprott, “principalele probleme ale comunicaţiei sunt : viteza, integritatea, direcţia, rigiditatea şi precizia ei”.8

Din conţinutul comunicativ deducem că relaţiile de comunicare pot fi verbale (prin limbajul natural) sau nonverbale (prin mimică, gesturi etc.).

Comunicarea poate dispune de un grad înalt de centralitate, atunci când întreaga reţea este dirijată de persoane care filtrează mesajele şi orientează relaţiile sau, dimpotrivă, de un înalt grad de lateralitate, atunci când este încurajată comunicarea interpersonală, directă, nefiltrată şi necentrată.

Ordonarea relaţiilor de comunicare în reţele, afirmă A. Bavelas, poate lua diferite forme : lineare, în cerc, fragmentate reciproc. H. Leavitt constată că eficienţa comunicativă a unei reţele depinde de flexibilitatea şi de adaptarea la sarcina de îndeplinit, precum şi de comunalitatea codurilor de structurare a informaţiei.

Fluxul informaţiilor într-un grup este determinat de reţeaua comunicaţiilor în funcţie de care se va şti cine vorbeşte şi cu cine. Într-un studiu devenit clasic, H. Leavitt examinează efectele a patru tipuri diferite de comunicaţie prezentate în figura de mai jos.

a b c d e

A A A A B A B

E B E B E B C C

D C D C D C D E D

E

a= primară b =în cerc c=în lanţ d = în furcă e=roată

Reţeaua primară include statusuri de comunicare echipotenţiale pentru fiecare membru al grupului, fără nici o organizare a fluxului informaţiilor. În cadrul reţelei în formă de cerc, fiecare partener transmite informaţia vecinului său din dreapta sau din stânga.

Reţeaua tip lanţ indică faptul că unul dintre emiţători este închis, blocând circularea informaţiei, stopând comunicarea. Reţeaua de tip furcă (sau y) uneşte o parte din membrii grupului, ceilalţi având posibilitatea de a comunica doar cu unul dintre membrii acestuia.

Ultimul tip de reţea, în formă de roată, este o structură care deţine o persoană centrală în procesul comunicării şi care interacţionează cu fiecare dintre ceilalţi.

S-a constatat că sarcinile simple sunt realizate mai eficient în cadrul reţelelor centralizate, iar satisfacerea resimţită de membrii grupului este minimă. În cadrul sarcinilor complexe, individul care ocupă locul cheie, în cadrul reţelei de comunicare centralizată poate fi copleşit de bombardamentul informaţional, fapt ce creează posibilitatea propagării unor erori în procesul comunicaţional. Pentru realizarea sarcinilor complexe sunt mai eficiente reţelele descentralizate, iar satisfacţia membrilor grupului este mare, datorită nivelului calitativ al participării fiecăruia la comunicaţie.

Studiile lui Homans au demonstrat că natura activităţilor unui grup influenţează modelele de comunicare între membrii. Aşa, de exemplu, pentru rezolvarea unor sarcini de lucru, comunicările se realizează în general între membrii cu statute diferite (superioare şi inferioare). În situaţiile sociale recreative, comunicarea are loc, mai degrabă între persoane cu acelaşi statut.

Aşa cum am arătat mai înainte, un alt proces fundamental al grupurilor mici îl constituie coeziunea grupului . Ea se referă la puterea legăturilor dintre membrii grupului (puterea cu care indivizii sunt atraşi de grup), spiritul de grup, moralul grupului. Coeziunea este expresia atmosferei generale existente în grup, a “climatului social” al grupului care poate fi afectuos, prietenos, informal, tolerant, calm sau, dimpotrivă, tensionat, ostil, rece, formal, reţinut. Ea influenţează realizarea obiectivelor generale şi realizează o anumită presiune asupra membrilor săi în sensul acceptării anumitor idei, valori, norme şi desfăşurării anumitor activităţi.

L. Festinger defineşte coeziunea ca “rezultanta tuturor forţelor care acţionează asupra membrilor pentru a îi determina să rămână în grup”.

Pivotul coeziunii îl reprezintă consensul şi conformitatea membrilor grupului. Consensul rezultă din similitudinea tacită sau conştientă a atitudinilor şi opţiunilor personale, iar conformitatea este expresia comportamentelor de supunere, acceptare şi respectare a prescripţiilor normative. Orice grup deţine mecanisme de promovare a conformismului individual fie prin sancţiuni negative, fie prin recompensări. R. Lippitt a constatat că presiunea grupului pentru conformarea membrilor poate avea efecte pozitive, vine în îmtâmpinarea dorinţelor de afiliere, afecţiune, securitate şi face posibilă acţiunea grupului sau negative, acţionând în direcţia uniformizării, a supunerii necondiţionate a diminuării creativităţii.

În viziunea lui J. Jackson şi A. Rappapert conformisul este generat nu numai de grup, ci şi de nevoia individuală de autoritate, care apare din lipsa criteriilor de opţiune, de intoleranţă faţă de incertitudinea sau ambiguitate, de nonimplicare în abordarea dificultăţilor, de neangajare în căutarea informaţiei.

Cercetările sociologice contemporane au dezvăluit faptul că incertitudinea (în înţelesul de cunoaştere limitată, incompletă, fragilă) “ este o componentă a vieţii umane”, a vieţii de grup şi au examinat efectele consensului / disensului asupra dinamicii incertitudinii. S-a constatat că atunci când soluţiile iniţiale ale membrilor grupului au coincis (consens potenţial), incertitudinea a scăzut semnificativ în procesul comunicării. Şi, dimpotrivă, atunci când punctele de vedere inţiale au fost diferite (dissens potenţial), prin comunicare, chiar atunci când s-a ajuns la soluţii comune, incertitduinea asociată cu aceste soluţii a tins să crească în raport cu cea din faza iniţială. Luarea în consideraţie, deci, prin comunicare, a diversităţii punctelor de vedere, este de natură a duce la creşterea incertitudinii”.12

Coeziunea, conformitatea şi consensul variază în funcţie de caracteristicile grupului, cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine, evoluţia independentă), permeabilitatea (măsura în care admite sau nu cooptarea de noi membrii), flexibilitatea (gradul de libertate şi informalitate în grup), intimitatea (gradul de apreciere reciprocă a membrilor săi), participarea (investiţia de timp şi de efort în activitatea grupului). Modul specific în care se obiectivează fiecare din caracteristicile mai sus enunţate, ca şi modul în care ele se corelează, conferă grupului calitatea de entitate distinctă, de tot integrat distinct. R. B. Catell (1948) foloseşte termenul de sintalitate pentru a individualiza sau caracteriza personalitatea unui grup ca întreg. Sintalitatea, susţine el, este influenţată atât de caracteristicile membrilor grupului (inteligenţă, atitudini, însuşiri individuale de personalitate) cât şi de structura grupului. Pe de altă parte, ea dispune, însă, de o dinamică proprie, care se manifestă prin schimbările ce apar în suma intereselor membrilor sau în energia totală disponibilă în grup, respectiv în sinergia grupului şi prin interacţiunile dintre grup şi subgrupuri sau dintre un grup şi alte grupuri. Sinergia este utilizată de membrii grupului pentru menţinerea coeziunii de grup şi atingerea scopurilor propuse. Se constată că trăsăturile de sintabilitate ale grupului şi cele ale personalităţii individuale tind către congruenţă pentru a asigura stabilitatea grupului.

Pe lângă cele analizate până acum, mai există şi alte procese de grup, respectiv competiţia şi cooperarea, pe care sociologia le studiază mai ales în legătură cu eficienţa sau productivitatea, şi concomitent cu evidenţierea efectelor lor sociale.

Competiţia şi cooperarea sunt forme ale interacţiunii pe care le întâlnim în orice grup. Competiţia constă în eforturile indivizilor, grupurilor de a atinge un scop (a avea un beneficiu), care este indivizibil sau despre care se crede că este ca atare.

Ea poate să fie directă sau indirectă, personală sau impersonală, spontană sau conştientă.

K. Horney a relevat faptul că procesul competiţiei este pivotul creşterii eficienţei activităţii grupului. În acelaşi timp, ea este însă şi o sursă de frustrare, anxietate sau de conflicte nevrotice.

Privită dintr-o perspectivă sociologică mai largă, competiţia nu presupune întotdeauna conştiinţa existenţei concurenţelor sau a opoziţiei faţă de ei şi deci nu presupune cu necesitate elaborarea de strategii din partea competitorului care să limiteze acţiunile celorlalţi competitori.Se deosebeşte de conflict, deşi, uneori poate degenera în conflict. Evidenţiind această distincţie, K. Davis (Human Society, 1949) arăta că regulile competiţiei limitează mijloacele ce pot fi utilizate şi că doar atunci când aceste reguli sunt încălcate, competiţia se transformă în conflict.

Cooperarea este o formă de interacţiune socială şi un proces de grup, care presupune acţiuni conjugate ale mai multor persoane sau grupuri, pentru atingerea unui scop comun, pentru obţinerea unor gratificaţii de care să beneficieze toţi participanţii.

Cooperarea, susţin P. Kropotki, W.C.Aller, M. Crowford ş.a. măreşte satisfacţia globală la nivel de grup dar are şi efecte de uniformizare şi deci, de scădere relativă a satisfacţiei individuale.

Astăzi, în promovarea competiţiei sau cooperării în grup, se ia în calcul atât specificul sarcinii de îndeplinit cât şi necesitatea obţinerii unui randament maxim.

Conflictul este definit în sociologie ca “opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacţiunii sociale”.13

Letha şi John Scanzoni (1976), studiind conflictul într-un grup mic, respectiv în familie, au evidenţiat existenţa a trei forme dihotomice diferite pe care le pot lua conflictele.14 În raport cu prima formă, conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv mixt. Într-un conflict cu rezultat zero, o persoană fie câştigă ceva, fie pierde totul. Într-un conflict cu motiv mixt, nici una dintre cele două persoane nu doreşte să câştige sau să piardă totul.

Cel de al doilea tip se referă la conflictele bazate pe personaliate şi la cele situaţionale. După cum reiese şi din denumirea lor, conflictele bazate pe personalitate sunt generate de diferenţele personale dintre indivizii implicaţi, în timp ce celelalte, situaţionale, sunt cauzate de contextul social, de situaţia socială concretă în care se află membrii grupului ( de exemplu, împărţirea unor resurse insuficiente rare).

Cea de a treia formă de conflict pusă în evienţă de Letha şi J. Scanzoni include conflictele fundamentale şi nefundamentale. Primele se produc în legătură cu normele fundamentale ale situaţiei. De exemplu, disputa privind alegerea fotbaliştilor care să intre în echipa naţională şi să joace la campionatul mondial. Conflictul nefundamental izvorăşte din aplicarea normelor acceptate la o situaţie specifică. Un astfel de caz, îl constituie alegerea echipei pe care s-o provoci la meci. De regulă, conflictele situaţionale, nefundamentale şi cu motiv mixt, sunt soluţionate mai uşor decât oponentele lor deoarece, deseori, este posibilă găsirea unei formule de compromis.

Conform teoriei lui Coser şi a altor sociologi, nu orice conflict este negativ. El poate ajuta la clarificarea scopurilor grupului şi a graniţelor şi, dacă este tratat cum trebuie, poate chiar să mărească activismul membrilor grupului. Cheia soluţionării cu succes a conflictelor o constituie “rezolvarea” în conformitate cu normele care au fost în prealabil stabilite şi acceptate.

2.3 Conducerea şi luarea deciziei în grup

C. A. Gibbs a sesizat că liderul nu poate fi studiat în mod corespunzător, separându-l de grupul său. În acelaşi context, H.H. Jennings 16 susţine că leadership-ul nu este rodul unor trăsături personale, ci un fapt funcţional : cine anume devine lider, aceasta depinde de anumite circumstanţe concrete. Liderul este dependent de relaţiile interpersonale existente în grupurile mici şi, totodată, el are o funcţie care îi asigură această calitate (rezolvarea sarcinilor grupului din care face parte).

C. A. Gibbs conciliază punctele de vedere mai sus prezentate, arătând că “leadership-ul este atât o funcţie a situaţiei sociale, cât şi o funcţie a personalităţii”. Putem spune, deci, că trăsăturile personalităţii sunt importante în accederea la leadership, în măsura în care ele sunt corelate cu o situaţie socială specifică.

Studiile sociologice au dezvăluit existenţa mai multor tipuri de leader în cadrul grupului mic. Astfel, o primă clasificare realizată de Katz şi Khon are drept criteriu centrarea conducătorului pe sarcinile grupului sau pe relaţiile umane. Conform acestui criteriu, grupurile pot avea lideri instrumentali sau expresivi. Primii sunt cei care pun grupul în mişcare pentru îndeplinirea obiectivelor grupului. Ei se concentrează asupra problemei imediate, sunt orientaţi spre atingerea obiectivelor. Ei structurează situaţia, definesc cu claritate obiectivele de urmărit, formulează metode de acţiune (E.F. Harris, E.A. Fleishman, H. E. Burtt, 1955). Liderii expresivi sunt preocupaţi mai mult de crearea armoniei, a solidarităţii de grup, de promovarea moralei grupului.

S-a constatat că liderul orientat exclusiv spre atingerea obiectivelor generează un anumit grad de ostilitate în rândul membrilor grupului, prin continua impulsionare a acestora în rezolvarea responsabilităţilor ce le revin şi cu timpul el poate să devină neplăcut, antipatic chiar.

Pentru succesul şi stabilitatea grupului este necesară corelarea ambelor tipuri de conducere (instrumentală şi expresivă).

Un alt criteriu de clasificare a tipurilor de conducere îl constituie modul de instituire a autorităţii în grup. Sociologii americani, Lewin, Lippitt şi White, pornind de la acest criteriu, au constatat că există trei tipuri de lideri : democrat, autoritar şi laissez-faire.

Cel democrat încearcă să obţină acordul membrilor grupului în privinţa deciziilor pe care le ia, acordă membrilor grupului şansa de a participa la coordonarea activităţii de grup, stimulează autoconducerea, este jovial şi confident, încurajează sugestiile valoroase, creativitatea în muncă.

Liderul autoritar dă ordine şi aşteaptă ca ele să fie executate.

J.P. Bradford şi R. Lippitt semnalează prezenţa a două forme de lideri autoritari în viaţa grupurilor mici : absolut şi moderat, distincţie ce are la bază tehnica folosită în realizarea dependenţei membrilor grupului în raport cu liderul. Atunci când liderul îşi asigură conducerea grupului prin ordinele sale pe care membrii grupului trebuie să le execute fără să discute, putem vorbi despre un lider absolut.

Spre deosebire de acesta, liderul moderat îşi însoţeşte ordinele cu o rugămine personală de felul : “Voi fi mulţumit dacă vei proceda în acest fel”.

În situaţii extreme, se pare că tipul de conducere autoritar este cel mai eficient.

Tipul de conducător laissez-faire nu face nici un efort pentru a dirija sau organiza activităţile grupului ; este cel mai ineficient.

Se pare că este tipul conducătorului care nu are încredere în capacităţile sale şi care, fie că se refugiază într-o muncă birocratică (face şi desface tot felul de situaţii inutile), fie se izolează de membrii grupului. Este îngăduitor, prietenos, inactiv, este incapabil să ia decizii care să ajute grupul în realizarea scopurilor sale. Nu are iniţiativă, oferă informaţii membrilor grupului doar când este solicitat de acesţia.

R.K. White şi R. Lippitt, în celebrul lor experiment (1960), oferă următoarea explicaţie a faptului că stilul permisiv de conducere (laissez-faire) nu este satisfăcător : oamenii au o necesitate profundă atât de structură psihologică, cât şi de dependenţă psihologică de alţii, accentuată de tendinţele regresive spre un comportament infantil, caracterizat prin nevoia de a depinde de alţii, de a-i lăsa pe ei să ia deciziile. Liderul democrat, ca şi cel autoritar, satisface, fiecare în maniera sa, această necesitate complexă”.17

Alţi sociologi (Rogers, Show, Blum) susţin că după raportarea la norme, stilurile de conducere pot fi directive şi nondirective. De asemenea, în funcţie de considerarea afectivităţii, sociologii au distins între tipul de conducere distanţat, bazat pe control şi dirijare şi tipul de conducere permisiv, bazat pe apropiere psihologică.

În privinţa luării deciziei în grup (adoptării unei soluţii în urma rezolvării unei probleme ) sociologia identifică două probleme distincte dar interdependente, şi anume : problema cunoştinţelor necesare şi cea a consensului.

Cătălin Zamfir 18 identifică existenţa a patru modele decizionale, dintre care primele două sunt normative, şi anume : decizia certă într-o lume strict deterministă, decizia certă de tip probabilist, decizia în incertitudinea persistentă şi modelul cibernetic.

Conform primului model se presupune că decidentul dispune de toate cunoştinţele necesare (pe care le prelucrează şi cu ajutorul instrumentelor logico-matematice clasice ) şi reuşeşte, în mod absolut, să identifice soluţia cea mai bună. Este un model limită, puţin aplicabil într-o lume în care factorul întâmplare are un rol important.

Decizia certă de tip probabilist are două forme de manifestare : prima lucrează cu probabilităţi obiective de întâmplare a evenimentelor, cea de a doua cu probabilităţi subiective, ce reprezintă gradul de încredere / neîncredere în cunoştinţele noastre de a descrie corect realitatea. Se presupune că decizia luată reprezintă soluţia cu probabilitatea cea mai ridicată de a fi soluţia cea mai bună, la nivelul cunoştinţelor existente la un moment dat.

Numeroase cercetări au evidenţiat faptul că, în condiţii de incertitudine persistentă, nici acest model nu este adesea aplicabil.

H. A. Simon arată că în astfel de condiţii, sistemul social uman recurge la o strategie decizională simplificată : adoptarea primei soluţii satisfăcătoare pe care reuşeşte să o formuleze. Modelul cibernetic argumentează că adesea sistemele social-umane folosesc pentru soluţionarea problemelor lor, mecanisme nondecizionale de tip cibernetic spontan : decidentul experimentează mai mult sau mai puţin întâmplător, diferite tipuri de acţiuni, care satisfac în grade diferite necesităţile existente în grup, de care este vag conştient. Acţiunile pe care experimentul le dovedeşte a fi satisfăcătoare sunt fixate şi consolidate iar cele nesatisfăcătoare sunt eliminate.

Cea de a doua problemă esenţială pe care o ridică procesul decizional în grup este consensul. Se pare că, mai degrabă dissensul este un produs natural, decât consensul. Din acest motiv, consensul trebuie construit în mod continuu.

În strânsă legătură cu stilurile de conducere, procesul decizional poate fi fie democratic, grupul participă la luarea deciziei, fie de delegare a autorităţii decizionale unei persoane, respectiv liderului grupului.

Se constată că în societăţile democratice actuale, există o puternică înclinaţie spre promovarea deciziilor colective (democratice).

Caracterul colectiv al deciziei este şi o premisă şi un rezultat al evluţiei democratice a societăţii.

Opţiunea grupurilor pentru decizia colectivă, se pare că este legată şi de mai marea probabilitate a corectitudinii ei în raport cu decizia individuală. Grupul este compus din indivizi cu statute, cunoştinţe, meserii diferite, deci oferă rezerve mai mari decât individul (liderul) la care să se poată apela în vederea luării unei decizii optime.

Pe de altă parte, însă, cercetările realizate de Stoner (1961) susţin ideea că deseori există o mai mare probabilitate ca indivizii în grupuri să ia hotărâri riscante decât individizii care acţionează singuri. Acest fapt a fost pus pe seama aşa numitei “difuziuni a responsabilităţii” : individizii într-un grup pot pasa responsabilitatea unei decizii greşte grupului în ansamblul său (tuturor membrilor grupului) şi astfel nici un individi concret nu poate fi făcut responsabil pentru respectiva eroare.

În consecinţă, grupul poate lua decizii mai îndrăzneţe dar mai riscante decât individul.

De asemenea, în grupurile care înregistrează un înalt nivel al consensului, indivizii care ar dori să se opună eventualelor decizii eronate, care ar dori să le supună unei mai atente analize înainte de a fi luate, pot fi obstrucţionaţi. Pe de altă parte, subliniază Callaway şi Esser (1984), în grupurile foarte solidare, presiunea la conformare limitează creativitatea deciziilor. Membrii grupului îşi pot cenzura ideile personale care sunt în dissens cu cele ale majorităţii , pierzându-se valoarea perspectivelor ce pot contribui la rezolvarea unei probleme sau la luarea măsurilor necesare. Este ceea ce se cheamă “group think” (“gândire de grup”), proces de grup caracterizat printr-o accentuată tendinţă de căutare a acordului între membrii. El are efecte negative asupra eficienţei deciziilor luate în grup. Termenul de “groupthink” a fost introdus în sociologie de către Irving L. Janis, odată cu apariţia cunoscutei sale lucrări, “Victims of groupthink” (1972), în care încearcă să explice insuccesul acţiunii organizate de administraţia Kennedy în scopul răsturnării regimului Fidel Castro, prin erorile decizionale ale experţilor care au conchis acţiunea şi care au fost victime ale groupthink-ului (prin tendinţa lor de a se autocenzura şi a anihila atitudinile critice).

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web