Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Imperiul constantinian fiii lui Constantin

in Istorie

const-2

În ceea ce priveşte succesiunea, aranjamentele lui Constantin I s-au dovedit a fi precare şi nu lipsite de ambiguitate1. În ultimii doi ani ai domniei sale, patru membri ai casei imperiale deţineau demnitatea de Caesar: fiii împăratului – Constantinus II (din 317), Constantius II (din 324), Constans (din 333)2 – şi nepotul de frate, Flavius Dalmatius (din 335)3. În anul 337 –când Constantin I pregătea campania împotriva perşilor– un alt nepot (fiul lui Dalmatius Cenzorul4 şi fratele lui Dalmatius Caesar), Flavius Hannibalianus primea titlul de Rex regnum et Ponticarum gentium5.

Aşadar, în ultimii ani ai domniei lui Constantin I, mai mulţi membri ai dinastiei neo–flaviene erau asociaţi la puterea imperială, având responsabilităţi concrete: la frontiera orientală, fratele împăratului, Dalmatius Cenzorul care, în 333/334 a reprimat revolta uzurpatorului Calocaerus, magister pecoris camelorum în Cypru6, fiii lui Constantin I – Constantin II în Gallia7, Constantius II în Orient, Constans la frontiera dunăreană– şi nepoţii împăratului, Hannibalianus în Armenia şi Dalmatius în fruntea prefecturii illyrice8. Prin urmare, este dificil de precizat care vor fi fost adevăratele intenţii ale lui Constantin I în legătură cu succesiunea9.

Se presupune că, la origine, succesiunea prevedea diviziunea ariilor de competenţă între fiii Constantinus II –care, mai vârstnic fiind, deţinea o poziţie preeminentă–, Constantius II şi Constans, însă fără a-i exlude pe nepoţii împăratului –Dalmatius şi Hannibalianus– din poziţiile pe care aceştia le deţineau10.

Imediat după aflarea ştirii despre moartea tatălui său, Constantius II –aflat pe frontul din Orient– se îndreaptă spre Constantinopol pentru a se ocupa personal de funeraliile împăratului defunct11. Sosirea lui Constantius II la Constantinopol a fost urmată de o sinistră baie de sânge – aşa-numitul „masacru al prinţilor”12– în care şi-au aflat sfârşitul toate rudele celor trei fiii ai împăratului defunct (în primul rând, descendenţii direcţi ai Theodorei13, soţia lui Constantius I Chlorus) care puteau emite pretenţii la „moşternirea constantiniană”: Dalmatius Cenzorul şi fiii săi Dalmatius Caesar şi Hannibalianus, Iulius Constantius14.

Studiile mai noi consideră că această sângeroasă epurare a multora dintre membrii casei imperiale neo–flaviene îşi are originea în conflictul religios dintre cele două facţiuni –ariană şi ortodoxă– de la curtea imperială15.

Abia după aceste evenimente dramatice, fiii lui Constantin I s-au întâlnit – în prima parte a lunii septembrie 337 – în Pannonia unde, la 9 septembrie, au fost aclamaţi Augusti de trupe şi şi-au împărţit Imperiul16: lui Constantinus II (337-340)17 îi reveneau Gallia, Hispania şi Britannia, lui Constans I (337-350)18 Italia, Africa, Illyricum, Macedonia şi Ahaia, iar lui Constantius II (337-361)19 provinciile orientale ale Imperiului şi Thracia. Domeniile de competenţă ale celor trei Augusti tindeau să coincidă cu limitele teritoriale ale celor trei prefecturi ale Imperiului: occidentală, centrală şi orientală20. De asemenea, diviziunea prevedea şi un fel de tutelă pe care Constantinus II urma să o exercite asupra fratelui mezin, Constans.

Aşadar, unitatea puterii imperiale era menţinută prin ordinea ierarhică a celor trei Augusti i.e., prin preeminenţa celui mai vârstnic dintre ei, Constantinus II– şi prin tutela exercitată asupra mezinului Constans, aproape un „Auguste sans terre”21.

După întâlnirea din Pannonia, Constantinus II s-a îndreptat către reşedinţa sa de la Vienna, în Gallia, Constans a pornit spre Mediolanum, iar Constantius II, moştenitorul Palatului Sacru din Constantinopol, s-a îndreptat către Antiochia22.

Nici după acest „agreement” –prin care împărţirea lumii a fost efectuată în mod paşnic– situaţia Imperiului nu a devenit întrutotul stabilă23, şi a suportat de mai multe ori consecinţele evenimentelor politice, multe dintre ele determinate de nesfârşitele dispute dintre facţiunea ariană şi cea trinitariană/ortodoxă24. Educaţi în spirit creştin, fiii lui Constantin I erau creştini pasionaţi, preocupaţi de disputele doctrinale25.

Pe scurt, situaţia Imperiului constantinian26 a fost influenţată, în mare măsură, de evoluţia raporturilor – adesea încordate, uneori conciliante – dintre tinerii prinţi care-şi împart Imperiul: Constans27, ortodox niceean, ca şi partes Occidentales pe care le stăpânea (singur, după eliminarea lui Constantinus II), iar în partes Orientis Constantius II care, chiar dacă va oscila uneori în căutarea unei soluţii echilibrate, va rămâne practic sub influenţa arianismului28. Aşadar, confruntarea dintre fiii lui Constantin I se interfera cu controversa religioasă care diviza Imperiul29: Orientul arian împotriva Occidentului catolic/ortodox30.

În cele din urmă, Constantius II, în ultima parte a domniei sale (353–361), va aduna tot cuprinsul lumii romane sub autoritatea sa – la fel cum făcuse mai înainte tatăl lui; o dată cu Constantius II, tendinţa arianizantă pe care împăratul o susţinea, triumfă, pentru moment, în Imperiu31.

*

Curând după revenirea sa în Gallia, Constantinus II –adept al credinţei ortodoxe– îl eliberează la 22 noiembrie 337 pe episcopul trinitarian Athanasius, aflat în exil la Treviri, permiţându-i să revină la Alexandria32.

Scurta domnie a lui Constantinus II se încheie în anul 340 când, în urma conflictului cu fratele mezin – Constans, Constantinus II îşi află sfârşitul în bătălia de la Aquileia33.

În urma victoriei de la Aquileia, Constans I (337-350) şi-a extins stăpânirea şi asupra posesiunilor fratelui său –Gallia, Hispania şi Britannia. General redutabil, Constans a luat măsuri de întărire a frontierei rheno –danubiene şi a întreprins o serie de campanii victorioase împotriva barbarilor care ameninţau Imperiul34: la Dunăre împotriva sarmaţilor–iazygi, la Rin împotriva francilor în 341/34235 şi în Britannia împotriva picţilor şi scoţilor în 34336.

Izvoarele literare conturează personalitatea contradictorie a lui Constans37. Astfel, dacă la început Constans a dat dovadă de moderatio, în ultimii ani ai domniei raporturile sale cu aristocraţia senatorială păgână de la Roma au devenit tot mai tensionate38. În acelaşi timp, pentru a-şi spori veniturile, împăratul a recurs la o fiscalitate excesivă precum şi la venalitatea funcţiilor din aparatul guvernamental. Izvoarele literare condamnă, de asemenea şi homosexualitatea lui Constans39.

La fel ca şi tatăl său Constantin şi fratele său Constantius II40, Constans a vădit un interes deosebit pentru problemele de ordin doctrinal ale Bisericii creştine. Astfel, în anul 341 Constantius II şi Constans continuă seria măsurilor restrictive împotriva practicilor păgâne interzicând sacrificiile păgâne41.

După cum s-a văzut, în cursul lungii crize ariane deveniseră evidente simptomele unei evoluţii divergente în cele două partes imperii: Orientul arian de-o parte, Roma şi Occidentul catolic/ortodox –inclusiv Egiptul lui Athanasius– de cealaltă. De la conciliul de la Tyr (335)42 –soldat cu demiterea lui Athanasius din Alexandria– până la sinodul de la Antiochia (379) opoziţia s-a menţinut constantă43, mergând uneori până la schismă, ca în cazul conciliului imperial de la Serdica (azi Sofia) din 343, o tentativă eşuată a lui Constans44 de a aduna toţi episcopii Imperiului şi de a pune capăt controversei dintre facţiunea ariană şi cea catolică/ortodoxă condusă de Athanasius din Alexandria45 şi Paul din Constantinopol46. Episcopii orientali au refuzat atunci să stea alături de omologii lor din Occident şi, în consecinţă, au organizat un contra–sinod la Philippopolis (azi Plovdiv).

Abia după dispariţia lui Constans (350) şi după victoria de la Mursa (351), Constantius II îşi va impune voinţa; conciliile de la Sirmium (351), Arelate (353), Mediolanum (355), Sirmium (357-359) şi Constantinopol (360) – unde se încheie perioada de elaborare doctrinală a credo-ului homeean care defineşte arianismul istoric47 – marchează revanşa arienilor asupra niceenilor: credo-ul de la Niceea este condamnat oficial, iar episcopii recalcitranţi (Athanasius, papa Liberius, Hilarius din Poitiers etc.) sunt, ca întotdeauna, destituiţi şi exilaţi48.

La începutul anului 350, dificultăţile economice, agravate de presiunea fiscală, au determinat o revoltă militară în Gallia. În aceste împrejurări, în noaptea de 18 ianuarie 350, la Augustodunum (azi Autun), în cursul unui banchet militar, Magnentius49 -un general de origine barbară- a fost proclamat împărat. La aflarea ştirii despre uzurparea lui Magnentius, Constans s-a refugiat la Helena, un oraş din Pirinei unde, la sfârşitul lunii februarie 350 a fost asasinat de o bandă de rebeli condusă de Gaeso50. Curând, uzurpatorul Magnentius (350-353) şi-a consolidat poziţia extinzându-şi controlul asupra Britanniei, Hispaniei şi a Africii romane51. În iarna anilor 350-351, Magnentius l-a înălţat pe Magnus Decentius (351-353)52 –probabil fratele uzurpatorului– la rangul de Caesar, încredinţându-i apărarea Galliei şi a frontierei rhenane.

*

Deşi lipsit de virtuţi militare, Constantius II (337-361)53 s-a angajat în numeroase campanii militare. De altfel, reşedinţele în care împăratul şi-a petrecut cea mai mare parte a domniei se aflau în apropierea principalelor teatre de operaţiuni militare: între 337–350 Constantius II şi-a avut reşedinţa la Antiochia, aproape de limes Orientis; între 351-359 a petrecut mult timp la Sirmium şi Mediolanum, iar în 360-361 a revenit la Antiochia54.

Încă din ultimii ani ai domniei lui Constantin I, suveranul sassanid Shahpur II (310-379) ameninţa frontiera orientală a Imperiului atacând oraşul Nisibis şi intervenind în Armenia.

Numeroasele campanii „de vară” (338-350) ale lui Constantius II împotriva lui Shahpur II reflectă tensiunea crescândă dintre Imperiu şi Persia sassanidă55. Chiar dacă, aşa cum remarcau contemporanii56, Constantius II s-a arătat mai priceput în războaiele civile decât în combaterea inamicilor externi, împăratul a reuşit să facă faţă presiunii persane. În pofida pierderilor grele suferite de armata romană în Mesopotamia, în bătălia de la Singara57 – a. 348 (azi Beled–Singar), Constantius II a reuşit să evite o invazie persană majoră. De altfel, ca urmare a pierderilor grele suferite de armata lui Shahpur II în cursul asediului oraşului Nisibis în a. 35058, situaţia tactică s-a schimbat59, ameninţarea sassanidă devenind mai puţin presantă. Din această perspectivă, prin comparaţie cu rezultatele succesorilor săi imediaţi, efortul lui Constantius II de a asigura securitatea frontierei orientale apare într-o lumină mult mai favorabilă. Istoriografia modernă a relevat şi alte dimensiuni ale personalităţii lui Constantius II remarcând că, în unele situaţii, împăratul s-a dovedit un bun administrator şi un general competent60.

Deşi erau cei mai periculoşi adversari ai Imperiului, perşii nu erau singurii care ameninţau lumea romană. Constantius II a fost nevoit să întreprindă şi o serie de campanii împotriva unor seminţii barbare61. Pentru puterea imperială, cea mai serioasă ameninţare o constituia seria de uzurpatori care s-au ridicat în Occident. Pe lângă revolte de mai mică anvergură, precum cele a lui Nepotianus la Roma (iunie 350)62 şi Silvanus la Colonia Agrippina (11 august – 7 septembrie 355)63, Constantius II s-a confruntat şi cu ameninţări serioase cum a fost uzurparea lui Magnentius (350-353) ori cea a lui Vetranio (350).

În partes Occidentales, situaţia dinastiei neo–flaviene a devenit dramatică în anul 350 când, după asasinarea lui Constans, uzurpatorul Magnentius a preluat controlul asupra întregului Occident roman64.

Îngrijorată de această turnură a evenimentelor, Constantina Augusta –sora lui Constantius II65– l-a convins pe Vetranio66, magister militum sub Constans, să-şi asume titlul de Caesar –la 1 martie 350– pentru a porni împotriva uzurpatorului Magnentius67. Deoarece negocierile dintre Constantius II şi noul său cezar au intrat în impas, acesta a încheiat o alianţă cu Magnentius. Cei doi uzurpatori şi-au făcut cunoscute intenţiile trimiţându-i lui Constantius II o ambasadă la Herakleia, în Thracia –unde împăratul a respins oferta lui Magnentius şi Vetranio. Înainte de a porni spre Occident, Constantius II i-a încredinţat lui Lucillianus68 conducerea operaţiunilor anti-persane de pe frontul oriental69.

În vara anului 350 Constantius II s-a întâlnit cu Vetranio la Serdica (azi Sofia), de unde cei doi s-au îndreptat spre Naissus (azi Niš) unde, la 25 decembrie 350, armata din Illyricum l-a recunoscut pe Constantius II împărat şi în Apus70.

Mult mai dificilă a fost însă confruntarea cu Magnentius. Pentru a se putea ocupa de recucerirea Occidentului, Constantius II s-a văzut nevoit să-l înalţe pe vărul său Gallus (351-354)71 la rangul de Caesar – la 15 martie 35172, în cursul unei ceremonii care a avut loc la Sirmium– şi să-i încredinţeze apărarea Orientului73. De asemenea, tânărul cezar –pe atunci în vârstă de 25 sau 25 de ani– s-a căsătorit cu sora împăratului, Constantina Augusta, văduva lui Hannibalianus74.

Potrivit relatării lui Philostorgius75, relaţiile dintre Constantius II şi cezarul Gallus au fost de la început tensionate, Teophilus76consularis Syriae prin a. 354– fiind artizanul pactului de neagresiune dintre cei doi veri. Pe de altă parte, statutul lui Gallus este ilustrat şi de faptul că principalii săi miniştri au fost numiţi de Constantius II: e.g., Thallasius77, prefectul pretorian şi Montius Magnus78, quaestor sacri palatii.

Curând după sosirea sa la Antiochia (7 mai 351)79, Gallus se confruntă cu insurecţia evreilor din Palestina80; revolta este reprimată cu severitate de Ursicinus81, magister peditum, iar centrul insurgenţilor evrei, oraşul Diocaesarea, este ras de faţa pământului. În scurta sa domnie din Orient, tânărul şi neexperimentatul Gallus s-a aflat sub influenţa covârşitoare a Constantinei Augusta82.

Căderea lui Gallus (354), provocată de abuzurile şi actele de cruzime ale tânărului cezar, a fost precipitată de complotul pus la cale de câţiva dintre înalţii funcţionari ai lui Constantius II83: Volusianus Lampadius84, Flavius Arbitio85, magister equitum şi eunucul Eusebius86, praepositus sacri cubiculi.

În Occident, conflictul dintre Constantius II şi uzurpatorul Magnentius a durat trei ani (351-353), cu succese când de o parte când de cealaltă, până când –după sinuciderea lui Magnentius– Constantius a rămas singurul împărat al întregului Imperiu.

În prima jumătate a anului 351, Magnentius surprinde armata lui Constantius II într-o ambuscadă lângă Adrana, însă în bătălia decisivă de la Mursa87 (azi Osijek) din 28 septembrie 351, trupele lui Magnentius suferă pierderi grele. După înfrângerea de la Mursa, Magnentius se retrage în nordul Italiei pentru a-şi regrupa forţele. Când armata lui Constantius II ocupă unele zone din Italia, Magnentius se retrage în nordul Alpilor, în Gallia.

Confruntarea dintre Magnentius şi Constantius II a dus, implicit, la neglijarea frontierei rheno–danubiene88. Mai mult, după cum rezultă din sursele literare, Constantius II a solicitat sprijinul alamannilor –care invadează Gallia– împotriva lui Magnentius89. Interpretările mai noi consideră că în secolul al IV-lea avem de a face, de fapt, cu o lentă erodare a frontierei rhenane, rezultat al infiltrării graduale a francilor –ca laeti, foederati sau generali– în nordul Galliei90

În iulie 353, Constantius II părăseşte reşedinţa sa de la Mediolanum îndreptându-se spre Gallia unde, la Mons Seleuci, în Alpii Cottiani, înfrânge armata lui Magnentius. După înfrângerea de la Mons Seleuci, Magnentius se retrage spre Lungdunum (azi Lyon) unde, abandonat de soldaţii săi care decid să-l predea împăratului, uzurpatorul se sinucide (10/11 august 351). La 18 august 351, Decentius –cezarul uzurpatorului– îşi pune şi el capăt zilelor, la Senonae (azi Sens)91.

Astfel, în urma acestui îndelungat şi epuizant război civil, Constantius II a rămas singurul împărat al întregului Imperiu. Însă consecinţele războaielor civile din perioada ce a urmat morţii lui Constantin I au fost dezastruoase: Statul era dezbinat, înalta poziţie imperială ameninţată, provinciile ruinate, oraşele distruse, armatele risipite. Uzurpator după uzurpator au irosit puterea Imperiului. Când Constantius II a rămas singur în fruntea întregului Imperiu, securitatea frontierelor era considerabil slăbită: alamannii devastau Gallia92, iar în Orient incursiunile perşilor în provinciile romane deveneau tot mai frecvente93. Un impact emoţional deosebit asupra contemporanilor a avut căderea Coloniei Agrippina (azi Köln) în mâna francilor, în anul 35594.

În aceste împrejurări, asemenea împăraţilor tetrarhi, Constantius II a realizat că Imperiul era prea întins pentru a putea fi administrat de un singur împărat95. În consecinţă, după căderea lui Gallus, realizând imposibilitatea de a fi prezent în toate zonele ameninţate ale Imperiului, Constantius II –la sugestia soţiei sale, Eusebia Augusta96– şi-a asociat la domnie, înălţându-l la rangul de Caesar97, la 6 noiembrie 355, pe vărul său Iulianus98, fratele vitreg al lui Gallus; la numai câteva zile după ceremonia investiturii care a avut loc la Mediolanum, alianţa dintre cei doi veri a fost consolidată prin căsătoria lui Iulianus cu Helena99, sora lui Constantius II. Astfel, în urma acordului de la Mediolanum, lui Iulianus Caesar i se încredinţeză guvernarea Galliei, în vreme ce lui Constantius II îi revine apărarea limesului dunărean şi a celui oriental.

Primind misiunea de a restaura ordinea la frontiera rhenană, Iulianus Caesar părăseşte curtea din Mediolanum, la 1 decembrie 355, îndreptându-se spre Gallia devastată de frecventele incursiuni ale triburilor alamanne. După sosirea în Gallia, Iulianus şi-a stabilit cartierul general la Vienna100 (azi Vienne), unde a petrecut iarna anilor 355-356.

Operaţiunile militare împotriva alamannilor au început în vara anului 356, după 24 iunie, când Iulianus a sosit la Augustodunum101 (azi Autun), aflat sub asediul barbarilor. În cursul unei campanii victorioase, Iulianus a recucerit oraşele din stânga Rinului102 – Argentorate (azi Strasbourg), Tabernae (azi Rheinzabern), Borbetomagus (azi Worms), Moguntiacum (azi Mainz) – şi a luat o serie de măsuri punitive împotriva barbarilor germanici. Un puternic impact asupra barbarilor a avut recucerirea Coloniei Agrippina (azi Köln), urmată de încheierea unui foedus cu regii franci103. După această campanie victorioasă Iulianus a iernat la Senonae/Agedicum (azi Sens)104, unde a rezistat unui asediu al alamannilor105.

Situaţia militară din Gallia s-a ameliorat sensibil în 357 când Barbatio –magister peditum, la ordinul lui Constantius II, a venit din Italia la Augusta Rauricorum (azi Augst) cu o armată de 25 000 de soldaţi106. În prima parte a anului 357, Iulianus Caesar a întreprins operaţiuni militare împotriva barbarilor din zonele Lugdunum şi Tres Tabernae107. Către sfârşitul verii anului 357, Iulianus s-a ilustrat ca general redutabil câştigând o strălucitoare victorie împotriva celor 7 regi alamanni în apropiere de Argentorate (azi Strasbourg)108. După victorie, soldaţii l-au aclamat Augustus109, însă Iulianus, loial lui Constantius II, nu a acceptat acceptat această onoare. Bătălia de la Argentorate –în cursul căreia regele Chnodomarius a fost făcut prizonier– a avut ca rezultat alungarea alamannilor din Gallia.

Iulianus trece Rinul în apropiere de Moguntiacum şi întreprinde câteva raiduri în teritoriile alamannilor unde, restaurează o fortificaţie traianică în care va instala o garnizoană110. Revine în stânga Rinului unde, în decembrie 357 – ianuarie 358 îi înfrânge pe francii care devastau regiunea Mosellei din provincia Germania Secunda şi se îndreaptă apoi spre cartierul său de iarnă de la Lutetia (azi Paris)111.

Contemporanii comparau războiul glorios al lui Iulianus din 357 cu faimoasele războaie punice şi cu campaniile lui Caesar în Gallia112, în timp ce împăratul–filosof îl considera drept evenimentul major din perioada „gallică” a domniei sale113.

În acelaşi an, 357, s-a consumat unul dintre momentele memorabile ale domniei lui Constantius II care şi-a făcut intrarea triumfală în Roma114 spre a sărbători jubileul de douăzeci de ani de domnie (vicennalia) şi victoriile asupra uzurpatorilor Magnentius şi Decentius şi triumful asupra alamannilor. După cum remarcau contemporanii, a fost o ceremonie exaltantă şi măreaţă, având Roma ca fundal al scenei115. După o scurtă şedere de treizeci de zile la Roma, Constantius II s-a îndreptat grabnic spre Illyricum, deoarece limesul dunărean era ameninţat de incursiunile quazilor în provincia Valeria şi de sarmaţii–iazygi care devastau Moesia Superior şi Pannonia Secunda116.

În anul 358, Iulianus a început operaţiunile militare, mult înainte de venirea verii, atacându-i prin surprindere pe barbari. Mai întâi, i-a atacat pe francii salieni care se stabiliseră, fără permisiunea Imperiului, în Toxandria117. Apoi, după ce a restaurat câteva fortificaţii de pe malul râului Mosa (azi Meuse/Maas), Iulianus a trecut Rinul înaintând în teritoriul alamannilor obligându-i pe regii Suomarius şi Hortarius să încheie pace şi să se supună Romei118.

Iulianus a devenit extrem de popular în Gallia datorită preocupării sale constante pentru buna administrare a provincialilor. Cezarul a refăcut şi a repopulat oraşele distruse de barbari119; impunându-i pe proprietari la dări mai echitabile, i-a protejat pe provinciali de vexaţiunile prefectului pretorian Florentinus şi s-a opus intenţiei lui Constantius II de a-i extorca pe locuitorii Galliei prin noi impozite120. Popularitatea lui Iulianus în rândul elitelor provinciale este evidenţiată şi de sursele creştine –e.g., episcopul Hilarius din Limonum121 (azi Poitiers)–, precum şi de mărturiile epigrafice122.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web