Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Literatură generală şi comparată noţiunea de canon

in Limba romana

libros

Ne propunem, în cursul nostru, cercetarea unor mutaţii importante petrecute în literatura universală în ultimele două secole. Precizăm de la bun început că este un curs de „literatură generală şi comparată”, nu de „istoria literaturii universale”. Vom investiga, aşadar, numai un segment din literaturile europene, care se suprapune peste perioada modernităţii, de la romantici la mişcarea de avangardă şi trecerea la postmodernism. Sub aspect teoretic, se va avea în vedere o permanantă raportare explicită, cu aplicaţii pe autori şi texte reprezentative, la termenii de modernitate avangardă – postmodernism. Se impune, în acest sens, eliberarea, pe cât este posibil, de stereotipul „curentelor literare” în succesiunea lor strict istorică, succesiune oarecum nivelatoare şi schematică, stereotip impus de o anumită tradiţie didactică (activă încă). Definind trecerea la modernitate şi, apoi, de la modernitate la postmodernism, în termeni de ruptură, adică de schimbare de paradigmă sau de epistemă (cu un concept al lui Michel Foucault), curentele trebuie să fie şi ele reevaluate. Cel puţin trecerea de la clasicism la romantism (sfârşitul secolului al XVIII-lea, luându-i ca reper pe primii romantici germani) are semnificaţia unei asemenea schimbări de paradigmă. Curentele de după romantism manifestă mult mai multe apropieri şi similitudini cu acesta decât elemente divergente. Se înscriu toate, mai ales sub aspect programatic, în discursul comun, pe deplin coerent, al modernităţii. O perspectivă teoretică, „generală”, este în acest caz obligatorie. O asemenea perspectivă unifică şi mai ales comprimă întinse suprafeţe (perioade întregi, uneori) şi un imens material de studiu. Opere, autori, epoci literare oricât de întinse devin accesibile simultan, nu într-o succesiune temporală liniară. Este motivul pentru care vom opera mai mult cu structuri, tipologii, relaţionări analogice, cu frecvente deschideri spre alte zone ale artelor şi culturii. Indispensabil este, în acest context de idei şi probleme, conceptul de canon, o achiziţie mai recentă în domeniul comparatisticii. Recursul la canon presupune, de asemenea, plierea pe anumite criterii de selecţie şi ierarhizare de opere şi autori.

  1. Scurt istoric al noii discipline

  1. Comparatism involuntar (naiv şi amator):

– Ch. Perrault, despre cearta dintre Antici şi Moderni (sf. sec. al XVII-lea);

– Fraţii Schlegel, în Germania – fondatorii romantismului; ei devin, totodată, teoreticienii „poeziei universale progresive”, una din ideile definitorii ale modernităţii; mai ales Cursul de literatură dramatică al lui A. W. Schlegel a influenţat teoriile din Prefaţa la Cromwell de V. Hugo, dar şi alte manifeste romantice franceze;

– Doamna de Staël, Despre literatură (1800) şi Despre Germania (1814); ideile sale au fost influenţate tot de fraţii Schlegel;

– Stendhal, Racine şi Shakespeare (1822);

– Goethe descoperă terenul de Weltliteratur, într-o convorbire cu Eckermann (1827). Va fi preluat ulterior de comparatişti în sintagma allgemeine Weltliteratur („literatură generală universală”) etc.

Fireşte, putem coborî în timp până la Herodot, Tacit şi Plutarh, cu ale sale Vieţi paralele. Apoi, mai încoace, la Petrarca, Du Bellay, Montaigne, Voltaire, culminând cu Jean-Jacques Ampère, care, la 1830, „inventa literatura comparată fără să ştie”.1) Acesta vorbea de oportunitatea unui studiu comparativ al literaturii şi artelor, din care s-ar putea extrage o „filosofie a literaturii”.

B. Cucerirea Universităţii

În 1816 apare, în Franţa, un Curs de literatură comparată de Noël şi Laplace, reeditat în mai multe rânduri, iar, în 1817, un Curs analitic de literatură generală de Népomucène Lecurcier. De remarcat că în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea erau la modă sintezele comparative şi în alte domenii: Cuvier, Anatomia comparată (1800 – 1805); François Raynouard, Gramatica comparată a limbilor Europei latine (1821); Blainville, Psihologia comparată (1833)…2)

Primul curs de literatură comparată ţinut la Sorbona aparţine lui Villemain, în anii 1828 şi 1829.

Urmează mulţi alţi comparatişti universitari, culminând cu Joseph Texte, la Universitatea din Lyon (1896), şi cu Ferdinand Brunetière care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, introduce literatura comparată la École Normale Supérieure, urmărind evoluţia genurilor (în literatura franceză şi literaturile occidentale). Se întrevăd aici două teme de bază ale comparatismului: evoluţie şi influenţe, urmărite simultan de specialişti în mai multe literaturi.

Treptat, comparatismul câştigă teren şi în afara Franţei. Cunoscutul critic danez Georg Brandès publică marea sa operă în şase volume intitulată Marile curente ale literaturii europene în secolul al XIX-lea (1872 – 1884), tradusă şi în germană, iar Max Koch izbuteşte să editeze prima revistă de specialitate cu titlul Zeitschrift für vergleichende Literaturgeschichte (Revistă de istorie a literaturii comparate), între anii 1887 – 1910. De asemenea, în 1886, englezul M. H. Posnett publică volumul Comparative Literature, prima lucrare consacrată teoriei comparatismului, şi tot în Anglia apare, pentru puţin timp, periodicul Journal of Comparative Literature (1903).

C. Comparatismul modern

a) Fondatorii. În anul 1921 apare publicaţia trimestrială de specialitate Revue de littérature comparée, pănă în 1940, iniţial sub direcţia lui Fernand Baldensperger şi Paul Hazard. Revista dispune şi de o colecţie proprie de studii: Bibliothèque de la Revue de littérature comparée, continuată de colecţia Études de la Revue de littérature étrangère et comparée, în cuprinsul căreia îşi află loc lucrări de mai mare întindere, teze de stat sau universitare, sau alte opere. Astfel, între 1921 şi 1939, au apărut mai mult de 120 de volume, destul de inegale ca întindere, dar toate interesante şi utile cercetării comparatistice.

Totodată se înmulţesc catedrele de literatură comparată: catedrei de la Şcoala Normală Superioară din Paris a lui Ferdinand Brunetiére (care publică articole de specialitate şi în Revue des Deux Mondes) şi catedrei din Lyon a lui Joseph Texte, li s-au adăugat rând pe rând cea de la Sorbona (1910), de la Strasbourg (1919) şi de la Collège de France, unde predă Paul Hazard. La Lille se studiază, din 1930, literatură comparată franco-engleză şi franco-polonă; o conferinţă complementară este creată la Sorbona (1930), în timp ce la Institutul de literaturi moderne comparate profesori şi studenţi atestă acestei discipline o existenţă distinctă. La iniţiativa lui F. Baldensperger, urmaşul lui Texte la catedra din Lyon, apoi din 1910 profesor la Sorbona, se vor înfiinţa catedre de literatură comparată şi în Statele Unite. Baldensperger este autorul uneia din primele lucrări clasice de comparatistică, Goethe în Franţa (1904) şi editorul faimoasei Bibliographie de Littérature comparée a lui L. P. Betz (ediţia a doua adăugită, 1904). Împreună cu W. P. Friederich va publica Bibliography of comparative Literature (Univ. of North Carolina, Chapel Hill, 1950).

În 1931, Paul Van Tieghem publică faimosul său manual de Literatură comparată.

O trăsătură caracteristică pentru această fază de început: la 1931, interesul major al comparatiştilor era concentrat asupra studiului surselor şi influenţelor, aproape deloc asupra temelor (v., totuşi, schimbul de opinii dintre F. Brunetière şi Gaston Paris, un bine cunoscut medievist, lingvist şi folclorist). Predomina, în acel moment, o concepţie pozitivistă, iar literatura (metoda) comparată era o anexă a istoriei literare. Pentru a stabili similitudini de texte sau cauze, comparatiştii recurgeau de multe ori la scriitori minori sau secundari, la tot felul de „intermediari”. Noua disciplină era subordonată istoriei literaturii. Aproape toţi comparatiştii din prima jumătate a secolului al XX-lea erau formaţi la şcoala lui Gustave Lanson. Chiar şi Paul Van Tieghem îşi exprimă ataşamentul faţă de concepţia lansoniană istoristă: “Pe scurt, cuvântul comparat trebuie vidat de orice valoare estetică, primind o valoare istorică; iar constatarea analogiilor pe care le oferă două sau mai multe cărţi nu constituie decât punctul de plecare necesar care îngăduie să se descopere o influenţă, un împrumut etc., şi prin urmare să se poată explica parţial o operă prin alta.”3)

Ulterior interesul se va concentra mai mult pe studiul temelor şi structurilor sau pe identificarea de analogii, într-o perspectivă axiologică tot mai pronunţat selectivă.

Până atunci însă:

„Activitatea specifică constă… în a studia literaturile în raporturile dintre ele, în special literaturile moderne (pornind de la secolul al XVI-lea, chiar al XVII-lea). Studiul acestor «raporturi» (termen utilizat aproape mai frecvent decât cel de «comparaţie») se transforma într-o problematică astfel formulată: a studia «faptul că un anumit fenomen literar este transportat dincolo de o frontieră lingvistică».” În sfârşit: „După Van Tieghem, obiectul ultim al literaturii comparate era «să completeze» şi «să unească» diferite istorii literare.”4)

b) Alte mutaţii. Trecerea de la „literatura comparată” – de factură „pozitivistă” – la „istoria literară generală” se produce după război, în anii ’50, deşi denumirea e preluată tot din manualul lui Paul Van Tieghem.

De reţinut însă:

  • Apariţia în Statele Unite a unui Anuar de Literatură Generală şi Comparată (1952); aici sunt publicate critici la adresa comparatismului francez, în special de către René Wellek, cel care împreună cu Austin Warren, publicase un foarte apreciat, şi astăzi, tratat de Teoria literaturii (1942). El reproşa comparatiştilor francezi spiritul pozitivist şi concepţia strict istorică asupra literaturii.

  • Replica lui Étiemble din spirituala sa lucrare Comparaison n’ est pas raison (1963) care vorbeşte şi el de „criza literaturii comparate”. Marele comparatist va pune la baza studiilor sale termenul de invariant (preluat la noi de Adrian Marino, cel mai important discipol al lui Étiemble). Formulări aproape identice împotriva istoriei literare, considerată drept reducţionistă, întâlnim şi în Sur Racine, eseul lui Roland Barthes (1963).

De asemenea, Étiemble propunea o lărgire a domeniului comparatisticii, dincolo de spaţiul european occidental. Ca şi Mircea Eliade, în istoria religiilor, el respinge hotărât europocentrismul dominant în studiile tradiţionale.

Un alt moment crucial: în 1967, apare La littérature comparée de Claude Pichois şi André-Michel Rousseau (reed. 1983). Iată principalele probleme tratate în acest manual modern de literatură comparată:

– Origini şi dezvoltare;

– Schimburile literare şi internaţionale (cunoaşterea limbilor, călătorii, instrumentele de schimb, moşteniri, ecouri, influenţe, surse, imagini şi psihologia popoarelor);

– Istoria literară generală (literatură generală, literatură universală, filosofia literaturii);

– Istoria ideilor;

– Structuralism literar (tematologie, morfologie literară, estetica traducerii, structuri permanente şi variante particulare).

Multe dintre aceste probleme le găsim şi în manualul lui Van Tiegem, mai puţin orientarea spre “structuralismul literar”, dominant în anii ‘70. Iată şi o definiţie, de-acum clasică, a literaturii comparate, concepută în acelaşi spirit modern de o largă deschidere culturală:

„Literatura comparată este arta metodică de a apropia, prin cercetarea raporturilor de analogie, înrudire şi influenţă, literatura de alte domenii de expresie sau de cunoaştere, faptele şi textele literare între ele, distanţate sau nu în timp şi spaţiu, cu condiţia ca ele să aparţină unor limbi sau culturi diferite şi să fie integrate într-o tradiţie comună, în vederea descrierii, înţelegerii şi justei lor aprecieri.”5)

Chiar şi numai la o analiză sumară, definiţia celor doi autori francezi evidenţiază accentul pus, în comparatismul modern, pe studierea raporturilor de analogie şi afinităţi, nu pe influenţe şi împrumutiru, în tentativa, pe de altă parte, de a apropia literatura de alte domenii de expresie şi de cunoaştere. Comparatistica modernă are cu adevărat o deschidere culturală universală: un text literar poate fi confruntat foarte bine cu un scenariu cinematografic, cu un tablou sau cu o lucrare muzicală, dar şi cu alte discipline mai mult sau mai puţin înrudite, cum ar fi istoria, psihanaliza sau filosofia. Esenţială este însă apartenenţa la mai multe limbi sau culturi a obiectului comparatisticii. Tendinţa e, fireşte, de a depăşi frontierele lingvistice, în eventualitatea găsirii unei „tradiţii comune”, fără a se anula însă „diferenţele” care dau specificul, identitatea fiecărei literaturi. Studiul comparat al literaturii nu duce la omogenizarea tabloului literaturilor lumii sau al literaturilor dintr-o zonă mai restrânsă, ci doar îl face mai comprehensibil şi, de ce nu, mai accesibil. Nu întâmplător, Robert Escarpit definea comparatistica drept „ştiinţa diferenţei”. Fiecare cultură, implicit fiecare literatură, îşi protejează – cât poate şi cum poate – originalitatea, propria identitate.

  1. Noi preocupări şi dimensiuni ale comparatisticii

Între timp literatura comparată şi-a perfecţionat metodele, în funcţie de modificarea însăşi a obiectului de investigaţie (de un mai pronunţat rafinament intelectual). E mai puţin descriptivă, fiindcă se ocupă în mai mică măsură de surse, influenţe, împrumuturi, intermediari, traduceri, contaminări etc. (acestea au fost deja epuizate de comparatisica tradiţională). Acum literatura comparată cercetează cu precădere alte aspecte, dintr-o perspectivă accentuat teoretică:

a) Intertextualitatea: un tip special de lectură comparată, având ca obiect un singur text. Principiul teoretic care justifică un asemenea demers e că orice text se construieşte ca „un mozaic de citate”, orice text înseamnă „absorbţie” şi „transformare” a unuia sau mai multor texte (Julia Kristeva). Trebuie deci discutată nu atât intersubiectivitatea (relaţia de la autor la autor), cât intertextualitatea însăşi. Roland Barthes afirma şi el că orice text e un „intertext”, obţinut din alte texte, prezente în interiorul lui la nivele variabile, încât „relaţia de coprezenţă între două sau mai multe texte autorizează lectura «diferenţială» a unui singur text”. Acest text unic este numit de G. Genette „hipertext” (în Palimpsestes, 1982), acesta putând fi citit prin raportare la un „hipotext” anterior. Comparatistul, ţinând seama de aceste exigenţe, va trebui să-şi adapteze analiza „la modalităţile generale ale hipertextualităţii, la redistribuirile posibile ale hipotextului în hipertext, acesta din urmă putând, prin raportare la hipotext: să-l conserve (citat), să-l suprime (problema «urmelor»), să-l modifice sau să-l transforme (vechea problemă a izvoarelor) ori să-l dezvolte (glosă, amplificare).”6)

b) Elogiul diferenţei. Să ne raportăm la ideea unei literaturi universale, Weltliteratur, invocată de Goethe (1827), care presupune o anume „supranaţionalitate” dincolo de fiecare literatură în parte. În realitate însă, comparatistul, deşi e într-adevăr un spirit universal, se află întotdeauna plasat „între” literaturi (fapte literare/ culturale) concrete. Îi sunt proprii două mişcări de gândire: „între” şi „supra” (în latineşte, inter şi super), operând un „du-te, vino” permanent, pe orizontală şi pe verticală. În esenţă, sensul mişcării e dinspre local înspre universal.

c) O perspectivă generală (teoretică): invarianţii. Termenul de „invariant”, ca simplă ipoteză de cercetare la început, a fost introdus de către Étiemble şi dezvoltat ulterior sistematic, într-o teorie coerentă, de Adrian Marino, considerat drept „cel mai bun discipol” al celebrului comparatist francez (v. şi lucrarea lui Marino: Étiemble ou le comparatisme militant, Gallimard, 1982). În mod obişnuit studiul invarianţilor evidenţiază „similitudini independente de contactele directe”. Cum însă invariantul este „element universal şi comun pentru literatură şi/ sau gândirea literară” (Adrian Marino), se ajunge inevitabil de la comparaţie la teoria literară: „Această componentă comună este, prin chiar acest fapt, un factor de stabilitate, de permanenţă. El este «dintotdeauna»; o constantă în acelaşi timp temporală şi pretutindeni controlabilă, deci geografic universală.” Tenta teoretică devine şi mai pronunţată în comentariul comparatistic promovat de A. Marino: „Să precizăm de asemenea că invarianţii nu formează de fapt decât infrastructura, schema de bază a unui proces generalizator teoretic cu mai multe niveluri şi etape, care vizează instaurarea obiectivă a categoriei (categoriilor) universale a(ale) literaturii. Nu e decât o schiţă, o epură, o abstracţie reificată al cărei mecanism este lărgirea continuă, produs şi producător totodată de generalităţi. Este rezultatul unui proces generalizator şi punctul de plecare al unei generalizări cu faze progresive. Această situaţie este, după părerea noastră, esenţială: obţinut cu ajutorul unei anumite generalizări, invariantul se transformă automat în preconcept şi în instrumentul oricărei generalizări viitoare. Instituită şi verificată cu ajutorul invarianţilor, aceasta devine operantă, pe întreaga scală, prin intermediul acestui instrument metodologic de mare randament comparatist. Este în acelaşi timp şi locul unde generalitatea literară şi, până la urmă, literatura însăşi se «concentrează», se lasă surprinsă şi definită.”7) Gândirea literaturii ca o totalitate universală, dincolo de diferenţe şi specificităţi, “este produsul unei lecturi sincronice şi circulare a literaturii ca invarianţă esenţială”. Cu alte cuvinte, literatura universală este “spaţiul invarianţilor, lumea epifanică a invarianţilor”. De menţionat, în acelaşi context teoretic, şi contribuţia formaliştilor ruşi la studiul tipologiilor şi mentalităţilor privite dintr-o perspectivă comparată.

Toate aceste aspecte subliniate mai înainte duc la concluzia că Literatura generală şi comparată e o disciplină „polimorfă”, deosebit de dinamică în ultimele decenii. Aspect surprins cu exactitate de Daniel-Henri Pageaux în tratatul său, pe care l-am folosit din plin şi până acum: „De un secol încoace, literatura generală şi comparată studiază literaturile, însă nu în sine, ci pentru raporturile lor cu străinătatea, cu artele, practicile sociale şi culturale. În prezent, ea se deschide către ştiinţele umaniste, antropologice şi filosofice, creând, poate, în acest fel, o nouă istorie a ideilor. Ea trebuie să studieze literatura nu doar ca pe un ansamblu de fapte, de fenomene sau texte, ci ca pe un act creator, afirmare a imaginaţiei creatoare: dimensiunea poetică regăsită.”8) În structura ei de adâncime, interogaţie comparatistă primeşte o rezonanţă antropologică, în sensul larg al termenului. Numai un program multidisciplinar face faţă acestei vocaţii a literaturii generale şi comparate, privită, la limită, ca o ştiinţă umanistă. Specificitatea literaturii este regândită în raporturile sale cu normele sociale, cu formele estetice şi imaginarul social.8b)

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web