Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Imperiul crestin al lui Constantin cel Mare

in Istorie

AGIOS_KONSTANTINOS-1

Ascensiunea la putere a lui Constantin (306-337) a reprezentat un eveniment epocal pentru Imperiu, ca şi pentru destinul civilizaţiei europene1. Continuând opera lui Diocleţian de reorganizare a Statului roman în sens autoritar şi dirijist2, Constantin n-a manifestat însă şi ataşamentul acestuia faţă de tradiţie3. Dimpotrivă, Constantin s-a vădit a fi un revoluţionar pe multiple planuri, în primul rând în cel al religiei4.

4.1. Împăratul creştin

Constantin este, fără îndoială, o figură centrală în istoria creştinismului: a fost considerat cel mai mare împărat roman care a practicat, a apărat şi a răspândit dreapta credinţă, iar influenţa pe care i-a atribuit-o tradiţia creştină s-a prelungit cel puţin până în epoca Renaşterii5.

Religia lui Constantin, oricât a fost ea preamărită de autorii creştini, la început a fost caracterizată de sincretismul religios specific epocii6; în cazul păgânismului, acesta se manifestă prin henoteism, adică prin credinţa într-un zeu unic/zeu suprem (Summus Deus), care însă nu este cel creştin7.

Atitudinea lui Constantin faţă de cele două realităţi concomitente şi contrastante – cea păgână şi cea creştină –, a trecut de la un asemenea henoteism (moştenit poate de la tatăl său, Constantius Chlorus) la un creştinism tot mai accentuat8. Această lentă evoluţie este ilustrată de inscripţia de pe arcul triumfal al lui Constantin de la Roma9 –înălţat în 315– care vorbeşte despre o „divinitate” care nu este atât Dumnezeul creştinilor, ci divinitatea supremă („Unul Dumnezeu”) al intelectualior păgâni10. Conceptul de divinitas apare ambiguu astfel încât să nu-i deranjeze nici pe adepţii creştinismului, nici pe cei ai vechii religii. Aşadar, trecerea primului împărat creştin de la acest henoteism la noua religie se face treptat şi se încheie în esenţă cu conciliul ecumenic de la Nicaea11. Apoi, în pragul morţii, Constantin a fost botezat de episcopul arian Eusebios din Nicomedia12.

Oricum, Constantin avea aceeaşi concepţie absolutistă despre puterea imperială ca şi predecesorii săi13. Evident, nici după ce a devenit creştin, Constantin nu a manifestat vreo atitudine ostilă faţă de perpetuarea cultului imperial14. Pentru conduita împăratului în această privinţă relevantă este inscripţia de la Hispellum (azi Spello, în Umbria)15: consecinţă directă a unui rescript imperial16, emanat în ultimii ani ai domniei, prin care Constantin şi fiii săi –care pe inscripţie apar ca asociaţi la puterea imperială–, pe de o parte, precizează normele privitoare la organizarea jocurilor şi a luptelor de gladiatori în cele două regiuni (Tuscia şi Umbria), iar pe de alta permit nu numai ca oraşul Hispellum să fie denumit Flavia Constans, ci şi construirea unui templu dedicat casei imperiale (gens Flavia).

Anul 312 a marcat un moment de turnură în politica religioasă a lui Constantin, care a făcut primul act de adeziune la creştinism17, fără a renunţa însă la preferinţa sa pentru cultul Soarelui/teologia solară18. Poate că pentru Constantin, Sol Invictus şi Christos păreau a fi aceeaşi divinitate, de vreme ce în epocă nu puţini erau cei care considerau Soarele drept simbolul cel mai desăvârşit al lui Dumnezeu19.

Oricum, împăratul pare a fi fost atras de un monoteism „solar”20 ce reprezenta punctul final al sincretismului religios antic. În orice caz, după ce cultul Soarelui cunoscuse un regres în epoca Tetrarhiei, sub Constantin el capătă un nou suflu, în detrimentul celorlalţi zei păgâni21. Emisiunile monetare ale lui Constantin sunt dominate până în 320/321 de imaginea lui Sol Invictus care dispare după această dată ca ultimul dintre zeii păgâni22.

Adeziunea lui Constantin la creştinism a suscitat o dezbatere istoriografică multiseculară23, mulţi întrebându-se dacă primul împărat creştin fusese într-adevăr un creştin. În problema convertirii lui Constantin la creştinism s-au conturat trei interpretări24: prima, neagă sinceritatea actului, recunoscându-i doar însemnătatea politică ( J. Burckhardt25, H. Grégoire); a alta, îl consideră pe Constantin adeptul unui sincretism confuz (A. Piganiol26); în sfârşit, nu puţini sunt istoricii care nu pun la îndoială sinceritatea adeziunii din 312 (N.H. Baynes27, J. Vogt, A. Alföldi, A.H.M. Jones, T.D. Barnes, P. Keresztes).

Istoricii care se îndoiesc de sinceritatea adeziunii împăratului la noua religie creştină, l-au acuzat pe Constantin de nesinceritate faţă de ideologie, întrucât acesta s-ar fi folosit de religie –când de cea păgână, când de cea creştină– în funcţie de avantajele pe care le-ar fi putut obţine în plan politic.

Cert e că împăratul s-a dovedit extrem de abil ştiind să-şi creeze în rândurile creştinilor un curent de opinie întotdeauna favorabil, aşa încât ei au avut pentru el numai cuvinte de laudă, trecând uşor cu vederea actele sale de cruzime şi crimele, cu nimic diferite de cele ale unui despot păgân.

Convertirea lui Constantin la creştinism (312), în urma revelaţiilor sale28 şi, mai ales, a orientărilor pe care i le-au dictat conjunctura politică şi ambianţa spirituală, avea să domine întreaga istorie a Imperiului Târziu. Aşa –numitul edict de la Milano (313) reprezintă în fapt un compromis între păgânism şi creştinism, actul rânduindu-se într-un şir de măsuri –începând cu edictul de toleranţă a lui Galerius (311)– în care se manifesta dorinţa puterii imperiale de a unifica forţele Imperiului printr-o pace religioasă.

Oricum, Constantin a fost primul dintre împăraţii romani care şi-a dat seama că şi-ar putea atinge mai bine obiectivele politice atrăgându-i pe creştini de partea sa decât luptând împotriva lor. De aceea, revoluţia înfăptuită de acest împărat în politica religioasă a Statului roman a fost numită pace constantiniană29.

De altfel, hotărât să folosească Biserica ca instrument al politicii imperiale –subordonat, evident, ideologiei imperiale30– , curând după victoria de la Pons Milvius, Constantin şi-a asumat un rol activ în afacerile Bisericii31; împăratul a intervenit decis în problema schismei donatiste, convocând conciliul de la Arelate (azi Arles), în august 31432.

*

După înfrângerea şi dispariţia lui Maximinus Daia (313)33 rămăseseră doi auguşti, Constantin şi Licinius34, care şi-au împărţit Imperiul: primul rămânea stăpân în Occident, iar cel de-al doilea lua conducerea întregului Orient roman. Între ei discordia nu întârzie să izbucnescă. Un prim conflict –marcat de bătăliile de la Cibalae (azi Vinkovce) în Pannonia şi Campus Ardiensis, la vest de Adrianopol, încheiată nedecis35– a avut loc în anul 31636, fiind urmat de noua conciliere dintre cei doi rivali37.

Pacea care a urmat războiului din 316, marca instituirea diarhiei Constantin – Licinius, fiecare Augustus în pars imperii pe care o stăpânea38. Licinius făcea mari concesii teritoriale cumnatului său cedându-i prefectura Illyricului (mai puţin dioceza Thraciei)39; în schimb, Constantin renunţa la prerogativa de a putea legifera singur, privilegiu conferit de calitatea sa de Maximus Augustus; de acum înainte fiecare împărat avea dreptul de a emite legi separate în pars imperii pe care o stăpânea40. În sfârşit, acordul din 316 constituia şi o reafirmare a principiului dinastic: în consecinţă, la 1 martie 317, la Serdica (azi, Sofia), au fost proclamaţi Caesares doi dintre fiii lui Constantin –Crispus41 şi Constantin II42–, precum şi fiul lui Licinius şi al Constantiei, Licinius iunior43.

Conflictul dintre cei doi Augusti s-a reaprins în 32144. Ostilitatea crescândă dintre cei doi împăraţi45 devenise evidentă încă din 320, când, în ajunul rupturii definitive de Constantin, Licinius a reluat în Orient persecutarea creştinilor46. În cele din urmă, conturile au fost reglate prin războiul civil din 32447. În urma victoriilor de la Adrianopol (3 iulie 324), în Thracia, şi Chrysopolis (18 septembrie 324), pe malul asiatic al Bosforului, Constantin a rămas singurul stăpân al lumii romane, reuşind astfel să reunifice Imperiul. După victoria asupra lui Licinius, Constantin decide fundarea unei noi Rome pe malurile Bosforului.

4.2. Noua Romă şi noul Imperiu

Reunificarea Imperiului şi eliminarea lui Licinius48 au dus la creşterea considerabilă a influenţei Bisericii în viaţa Statului49. Rămas singur în fruntea Statului roman, Constantin s-a preocupat în primul rând de menţinerea integrităţii şi a unităţii Imperiului. La 8 octombrie 324 şi-a proclamat fiul mezin, Constantius, Caesar50, consacrând astfel întemeierea unei dinastii divine51 şi, în aceeaşi zi, potrivit străvechiului ritual roman, a fundat un nou oraş – Constantinopolis52; împăratul dădea numele său anticului Byzantion, făcându-şi-l capitală53.

Transformarea Bizanţului severian în „oraşul lui Constantin” (Κωνσταντινούπολις), prin construirea unui nou centru urban de dimensiuni considerabile, s-a realizat într-un răstimp scurt54. Voinţa împăratului de a crea o „nouă Romă” (Νέα ΄Ρώμη)/„a doua Romă” (Δευτέρα ΄Ρώμη, altera Roma) era explicită, Constantin a încercând să facă din noua Romă o copie a celei vechi55: oraşul era împărţit, ca şi Roma, în 14 regiuni administrative; populaţiei sale i-au fost atribuite privilegii analoage celor ale plebei romane, precum distribuţiile gratuite de grâne56; a fost creat un senat57, care îşi va asuma treptat un rol analog senatului de la Roma, chiar dacă membrii săi nu se puteau compara –prin dignitas şi avere– cu senatorii de la Roma58.

De asemenea, a fost construit un impunător ansamblu palaţial (compus din palate distincte: Chalké, Marele Palat, Daphne şi Magnaura, ultimul rezervat pentru primirea ambasadorilor străini), amplasat în vecinătatea hipodromului59 care –asemenea amfiteatrului sau circului de la Roma– constituia locul de întâlnire al împăratului cu supuşii săi60; noul palat imperial a fost astfel amplasat încât împăratul să aibă acces direct la kathisma – loja imperială ce domina hipodromul (în centrul căruia a fost aşezată faimoasa Coloană cu Şerpi de la Delphi).

Statuia colosală din bronz aurit a lui Constantin – reprezentat ca zeu al Soarelui – domina forumul Noii Rome, începând din 20 noiembrie 32861. Pe o coloană de porfir înaltă de 25 m, Constantin a aşezat o statuie a lui Helios. Împăratul a înlocuit capul acestei capodopere cu propriul său chip; îmbinarea era însă atât de prost realizată încât acolo unde se întâlnea capul cu gâtul se vedea un inel negru, motiv pentru care contemporanii se refereau la acest monument ca la „gâtul bătrân şi murdar”. Pe capul statuii se afla un nimb format din şapte raze de bronz, Constantin considerându-se atât creştin, cât şi încarnarea Zeului – Soare62.

În mijlocul Augusteum-ului – care era centrul oraşului când acesta se numea Byzantium – Constantin a înălţat, tot în anul 32863, statuia mamei sale Helena Augusta (248/249-328/329)64. Împărăteasa mamă, pasionată după relicve şi extrem de credulă65, era înfăţişată şezând pe tron şi ţinând în mână o bucată de lemn despre care se zicea că ar fi din crucea pe care a fost răstignit Christos66.

În interiorul noii incinte fortificate a Constantinopolului –a cărui suprafaţă s-a cvadruplat în câţiva ani– au fost construite, de asemenea, multe noi ansambluri urbanistice (forul lui Constantin, piaţa Augusteon, apeducte etc.), edificii publice (două senate, Pretoriul, Hipodromul, Biblioteca, bazilici civile, therme)67 şi private.

De altfel, guvernul imperial a adoptat măsuri concrete menite să stimuleze imigrarea în noul oraş68, în care îşi stabiliseră reşedinţa o bună parte dintre bogaţii proprietari funciari din Asia Mică.

Data de 11 mai 33069 este fundamentală pentru istoria Imperiului Târziu; inaugurarea oraşului care va deveni al doilea caput imperii consacra atât bipolarizarea lumii romane cât şi deplasarea în Orient a centrului de greutate al Imperiului70. Însă, până în 359 –când a devenit capitală oficială a imperiului–, Constantinopolul era doar una dintre reşedinţele imperiale.

Deşi Constantin şi-a conceput noul caput imperii ca o capitală creştină, ceremoniile de inaugurare a noului oraş au combinat elemente creştine şi păgâne, împăratul dorind să nu ofenseze niciuna dintre facţiunile curţii imperiale71.

Asemenea reşedinţelor tetrarhice, Constantinopolul era o capitală artificială, în sensul că a fost aleasă din considerente pragmatice, de ordin strategic, economic şi religios72.

Situat la punctul de întâlnire dintre Europa şi Asia, Constantinopolul avea avantajul de a fi postul de comandă cel mai apropiat de fronturile de primă importanţă – cel dunărean şi cel oriental73. Pe de altă parte, pars Orientis –aria cea mai înfloritoare şi cea mai populată a lumii romane– era mai prosperă74, acolo criza economică începută în secolul al III-lea făcându-se mai puţin simţită. În fine, din punctul de vedere al politicii religioase, mediul oriental –unde creştinii erau mult mai numeroşi, în comparaţie cu cei din Occident– era deosebit de prielnic pentru Constantin. Treptat, noul caput imperii va deveni sediul unei monarhii creştine – absolute şi charismatice75.

În noua sa capitală Constantin a început înălţarea a două importante biserici –Hagia Sophia şi Hagia Eirene76–, împăratului fiindu-i atribuită şi construirea bisericii Sfinţilor Apostoli77 – care va fi terminată şi inaugurată de fiul său Constantius II78. Deşi, spre deosebire de Vechea Romă –statornic legată de instituţiile şi monumentele păgâne–, Noua Romă a fost în esenţă o capitală creştină79, nu au fost eliminate toate urmele trecutului păgân80.

*

Reunificarea Imperiului (324) a fost urmată de importante reforme81, unele dintre acestea ilustrând o linie de continuitate în raport cu politica împăraţilor illyri, precum şi cu cea a tetrarhilor82. În general, reformele constantiniene au consolidat şi accentuat –cu unele corecţii– orientările iniţiate de Diocleţian83.

Pe de altă parte însă, noul Imperiu care –sub Constantin– şi-a redobândit unitatea, nu putea continua calea reorganizării administrative iniţiate de guvernul tetrarhic din raţiuni ce ţineau de gestiunea colegială puterii imperiale84.

Astfel, una dintre importantele reforme viza transformarea prefecturii pretoriului85. Multiplicarea atribuţiilor prefecţilor pretoriului (militare, judiciare, administrative), care au fost ulterior lărgite când –ca urmare a inovaţiilor Tetrarhiei în domeniul fiscal– ei au devenit şi principalii „miniştri de finanţe” însărcinaţi cu asigurarea annonei militaris, contravenea noului principiu al administraţiei imperiale, întemeiat pe separarea competenţelor militare de funcţiile civile.

În consecinţă, începând din perioada constantiniană prefecţii pretoriului86 au fost transformaţi într-un soi de „viceregi”87 (cu competenţe exclusiv civile) aflaţi în fruntea prefecturilor, ample circumscripţii teritoriale care reuneau mai multe dioceze88. După victoria asupra lui Licinius, prefectura pretoriului89 a fost radical reformată şi transferată din cadrul guvernului central în fruntea administraţie teritoriale90.

Este probabil ca atribuţiile militare ale prefecţilor pretoriului să fi fost drastic diminuate odată cu reorganizarea comandei armatei de campanie (comitatus), încredinţată celor doi magistri militum in praesentia (magister peditum şi magister equitum)91. Astfel, comandamentul suprem asupra armatei era concentrat în mâinile împăratului.

Curând după victoria asupra lui Maxentius, Constantin a reorganizat serviciile cancelariei imperiale unificând cele trei secţiuni –ce depindeau de magister memoriae, magister libellorum şi magister epistularum– sub autoritatea unui tribunus et magister officiorum, atestat în 32092; odată cu instituirea funcţiei de magister officiorum93, vechii secretari imperiali –colaboratori direcţi ai împăratului– deveneau funcţionari „intermediari” ai unui complex aparat birocratic, unitar şi ierarhizat94, iar magister officiorum un fel de supraintendent al întregului aparat birocratic, care-i includea, printre alţii, pe notarii şi agentes in rebus95 – un fel de poliţie secretă care exercita o funcţie de control asupra întregului aparat birocratic96.

O parte a activităţilor legate de funcţia normativă şi judiciară a puterii imperiale a fost preluată în timpul lui Constantin I de un nou înalt funcţionar –consilier juridic–, care purta titlul de comes et quaestor, iar mai târziu pe cel de quaestor sacrii palatii97.

În timpul lui Constantin a fost reorganizat şi personalul domestic de la curtea imperială –cubicularii, castrensis sacri palatii98 etc.-, în fruntea căruia a fost numit un fel de „mare şambelan”, praepositus sacri cubiculi99.

În ceea ce priveşte organizarea financiară a Statului roman100, aceasta era structurată în trei sectoare independente (officia), conduse de câte un înalt funcţionar care răspundea direct în faţa împăratului: oficiul prefectului pretorian; oficiul condus de comes sacrarum largitionum care răspundea de sacrae largitiones; şi oficiul condus de comes rei privatae ce administra res privata –care după Septimius Severus va absorbi patrimonium principis, ce constituia proprietatea privată a împăratului101.

În provincii, res privata dispunea de funcţionarii săi –magistri care, începând din epoca lui Constantin, vor purta numele de rationales, în subordinea cărora se aflau Caesariani102. În secolul al IV-lea res privata cunoaşte o dezvoltare continuă datorită donaţiilor de care beneficiau împăraţii, precum şi altor surse ca bona damnatorum103 (bunurile celor condamnaţi), bona vacantia (bunurile defuncţilor fără testament) şi bona caduca (bunurile lăsate de celibatari şi de cei fără moştenitori)104. După cum sublinia T. Spagnuolo Vigorita, „Constantino rafforzò il processo di riappropriazione del patrimonio imperiale da parte della grande proprietà privata”105.

Intrările în cassa administrată de comes sacrarum largitionum, adică în sacrae largitiones, purtau numele de tituli largitiones106 şi cuprindeau impozitele pe terenurile senatorilor (gleba sau follis), vestis militaris, aşa-numitul chrysargyron şi oblationes senatoriale107.

Aşadar, în organizarea administraţiei centrale Constantin a continuat procesul de centralizare şi birocratizare108 iniţiat în epoca Tetrarhiei. Sub Constantin sunt precizate mai riguros competenţele „ministerelor centrale”, care dispun de propriile lor oficii –instituite de Hadrian–, scrinia109. Vechiul consiliu imperial (concilium principis), cu caracter temporar, este transformat într-o instituţie permanentă –sacrum consistorium110. Acest nou organism îi cuprindea şi pe cei mai importanţi „miniştrii”: quaestor sacrii palatii care răspundea de redactarea textelor normative imperiale (constitutiones); magister officiorum, supraintendentul întregului aparat birocratic; comes sacrarum largitionum ministrul de finanţe care răspundea de încasările Fiscului în numerar –tituli largitionales111, precum şi de emisiunile monetare; comes rei privatae, ministrul căruia îi era încredinţată administrarea imensului patrimoniu imperial112.

Membrii consistoriului (comites consistorii/comites consistorianii) erau recrutaţi dintre cei mai înalţi funcţionari ai administraţiei centrale. Comites consistorii au fost deosebiţi de ceilalţi comites ai împăratului, eşalonaţi acum pe trei nivele ierarhice: comites primi, secundi et tertii ordinis113.

În deceniile următoare structura birocratică şi-a diversificat articulaţiile într-o manieră capilară114 ajungând la forma pe care o cunoaştem datorită excepţionalului document care este Notitia dignitatum (Notitia omnium dignitatum et administrationum tam civilium quam militarium), redactată în jurul anului 400115.

În linii generale, principiile de guvernare impuse de Constantin –autocraţia puterii imperiale, centralizarea şi birocratizarea Statului116– s-au perpetuat de-a lungul perioadei Imperiului Târziu şi apoi atât timp cât va dăinui Statul (romano-) bizantin117.

Constantin a desăvârşit şi reforma armatei118. Împăratul a statutat, încă o dată, neta separaţie dintre carierele civile şi cele militare, precum şi cea dintre trupele dislocate pe frontiere (limitanei)119 şi armata de manevră (comitatenses)120. Armata mobilă –cu garnizoane în interiorul Imperiului– a fost considerabil întărită, devenind componenta cea mai importantă a organismului militar imperial. Corpurile de elită ale armatei de manevră erau constituite din aşa-numitele „trupe ale palatului” (scholae palatinae)121 şi protectores domestici122.

Importante restructurări se produc şi la nivelul conducerii armatei. După ce prefectura pretoriului îşi pierde competenţele militare, comanda armatei de campanie este încredinţată unui magister peditum şi unui magister equitum123.

Soldaţii devin o adevărată castă militară, copiii veteranilor apti militiae fiind obligaţi – sine aliqua ambiguitate – să urmeze profesia părinţilor124. În acelaşi timp, în secolul IV serviciul militar apare ca o sarcină legată de proprietatea funciară125. Una dintre obligaţiile oneroase (munus) pe care le aveau possessores era praebitio tironum – procurarea de recruţi pe baza sistemului capitatio–iugatio126. Un număr de unităţi fiscale (capita) erau grupate într-o unitate mai mare (capitularius sau temonarius), care era obligată să furnizeze recruţi. Acest munus se numea prototypia sau protostasia127 şi prima sa atestare datează din epoca lui Constantius II128. După cum aflăm dintr-o constituţie imperială din anul 372129, unii temonarii –ajutaţi de conplices care le dădeau protecţia oferită de patrocinium– se sustrăgeau de la acest munus. Ulterior, începând din timpul lui Valens, acest munus putea fi convertit într-o taxă în bani (fixată la 36 solidi), numită aurum tironicum130.

În Imperiul Târziu unităţile regulate ale armatei romane erau compuse în bună parte (cca. 25%)131 din soldaţi de origine barbară, după cum existau şi unităţi alcătuite exclusiv din barbari foederati132. Unii soldaţi proveneau dintre barbarii –goţi, sarmaţi etc.– colonizaţi în Imperiu (laeti, gentiles)133. Oricum, cu mult înainte de instituţionalizarea limitanei-lor de către Constantin I, frontiera romană devenise spaţiul unui mod de viaţă specific134.

Reformele militare i-au adus împăratului Constantin severe critici din partea istoriografiei păgâne care accentuează impactul pe care l-a avut asupra vieţii citadine încartiruirea soldaţilor în oraşe, precum şi efectul negativ al confortului urban asupra combativităţii şi disciplinei trupelor135. Pe de altă parte, dislocarea trupelor în oraşe136 a dus la dispariţia rigidei separaţii „fizice” dintre populaţia civilă şi militari, trăsătură caracteristică epocii Principatului.

Ameliorarea considerabilă a situaţiei organismului militar roman –în comparaţie cu deceniile precedente– este ilustrată de succesele militare ale Imperiului137: la frontiera rhenană împotriva alamannilor138 şi francilor139, iar la limesul dunărean împotriva sarmaţilor iazygi140, carpilor141 şi goţilor142. Pentru reglarea raporturilor cu barbarii nord –dunăreni o importanţă deosebită a avut campania din anul 332143 când, în urma bătăliei în care vreo 100 000 de goţi au fost nimiciţi, între Imperiu şi goţi a fost încheiat primul foedus144.

*

Ascensiunea unui împărat creştin la tronul imperial nu comportă, în sine, o convertire în masă a populaţiei la noua religie; de altfel, astăzi se ştie că creştinarea societăţii romane s-a produs foarte lent145, în perioada constantiniană procentajul creştinilor din Imperiu fiind încă foarte mic146. Prin urmare, de-a lungul secolului IV procesul de creştinare a societăţii romane a fost mult mai lent şi sinuos. Pe de altă parte, este discutabil dacă creştinismul ar fi devenit religia dominantă în Imperiul roman Târziu fără sprijinul acordat de Stat147.

A fost adeseori susţinută ideea că împăratul –care era considerat a fi oarecum egalul apostolilor (ίσαπόστολος)– i-a sprijinit pe creştini din raţiuni şi interese personale. Evident, atitudinea şi politica religioasă a lui Constantin comportă o clară semnificaţie politică148.

Convertirea împăratului Constantin îi conferă Bisericii o situaţie întrutotul publică, ce se va dovedi hotărâtoare şi ireversibilă în secolul IV. După promulgarea aşa-zisului Edict de la Milano (313), Constantin iniţiază procesul care avea să facă din creştinism religia oficială a Imperiului; acest îndelungat şi sinuos proces se va încheia însă abia în timpul domniei lui Theodosius I149.

Chiar dacă religia creştină nu devine încă o religie de stat, atribuţiile pe care le dobândesc Biserica şi clerul sub Constantin îi conferă o poziţie privilegiată150: organizarea ecleziastică a fost utilizată de guvernul imperial în efortul de reconstrucţie a unităţii Imperiului; mai exact, Constantin a utilizat Biserica ca instrument al politicii imperiale – evident, subordonat ideologiei imperiale. Ca atare, Constantin a acordat organizării Bisericii creştine o importanţă primordială în viaţa publică151.

După aşa-zisul Edict de la Milano, caracterul filocreştin al legislaţiei constantiniene s-a accentuat152. Astfel, treptat, Biserica va dobândi un statut juridic privilegiat153: sentinţele tribunalului episcopal –chiar în chestiunile de drept civil– sunt validate de către Stat; Bisericii i se acordă capacitatea succesorală154, ceea ce deschide calea dezvoltării patrimoniului ei155.

Astfel, în perioada care a urmat aşa-zisului Edict de la Milano (313), Constantin a luat o serie de măsuri în avantajul Bisericii şi a clerului creştin. Începând din anul 313 clerul creştin dobândeşte immunitas156, fiind scutit de obligaţiile personale (munera)157 – privilegiu de care se bucurau de multă vreme colegiile oficiale ale preoţilor păgâni; această măsură era în concordanţă cu tradiţia favorurilor imperiale acordate grupurilor privilegiate.

Autorii creştini, îndeosebi Eusebios, exaltă generozitatea (philantropia şi megalodorea) de care a dat dovadă Constantin în relaţiile sale cu Biserica158. O lege din acelaşi an lua apărarea clerului ortodox împotriva ereticilor159, iar o alta din 315 prevedea pedepse aspre împotriva evreilor care-i persecutau pe foştii lor coreligionari convertiţi la creştinism. Potrivit unei legi din 23 iunie 318, sentinţele tribunalelor episcopale, chiar în chestiunile de drept civil, sunt recunoscute de către Stat160. Extrem de importantă pentru situaţia patrimonială a Bisericii este celebra dispoziţie imperială din 321 (CTh 16, 2, 4), care acorda instituţiei ecleziastice dreptul de a beneficia de legate161. Aceste măsuri care favorizau Biserica creştină au dus treptat la încorporarea ei în organismul statal162.

Inspiraţia creştină se extinde şi asupra legislaţiei şi chiar a vocabularului actelor normative constantiniene163. Totodată apar primele măsuri restrictive împotriva practicilor păgâne: în anul 318 sunt interzise sacrificiile private şi divinaţia în casele particularilor. În ceea ce priveşte inspiraţia creştină a legislaţiei constantiniene, studiile mai noi vădesc tendinţa de a redimensiona această problematică164, relevând faptul că multe dintre măsurile adoptate de Constantin au motivaţii diverse. Astfel, abolirea sancţiunilor augustane împotriva celibatului răspundea fără îndoială moralei creştine, dar şi uzanţelor claselor superioare, îndeosebi celor ale aristocraţiei senatoriale occidentale. La fel, măsurile care vizau interzicerea sacrificiilor private şi a divinaţiei în casele particularilor defavorizau păgânismul, însă ele erau consonante cu învederata ostilitate a puterii imperiale faţă de arta divinaţiei165.

Despre o politică antipăgână a lui Constantin nu se poate vorbi166; însă, dacă măsurile sale favorizau creştinismul, dezavantajau implicit cultele tradiţionale167.

Pe de altă parte, este în mod vădit creştină politica sa de construire a bisericilor pe întreg cuprinsul Imperiului, de la Roma la Ierusalim, din Syria până în Numidia168.

Epoca lui Constantin este perioada în care se adoptă în general tipul arhitectural al bazilicii –plan dreptunghiular împărţit în trei nave de două şiruri de coloane, având în capăt o absidă. La periferiile oraşelor, cel mai adesea într-o zonă cimiterială, sunt înălţate bisericile–martyria. Bazilicile propriu-zis urbane, situate intra muros, nu adăposteau iniţial trupurile sfinţilor, întrucât vechea lege romană interzicea înhumarea în interiorul oraşelor.

Dintre numeroasele bazilici constantiniene169 meţionăm: San Giovanni in Laterano, San Pietro, Santa Agnese, San Lorenzo şi Santi Marcellino e Pietro din Roma170; Hagia Sophia, Hagia Eirene şi, probabil, biserica Sf. Apostoli din Constantinopol171; bazilica din Treviri172; edificiile constantiniene din Palestina: bazilica „Naşterii” din Bethlehem173, bazilica „Înălţării” de pe Muntele Măslinilor –cunoscută sub numele de „Eleona”174– din Ierusalim, bazilica Sf. Mormânt/„Învierii”175 –inaugurată în a. 335, în prezenţa lui Constantin176; bazilica octogonală („Octogonul de Aur”) din Antiochia177.

Reunificarea Imperiului a fost urmată, aşadar, de creşterea considerabilă a influenţei Bisericii în viaţa Statului178. La rândul său, Constantin a realizat că unitatea Bisericii era importantă pentru noul Imperiu pe care l-a edificat după victoria asupra lui Licinius. În consecinţă, împăratul s-a implicat personal în problemele care priveau organizarea şi viaţa internă a Bisericii, stabilind astfel un important precedent în raporturile dintre Stat şi Biserică179. Considerând că schismele şi controversele ce divizau Biserica sunt primejdioase pentru unitatea Imperiului, Constantin adoptă o atitudine fermă împotriva schismei lui Meletius180, a donatiştilor şi a adepţilor lui Arius.

1 Vogt 1960; Piganiol 1972; Alföldi 1976; Barnea–Iliescu 1982; Barnes 1982; Bleckmann 1996; Lieu–Montserrat 1998.

2 J.L. Teall, The Age of Constantine: Change and Continuity in Administration and Economy, în Dumbarton Oaks Papers 21, 1967, p. 13-36; Amarelli 1978; M. Sargenti, Le strutture amministrative dell’Impero da Diocleziano a Costantino, în AARC 2, 1976, p. 199-262.

3 Jones 1948.

4 Despre revoluţia constantiniană, a se vedea Mazzarino 1974. Pentru imaginea lui Constantin în istoriografia păgână, cf. Neri 1992.

5 H. Wolfram, Constantin als Vorbild für den Herrscher des hochmittelalterlichen Reiches , în Mitteilungen des Instituts für Österreichische Geschichtsforschung 68, 1959, p. 226 sqq; M. Mazza, Costantino nella storiografia ecclesiastica, în Costantino il Grande.

6 P. Stockmeier, Die sogenannte konstantinische Wende im Lichte antike Religiosität, în Historisches Jahrbuch 95, 1975, p. 1-17.

7 Iulianus, Contra Galilaeos (ed. Wilmer Cave Wright, The Works of the Emperor Julian, London, 1923).

8 Kraft 1955; Calderone 1962; Alföldi 1976; De Giovanni 1989.

9 CIL, VI, 1139 = ILS 694.

10 Linda Jones Hall, Cicero’s instinctu divino and Constantine’s instinctu divinitatis: The Evidence of the Arch of Constantine for the Senatorial View of the “Vision” of Constantine, în Journal of Early Christian Studies 6, 1998, p. 647-671.

11 Moreschini – Norelli 2001, p. 422.

12 Eusebios, Vita Constantini 4, 61-62; Ieronim, Chronicon ad annum 2353.

13 N. Baglivi, Ricerche sul dies imperii e sulla celebrazione dei quinquennalia di Costantino I, în Koinonia 1, 1977, p. 53-138; Th. Grünewald, Constantinus Maximus Augustus: Herrschafts-propaganda in der zeitgenössischen Überlieferung [Historia Einzel-schriften 64], Stuttgart, 1990.

14 S. Calderone, Teologia politica, successione dinastica e consecratio in età costantiniana, în Le culte des souverains dans l’Empire romain [Entretiens Hardt 19], Vandœuvres–Genève, 1973, p. 213-269.

15 CIL, XI, 5265 = ILS, 705.

16 J. Gascou, Le rescrit d’Hispellum, în MEFRA 79, 1967, p. 609-659.

17 Lactantius, De mort. persec. 44, 5-6; Eusebios, Vita Constantini 1, 28-29. Cf. A. Alföldi, în JRS 22, 1932, p. 12; Kraft 1955, p. 62.

18 DiMaio–Zeuge–Zotov 1988, p. 333 sqq.

19 F. Altheim, La religion romaine antique, 1955, p. 323 sq.

20 Contra Barnes 1981, p. 48 care consideră că emisiunile monetare cu legenda SOL INVICTVS nu atestă preferinţa lui Constantin pentru un vag monoteism solar ci, mai degrabă influenţa tradiţiei iconografice.

21 Despre emisiunile monetare cu legenda SOL INVICTVS COMES: J. Maurice, Numismatique Constantinienne, iconographie et chronologie, description historique des émissions monetaires, II, Paris, 1911, 81-91, 217, 230.

22 RIC, VII, p. 48. Există însă şi tipuri mai târzii, cf. Maria R. Alföldi, Die Sol Comes – Münze vom Jahre 325, în Mullus. Festschrift Theodor Klauser, Münster, 1964, p. 10-16.

23 Chr. B. Coleman, Constantine the Great and Christianity, New York, 1914; E. Schwartz, Kaiser Constantin und die christliche Kirche², Leipzig, 1936; J.W. Eadie (ed.), The Conversion of Constantine (European Problem Studies), New York, 1971; Mazzarino 1988, p. 113 sqq; Alföldi 1976, p. 29 sqq; S. Calderone, Letteratura constantiniana e “conversione” di Costantino, în Costantino il Grande; T.G. Elliot, “Constantine’s Conversion” Revisited, în The Ancient History Bulletin 6/2, 1992, p. 59-62.

24 P. Kersesztes, Patristic and Historical Evidence for the Constantine’s Christianity, în Latomus 42, 1983, p. 84-94. Mai recent, T.G. Elliot, The Christianity of Constantine the Great, Scranton, 1996.

25 J. Burckhardt, Die Zeit Constantins des Großen, Stuttgart, 1929.

26 A. Piganiol, L’empereur Constantin, Paris, 1932.

27 N.H. Baynes, Constantine the Great and the Christian Church, în Proceedings of the British Academy 15, 1930, p. 1-107.

28 Lactantius, De mort. persec. 44, 5-6; Eusebios, Vita Constantini 1, 28-29; cf. DiMaio–Zeuge–Zotov 1988, p. 333 sqq.

29 Mazzarino 1974.

30 E. Peterson, Der Monotheismus als politisches Problem, Leipzig, 1935; L. Voelkl, Die Kirchenstiftungen des Kaisers Konstantin im Lichte des römischen Sakralrechts, Köln, 1964; T.D. Barnes, Emperor and Bishops, AD 324–344: some Problems, în AJAH 3, 1978, p. 53 sqq.

31 Ch. M. Odahl, Constantine’s Epistle to the Bishops at the Council of Arles: A Defense of Imperial Authorship, în JRH 17, 1993, p. 274-289.

32 În canonul III al conciliului de la Arles se precizează: De his qui arma projiciunt in pace, placuit abstineri eos a communione, cf. Stevenson 1957, p. 322.

33 Lactantius, De mort. persec. 46. Despre campania lui Licinius împotriva lui Maximinus: Barnes 1981, p. 62 sqq. Autorii creştini susţin că Maximinus nu a murit de moarte naturală, cf. T. Christensen, op. cit., p. 245 sq.

34 Licinius a profitat de ocazie spre a extermina toate rudele şi eventualii moştenitori ai foştilor împăraţi: soţia şi copiii lui Maximinus, fiii împăraţilor Galerius şi Severus, Valeria, soţia lui Galerius şi chiar Prisca, văduva lui Diocleţian(cf. PLRE, I, p. 726, s.v. Prisca, nr.1). Despre Licinius, cf. R. Andreotti, în DizEp IV.1 (1959), p. 976-1040, s.v. Licinius (Valerius Licinianus); Barnes 1981, p. 31 sqq; Barnes 1982, p. 80 sqq.

35 Aurelius Victor, De Caes. 41, 1-2 şi 6; Anon. Vales. 5, 16-19; Zosimos 2, 18-20.

36 Datorită ambiguităţii surselor literare, datarea primului război civil dintre Constantin şi Licinius oscilează între 314 şi 316. Pentru data convenţională –314: O. Seeck, Regesten der Kaiser und Päpste für die Jahre 311 bis 476 n. Chr., Stuttgart, 1919, p. 162; J. Vogt, Constantinus der Grosse, în RAC III, 1957, p. 337; Jones 1964, p. 82; D. Kienast, Das bellum Cibalense und die Morde des Licinius, în M. Wissermann (ed.), Roma renascens: Bieträge zur Spätantike und Rezeptionsgeschichte. Festschrift für Ilona Opelt, Frankfurt, 1988, p. 149-171; Kienast 1996, p. 299. Pe baza documentaţiei numismatice, P. Bruun, Studies in Constantinian Chronology, New York, 1961, p. 10-22 a propus, în locul vechii datări (314), anul 316, ipoteză acceptată de Vogt 1960, p. 172; Barnes 1981, p. 65-67; Barnes 1982, p. 72 sq; C. Ehrhardt, Monumental Evidence for the Date of Constantine’s First War against Licinius, în Ancient World 23, 1992, p. 87-94 şi H.A. Pohlsander, The Date of the Bellum Cibalense: A Re-examination, în Ancient World 25, 1995, p. 89-101. Interpretarea lui R. Andreotti, Recenti contributi alla cronologia constantiniana, în Latomus 23, 1964, p. 548-552, după care bellum Cibalense ar fi avut două faze, în 314 şi 316, a fost reluată de M. DiMaio, J. Zeuge, Jane Bethune, Proelium Cibalense et Proelium Campi Ardiensis: The First Civil War of Constantine I and Licinius, în Ancient World 21, 1990, p. 67-91.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web