Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Imperiul Roman in perioada lui Cezar

in Istorie

the-fall-of-the-roman-empire-190616l-imagine

Sursele cunoaşterii istorice au –cum bine se ştie– o pondere diferită. Pentru epoca imperială târzie, izvoarele literare antice rămân primordiale, chiar dacă ele reflectă arareori specificităţile zonale. Asemenea scrieri antice care ne-au parvenit sunt utilizate pentru încărcătura lor de informaţii deosebit de preţioase, ca izvoare directe şi adesea unice pentru numeroase aspecte ale epocii imperiale târzii. Alături de lucrările din domeniul istoriei, utile sunt şi operele beletristice sau eseurile, scrise în epoca pe care dorim să o analizăm – ele înfăţişează cadrul general şi reuşesc să ne introducă în atmosfera epocii, ceea ce nici izvoarele arheologice, nici cele epigrafice nu pot realiza vreodată.

Autorii antici, care pot fi invocaţi în legătură cu problematica noastră, sunt relativ numeroşi. Izvoarele literare sunt bogate şi complexe1, însă informaţia transmisă este de valoare diferită2. Între acestea distingem literatura „păgână” şi cea creştină care exprimă, în mare măsură, o mentalitate şi o ideologie nouă. În epoca imperială târzie, retorica a continuat să marcheze întreaga literatură, creştină şi păgână3.

Literatura „păgână”. Tradiţia biografică iniţiată de Suetonius4 persistă ca mod de redare a istoriei romane până în Antichitatea Târzie. Genul este ilustrat de corpus-ul de biografii cunoscut sub numele de Historia Augusta5. Această tradiţie biografică latină a secolului IV este reprezentată de breviariile scrise de Aurelius Victor, Eutropius şi Rufius Festus, precum şi de menţionata compilaţie care este Historia Augusta.

Scrierea intitulată generic Caesares/Liber de Caesaribus6 a lui Sextus Aurelius Victor7 este cea mai timpurie din această serie, ea fiind redactată în jur de 360, in timpul domniei împăratului Iulianus. Acest compendiu al istoriei imperiale cuprinde biografiile împăraţilor de la Augustus la Constantius II. Sex. Aurelius Victor a parcurs, în pofida originii sale modeste, o frumoasă carieră politică8, ajungând în 361 consularis Pannoniae Secundae – sub Iulianus –, iar în 389 praefectus Urbis şi iudex sacrarum cognitionum – sub Theodosius I. Deşi homo novus, Victor se ataşase de idealurile elitei senatoriale9, în funcţie de care îi va şi prezenta pe diferiţii împăraţi10. În afară de acest „filtru” prin care înfăţişează istoria Romei, Aurelius Victor face din breviarul său şi o lucrare moralizatoare, uneori chiar filosofică11. O altă caracteristică a acestui breviar este preocuparea aproape exclusivă a lui Victor pentru evenimentele interne din istoria Imperiului – cu precădere pentru cele petrecute la Roma – lăsând aproape deoparte evenimentele externe şi istoria provincială.

Aurelius Victor a fost istoricul roman care a înţeles că adevărata criză a Imperiului a început după moartea lui Severus Alexander. Epitomatorul remarcă, pe bună dreptate, că împăraţii care au urmat tânărului cezar „au prăvălit starea romană ca pe o prăpastie”12. Până atunci, virtutea „ca un zid de apărare” blocase capriciile sorţii; după aceea a biruit viciul13. De asemenea, Aurelius Victor sesizează mutaţiile petrecute în sistemul instituţional ca urmare a excluderii senatorilor din „guvernul” imperial14.

La scurt timp după ce Aurelius Victor şi-a elaborat compendiul, va apărea o altă lucrare de aceeaşi factură –Breviarul lui Eutropius, redactat pe la 37015. Flavius Eutropius (cca. 316 – cca. 387) a beneficiat de o temeinică educaţie din partea retorilor Acacius din Caesarea şi Libanios. A participat în 362 la expediţia antipersană a împăratului Iulianus16, iar în 379 ajunge magister memoriae la curtea împăratului Valens, din însărcinarea căruia elaborează un compendiu de istorie romană. În 370 este proconsul al Asiei, dar în urma suspiciunii de a fi fost implicat într-un complot împotriva lui Valens17 este îndepărtat din viaţa publică. În schimb, împăratul Gratianus îl promovează comes rerum privatum (379) şi mai apoi praefectus praetorio Orientis (380-381), pentru ca în cele din urmă Eutropius să ajungă consul în 387, împreună cu împăratul Valentinianus II. Breviarium ab Urbe condita („Scurtă istorie de la întemeierea Romei”)18, în 10 cărţi, este un compendiu al istoriei romane de la întemeierea Romei până la moartea lui Iovianus (364). Din punctul de vedere al cronologiei, împărţirea lucrării este inegală, ceea ce l-a determinat pe F. Müller să considere că aceasta e o reflecţie a surselor utilizate19. Cât priveşte modul de compoziţie, în lucrarea lui Eutropius sunt destul de clar vizibile sursele utilizate, datorită metodei sale de lucru necritice, care presupune preluarea cât mai exactă a informaţiilor, fără adaosuri personale sau transformări.

Cam din aceeaşi perioadă cu Eutropius datează şi al treilea dintre breviariile menţionate, cel al lui Rufius Festus – cunoscut şi sub numele de Sextus Rufus –, ajuns magister memoriae în locul lui Eutropius, la îndepărtarea căruia se pare că a contribuit20. Lucrarea a cărui titlu păstrat în tradiţia manuscrisă este Breviarium rerum gestarum populi romani („Scurtă istorie a poporului roman”)21, reprezintă un rezumat al istoriei romane de la începuturi până la Iovianus. Din introducere ştim că lucrarea lui Festus a fost elaborată la ordinul lui Valens cu scopul de a-l informa asupra Imperiului pe care trebuia să-l conducă. Perioada redactării lucrării este cuprinsă între pacea încheiată de împărat cu goţii lui Athanarich (369) şi începutul expediţiei împotriva perşilor (370)22. Cuprinsul breviarului lui Festus poate fi împărţit în două părţi23: prima constituie o prezentare a provinciilor Imperiului, de la vest la est (cu o pondere mai mare acordată zonei orientale a Imperiului), oferind în acelaşi timp informaţii succinte despre cucerirea şi destinul fiecărei provincii; a doua parte –având o pondere mai mare în economia lucrării– cuprinde o istorie a evoluţiei relaţiilor romano-persane de la Pompeius Magnus şi Crassus până la Iulianus şi Iovianus. Scopul lucrării e evidenţiat de structura ei – conturarea unei imagini concise asupra istoriei Imperiului şi îndeosebi asupra zonei şi inamicului cu care Valens urma să se confrunte.

Cele trei lucrări menţionate mai sus se încadrează în categoria breviariilor. Breviarul este unul din genurile specifice Antichităţii Târzii, venind în întâmpinarea nevoii de concizie a publicului cititor24. Fiind concepute ca nişte istorii abreviate ale Romei, aceste lucrări nu utilizează concomitent decât cel mult două surse – una principală şi alta secundară25.

Într-un studiu celebru publicat în 1884, Alexander Enmann a remarcat similitudinile dintre Historia Augusta şi epitomatorii latini ai secolului IV – Aurelius Victor, Eutropius, Rufius Festus şi Epitome de Caesaribus26. Majoritatea similitudinilor conduc la o sursă comună: este vorba de o serie de biografii imperiale de la Augustus la Constantin27 – intitulată în mod convenţional „Istoria imperială a lui Enmann” (Enmannische Kaisergeschichte, prescurtat EKG). Această lucrare cu caracter biografic a fost redactată după sfârşitul domniei lui Constantin28 şi a fost caracterizată de A. Enmann ca fiind o operă de bună calitate, scrisă după canonul biografiei clasice pe care îl întâlnim în esenţă la Suetonius29. La rândul său, F. Leo a subliniat deosebirea dintre această lucrare şi alte surse latine ale secolului IV, arătând că ne aflăm în faţa a ceva mai mult decât o „biografie de divertisment”, mai exact a unei scrieri care este influenţată de spiritul adevăratei istoriografii30. În consecinţă, „Istoria imperială a lui Enmann” a fost utilizată de toţi istoricii latini din secolul IV. T.D. Barnes şi R. W. Burgess au explicat această utilizare generalizată prin faptul că EKG este singura sursă latină serioasă referitoare la secolul al III-lea31.

Corpus-ul de biografii cunoscut sub numele de Historia Augusta32 este lucrarea care a generat cea mai bogată literatură interpretativă, o serie de colocvii anuale începând din 1962 (BHAC) şi chiar o ramură aparte a ceea ce se numeşte de obicei Quellenforschung (cercetarea izvoarelor, respectiv critica de text)33. Historia Augusta constituie un caz aparte în peisajul istoriografiei latine a secolului IV. În aparenţă avem de-a face cu o serie de biografii imperiale, de la Hadrian (117-138) la Numerianus (283-284), redactată de şase autori – Aelius Spartianus, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Aelius Lampridius, Trebellius Pollio şi Flavius Vopiscus – la finele secolului III şi începutul celui următor. H. Dessau, în 1889, a fost cel dintâi care a observat că HA nu este tocmai ceea ce pare34, concluzionând că avem de-a face cu un singur autor, care se ascunde în spatele a şase pseudonime. Odată deschisă această cale a analizei critice a HA, discuţiile au continuat, aducând mereu noi elemente35. Din aceste cercetări, inaugurate la finele sec. XIX, se desprinde imaginea unei opere aparte, redactată de un grammaticus – nu lipsit de cultură şi dând dovadă chiar de un anume rafinament –, ilustrând o atmosferă specifică cercurilor intelectuale păgâne din vremea în care religia romană tradiţională bătea deja în retragere36. Continuă să intrige şi astăzi modul în care acest personaj şi-a compus lucrarea – totul pare făcut în glumă, cu intenţia de a se amuza sau de a induce în eroare cititorii37.

Astăzi datarea Historiei Augusta este plasată într-un interval cronologic destul de restrâns: 395/396 – 404/406. Climatul religios este cel al unui păgânism în retragere, care nu mai vrea să triumfe ci doar să fie tolerat, atmosferă specifică mai ales după ultima tentativă păgână la nivelul politicii majore, bătălia de la Frigidus din septembrie 394. Episodul cu principii copii din Vita Tacit. 6 nu are sens decât după moartea lui Theodosius I (395), când prezenţa pe tron a doi tineri suverani determină o serie de disfuncţionalităţi38. Limita superioară a datării e indicată de menţionarea în Vita Aureliani 18, 5 – 21, 4 a uzanţei consultării Cărţilor Sibiline înaintea unei bătălii, fapt care nu mai era posibil după distrugerea acestora în vremea lui Stilicho († 408)39. De asemenea, oraşele care vor constitui reşedinţe imperiale în Antichitatea Târzie sunt menţionate de HA într-o poziţie de inferioritate faţă de Roma. Din această listă lipseşte însă Ravenna, ceea ce plasează redactarea operei înainte de stabilirea aici a curţii imperiale de către Honorius (404)40.

Maniera de compoziţie a HA reprezintă elementul cel mai evident care o deosebeşte în peisajul literaturii biografice latine41. Spre deosebire de predecesori –Suetonius şi Marius Maximus, pe care îi ia drept modele –, epitomatorul îşi expune în Vita Ael. 1, 1 intenţia de înfăţişa separat de biografiile împăraţilor legitimi (biografiile „principale” –Hauptviten) şi pe cele ale Caesarilor şi uzurpatorilor (biografiile „secundare” –Nebenviten)42.

Cât priveşte procedeele utilizate de compilator în lucrul cu sursele, R. Syme a remarcat că, mai întâi, sursa principală este scurtată –pentru a fi adaptată caracterului propriei creaţii–, apoi ea este completată, fie cu date luate din surse secundare, fie cu elemente provenite din propria imaginaţie43. Amănuntele inventate de compilator au menirea fie de completa scena, fie de a da impresia unor cunoştinţe mai vaste decât cele ale sursei folosite44.

Sursa ultimelor biografii ale HA (de la Valerianus la Numerianus) pare a fi un izvor de factură occidentală, care prezintă caracteristicile specifice mediilor senatoriale păgâne de la finele secolului IV. W. Hartke a propus Analele senatorului Nicomachus Flavianus, un intelectual marcant al epocii lui Theodosius I, membru al elitei senatoriale păgâne din Roma, condamnat la moarte în ajunul bătăliei de la Frigidus (394), ultima confruntare majoră între creştinism şi păgânism45.

Atât modul de compoziţie cât şi inovaţiile aduse de autorul Historiei Augusta genului istoriei-biografie ilustrează originalitatea acestui corpus.

Dincolo de specificul breviariilor scrise de Aurelius Victor, Eutropius şi Rufius Festus, precum şi al menţionatei compilaţii care este Historia Augusta, faptul că acestea se revendică de la o sursă comună (EKG) le imprimă unele trăsături comune. Cea mai pregnantă se referă la faptul că lucrările în discuţie – şi mai ales Historia Augusta – prezintă o puternică tentă senatorială. Aceasta se explică prin epoca în care au fost elaborate atât EKG, cât şi breviariile în discuţie.

Sfârşitul secolului IV este o perioadă în care aristocraţia senatorială este din ce în ce mai mult împinsă la o parte din viaţa politică. După ce odată cu perioada anarhiei militare armata devine factorul de decizie în Stat –care numeşte împăratul şi hotărăşte linia politică–, începând cu Gallienus membrii ordinului senatorial sunt lipsiţi de o componentă importantă a autorităţii lor, anume comanda militară. Apoi, în timpul lui Diocleţian va fi instaurat un nou regim politic în care şeful statului ia toate deciziile importante, iar odată cu Constantin chiar şi religia oficială a Statului roman începe să fie lăsată la o parte în favoarea creştinismului. Roma era sediul aristocraţiei conservatoare care mai târziu va evolua către o adevărată opoziţie păgână. În aceste împrejurări aristocraţia senatorială devine o clasă inactivă social, ale cărei singure preocupări rămân cele intelectuale.

Cu excepţia unor efemere iniţiative politice, activitatea intelectuală va constitui principala formă prin care senatorii îşi vor manifesta în Antichitatea Târzie opoziţia faţă de noua ordine din societate46. Atare opoziţie –detectabilă în tradiţia literară47 – se manifestă prin: tratarea fiecărui împărat prin prisma relaţiilor în care s-a aflat cu Senatul; exagerarea rolului jucat de Senat în alegerea împăraţilor; exaltarea vechii religii romane, a vechilor idealuri republicane şi, implicit, ignorarea tinerei religii creştine; opoziţia –de cele mai multe ori mascată– faţă de împăraţii creştini48.

Pe lângă scrierile cu caracter biografic, Antichitatea Târzie a dat naştere şi unor lucrări cu caracter analistic. Unica operă din această categorie care a ajuns până la noi este Istoria (Res gestae/Rerum gestarum libri)49 lui Amminanus Marcellinus50. Fiind o scriere organizată cronologic, Istoria lui Ammianus are o valoare mai mare decât breviariile amintite mai sus. Ca şi celebrul retor Libanios, Ammianus era un grec din Antiochia Syriei. Deşi grec, Ammianus a devenit un fervent patriot roman, devotat armatei şi instituţiilor romane. Om de acţiune, ofiţer în armata romană, Ammianus a câştigat o bogată experienţă datorită unei biografii tumultuoase care l-a purtat în Apusul şi în Răsăritul Imperiului51. După moartea tragică a lui Iulianus (363) –pe care, ca ofiţer de carieră l-a însoţit în expediţia antipersană52–, Ammianus se retrage din armată şi se stabileşte în Antiochia natală. Ulterior, prin 382, pleacă la Roma unde –după cum aflăm dintr-o scrisoare a lui Libanios– , opera sa cunoaşte un deosebit succes de public, cu prilejul recitaţiilor.

Ammianus a intenţionat să continue Istoriile lui Tacitus, scriind despre vremea trăită. A utilizat însă şi documente, alte istorii, acte de arhivă, rapoarte ale guvernatorilor, precum şi experienţa personală53. Opera lui Ammianus, miles quondam et graecus, relata, în 31 de cărţi, „faptele petrecute de la principatul lui Nerva până la moartea lui Valens”54. Din aceste Res gestae s-au păstrat numai 18 cărţi (XIV-XXXI) în care este înfăţişată istoria Imperiului de la 353 până la 378, adică de la consolidarea domniei lui Constantius II până la dezastrul de la Hadrianopolis55, în care şi-a aflat moartea împăratul Valens. Metodologic, a încercat să reconstituie evenimentele într-un context universal56, raportându-se la fapte de seamă şi nu la amănunte.

Istoria lui Ammianus este o pledoarie pentru întoarcerea la vechile virtuţi romane57 – la vechiul mos maiorum –, ideal asumat de Iulianus şi apoi, la Roma, de cercul Nicomachilor. Încercând să identifice tot ce era „bolnav” (aegrum) sau „sănătos” (validum) în lume, Ammianus ajunge la concluzia că măreţia Imperiului a fost erodată de slăbiciunile celor ce s-au lăsat pradă viciilor şi libertinajului58.

În prim-planul prezentării lumii romane sunt împăraţii, de priceperea (capax imperii) şi vrednicia cărora depindeau liniştea, bunăstarea şi fericirea tuturor. Istoricul formulează multe judecăţi asupra îndatoririlor unui bun împărat. Într-o lume crudă şi brutală, potrivit lui Ammianus împăratul trebuia să fie un luptător, înfruntând direct duşmanul, corp la corp, şi nu numai un strateg; apărarea Imperiului împotriva invaziilor barbare trebuia să fie mai presus de toate59. Însă dintre împăraţii din sfertul de veac cuprins în Istoria lui Ammianus numai Iulianus întruchipează modelul împăratului ideal. Ceilalţi –Constantius II, Gallus Caesar, Valentinianus şi Valens– sunt, fiecare în felul lui, exemple negative, arătând cum nu trebuie să fie un împărat. Constantius II, un om mediocru, era stăpânit de cruzime, asemănându-se cu cei mai fioroşi tirani60. În contrast cu Constantius, Iulianus a fost cu adevărat „în stare să domnească” (capax imperii) şi să asigure glorie Romei. Gesta lui Iulianus constituie centrul discursului istoriografic, piesa de rezistenţă a lui Ammianus. Iulianus „prin prudenţă era socotit un al doilea Titus, prin gloria războaielor foarte asemănător lui Traian, blând ca Antoninus Pius, iar prin înţelepciune şi dorinţa de desăvârşire se potrivea cu Marcus Aurelius, pe care se străduia să-l imite în toate actele vieţii sale”61. General redutabil, bun cârmuitor al statului, tânărul împărat-filosof se bucura deopotrivă de dragostea armatei şi a provinciilor. Mesajul lui Ammianus constă în preconizarea unei politici imperiale inspirate de programul politic şi comportamentul lui Iulianus; cu singura deosebire că se recomanda evitarea intoleranţei religioase62.

Pe Valentinianus, istoricul îl acuză de invidie, ură şi cruzime63. Totuşi, nu omite să menţioneze vitejia cu care a apărat frontierele şi toleranţa religioasă de care a dat dovadă64. Asupra defectelor lui Valens istoricul insistă în mod deosebit65, probabil datorită faptului că acest împărat a lovit în interesele aristocraţiei senatoriale, din rândul căreia Ammianus îşi făcuse mulţi prieteni la Roma.

Cât priveşte ambianţa socio-culturală din Cetatea Eternă în contextul sfidărilor care agitau climatul mental de la finele secolului al IV-lea, Ammianus –ca exponent al structurilor mentale tradiţionale– înfierează în două lungi excursuri atât decadenţa moravurilor elitei senatoriale66, cît şi aprehensiunea unora vizavi de travaliul intelectual67.

Spre deosebire de Tacitus şi de Sallustius, Ammianus se arată optimist atât în privinţa oamenilor, cât şi a viitorului Romei. Asemenea lui Claudianus şi Rutilius, istoricul crede în eternitatea Romei –victura dum erunt homines Roma („care va trăi cât timp vor exista oameni pe pământ”)68.

Rezumând, opera lui Ammianus Marcellinus – ultimul mare istoric roman –, de certă valoare istorică şi cu remarcabile calităţi literare, constituie o mărturie de prim ordin pentru cunoaşterea lumii romane din secolul IV69.

Pe urmele experienţei pliniene, în epoca imperială târzie proliferează specia literară a panegiricelor abundent practicată de numeroşi scriitori70. Panegyrici Latini constituie o culegere de panegirice –în majoritatea lor anonime– compuse de retori originari din Gallia, în perioada Diocleţian – Theodosius I71. Urmând modelul plinian, panegiriştii practică elogiul exagerat al cârmuitorilor vremii. Această specie literară ilustrează pe de o parte vigoarea elocinţei latine, iar pe de alta discursul mental al Antichităţii Târzii72.

Prin urmare, acest gen literar legat de împărat nu poate fi considerat un simplu exerciţiu de retorică celebrativă, deoarece reflectă – cu canoanele sale specifice şi cu limitele inerente acestora – o viziune condiţionată istoric a rolului suveranului, în conformitate cu ideologia epocii. Ca atare, panegiricile reprezintă un element preţios pentru istoria ideilor şi mentalităţilor.

În afară de literatura latină a Antichităţii Târzii, informaţii referitoare la epoca imperială târzie apar de asemenea în tradiţia literară greacă. Spre deosebire de tradiţia literară latină, istoriografia greacă din secolele III-V este reprezentată cu precădere de stilul cronologic – analistic73.

1 Pentru o orientare rapidă: M. Mass (ed.), Readings in Late Antiquity: A Sourcebook, London & New York, 2000.

2 Mazzarino 1966.

3 Cameron 1991.

4 Începând cu Suetonius, istoriografia latină se îndepărtează tot mai mult de modelul analistic-cronologic, reprezentat de Titus Livius şi Tacitus, orientându-se către biografie ca mod de redare a istoriei. Istoria romană este percepută de acum în principal prin prisma biografiilor împăraţilor.

5 Scriptores Historiae Augustae (ed. E. Hohl. Editio stereotypa correctior. Addenda et corrigenda adiecerunt C. Samberger et W. Seyfarth), vol. I-II, Leipzig, 1965; Istoria Augustă, Bucureşti, 1971 (trad. V. Popescu, C. Drăgulescu).

6 Titlul complet, aşa cum apare el în manuscrise este Aurelii Victoris historiae abbreviatae ab Augusto Octaviano, id est a fine Titi Livii, usque ad consulatum decimum Constantii Augusti et Iuliani Caesari tertium, cf. ediţia Pichlmayr, 1970, p. 77.

7 J. Schlumberger, Die Epitome de Caesaribus. Untersuchungen zur heidnischen Geschichtsschreibung des 4. Jahrhunderts, München, 1974; H. Bird, Sextus Aurelius Victor. A Historiographical Study, Liverpool, 1984; Cizek 1994, p. 744-748.

8 PLRE, I, p. 960, nr. 13; H. Bird, op. cit., p. 7 sqq.

9 E vorba de o serie de criterii pe care Victor la afişează în legătură cu cel care ocupă tronul Imperiului şi care sunt în mare parte idealurile clasei senatoriale, cf. H. Bird, op. cit., p. 28.

10 Gallienus este cel mai aspru judecat tocmai pentru îndepărtarea senatorilor din funcţiile militare – De Caes. 33, 34; 37, 5, 7.

11 H. Bird, op. cit., p. 100-103 remarcă o serie de exempla cu caracter moralizator.

12 De Caes. 24, 9.

13 De Caes. 24, 11.

14 De Caes. 37, 5: Abhinc militaris potentia convaluit ac senatui imperium creandique ius principis ereptum ad nostram memoriam, incertum, an ipso cupiente per desidiam an metu seu dissensionum odio.

15 F.L. Müller (hrsg.), Eutropii Breviarium ab Urbe condita, Stuttgart, 1995, p. 1-5 (despre personalitatea lui Eutropius). A se vedea şi Cizek 1994, p. 748-752.

16 Eutropius 10, 16, 1-3.

17 Amm. Marc., Res gestae 29, 1, 3, 6.

18 Flavius Eutropius, Breviarium ab Urbe condita, Brăila, 1997 (ed. Gh. I. Şerban).

19 F.L. Müller, op. cit., p. 8.

20 Gh.I. Şerban, op. cit., p. 7.

21 The Breviarium of Festus, A Critical Edition with Historical Commentary, by J.W. Eadie, London, 1967; Festus, Abrégé des hauts faits du peuple romain, texte établi et traduit par M.-P. Arnaud–Lindet, Paris, 1994.

22 Lucrarea a fost publicată în cadrul unui concurs de epitome patronat de împăratul Valens, cf. J.W. Eadie, op. cit., p. 6; Cizek 1994, p. 752; M.-P. Arnaud–Lindet, op. cit., p. XVI. Breviarul lui Festus trebuia să fie, conform instrucţiunilor lui Valens, destul de scurt pentru ca acesta, care nu avea o educaţie deosebită, să-l poată parcurge înaintea începerii expediţiei împotriva perşilor.

23 M.-P. Arnaud–Lindet, op. cit., XVII-XIX.

24 J.W. Eadie, op. cit., p. 10 sq. Despre gustul publicului din epoca romană târzie a se vedea Amm. Marc., Res gestae, Praef. la capitolul 15.

25 Pentru Eutropius, cf. F.L. Müller, op. cit., p. 11. Pentru Festus, cf. M.-P. Arnaud–Lindet, XXI-XXIII.

26 A. Enmann, Eine verlorene Geschichte der römischen Kaiser und das Buch de viris illustribus Urbis Romae, în Philologus Suppl. IV, 1884, p. 337-501.

27 T.D. Barnes, The Sources of the Historia Augusta, Bruxelles, 1978, p. 93 sq.

28 Idem, The Lost Kaisergeschichte and the Latin Historical Tradition, în BHAC 1968/1969 (1970), p. 19 sqq arată că Aurelius Victor şi Eutropius se inspiră din EKG şi pentru perioada Diocleţian –Constantin, plasând data redactării în jur de 337.

29 A. Enmann, op. cit., p. 440.

30 F. Leo, Die griechisch–römische Biographie nach ihrer literarischen Form², Hildesheim, 1965, p. 305.

31 T.D. Barnes, The Lost Kaisergeschichte and the Latin Historical Tradition, în BHAC 1968/1969 (1970), p. 41; R.W. Burgess, Principes cum Tyrannis: Two Studies on the Kaisergeschichte and its Tradition, în Classical Quarterly 43, 1993, 2, p. 493.

32 Cf. supra nota 5.

33 A. Chastagnol, Histoire Auguste, édition bilingue, Paris, 1994.

34 H. Dessau, Über Zeit und Persönlichkeit der Scriptores Historiae Augustae, în Hermes 24, 1889, p. 337-392.

35 Cizek 1994, p. 754-760.

36 Th. Honoré, Scriptor Historiae Augustae, în JRS 77, 1987, p. 156-176.

37 Straub 1952, p. 15 sqq.

38 Histoire Auguste, tome V/1, Vies d’Aurélien et de Tacite, texte établi et traduit par F. Paschoud, Paris, 1996, p. XV.

39 F. Paschoud, op. cit., p. XVI, nota 17.

40 K.-P. Johne, Kaiserbiographie und Senatsaristokratie, Berlin, 1976, p. 156-176.

41 Syme 1971, p. 71 sq.

42 Despre schema după căre se ordonează biografiile imperiale, cf. Th. Mommsen, Die Scriptores Historiae Augustae, în Hermes 25, 1890, p. 243 sq.

43 Syme 1971, p. 32 sq.

44 F. Kolb, Die literarischen Beziehungen zwischen Cassius Dio, Herodian und der Historia Augusta, Bonn, 1987, p. 18.

45 W. Hartke, Geschichte und Politik im spätantiken Rom. Untersuchungen über die Scriptores Historiae Augustae, Leipzig, 1940, p. 18 sqq. F. Paschoud, Nicomaque Flavien et la conexion Byzantine (Pierre le Patrice et Zonaras): à propos du livre recent de Bruno Bleckmann, în Antiquité Tardive 2, 1994, p. 76 sq consideră că HA l-a utilizat ca sursă pentru perioada 238-270 pe Dexippos, iar pentru perioada de după 270 pe Nicomachus Flavianus.

46 Mazzarino 1974-1980, p. 339-461; Matthews 1975.

47 H. Peter, Die Geschichtliche Litteratur über die römische Kaiserzeit bis Theodosius I und ihre Quellen, I, Leipzig, 1897, p. 117 sqq, 137 sqq.

48 K.P. Johne, Kaiserbiographie und Senatsaristokratie, Berlin, 1976.

49 Ammianus Marcellinus, Rerum Gestarum libri qui supersunt (ed. Carolus U. Clark adiuuantibus Ludouico Traube et Guilelmo Heraeo, vol. I: libri XIV-XXV, Berlin, 1910 [ed. alt. 1963] şi vol. II: libri XXVI –XXXI, Berlin, 1915 [ed. alt. 1963]; Ammianus Marcellinus, Istorie romană, Bucureşti, 1982 (traducere David Popescu). Cea mai recentă ediţie: Ammianus Marcellinus, Rerum gestarum libri qui supersunt, edidit W. Seyfarth, vol.I-II, Teubner, Stuttgart–Leipzig, 1999. A se vedea şi R. Frakes, Cross –References to the Lost Books of Ammianus Marcellinus, în Phoenix 49, 1995, p. 232-246.

50 Despre Ammianus, cf. R. Peter, op. cit., p. 121 sqq; R. Syme, Ammianus and the Historia Augusta, Oxford, 1968, passim; Matthews 1989; Cizek 1994, p. 765 sq.

51 G.A. Grump, Ammianus as a Military Historian, Wiesbaden, 1975.

52 Amm. Marc. 23, 5, 7.

53 Amm. Marc. 15, 1, 1.

54 Amm. Marc. 31, 16, 9.

55 Th.S. Burns, The Battle of Adrianople: A Reconsideration, în Historia 22, 1973, p. 336-345; Heather 1991, p. 142-147; Wolfram 1988, p. 124-128.

56 Amm. Marc. 26, 5, 15; cf. R.C. Blockley, Ammianus Marcellinus. A Study of his Historiography and Political Thought, Bruxelles, 1975.

57 Mazzarino 1988, p. 54 sq.

58 Amm. Marc. 14, 6, 7.

59 D. Earl, Moral and Political Tradition of Rome, London, 1967, p. 113 sq; K. Rosen, Ammianus Marcellinus, Darmstadt, 1982, p. 123 sqq.

60 Amm. Marc. 15, 5, 37; 21, 16, 1-9. Cf. DiMaio – Arnold 1992, p. 168 sqq.

61 Amm. Marc. 16, 1, 4.

62 Amm. Marc. 22, 14, 3.

63 Amm. Marc. 30, 8, 10.

64 Pentru Valentinian I, cf. R. Soraci, L’imperatore Valentiniano, Catania, 1974; R. Tomlin, The Emperor Valentinian I,Diss. Oxford, 1973.

65 Amm. Marc. 29, 1; 29, 1, 11; 30, 1, 22. Cf. N. Lenski, Valens and the Fourth Century Empire, Diss., Princeton, 1995.

66 Amm. Marc. 14, 6, 7-24.

67 Amm. Marc. 28, 4, 14: “Unii urăsc învăţătura ca pe o otravă şi citesc cu oarecare interes doar pe Iuvenalis şi pe Marius Maximus, fără să pună mâna în lenea lor profundă pe alte cărţi în afară de acestea”.

68 Amm. Marc. 14, 6, 3.

69 Elliott 1983; Neri 1985; Mathews 1989.

70 W. Portmann, Geschichte in der spätantiken Panegyrik, Frankfurt–Bern–New York–Paris, 1988.

71 PanLat (ed. E. Galletier); XII Panegyrici Latini, ed. R.A.B. Mynors, Oxford, 1964; G. Barabino, Claudio Mamertino. Il panegirico dell’imperatore Giuliano, Genova, 1965; Cizek 1994, p. 734 sq; Nixon – Rodgers 1994.

72 Sabine MacCormack, Latin Prose Panegyrics: Tradition and Discontinuity in the Later Roman Empire, în RevÉtud-Augustiniennes 22, 1976, p. 29-77; D. Lassandro, La rappresentazione del mondo barbarico nell’oratoria encomiastica del IV secolo d.C., în Invigilata lucernis 2, 1980, p. 191-205; U. Asche, Roms Weltherrschaftsidee und Aussenpolitik in der Spätantike im Spiegel der Panegyrici Latini, Bonn, 1983.

73 L. De Blois, Emperor and Empire in the Works of Greek-speaking Authors of the Third Century AD, în ANRW II/34.4, 1998, p. 3391-3443.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web