Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Jocuri sportive

in Sport

Sweden's goalkeeper Cecilia Grubbstrom grabs a ball during their women's handball preliminary match against France at the 2012 Summer Olympics, Wednesday, Aug. 1, 2012, in London. (AP Photo/Matthias Schrader)

Jocurile permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază şi/sau specifice, a calităţilor motrice, a deprinderilor şi însuşirilor moral-volitive.

Jocurile de mişcare oferă posibilităţi multiple de formare şi consolidare a deprinderilor motrice de bază utilizate (mers, alergare, echilibru, sărituri, aruncări şi prinderi, căţărări, escaladări etc), favorizând în acelaşi timp şi dezvoltarea calităţilor motrice (viteza sub multiplele sale forme de manifestare, rezistenţa, forţa, îndemânarea).

Jocurile de mişcare oferă posibilitatea aplicării, în condiţii mereu schimbătoare, a priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi a procedeelor tehnice.

În timpul jocului, indiferent de natura sa, apar legături noi şi complexe între priceperi şi deprinderile motrice, ceea ce contribuie la perfecţionarea lor. Apar, de asemenea, relaţii de condiţionare care pot favoriza transferul poziţiei între diferitele componente ale procesului instructiv-educativ: cunoştinţe, priceperi, deprinderi, calităţi motrice. Această manifestare simultană a mai multor laturi ale acţiunilor motrice este specifică jocului, fiind determinată de caracterul lui complex.

Relaţiile şi interdependenţa dintre deprinderi, priceperi şi calităţile motrice, se realizează în condiţii mereu schimbătoare, pe fondul solicitării intense a unor calităţi şi însuşiri morale şi volitive.

Specifică jocului este activitatea în colectiv, cu toate avantajele ce decurg din valorificarea ei în cadrul procesului instructiv-educativ, jocul presupunând cooperare, colaborare cu partenerii de joc, echilibru între interesele, motivele acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului din care face parte persoana, presupune încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi, conducerea şi întrajutorarea, atitudinea critică şi autocritică.

Situaţiile favorabile sau nefavorabile care apar pe parcursul consumării diferitelor faze de joc, lasă urme adânci asupra personalităţii persoanei care practică jocurile sportive. Emoţiile şi sentimentele, stările afective trăite şi celelalte procese psihice prezente în aceste împrejurări, sunt proprii fiecărei persoane, dar – în acelaşi timp – şi comune echipei din care face parte. Ele sunt determinate de succesele sau insuccesele personale ale echipei. Din această particularitate, proprie jocului, rezidă imensele resurse formative ce pot fi valorificate în realizarea obiectivelor urmărite.

Jocul permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni şi manifestate în rezolvarea unor situaţii de joc. Acestea devin posibile numai în situaţia în care persoana are un minimum de deprinderi, calităţi motrice suficient dezvoltate şi a fost instruită să acţioneze în limitele unor reguli precise.

Jocurile nu permit o dozare precisă a efortului şi nici o reglementare strictă a execuţiilor tehnice. În timpul jocului, unele persoane participă mai activ, altele mai puţin activ, fie datorită unor însuşiri temperamentale diferite, fie datorită volumului redus şi a calităţii scăzute a deprinderilor motrice pe care le posedă. Unele persoane depun un efort intens şi susţinut, ceea ce determină apariţia simptomelor de oboseală, iar altele se sustrag de la efort. Diferenţe însemnate se înregistrează şi pe plan afectiv: unii prezintă stări emoţionale deosebite, în timp ce alţii sunt mai nepăsători faţă de evoluţia şi rezultatul jocului.

Iniţiativa şi independenţa în rezolvarea acţiunilor în diferitele situaţii oferite de desfăşurarea jocului la un moment dat, favorizează dezvoltarea unor procese importante, ca: gândirea (compararea, selectarea, analiza, sinteza etc.), inteligenţa, atenţia distributivă, creativitatea, memoria etc. Astfel, acelaşi joc poate fi folosit la orice vârstă, amplificându-i însă cerinţele, regulile, mărin distanţele şi numărul obstacolelor, solicitând din ce în ce mai multă corectitudine.

Date fiind toate aceste aspecte, jocurile sportive prezintă importanţă pentru kinetoterapeut din două puncte de vedere:

  • În scopul folosirii lor în activitatea specifică de profilaxie, terapie şi recuperare a diverselor categorii de pacienţi nesportivi (mai ales în şcoli speciale, sanatorii, cămine-spital, cămine-şcoală, staţiuni balneare şi climaterice)

  • În scopul obţinerii cunoştinţelor (teoretice şi practice) necesare activităţii de kinetoterapeut în cadrul cluburilor sportive (la echipele de jocuri sportive)

2. CONCEPTUL DE JOC ŞI JOC SPORTIV

Majoritatea definiţiilor consemnează că jocul este o activitate specifică copilăriei sau procesului de formare şi de dezvoltare a fiinţei umane. Ulterior s-a constatat că, de fapt, omul este un jucăuş (HOMO LUDENS) pe toată durata vieţii. Din copilărie până la bătrâneţe omul se joacă în permanenţă din diverse motive (trebuinţe, porniri, nevoi etc.) interioare şi / sau exterioare, care îl împing spre diverse acţiuni. În acest stadiu de cunoaştere a fenomenului, numeroşi specialişti au încercat să răspundă la întrebarea Ce este jocul? Astfel, literatura de specialitate abundă în definiţii care nu reuşesc însă decât să surprindă anumite caracteristici sau laturi ale jocului şi nu esenţa lui.

O contribuţie însemnată în definirea noţiunilor de joc şi joc sportiv l-au avut specialiştii români. În lucrarea Terminologia educaţiei fizice şi sportului noţiunile amintite sunt definite astfel:

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială.

Jocul sportiv este un complex de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare şi desfăşurare.

În aceeaşi lucrare se mai precizează că practicarea jocurilor sportive urmăreşte realizarea sarcinilor educaţiei fizice (în care caz devine mijloc al acesteia), realizarea de performanţe sportive (în care caz devine formă de întrecere şi spectacol sportiv), precum şi mijloc de recreere a celor care îl practică în afara formelor de organizare menţionate mai sus.

Jocul reprezintă o formă tipică de activitate creată de om, fiind un fenomen social, format şi statornicit în cadrul societăţii omeneşti.

Izvorând din cerinţele sociale obiective, jocurile contribuie la stimularea şi cultivarea relaţiilor de prietenie şi colaborare, a iniţiativei şi imaginaţiei creatoare, la formarea unui fond complex de priceperi, deprinderi şi calităţi motrice.

Pentru a completa definiţia jocului, este neapărat necesar să luăm în considerare principalele caracteristici pe care le are. În acest sens, M. Epuran consideră că cele mai importante caracteristici ale jocului sunt:

  • activitate naturală – izvor de trebuinţe ludice

  • activitate liberă – participarea benevolă, lipsită de constrângere

  • activitate spontană – fiinţa umană este oricând dispusă pentru joc

  • activitate totală – angajează toate componentele fiinţei umane (fizice, psihice, sociale etc.)

  • activitate atractivă – provoacă stări afective pozitive: plăcere senzorială, stări tensionale, satisfacţia succesului etc.

  • activitate dezinteresată – deosebită de muncă, având ca scop bucuria activităţii autonome şi gratuite

  • activitate creativ – compensativă – care se extinde şi asupra activităţilor recreativ – distractive ale adulţilor, asupra activităţilor de loisir (petrecerea plăcută a timpului liber), prin care omul caută destinderea, distracţia, refacerea, compensarea unor stări create de procesul muncii.

Altfel spus, caracteristicile jocurilor pot fi sintetizate astfel:

  • permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităţilor motrice, precum şi a deprinderilor şi însuşirilor moral-volitive;

  • specifică jocului este activitatea în colectiv; el presupune cooperare, colaborare cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului 2din care fiecare jucător face parte, încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi, toate acestea având o importanţă deosebită din punctul de vedere al socializării;

  • au caracter atractiv şi spontan; bine concepute şi organizate, mobilizează resursele participanţilor şi le menţin interesul, pentru a atinge maximum de eficienţă;

  • pot fi folosite ca mijloc de deconectare psihică, fiind cea mai bună formă de odihnă activă;

  • contribuie la dezvoltarea diferitelor trăsături ale personalităţii;

  • permit manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni;

  • nu permit o dozare precisă şi nici o reglementare strictă a execuţiilor tehnice.

2.1 SPIRITUL DE ECHIPA IN JOCURILE SPORTIVE

Conceptul de echipă

Dicţionarul enciclopedic român, ediţia 1972 defineşte echipa astfel:

1.Formaţie (grup) de oameni care, sub conducerea unui şef (şef de echipă) conlucrează sistematic în mod direct în desfăşurarea unei activităţi (ex. de producţie) sau a unor acţiuni. Expresia „ spirit de echipă” se referă la legătura spirituală între membrii unei echipe, care stă la baza conlucrării lor; solidaritate.

2. Colectiv de sportivi organizaţi într-o formaţie în cadrul căreia se antrenează sub conducerea unui specialist şi participă la competiţii; fiecare dintre cele două formaţii, care îşi dispută un meci (de fotbal, baschet). Echipa este considerată de către Paul Popescu-Neveanu “un grup mic uman cu o bună structură funcţională şi având obiective precise de îndeplinire a unei operaţii sau gen de acţiuni, membrii dispunând de roluri diferenţiate, coordonate de un conducător. Din aceasta perspectiva psihosociala echipa sportiva poate fi conceputa ca fiind un grup mic. In acelasi timp , putem afirma ca echipa poate reprezenta mai mult decat un grup .

O definitie recenta sustine ca : „echipa e compusa dintr-un numar redus de indivizi care au priceperi si deprinderi complementare si care sunt dedicati unui scop comun , unor teluri de performanta comune , pentru care sunt cu totii raspunzatori In sens larg, o echipa nu este de necesitate un grup deoarece membrii unei echipe pot actiona pentru un scop comun , fara a veni in contact unii cu altii-de exemplu o echipa Olimpica nationala . Totusi in psihologia sportului , atunci cand vorbim despre o echipa ne referim la un grup de indivizi care se antreneaza si joaca si joaca impreuna si care au o serioasa influienta reciproca. Acesta constituie un motiv pentru care termenii de „grup” si „echipa” sunt uneori interschimbabili.

Coeziunea şi solidaritatea ca şi gradul înalt de participare definesc spiritul de echipă”. P.Golu, citat de acelaşi autor defineşte grupul mic ca fiind “un ansamblu relativ redus de indivizi aflaţi în relaţii interpersonale de cooperare, comunicare, autoritate, apreciere, concurenţă etc. mai mult sau mai puţin unitare şi constituind “celula” fundamentală a psihologiei sociale, la acest nivel desfăşurându-se fenomene psihosociale de bază cum sunt interacţiunea, intercomunicarea şi interinfluenţa”. La întrebarea ce este grupul mic, Mihai Epuran îl defineşte ca fiind “o unitate alcătuită dintr-un număr relativ restrâns de persoane, 2-3 până la 25-30 care se află în relaţii de comunicare, colaborare, apreciere etc. şi care au un scop comun în vederea căruia se organizează, stabilind norme specifice de conduită. Grupul mic trebuie înţeles ca un sistem, cu o organizare internă ierarhizată care implică interacţiunea elementelor componente, mecanisme de reglaj şi autoreglaj. În cadrul grupului, individul este “atom social”, cu caracter de subiect, pentru a alege sau a respinge, şi de obiect, pentru că este ales, respins sau rămâne indiferent pentru alţii”. Se cunoaşte faptul că de la începuturile umanităţii şi până la societatea industrială sau postcapitalistă de azi, cea mai mare parte a muncii umane este prestată în echipe. Eremiţii au fost şi sunt deosebit de rari. Chiar şi cei mai solitari artişti, scriitori sau pictori, depind de alţii, pentru ca munca lor să devină eficientă: scriitorul de un editor, o tipografie, o librărie etc.; pictorul de modele, galerie unde să-şi expună lucrările, critici de artă, mas-media şi aşa mai departe.

Cei mai mulţi dintre noi lucrează în relaţii apropiate cu colegii, în cadrul unor echipe. Din aceste multiple motive, astăzi se discută destul de mult despre necesitatea muncii în echipă, a alegerii membrilor echipei, etc Robert W. Keidel ( citat de Peter F. Drucker (1999)) face o analogie interesantă pentru domeniul nostru de activitate, între echipe în întreprinderi şi echipe în sport. Munca depusă de om, în funcţie de specificul ei, poate fi încadrată, după părerea acestor autori, în trei modele distincte de echipe, extrapolându-le, ca referinţă, din domeniul sportiv: Primul model de echipă este exemplificat de Robert W. Keidel, prin comparaţie cu echipa de baseball sau de cricket; este genul în care se încadrează şi echipa de medici şi personal medical care operează un pacient în spital. În acest tip de echipă toţi jucătorii joacă în echipă dar fiecare în parte are o poziţie fixă, distinctă, pe care nu o părăsesc niciodată. În baseball, de pildă, jucătorii de pe linia de prindere nu se ajută niciodată unul pe altul.

Ei vor sta în poziţiile ce le-au fost stabilite.. “Dacă esti cu bâta la bătaie eşti complet singur” spune un vechi proverb din baseball. Tot aşa şi în chirurgie, anestezistul nu poate opera în locul chirurgului sau asistenta nu va face treaba anestezistului etc. Aceste genuri de echipă, deşi se mai bucură şi azi de o bună reputaţie, nu se bazează pe ideea de a “a clădi relaţii” între membrii ei, în scopul creşterii randamentului Totuşi, modelul echipei de basebal are puncte forte care nu trebuie ignorate. Deoarece toţi membrii echipei ocupă poziţiile fixate în cadrul acesteia, ei pot fi pregătiţi pentru aceste sarcini şi rezultatele muncii lor pot fi apreciate obiectiv şi statistic pe perioade mai lungi de timp. Pentru sarcini repetitive şi pentru muncile în care regulile sunt bine cunoscute, modelul echipei de baseball este ideal. Al doilea model de echipă , este cel al echipei de fotbal. După acest concept, este organizată şi orchestra simfonică şi modelul echipei medicale, care se adună în jurul pacientului, intrat în stop cardiac. Şi în acestă echipă, toţi membrii au poziţii fixe, dar fiecare îşi coordonează partea sa, în funcţie de ceilalţi membri ai echipei.

Astfel, cei care cântă la tubă nu se vor aşeza la partitura violoniştilor, iar tehnicianul respirator, nu va face o incizie în pieptul pacientului, pentru a-i masa inima. Această echipă necesită un dirijor sau un antrenor pe post de conducător al ei şi cuvântul său este lege. Pentru a funcţiona bine, mai necesită o “partitură” şi repetiţii nesfârşite. Spre deosebirea de modelul echipei de baseball, echipa de fotbal are o mare mobilitate şi flexibilitate dacă partitura este clară şi este bine condusă de antrenorul său. Al treilea tip de echipă este modelul celei de tenis la dublu, sau al ştafetelor la atletism (4X100m, 4X400m), al cvintetului de jazz, “Biroul Preşedintelui” în marea companie americană sau Vorstand (consiliu de administraţie) în compania germană etc. Acestă echipă trebuie să fie mică – maximum şapte până la nouă oameni . Jucătorii au o poziţie mai degrabă preferată decât una fixă şi ei se “acoperă” unul pe altul. Echipa funcţionează numai atunci când există o ajustare şi o adaptare reciprocă a partenerilor la slăbiciunile şi punctele lor forte, la un nivel de reflex condiţionat. În cadrul unei echipe de acest fel, bine antrenată, performanţa totală este mai mare decât suma performanţelor individuale a membrilor ei, pentru că această echipă foloseşte puterea fiecărui membru al ei, reducând în acelaşi timp slăbiciunile fiecăruia. După părerea aceluiaşi autor, aceste trei modele de echipe nu pot fi amestecate deoarece nu poţi juca baseball şi fotbal cu aceeaşi echipă şi pe acelaşi teren, cum nu poţi cânta muzică de jazz cu o orchestră simfonică. Astfel, cele trei modele de echipe se disting net şi nu pot fi hibride. A trece de la modelul unei echipe la altul este teribil de dificil şi chiar dureros pentru unii. In limbajul curent , atunci când vorbim despre personalitatea umană, identificam mental , individualitati puternice , insusiri clar conturate , cu caracteristici (psihice , fizice, morale , sociale) peste limite obisnuite . În realitate nu doar indivizi care se impun printr-o poziţie proeminentă , ci fiecare individ în parte are o anumită personalitate . Personalitatea grupului social (in cazul nostru echipa de jocuri sportive) apare şi este înţeleasă ca un fenomen de extindere a conceptului de entitate individuală la cele de entitate colectivă (comunităti , etnii naţiuni clase familii grup social). Aşa cum fiecare individ are o anumită personalitate şi fiecare grup social (echipa) are trasaturile sale specifice. (D-tru Colibaba ,Jocuri Sportive,1998) . Echipa sau grupul social mic constitue realitatea psihosocială de baza a activităţii sportive , de coeziunea şi satisfacţia sportivilor şi suporterilor.”(Mihai Epuran ,2005,p.44). Aproape în orice CV prezentat spre angajare , există inserată din partea potenţialului angajat autoaprecierea „spirit de echipă„.De asemenea majoritatea angajatorilor cer din partea celor interesaţi diverse aptitudini şi competenţe sociale şi obligatoriu „disponibilitate pentru lucru în echipă” ori mai simplu „spirit de echipă” „Ce este spiritul de echipă”, „cum se cuantifică”, „când îl dobândeşti” „cum dovedeşti că-l ai”, „ce presupune”, sunt un minim de întrebări concrete ce vizează o notiune absractă şi subiectivă. Sportivul care este principalul subiect generator al performanţei este definit de un număr foarte mare de atribute dintre care unele sunt caracteristice pentru realzarea acesteia. El se poate dezvolta numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii atât în privinţa corelării interdependente a atributelor –însusiri , calităţi –aptitudini , cât şi a determinatelor ambientale, sociale, materiale , pedagogice. „Spiritul de echipă „ ar putea fi o aptitudine ce ar caracteriza un sportiv la un moment dat dacă a dat dovada de :

– comunicare eficienta in relatiile interpersonale

– cunoastere de sine

– asumare de responsabilitati

– înţelegere şi valorificare a diferenţelor dintre indivizi

– motivaţie comună

  1. unirea eforturilor si talentelor pentru luarea deciziilor in mod participativ

  2. etică sportivă

  3. dorinţa de performantă (individuală şi a grupului)

a -persoana umană nu poate fi concepută după modelul unei „monade” fără ferestre spre exterior . Făcând parte dintr-un grup primar individul manifestă faţă de ceilalţi anumite sentimente şi atitudini , se dezvăluie pe sine graţie unui şir întreg de relaţii având coloratura afectivă .Se conturează astfel în grup ,,o reţea de simpatii , antipatii şi raporturi de indiferenţă care odată cristalizate , exercită o influienţă reală asupra vieţii colective. Cu studiul acestor relaţii mai mult sau mai puţin spontane , care se stabilesc între membrii unui grup , se ocupă ancheta sociometrică , concepută de J.L.Moreno. Relaţiile interpersonale sunt în acelaşi timp psihice şi sociale , nu numai pentru că se petrec în societate sau sunt influienţate de societate ci pentru că sunt „modalităţi psihice ale vieţii sociale, aspecte integrante ale acesteia , prin care psihicul participă la viaţa socială , iar viaţa socială se realizează psihologic în şi prin indivizi”(M.Ralea,Tr.Herseni citat de Mihai Epuran). Relatiile care se stabilesc între membrii unei colectivităţi sunt condiţionate de numeroşi factori . În primul rând de particularităţile psihice ale indivizilor , de orientarea lor generală, de motivele activităţii propuse, de atitudinile „construite” în timpul vieţii ; în al doilea rând –de societatea în care trăiesc .

Mihai Epuran, menţiona câteva aspecte cu referire la relaţiile interpersonale în sport ; astfel există relaţii care au la bază numai doi indivizi aşa cum foarte adesea întâlnim în anumite probe ca de exemplu : cuplurile de la tenis , tenis de masă , din alpinism , canotaj . Apare foarte clar faptul că sarcina comună impune şi o unitate de sentimente , gânduri, voinţă şi o reciprocitate a atitudinilor afective . Un alt tip de relaţii sunt acelea dintre sportivii care formează o echipă , dar concurează pe rând , de participarea fiecăruia depinzând succesul grupului( echipa de ştafetă ).

Urmează , în al treilea rând , relaţiile interpersonale ale membrilor unei echipe , constituită unitar , care se pregăteşte şi concurează ca entitate organizatorică .

In general , se exprimă dorinţa de coeziune de complementaritate , de simpatie şi ajutor reciproc . In acelaşi timp există şi atitudini preferenţiale . Este greu de acceptat că există situaţia ca un sportiv să fie acceptat şi să accepte în acelaşi timp pe toţi componenţii echipei. Este totusi posibil ca unui sportiv să i se arate simpatie şi încredere , eventual să se bucure de autoritate şi să fie acceptat ca lider . Este de asemenea firesc ca unui sportiv să i se arate de către ceilalţi indiferenţă sau chiar aversiune , independent de atitudinea preferenţială faţă de aceştia . Acelaşi autor mai amintea de relaţiile dintre sportivi şi arbitrii , dintre sportiv şi adversar şi dintre sportivi şi spectatori.

Tot în argumentarea spiritului de echipă şi în concordanţă cu etica sportivă , se ştie ca un sportiv nu renunţă atunci când este supus presiunii , durerii ori fricii . Se induce ideea că sportivii nu retractează în faţa presiunilor , fie ele sub forma de risc fizic sau de presiune , iar a înfrunta o provocare implica curaj din punct de vedere moral .

Nu putem să vorbim despre „spirit de echipă „ fără a preciza câ aspecte privind coeziunea grupului. Coeziunea se naşte şi se formează din relaţiile preferenţiale pozitive si depinde de o serie de factori care sunt caracteristici echipei :

1) Numărul restrâns al membrilor echipei . Se precizează că un grup de 6-10 inşi este mai uşor de unit .

2) Vârsta membrilor este de dorit să fie apropiată , căci diferenţele prea mari se exprimă în deosebiri de atitudini si aspiratii .

3) Caracterul sportivilor este desigur foarte important , alături de trasăturile temperamentale şi mai ales de orientarea ideologica a sportivilor .

4) Structura echipei – ocupaţia membrilor ei şi modul de organizare in cadrul grupului.

5) Motivaţia este unul din factorii de bază ai coeziunii căci ea uneşte membrii echipei în jurul scopului comun , acela al performanţei care satisface diferite tendinte ale sportivilor.(Mihai Epuran , Irina Holdevici ,Florentina Tonita)

b- Cunoaşterea de sine se condensează în trei dimensiuni (concepte) (U. Şchiopu, 1997, p.641 – 642) :

  • cel al cunoaşterii sau percepţiei de sine (self concept);

  • al imaginii de sine (self image);

  • cel al evaluării şi aprecierii de sine (self estem).

Imaginea de sine este ansamblul ideilor pe care un individ le are despre el însuşi, inclusiv despre rolul său (meserie, clasă socială, etc), despre trăsăturile de caracter şi corpul său.

Respectul faţă de sine este limita până la care un individ are o părere bună despre el însuşi.

Prezentarea de sine este comportamentul care vizează influenţarea manierei în care suntem văzuţi de ceilalţi.

e) -termenul de motivatie provine din latinescul „movere”, care inseamna a misca .Deci motivarea cuiva inseamna miscarea , activarea acestuia. Motivatia prezinta trei dimensiuni importante: directia , intensitatea si persistenta .Studierea motivatiei a dus intotdeauna catre investigarea nevoilor si a intereselor individuale. Cea mai raspindita clasificare a tipurilor de motivatie este cea care sutine existenta motivatiei intrinseci si a motivatiei extrinseci .

Exista de asemenea si alte doua tipuri de motivatie in sport si anume motivatia directa , atunci cand antrenorul face apel direct la sportiv pentru a-si spori motivatia si motivatia indirecta atunci cand se utilizeaza metodele indirecte de crester a gradului de motivare a sportivului.

In 1954 , Abraham Maslow a dezvoltat o teorie asupra motivaţiei care a pus semnul egalităţii între nevoi şi motivatie .

Din punctul de vedere al acestei teorii, pot fi identificate trei nevoi pe care oamenii le pot satisface prin sport :

– nevoia de recunoaştere şi stima sociala

– nevoia socială privind afilierea şi apartenenţa la un grup

– nevoia de implinire si de auto actualizare

g- etica sportivă se referă la ceea ce mulţi sportivi au început să folosescă drept criteriu de definire sintagma „adevărat sportiv”. „ a fi sportiv implică sacrificii care trebuie făcute pentru Joc „. Ideea care se desprinde din aceasta dimensiune a eticii sportive este aceea conform căreia sportivii trebuie să iubească Jocul mai mult decat orice altceva şi trebuie să dovedească acest lucru prin subordonarea altor interese de dragul unui devotament exclusiv pentru sportul practicat”(Robert Hughes, Jay Coackley).

Pentru a dovedi că sunt implicaţi în sportul pe care il practică , participanţii trebuie să adopte „ atitudinea potrivită’ , să fie la nivelul asteptărilor colegilor săi şi a antrenorului , şi să facă sacrificii pentru a rămâne în echipă.

In acest sens a fi sportiv cu „spirit de echipă „ presupune ca o persoană să facă exact ceea ce este necesar pentru a fi la nivelul asteptărilor unei echipe sau ale unei competiţii. Acesta este spiritul care subliniază ideea că sportivii trebuie să facă sacrificii , să plătească orice preţ în scopul menţinerii în echipă şi în sport. Sugestionările pozitive şi sloganurile din vestiare ori tribune sunt pline de referiri la aceste idei (Snyder, 1972)

Organizarea socială pe grupuri şi a grupurilor pe statusuri şi roluri este eficientă pentru o cooperare eficientă, activitatea putând fi astfel integrată. Trei condiţii de bază pentru a asigura integrarea persoanei în cerinţele rolului acordat, încât ea să aspire cu şanse de reuşită:

1. acceptarea statusului şi a rolului să fie precedată de cunoaşterea exigenţelor, ca şi de percepţia nivelului la care ceilalţi din grup acţionează, muncesc;

  1. munca sau activitatea depusă în grup să fie întotdeauna dusă până la capăt;

3. fazele activităţii în rol trebuie determinate bine în timp şi spaţiu, pentru a putea fi coordonate în raport cu cerinţele întregului grup.

Condiţii care facilitează succesul în grup:

    • cu cât este mai ridicat nivelul capacităţilor membrilor grupei pentru îndeplinirea unei activităţi, cu atât mai bună este pregătirea lor, cu atât mai înalt este şi nivelul reuşitei;

    • mărimea grupului trebuie să fie corespunzătoare naturii activităţii ce trebuie îndeplinite; se lucrează mai bine în grup decât izolat;

    • rezultatele unui grup sunt mai bune atunci când este recompensat ca grup;

    • succesul este asigurat când membrii grupului sunt compatibili între ei, când nu apar relaţii interpersonale negative.

Comportamentul şi conduita echipei este rezultatul relaţiilor psihosociale, valoarea sportivilor , trebuinţelor şi motivaţiilor , rolul liderilor, mentalităţii sportivilor, antrenorilor şi managerilor. Cel mai important factor care influenţează în mod determinant comportamentul fiecărui sportiv în cadrul grupului este învăţarea sociala, considerat ca un proces de achiziţionare a experienţei.

Concluzionând, am putea spune că spiritul de echipă este un produs de modelare socială ce presupune contopirea abilităţilor, atitudinilor şi aspiraţiilor individuale într-un ambient afectiv.

3. CRITERII DE SISTEMATIZARE ŞI SISTEMATIZAREA JOCURILOR

În general, jocurile de mişcare (simbolice, de construcţie, de creaţie, individuale, cu partener, dinamice sau de mişcare etc.) au fost sistematizate după două criterii fundamentale şi anume: după funcţiile didactice şi după obiectivele didactice pe care le pot rezolva. Jocurile sportive se pot încadra în aceste criterii, dar pentru ele s-au elaborat şi alte criterii cu un grad de specificitate mai mare.

  1. Sistematizarea după funcţiile didactice

Numeroşi specialişti cad de acord asupra următoarelor funcţii ale jocurilor de mişcare:

  • Funcţia formativ – educativă a personalităţii umane. Cu ajutorul jocurilor putem influenţa cu uşurinţă toate componentele formative ale personalităţii umane (cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice, abilităţi, aptitudini, scheme operaţionale etc.).

  • Funcţia de cunoaştere se referă, în primul rând, la aspectul că prin intermediul anumitor jocuri, dăm posibilitatea copiilor (dar şi adulţilor) să asimileze însuşirile şi caracteristicile vieţii şi lumii înconjurătoare. Cele mai eficiente jocuri sunt cele care stârnesc curiozitatea, imită activităţile adulţilor, respectând anumite reguli, jocurile simbolice, jocurile de rol etc. În acelaşi timp, funcţia de cunoaştere se referă şi la educator, în sensul că prin intermediul lor are posibilitatea să cunoască mai bine subiecţii supuşi instruirii.

  • Funcţia stimulativă a motricităţii satisface cele mai importante nevoi ale lui homo ludens: nevoia de mişcare, nevoia de întrecere, consumarea energiilor suplimentare. Această funcţie este exercitată de la o vârstă fragedă (jocurile senzoriale, mânuirea jucăriilor, jocuri cu fluier, cu clopoţei, cu culori), continuă în perioada adolescenţei şi tinereţii (jocurile de mişcare, jocurile sub formă de concurs, jocurile sportive) şi se încheie la vârsta a III-a (jocuri de întreţinere: bowling, biliard, golf).

  • Funcţii strict specifice jocului: recreerea, echilibrarea funcţională, distracţia, fortificarea, compensarea, refacerea, odihna, terapia, purificarea, plăcerea. În practică, vom găsi jocuri pure sau strict specializate pe exercitarea unei anumite funcţii. În mod obişnuit, un singur joc exercită mai multe funcţii, deci are un efect multidirecţional asupra personalităţii participanţilor.

Din numeroasele sistematizări realizate pe baza criteriilor funcţiilor specifice jocului, vom prezenta doar câteva:

  • Sistematizarea lui Querat:

I – jocuri cu caracter ereditar (lupta, vânătoarea, urmărirea etc.)

II – jocuri de imitaţie (activităţi umane)

III – jocuri de imaginaţie

  • Sistematizarea lui Claparede:

I – jocurile funcţiilor generale (jocuri senzoriale, jocuri de mimare, agilitate, deprinderi utilitare şi jocuri psihice, intelectuale, afective, volitive etc.)

II – jocurile funcţiilor specifice (jocuri de luptă, jocuri de hazard, jocuri de vânătoare, jocuri sociale, jocuri familiale – cu păpuşi -, jocuri de imitaţie – a animalelor, a prizonierilor etc.)

  1. Sistematizarea după obiectivele instrucţionale

Acest criteriu s-a născut încă de pe vremea lui Aristotel şi Platon. Se pleacă de la ideea că în orice joc există o zonă de instrucţie prin care putem influenţa sau modela gândirea, aptitudinile intelectuale, capacitatea de investigaţie, însuşirea de noi cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice etc. În acelaşi timp, zona de interacţiune se interferează cu zona satisfacţiilor ludice şi a elementelor care asigură savoarea şi plăcerea jocului.

Pe baza ideilor menţionate mai sus (existenţa zonei de instrucţie, zonei de satisfacere ludică, a eficienţei educaţionale) şi, mai ales, a conexiunilor dintre acestea, au apărut şi s-au consolidat aşa numitele jocuri didactice.

Jocurile didactice au vizat, mai întâi, însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practice specifice unor discipline şcolare (matematica, geografia, fizica, chimia), apoi s-a urmărit dezvoltarea cu ajutorul lor a capacităţii de cunoaştere şi creaţie, pentru ca, în cele din urmă, să fie extrapolate în domeniul educaţiei fizice şi sportive.

Jocurile didactice au facilitat apariţia altor metode de instruire, cum ar fi: metoda jocurilor instructive, metoda de instruire prin joc, metoda ludică etc.

Metoda jocurilor instructive implică un ansamblu de operaţii şi acţiuni care, în paralel cu destinderea, buna dispoziţie şi bucuria, urmăresc obiective precise de pregătire (tehnică, intelectuală, morală, fizică, igienico – sanitară etc.) a copilului. Metoda jocurilor instructive se dezvoltă mai ales ca urmare a descoperirilor unor similitudini între mecanismul de construcţie şi funcţionare a calculatoarelor electronice şi a unor jocuri cu figuri geometrice (jocuri cu cuburi). Astfel de jocuri modelează gândirea şi aptitudinile intelectuale, dezvoltă capacitatea de investigaţie şi perseverenţa în acţiuni, înlesnesc însuşirea unor cunoştinţe (jocuri cultural – artistice, jocuri de dobândire a unor informaţii istorice, geografice, aritmetice etc.).

Jocul de mişcare (sau dinamic) este un exponent al jocurilor didactice aplicate în domeniul educaţiei fizice şi al sportului. În mod deosebit, el are o mare eficienţă educaţională (instructivă), o structură preponderent motrică, care desfăşurată sub formă de întrecere provoacă buna dispoziţie a tuturor participanţilor ce se angajează cu toată plenitudinea forţelor pentru obţinerea succesului. În acelaşi timp, jocul de mişcare se desfăşoară întotdeauna după reguli bine precizate, individual sau pe echipe, pe spaţii limitate, cu sau fără obiecte de joc, constituind principalul mijloc de activizare a participanţilor pentru îndeplinirea unor obiective instrucţionale cu caracter motric.

Clasificarea jocurilor de mişcare după criteriul sarcinilor didactice vizate (secondate de criteriul organizatoric şi de ambianţă) arată în felul următor:

  1. Jocuri de mişcare pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor de bază şi aplicative

  2. Jocuri de mişcare pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive (fotbal, handbal, baschet etc.)

  3. Jocuri pentru educarea sensibilităţii motrice şi calităţilor motrice de bază

  4. Jocuri pentru educarea unor funcţii şi procese psihice

  1. Corespunzător scopurilor urmărite, precum şi particularităţilor organizării lor, jocurile se împart în trei grupe:

  1. Jocuri de mişcare (dinamice), care au la bază acţiuni motrice mai simple a căror execuţie este dirijată parţial de reguli. Prin intermediul acestor jocuri se consolidează mersul, alergarea, aruncarea, echilibrul, săritura, escaladarea, căţărarea, etc. De asemenea, jocul dezvoltă coordonarea, capacitatea de a percepe ritmul şi orientarea în spaţiu, în condiţiile unei stări emoţionale pozitive, într-un climat de veselie şi optimism. Jocurile educă încrederea în forţele proprii, sentimentul de prietenie, stimulează plăcerea de a acţiona în şi pentru colectiv. Pot fi însoţite de melodii, versuri sau texte.

  2. Jocuri pregătitoare şi ajutătoare pentru însuşirea şi perfecţionarea unor deprinderi de mişcare specifice anumitor ramuri de sport. Acestea sunt create fie în vederea iniţierii în însuşirea unor priceperi şi deprinderi de mişcare asemănătoare conţinutului unor ramuri de sport, fie pentru perfecţionarea, într-o formă complexă, a unor deprinderi tehnice, tactice sau a calităţilor motrice necesare măririi randamentului sportivilor.

  3. Jocuri sportive. Se deosebesc de celelalte, în primul rând, prin caracterul lor riguros organizat. Prezenţa unor reguli stabilite prin regulamente unice, aprobate de organele de conducere ale activităţii sportive, prin care se precizează dimensiunile terenurilor pe care se practică, durata jocului, sistemul de apreciere a echipelor învingătoare, numărul jucătorilor, condiţiile de arbitraj etc., le dau o formă şi un conţinut de desfăşurare superior şi, în acelaşi timp, unitar.

4. JOCURILE SPORTIVE – DEFINIŢII, CARACTERISTICI, CLASIFICĂRI

Definirea noţiunii de joc sportiv

După E. Bayer, în definirea noţiunii de joc sportiv trebuie să luăm în consideraţie trei elemente distincte:

  • Activitatea jucătorului

  • Ideea de joc

  • Regulamentul de concurs

Activitatea jucătorului poate fi prezentată urmărind cu atenţie ce face şi cum se conportă un sportiv în timpul meciului. În consecinţă, putem arăta că el acţionează sau se comportă mai mult sau mai puţin spontan, oportun sau eficient în funcţie de predispoziţiile vocaţionale (talent), de cunoştinţele practice şi teoretice achiziţionate anterior, de condiţiile de disputare a partidei (mediu, adversar, materiale, public etc.), de pornirea (dorinţa, plăcerea) intrinsecă şi extrinsecă de a se juca, de experienţa de joc ş.a.m.d.

Semnificaţia simbolică (de confruntarea cu realitatea, de întrecere, de luptă în echipă etc.), decorul (sala sau terenul de joc), organizarea competiţiei (caracterul festiv), premii, sistemul de disputare, regulamentul de joc sunt factori esenţiali care determină în mare măsură maniera de angajare în concurs şi satisfacţia jucătorului de a participa.

Jocul înlesneşte declanşarea unor relaţii psihosociale dintre două sau mai multe persoane nevoite să colaboreze pentru îndeplinirea unui anumit scop; alternanţa dintre efort şi perioadele de întrerupere (pauză) este determinată de principiile şi regulile jocului, care la rândul lor permit sportivilor să-şi păstreze libertatea de acţiune, în sensul că aceştia decid singuri modalitatea de acţionare prin interpretarea şi exploatarea corectă a regulilor de joc (inclusiv a principiilor) în vederea sporirii eficienţei acţiunilor.

Ideea de joc şi ansamblul de principii (reguli) subordonate (sinonime: concept, judecăţi, păreri, felul de a vedea etc.) precizează cele mai raţionale forme sau modalităţi de acţionare a jucătorilor (echipei) în vederea obţinerii unui rezultat cât mai bun.

Ideea de joc apare, mai întâi, în momentul apariţiei jocului (exemplu: ideea lovirii sau transmiterii mingii cu piciorul, palma, mâna, crosa etc.) şi mai apoi, în vederea găsirii celor mai optime procedee pentru a realiza scopul pe care şi-l propune fiecare joc în parte.

În jocurile sportive ideile de joc sunt întrunite sub denumirea de concepţie de joc. Aceasta presupune stabilirea, după criterii eficiente, a celor mai potrivite idei de joc (mijloace de luptă, modalităţi de acţionare etc.) în stare să valorifice deplina disponibilitate de performanţă a sportivilor (echipei), să compenseze carenţele proprii şi să le exploateze pe cele pe care le manifestă adversarul. Sursele de elaborare a ideilor de joc sunt: tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial, nivelul de pregătire şi capacitatea de creativitate a antrenorului. Concepţia de joc trebuie considerată ca un sistem abstract de planificare şi aplicare în practică a comportamentului jucătorilor (echipei). Ideile de joc capătă, la un moment dat, un statut standardizat de acţionare, pe care-l respectă cu stricteţe toţi jucătorii. Această standardizare constă în fixarea unor principii şi reguli de acţionare care stabilesc ce trebuie să facă şi cum să acţioneze jucătorii pentru ca ideea de joc să poată fi aplicată în practică cu eficienţă.

Standardizarea acţiunilor pe bază de principii nu cade în capcana acţiunilor şablonizate, din următoarele motive: ideea de joc aleasă este raţională (gândită) din moment ce reprezintă cea mai eficientă soluţie de acţionare; ideile şi corelaţiile dintre idei conduc la disciplinarea jocului şi la acţiuni sinergice ale tuturor jucătorilor; respectând principiile şi regulile jucătorii păstrează libertatea acţiunilor proprii şi creativitatea în joc.

Regulamentul de joc este un act normativ, oficial, elaborat pentru fiecare disciplină sportivă în parte. El precizează toate detaliile necesare privind organizarea şi desfăşurarea jocului. În acelaşi timp, el este documentul prin care se reglează comportamentul sportivilor (echipei), antrenorilor şi a tuturor persoanelor care ajută sau participă la buna desfăşurare a competiţiei. Dependenţa de reguli sau respectarea regulilor este deja un fenomen social care reglementează libertatea de acţiune a jucătorilor. Poţi acţiona cum vrei, dar numai încadrându-te în limitele regulamentului. Această circumstanţă presupune nu numai cunoaşterea regulilor, ci şi respectarea lor strictă.

Regulamentul de joc are un caracter dinamic. În general, modificările sunt determinate fie de apariţia unor fenomene negative în desfăşurarea lui, fie de lipsa unor precizări pentru situaţii nou apărute, fie pentru stimularea unor caracteristici sau unor tendinţe de dezvoltare. Scopul acestor schimbări în regulament este acela de perfecţionare, activizare şi creştere a spectaculozităţii jocului.

Caracteristicile jocurilor sportive

Jocurile sportive îşi au originea în exerciţiile de întrecere (în general) şi în jocurile de mişcare (în special), cărora li s-a imprimat un pronunţat caracter sportiv.

Principalele caracteristici ale jocurilor sportive (după Colibaba-Evuleţ şi Bota) sunt:

  • existenţa unui obiect de joc (minge, puc, bile etc.)

  • caracterul de întrecere complex (individual şi, mai ales, colectiv)

  • reguli de joc unitare şi obligatorii

  • arbitraj oficial – neutru

  • delimitarea duratei de joc (timp, reprize, prelungiri etc.)

  • precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri, setaveraje, punctaveraje etc.)

  • standardizarea inventarului de joc, a aparaturii tehnice şi a dimensiunilor terenului

  • tehnica şi tactica specifică pentru fiecare joc sportiv în parte

  • sistem competiţional bine determinat

  • frumuseţea spectacolului sportiv

  • structura motrică particulară pentru fiecare joc sportiv în parte, care provoacă solicitări fizice şi psihice diferenţiate

  • management sportiv specific

  • teorie şi metodică generală valabilă pentru toate jocurile sportive şi specifică pentru fiecare joc sportiv în parte

  • implementarea cercetării ştiinţifice

  • utilizarea cu preponderenţă în activitatea de loisir

  • lansarea conceptului metodic de pregătire prin joc sau metoda ludică, care intră în corelaţie cu metodele clasice de antrenament.

Clasificarea jocurilor sportive

  1. După criteriul asocierilor regulilor de joc

Prima sistematizare a jocurilor sportive a fost realizată de Buhler, după criteriul asocierii regulilor de joc. El constata că jocurile sportive care au apărut în decursul timpului au fost strâns legate de treptele de dezvoltare a societăţii, de mentalităţile păturilor sociale ale momentului, de tipurile de activităţi prestate etc., dar în esenţă au avut întotdeauna un caracter de întrecere dintre indivizi, tabere, echipe.

O altă clasificare reuşită o face L. Teodorescu, care sistematizează jocurile sportive după următoarele criterii generale:

  1. Caracterul acţiunilor: individuale, colective

  2. După segmentul cu care se joacă: – cu mâna (direct): volei, baschet, handbal

– cu mâna (cu instrument): tenis, hochei etc.

– cu piciorul: fotbal

– mixte: rugby

  1. După modul de deplasare: cu ajutorul aparatului locomotor, cu alte mijloace de locomoţie

  2. După modul de luptă pentru minge: cu contact direct cu adversarul, cu contact indirect cu adversarul

Cea mai reuşită sistematizare a jocurilor sportive o realizează H. Dobler, care are în vedere 4 criterii, după cum urmează:

  1. Jocuri sportive cu tragere la ţintă (poartă, coş, but, găuri etc.), care presupun analiza elementelor tehnico-tactice de lovire a ţintei, respectiv oprirea (deranjarea adversarului) să lovească ţinta. Aceasta se produce în următoarele conjuncturi:

  • cu contact corporal permis: fotbal american (SUA), hochei pe gheaţă, fotbal, handbal, hurling (Irlanda), la crosse (Canada, Sua), rugby, polo pe apă etc.

  • fără contact corporal: baschet, hochei în sala bandy (hochei pe gheaţă cu mingea – Rusia şi Peninsula Scandinavă), polo călare, cicloball, hochei pe patine cu rotile etc.

  1. Jocuri cu retur – care impun disputarea mingii peste un fileu, linie, sfoară etc. Se joacă 1×1 (individual), 2×2 (dublu), 3×3 (triplu) şi pe echipe alcătuite din mai mulţi jucători (formaţii): 4×4, 5×5, 6×6, 7×7…..15×15 etc.

  • simplu şi dublu: badminton, tenis de masă, tenis Squash (Marea Britanie, SUA), indiaca (America de Sud), pelota (Pirinei) etc.

  • pe echipe de trei: tenis cu piciorul, volei, beach volley (SUA).

  1. Jocuri cu lovirea (percutarea) mingii, care implică uneori şi prinderea mingii, după care este lovită. Din această categorie fac parte următoarele jocuri: baseball (SUA, Cuba, Japonia), softball (SUA, Cuba, Japonia), cricket (Marea Britanie, India, Australia), oina (România), palkovna (Cehia şi Slovacia), pasapaloo (Finlanda), schloyball sau raum (Germania – joc asemănător baschetului).

  1. Jocuri de conducere a mingii la ţintă prin loviri (percutări) şi împingeri: biliardul, golful, krocket (Franţa, Marea Britanie), boccia (Italia, Elveţia), gorodki (Rusia), kegeln (Germania), lisstock schiesen (Germania).

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sport

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web