Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Lumea la sfarsitul primului razboi mondial

in Istorie

primul_razboi_mondial-high

Dintre statele mijlocii şi mici ale Europei Centrale şi de Sud-Est, Cehoslovacia avea în perioada interbelică cel mai reprezentativ sistem al democraţiei liberale. Statul cehoslovac s-a constituit la sfârşitul lunii octombrie 1918, grăbind procesul de disoluţie al monarhiei austro-ungare. Când, la 14 octombrie 1918, s-a declanşat greva generală de o zi în toate teritoriile cehe, la chemarea grupărilor politice din interior Consiliul Naţional lansase şi lozinca proclamării republicii, declarând însă că forma organizării politice a statului cehoslovac va fi soluţionată ulterior de comun acord cu Consiliul Naţional din emigraţie, prezidat de Masaryk. La Geneva, în ultima decadă a lunii octombrie o delegaţie a Comitetului naţional, în frunte cu Kramař, purta negocieri cu Beneš (recunoscut chiar atunci de Puterile Aliate ca ministru de externe al guvernului provizoriu cehoslovac) asupra componenţei viitorului guvern, a formei republicane a noului stat ce se crea pe ruinele imperiului dualist austro-ungar şi asupra măsurilor concrete de făurire a unităţii naţional-statale cehoslovace. La 28 octombrie 1918 liderii mişcării naţionale cehe au dus procesul de dezintegrare a monarhiei până la capăt, luând fiinţă tânăra republică cehoslovacă. Imediat, Consiliul Naţional a fost lărgit şi s-a proclamat Adunarea Naţională. A fost desemnat un guvern, condus de dr. Karel Kramař, preşedintele partidului naţional-democrat, din care au mai făcut parte lideri ai partidului social-democrat şi ai partidului agrarian. Adunarea Naţională l-a ales pe T. G. Masaryk preşedinte al republicii, pe Tomaschek preşedinte al forului legislativ, iar pe slovacul dr. Bella vicepreşedinte al parlamentului. La 30 octombrie 1918, Consiliul Naţional Slovac a întocmit Declaraţia de unire a Slovaciei cu „ţările” cehe. Motivând ruperea Slovaciei de monarhie, Declaraţia sublinia dreptul inalienabil de libertate, unire şi independenţă al poporului şi statului cehoslovac: „Din punct de vedere istoric şi lingvistic, poporul slovac este o parte a poporului cehoslovac. Noi cerem pentru acest popor cehoslovac dreptul de a dispune de el însuşi pe baza unei depline independenţe”. În ultimul deceniu al secolului XX, după prăbuşirea comunismului, liderii politici slovaci au provocat ruptura totală faţă de cehi, iar cu începere de la 1 ianuarie 1993 au apărut pe harta Europei republicile independente Cehia şi Slovacia.

Revenind la evenimentele de la sfârşitul anului 1918, să precizăm faptul că frontierele tânărului stat cehoslovac independent au fost definitivate după încheierea conflictelor de graniţă cu Polonia şi Ungaria şi prin tratatele de pace cu Austria (10 septembrie 1919) şi cu Ungaria (4 iunie 1920). La naşterea sa, statul independent cehoslovac cuprindea teritoriile Coroanei Sfântului Venceslas (numite şi „ţări istorice”) şi Slovacia cu Rutenia carpatică. Din punct de vedere al structurilor etnice, Cehoslovacia (cu o suprafaţă de 140.000 km2 şi o populaţie de 13,6 milioane locuitori avea următoarea compoziţie: 50% cehi, 24% germani, 18% slovaci, 8% unguri, ucraineni şi polonezi.

Republica Cehoslovacă luase la sfârşitul anului 1918 forma unui stat unitar, ea servind interesele burgheziei cehe şi îşi găsea justificarea în doctrina „cehoslovachismului” (analoagă „iugoslavismului”), conform căreia exista o singură naţiune cehoslovacă. Chiar dacă nu s-a constituit într-o formaţiune politică statală federală, cum au dorit slovacii, statul cehoslovac – întemeiat însă în conformitate cu doctrinele politice avansate ale burgheziei cehe din 1918 – a reprezentat atunci, cu o deosebită semnificaţie, prin apariţia sa pe noua hartă a Europei, triumful principiului naţionalităţilor oprimate din vechea monarhie austro-ungară.

După adoptarea Constituţiei Republicii Cehoslovace la 29 februarie 1920, alegerile parlamentare din luna aprilie a aceluiaşi an sunt câştigate de partidul social-democrat, care obţine primul loc, după numărul mandatelor. Liderul social-democrat de dreapta Vlastimil Tusar a fost însărcinat cu formarea noului cabinet, dar pentru a avea sprijinul parlamentar necesar a acceptat iarăşi coaliţia cu agrarienii lui Antonin Švehla. În septembrie 1920 stânga marxistă din PSD s-a desprins, constituind PSD Independent, la care a aderat, în scurtă vreme, cea mai mare parte a membrilor vechiului partid. În politica externă, guvernele cehoslovace au continuat să se apropie de Anglia şi Franţa îndeosebi, şi au contribuit la fondarea blocului regional defensiv al Micii Înţelegeri (1920-1921).

Din punct de vedere economic, deşi Cehoslovacia era unul dintre cele mai dezvoltate state ale Europei, guvernul trebuia să soluţioneze o mulţime de chestiuni legate de diferenţele existente de la o regiune la alta. Dacă Cehia avea o industrie dezvoltată şi o agricultură intensivă, Slovaica era preponderent agrară, iar regiunea subcarpatică era chiar înapoiată. Pentru a pune capăt nemulţumirilor populaţiei rurale, cabinetul condus de Beneš (26 septembrie 1921-7 octombrie 1922) a prezentat parlamentului un proiect de reformă agrară, după care trebuiau confiscate 4.081.000 hectare (29,1% din suprafaţa ţării), aparţinând marilor proprietari. Legea a fost aplicată ciuntit şi pe o perioadă îndelungată, actele de împroprietărire totală încheindu-se abia în 1939. Prin această reformă agrară au primit loturi de pământ doar 630.000 de ţărani săraci şi mijlocaşi, suprafeţele expropriate fiind de numai 1.700.000 hectare. Referindu-se la efectele ei, preşedintele republicii, Masaryk, afirma îndrituit că reforma fusese „revoluţionară la origine şi conservatoare prin consecinţe”.

În 1922, prin unificarea a două partide catolice (ceh şi morav), fondate în 1918, se crează partidul popular cehoslovac. Din toamna acestui an (7 octombrie) până la 9 decembrie 1925 la cârma ţării s-a aflat un guvern de coaliţie format din social-democraţi şi agrarieni, prezidat de Antonin Švehla. Acesta, prin legea „privind apărarea Republicii” din 1923 a intenţionat să lichideze partidul comunist, creat la 14-15 mai 1921, şi afiliat la Internaţionala a III-a Comunistă. N-a reuşit, ba mai mult, la alegerile parlamentare din 15 noiembrie 1925 PCC a obţinut 41 de mandate pentru Adunarea Naţională (întrunind sufragiile a circa 1 milion de electori).

Între anii 1924-1929 economia cehoslovacă a înregistrat un avânt deosebit, îndeosebi industria extractivă, siderurgică, metalurgică, constructoare de maşini, dar mai ales cea textilă, cu cea mai mare pondere la export. Însă în 1930, marea criză s-a resimţit şi în Cehoslovacia, ea atingând apogeul în 1933, când producţia industrială reprezenta numai 60% din nivelul atins în 1929. Evident, reculul economic a determinat creşterea îngrijorătoare a şomajului (920.000 de muncitori). Speculând mizeria socială şi nemulţumirile crescânde ale populaţiei slovace afectată de criză, partidul populist catolic, condus de Andrej Hlinka, a provocat numeroase agitaţii anticehe. Dar, mult mai periculoase pentru siguranţa naţională a statului cehoslovac erau acţiunile grupărilor naziste germane din regiunea sudetă, care – încurajate şi sprijinite de hitlerişti – vizau dezmembrarea ţării. În atari împrejurări, „prietenia englezilor faţă de Cehoslovacia era temperată de criticile legate de situaţia minorităţii germane în această ţară. Henlein găsise binevoitori la Londra. Atitudinea englezilor era împărţită” (Martin Gilbert, Richard Gott). Totuşi, sub presiunea maselor cehe, guvernul condus de Jan Malypetr (29 octombrie 1932 – 5 februarie 1935) a interzis la 2 octombrie 1933 partidul sudet naţional socialist, condus de Konrad Henlein. De fapt, partidul îşi continuă activitatea sub numele de Frontul Patriei al germanilor sudeţi (din 1935, Partidul Germanilor Sudeţi), tot sub conducerea lui Henlein, ca o agentură a Germaniei naziste. Ba mai mult, într-o ţară cu regim politic liberal-democratic, acest partid prohitlerist participă la alegerile parlamentare din 1935, obţinând 1.200.000 de voturi, devenind al doilea partid din Cehoslovacia. O altă probă de „foc” pentru regimul democrat-liberal a fost reprezentată – după demisia la sfârşitul anului 1935 a preşedintelui Masaryk, din motive de sănătate – de disputa dintre cei doi candidaţi la fotoliul prezidenţial. Atunci, pentru a învinge candidatul dreptei, Bohumil Nemec, dispus să colaboreze cu fasciştii, forţele democratice şi revoluţionare, burghezi şi comunişti, au făcut front comun, impunându-l pe Beneš, care la 18 decembrie devenea astfel al doilea preşedinte al ţării (până în octombrie 1938). Între timp, din 5 noiembrie 1935 până la 22 septembrie 1938 la cârma statului a fost instalat un guvern condus de dr. Milan Hodža.

Pe măsură ce pe plan extern, se amplificau acţiunile revanşarde şi revizioniste ale Germaniei hitleriste, se intensificau şi manifestările secesioniste ale germanilor sudeţi, sprijinite deja făţiş de Hitler. Drept urmare, la congresul de la Karlovy Vary al partidului germanilor sudeţi (24 aprilie 1938) a fost adoptat un program („Cele 8 puncte de la Karlsbad”), prin care Henlein a revendicat desprinderea regiunii sudete de Cehoslovacia şi înglobarea ei în Reichul nazist. În aceste dramatice împrejurări interne şi internaţionale, din mai până în septembrie 1938 au loc pe întreg cuprinsul Cehoslovaciei puternice demonstraţii în apărarea republicii şi greve antifasciste. În zilele de 12-13 septembrie Henlein organizează în partea de nord a ţării un puci fascist, dar a eşuat. În faţa primejdiei crescânde pentru fiinţa statului cehoslovac independent, la 22 septembrie 1938 generalul Jan Syrový formează guvernul, decretând a doua zi – din cauza pericolului hitlerist – mobilizarea generală. În disputa pentru regiunea sudetă intervin Anglia şi Franţa, dar la conferinţa internaţională de la München din 29-30 septembrie 1938 (protagonişti Hitler, Mussolini, Chamberlain şi Daladier) politica conciliatoristă a puterilor occidentale atinge apogeul, consimţind – prin acordul semnat cu acest prilej – la dezmembrarea Cehoslovaciei, căreia i se impunea cedarea către Germania a regiunii sudete şi reglementarea problemei minorităţilor naţionale poloneză şi maghiară. Franţa, îndeosebi, ar fi trebuit să aibă cele mai profunde remuşcări, întrucât încheiase cu Cehoslovacia la 25 ianuarie 1924 un tratat de alianţă militară, iar la 16 octombrie 1925 un tratat de asistenţă mutuală. Presiunea agresivă a puterilor fasciste continuă, astfel că la 2 noiembrie 1938 are loc primul arbitraj (dictat) de la Viena, prin care Ungariei i se atribuie 12.000 km2 din teritoriul Cehoslovaciei (regiunile de sud ale Ucrainei subcarpatice şi Slovaciei), cu peste 1 milion de locuitori. Dar Germania hitleristă profită de politica concesivă a Franţei şi Angliei, nutrind ambiţii expansioniste şi mai mari, iar la 15 martie 1939 invadează teritoriile cehe, pe care le anexează Reichului, instituind a doua zi protectoratul asupra Cehiei şi Moraviei. Slovacia, ciuntită după arbitrajul din 2 noiembrie 1938, se constituie într-un stat separat sub conducerea lui Jozef Tiso, satelizat Berlinului. Între 15-17 martie 1939 Ungaria horthystă profită de conjunctura politică internaţională şi, cu asentimentul Berlinului, ocupă întreaga Ucraină subcarpatică. Astfel, Cehoslovacia a fost lichidată ca stat independent.

Statele Unite ale Americii

Dincolo de Atlantic, democraţia americană era elogiată şi respectată pentru valorile ei de către cele mai largi cercuri ale opiniei publice mondiale. Dar, boom-ul postbelic (întregul an 1919 şi prima jumătate a anului 1920) a fost însoţit de numeroase greve şi de radicalizarea mişcării muncitoreşti. Astfel, din partidul socialist, un grup de stânga, condus de John Reed, s-a constituit în 1919 în partidul comunist muncitoresc din America, iar un alt grup, în partidul comunist din America, condus de C. Ruthenberg. Ele se vor unifica în mai 1921, în adâncă conspirativitate, sub numele de Partidul Comunist din SUA. În decembrie 1921, s-a constituit un partid legal, Workers Party (Partidul Muncitoresc). Pe fundalul marilor conflicte de muncă din anii 1919-1921, peste o treime din adunările legislative ale statelor americane au adoptat legi care să frâneze mişcarea revoluţionară, iar ziarele se întreceau în a perpetua isteria anticomunistă. În atari împrejurări, măsurile represive luate de autorităţi în diverse state s-au îndreptat cu precădere împotriva unor activişti sindicali, socialişti, comunişti, radicali, dar persecuţiile i-au vizat şi pe catolici, evrei, negrii, sau anumite grupuri naţionale (ruşi, polonezi, italieni, germani ş.a.). În aceşti ani xenofobia a luat proporţii de masă. Ku Klux Klan-ul, care se dezmembrase după 1890, s-a refăcut acum, având în 1919 peste 100.000 de membri.

Dar în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale s-a declanşat o criză economică, care s-a prelungit până la mijlocul anului 1921. Indicele producţiei industriale a scăzut cu 29% din iunie 1920 până în aprilie 1921. Pe plan politic, la 28 august 1920 are loc ratificarea celui de al nouăsprezecelea amendament constituţional, prin care femeile căpătau drept de vot. Astfel, la primele alegeri prezidenţiale, cu participarea la urne şi a femeilor (noiembrie 1920), au fost aleşi candidaţii Partidului Republican: Waren G. Harding, preşedinte, şi Calvin Coolidge, vicepreşedinte. O influenţă mare în executivul american o aveau însă Andrew Mellon, mare bancher şi industriaş, ministru de finanţe până în 1932 (deci sub toţi preşedinţii republicani din această perioadă) şi Herbert C. Hoover, ministru comerţului până în 1928, şi apoi preşedinte al SUA.

Creşterea spectaculoasă a numărului şomerilor a determinat administraţia republicană să ia o serie de măsuri care să îngrădească emigraţia. Drept urmare, o lege adoptată în 1921 limita emigrarea la 357.000 persoane pe an şi introducea cote de emigrare pentru emigranţii europeni, interzicând emigrările din China şi Japonia. Cu toate acestea, numărul celor care au emigrat în SUA între anii 1921-1930 s-a ridicat la 4.107.209 persoane.

Ieşită fără consecinţe deosebite din scurta criză a anilor 1920-1921, începând din 1922 economia americană cunoaşte în toate sectoarele industriale aşa-numita a doua revoluţie industrială a petrolului şi electricităţii, începută încă dinainte de marea conflagraţie mondială. Standardizarea şi producţia de serie au devenit deviza societăţii capitaliste americane. În această perioadă de „prosperitate americană” (1922-1929), numărul şomerilor s-a menţinut totuşi între 1-4 milioane, dar piaţa internă pentru industrie s-a lărgit pe seama creditării consumatorului (valoarea în credit cu amănuntul depăşind aproape o dată şi jumătate valoarea exportului). Astfel, de pildă, între anii 1919-1929, numărul tractoarelor a crescut de la 80.000 la 850.000, iar circa 12-15% din totalul fermelor agricole aveau în 1928-1929 tractoare şi automobile, conducte de apă şi instalaţii electrice. Produceau ieftin şi realizau câştiguri importante. Datorită mecanizării, chimizării şi folosirii unei agrotehnici avansate, producţia agricolă continua să crească în medie cu 16% în 1925-1928, faţă de media anilor 1919-1922.

Ca un paradox, însă, prosperitatea economică a fost însoţită de un recul spiritual, întrucât în rândul principalelor Biserici (protestantă, catolică, unitariană) a proliferat un curent agresiv împotriva adepţilor darwinismului, împotriva teoriei evoluţiei. Această mişcare s-a amplificat îndeosebi în sudul şi vestul SUA; în 11 state au fost chiar adoptate legi care obligau să se citească zilnic Biblia în toate şcolile. Paralel cu acţiunile pentru „întărirea autorităţii Bisericii”, s-a extins şi Ku Klux Klan-ul, ajungând să aibă 4 milioane de membri în 1924 şi să desemneze guvernatori în statele Oklahoma, Oregon şi Indiana.

Moartea neaşteptată a lui Harding (la 2 august 1923), răsturnând multe calcule politice, l-a instalat în fotoliul prezidenţial de la Casa Albă „pe atât de mediocrul vicepreşedinte de până atunci” (Camil Mureşan, Alexandru Vianu). Ajuns astfel preşedinte, Coolidge a pus accentul pe evitarea greşelilor predecesorului său, bazându-se în politica internă pe ideea promovării „prosperităţii” prin favorizarea la maximum a afacerilor marelui capital. A instituit un program de economii prin reducerea cheltuielilor federale, apoi a redus şi impozitele pe afaceri.

În 1924 Congresul american a adoptat legea de restrângere a imigraţiei (National Origins Act), prin care se înăspreau prevederile celei anterioare. Prin această lege, numărul imigranţilor europeni acceptat anual în SUA era limitat la 150.000.

Pe plan extern, una dintre priorităţile administraţiei Coolidge a fost recuperarea creditelor acordate aliaţilor în timpul războiului (11,5 miliarde de dolari). Întrucât ţările europene creditate de SUA îşi fundamentaseră restituirea acestora pe despăgubirile de război care trebuiau plătite de Germania, financiarul Charles Dawes a elaborat un plan, în 1924, care – pornind de la premisa necesităţii redresării economiei Germaniei, pentru a face această ţară din nou solvabilă – permitea angrenajului obligaţiilor financiare internaţionale să funcţioneze normal. În aprilie 1926 SUA au fost nevoite să aplice un moratoriu şi o scădere a dobânzilor pentru creditele acordate puterilor occidentale. Planul Young din 1929 a completat această măsură, impunând noi reduceri ale datoriilor de război germane. Cu toate aceste facilităţi, până la 31 decembrie 1930 SUA au reuşit să recupereze de la foştii aliaţi doar suma de 2,5 miliarde dolari, întrucât – izbucnind marea criză economică – Germania n-a mai plătit nimic din despăgubirile de război, reduse substanţial. În timpul administraţiei Coolidge s-a accentuat penetraţia economică a SUA în America Latină; în 1925, de pildă, din cele 20 de state din această zonă a lumii, 14 se aflau sub controlul financiar sau politic american, 6 din ele (Honduras, Nicaragua, Haiti, Cuba, Santo-Domingo, Panama) fiind vremelnic şi sub ocupaţie militară. În Extremul Orient, SUA şi-a intensificat intervenţia militară în China, sprijinindu-l pe Cian-Kai-Şi.

În 1928 Convenţia naţională republicană l-a declarat favorit în cursa pentru Casa Albă pe Hoover. La alegerile din toamna acestui an, el a obţinut o victorie zdrobitoare în faţa candidatului democrat Alfred Smith (întrunind 21.300.000 voturi populare şi 444 de voturi electorale, faţă de 15.000.000 voturi populare şi 87 voturi electorale ale adversarului său). Primele luni ale administraţiei sale (până în iunie 1929) se desfăşoară într-un climat de încredere şi de continuare a creşterii indicilor profiturilor. Din vară, însă, se înregistrează reducerea producţiei de oţel şi de automobile, acumularea de mărfuri industriale în depozite, încetinirea ritmului în construcţii, creşterea şomajului.

În 24 octombrie 1929 („joia neagră”) s-au vândut la bursa din Wall-Street de la New York 12.800.000 acţiuni, la cursuri în scădere vertiginoasă, declanşându-se crahul. În zilele următoare, marile bănci au aruncat pe piaţa financiară zeci de milioane de dolari pentru a cumpăra acţiuni la preţuri ferme şi a stabiliza astfel bursa. Panica, însă, n-a mai putut fi oprită, întrucât până la 14 noiembrie valoarea acţiunilor cotate la bursa din New York s-a redus cu circa o treime, pierzându-se peste 26 miliarde de dolari. Sute de mii de acţionari s-au ruinat în câteva zile, iar „prosperitatea” americană s-a spulberat, generând marea criză economică mondială. În consecinţă, dispariţia capitalului financiar a afectat toate mecanismele capitalului real: băncile suspendau plăţile; mii de întreprinderi industriale au dat faliment şi şi-au închis porţile, concediind salariaţii cu miile; comerţul stagna, căci prin concedieri ori prin diminuarea salariilor celor rămaşi în activităţile productive puterea de cumpărare a consumatorilor scădea vertiginos.

În anii crizei economice, investiţiile de capital au înregistrat o scădere substanţială, de la 8 miliarde dolari în 1928, la 0,161 miliarde în 1932. Un număr de 5761 bănci cu depozite însumând peste 5 miliarde dolari au dat faliment. Evident, criza a afectat şi agricultura; numai în perioada septembrie 1929 – septembrie 1932 preţurile produselor agrare au scăzut în medie cu 58%, iar peste 1 milion de ferme au fost vândute la licitaţie. Comerţul exterior al SUA s-a redus la un sfert din valoarea lui de dinainte de criză. În martie 1933, când a fost atins punctul maxim al crizei, numărul şomerilor a ajuns la incredibila cifră de 17 milioane. Totodată, salariile celor care au reuşit să-şi păstreze locurile de muncă au fost diminuate cu 30-40%. Efectele crizei s-au răsfrânt dezastruos asupra nivelului de trai al populaţiei. Drept urmare, sporesc nemulţumirile sociale şi protestele de tot felul. La 6 martie 1930, de pildă, a avut loc o mare demonstraţie naţională a şomerilor (cu peste 1.250.000 participanţi); la 6 decembrie 1931 se desfăşoară la Washington primul „marş al foamei”; al doilea în decembrie 1932.

Mizeria şi suferinţele provocate de marea criză economică, neîncrederea şi aversiunea faţă de Hoover (contracandidatul republican), coroborate cu demagogia socială a democraţilor, care atacau virulent corupţia din administraţia de stat şi a magnaţilor financiari, au determinat – la alegerile prezidenţiale din toamna aceluiaşi an – victoria categorică a lui Franklin Delano Roosvelt şi obţinerea majorităţii de către delegaţi în Congres. Mai întâi şi mai presus de toate, preşedintele Roosvelt (1933-1945), singurul preşedinte american ales de patru ori consecutiv, a marcat două momente importante în cronica Casei Albe: unul privind imixtiunea puterii executive în viaţa social-economică a ţării, celălalt privind puterile deţinute vreodată de un şef al administraţiei americane. Încă în timpul campaniei electorale din vara anului 1932, el declara în faţa alegătorilor că era necesară reconstrucţia economiei naţionale şi a promis că „va promova o nouă orientare (New Deal) pentru poporul american”. Deşi conţinutul termenului era destul de vag, New Deal-ul, desfăşurat pe parcursul primelor două mandate, se va dovedi a fi un ansamblu eficient de reforme şi măsuri ce vizau revitalizarea capitalismului.

Privit în ansamblu, având în vedere în primul rând caracterul reformelor şi măsurilor adoptate, precum şi consecinţele lor, putem afirma că New Deal-ul a fost – în esenţă – o politică liberală moderată care slujea interesele cercurilor monopoliste, dar şi o politică de reforme şi concesii faţă de cele mai largi categorii sociale ale populaţiei pentru diminuarea efectelor crizei economice. Drept urmare, prin această politică administraţia americană a reuşit să soluţioneze majoritatea conflictelor sociale care zguduiseră SUA în acei ani. În general, ansamblul măsurilor reformatoare a cunoscut două etape: primul New Deal (1933-1934) a fost conceput pe măsuri de ajutorare şi redresare economică; în timp ce al doilea New Deal (1935-1938) a fost mult mai radical, axat pe reforme sociale. Convocând Congresul într-o sesiune specială (9 martie-16 iunie 1933), cunoscută în istoria SUA sub denumirea de sesiunea celor „o sută de zile”, forul legislativ american a luat în dezbatere toate proiectele trimise de către preşedinte. Astfel, legea pentru reglementarea reluării activităţilor bancare (din 9 martie) dădea „undă verde” doar acelor bănci, care – în urma controlului statului – erau considerate „sănătoase”; suspendarea etalonului aur şi devalorizarea dolarului cu 38% (19 aprilie); legea pentru reglementarea agriculturii, prin care fermierii erau „stimulaţi” băneşte pentru reducerea producţiei agricole (12 mai); legea pentru refacerea industriei naţionale, prin care se stabileau salariul minim, ziua de lucru maximă, volumul producţiei (16 iunie) etc. au dat executivului posibilitatea să preia în fapt controlul asupra operaţiunilor bancare şi valutare ale ţării. La 8 noiembrie 1933 este înfiinţată Administraţia lucrărilor civile care dă de lucru la aproximativ 4 milioane de şomeri. La 31 ianuarie 1934 are loc o nouă devalorizare a dolarului, cu 59,6% din valoarea sa iniţială. Pe de altă parte, anularea „legii prohibiţiei”, care din 1920 interzisese fabricarea şi consumul băuturilor alcoolice, a pus capăt unei importante surse de violenţe, crime şi corupţii în societatea americană.

Întrucât flagelul şomajului făcea în continuare ravagii, la solicitarea preşedintelui, încă la 31 martie 1933 se constituise Civilian Conservation Corps (CCC) pentru tinerii şomeri (în vârstă de 18-25 ani). Organizaţi în tabere de muncă, în care a fost introdusă disciplina militară, aproximativ 250.000 de tineri, dar şi 25.000 de veterani de război şi 25.000 de pădurari munceau la împăduriri, ameliorarea solului, îndiguiri, construirea de drumuri ş.a. Spre sfârşitul anului 1933 s-a înfiinţat o nouă instituţie, Civil Works Administration, care a angajat imediat circa 4 milioane de şomeri la diferite munci sezoniere.

Cel de-al doilea New Deal a fost lansat de Roosvelt în mesajul său anual către Congres (4 ianuarie 1935), având trei obiective importante: asigurarea mijloacelor de trai ale populaţiei printr-o folosire mai raţională a resurselor naţionale; asigurări sociale pentru şomaj, bătrâneţe, boală şi invaliditate; desfiinţarea cartierelor periferice insalubre şi construirea de locuinţe mai bune. Pentru al doilea program de lucrări publice, Works Progress Administration (WPA – Administraţia lucrărilor publice) a cheltuit în decursul existenţei sale (1935-1942) peste 13 miliarde dolari, dând de lucru în perioada sa de maximă activitate la 3.800.000 de persoane, între beneficiarii ajutoarelor guvernamentale numărându-se şi mii de medici, artişti, muzicieni, profesori, învăţători etc.

Din bugetul statului, guvernul federal a acordat numeroase şi importante credite bancherilor, industriaşilor şi fermierilor în scopul revitalizării sectoarelor economice, politică soldată cu efecte pozitive. Şomajul, de pildă, a scăzut de la 13 milioane la sub 8 milioane în anii 1933-1937, iar veniturile fermierilor aproape s-au dublat. La începutul anului 1937, indicele producţiei industriei naţionale l-a depăşit pe cel din 1929.

La 5 iulie 1935 Congresul a adoptat legea federală cu privire la relaţiile de muncă (legea Wagner), prin care se confirma dreptul muncitorilor la organizare socială şi la contractul colectiv, iar la 14 august 1935 este votată legea asigurărilor sociale, prin care se acordau pensii de bătrâneţe de la 65 ani, ajutoare de şomaj etc. Tot prin legea senatorului Wagner, a fost înfiinţat un Serviciu locativ al Statelor Unite. Din sumele alocate s-au construit 161.000 apartamente pentru oamenii pauperizaţi.

Executivul american condus de Roosvelt a adus un suflu nou şi în domeniul politicii externe. Stabilirea de relaţii diplomatice cu URSS la 16 noiembrie 1933 a marcat în epocă tendinţa spre o politică externă realistă, liberală.

Obligaţia, promulgată de Congres (mai 1934), de a acorda Filipinelor independenţa, adoptarea politicii de „bună vecinătate” faţă de statele Americii Latine, abandonarea amendamentului Platt (de dependenţă) impus Cubei în 1901, retragerea unităţilor de puşcaşi marini din Haiti, anularea unor prevederi împovărătoare impuse Republicii Panama ş.a. reflectau supleţea noii orientări în politica externă americană, fără să fie ştirbite însă, câtuşi de puţin, interesele politice şi economico-financiare ale SUA. Totuşi, faţă de evoluţia unor evenimente din Europa şi Asia, sub presiunea mişcării izolaţioniste, Congresul a adoptat în 1935 „legea neutralităţii” (prelungită în februarie 1936 şi mai 1937), prin care se impunea embargoul asupra livrărilor de arme şi muniţii către ţările aflate în război.

Drept urmare, Washingtonul a rămas pasiv când Italia fascistă a atacat Abisinia, dar şi când trupele hitleriste au ocupat zona demilitarizată renană. Ba mai mult, când se desfăşura războiul civil din Spania, Roosvelt a impus votarea unui amendament la legea de neutralitate (1 ianuarie 1937), ca aplicarea ei să fie extinsă şi asupra războaielor civile. În atari împrejurări, legea de neutralitate lovea în victimele agresiunii, şi nu în agresori. În Asia, chiar dacă executivul american a blamat în câteva rânduri agresiunea Japoniei împotriva Chinei (iulie 1937) şi a subliniat totodată „interesele” SUA în această ţară, capitaliştii americani au continuat să furnizeze Japoniei mai mult de jumătate din materialele strategice şi mărfurile industriale, pe care guvernul de la Tokio le foloseau în cea mai mare parte în operaţiunile militare din China. Totuşi, într-un discurs rostit la 5 octombrie 1937 la Chicago, Roosvelt a recunoscut că „politica de izolare sau de neutralitate nu este o salvare”, şi, prin urmare, sunt necesare acţiuni colective internaţionale pentru curmarea agresiunilor.

Din 1938, şeful administraţiei americane a orientat politica externă a SUA pe linia respingerii agresiunii statelor fasciste, luând totodată măsuri eficace pentru a asigura spatele ţării şi a lovi în masiva agentură creată de hitlerişti în America Latină. Drept urmare, lucrările Conferinţei panamericane (9-27 decembrie 1938) de la Lima au fost direcţionate împotriva Axei Berlin-Roma-Tokio şi împotriva penetraţiei puterilor fasciste în statele latino-americane. Cu acest prilej, au fost adoptate peste 100 de rezoluţii, aproape toate fiind elaborate într-un spirit antifascist, reflectând necesitatea stăvilirii acţiunilor subversive desfăşurate de agenturile naziste şi profasciste în America, combătând prejudecăţile rasiale şi persecuţiile religioase, şi pronunţându-se pentru salvgardarea libertăţii şi independenţei popoarelor din această parte a lumii.

Canada

Cel mai important dintre dominioanele britanice, Canada (cu o suprafaţă de 9.655.440 km2 şi o populaţie de 9.325.000 locuitori), a sprijinit şi cel mai intens efortul militar al metropolei în anii primului război mondial. A furnizat atât Marii Britanii, cât şi Franţei, masive cantităţi de cereale, produse animaliere, diferite materii prime şi armament. Datorită solicitărilor Puterilor Aliate şi Asociate din Europa, între 1913-1918 suprafeţele însămânţate au crescut cu 80%, valoarea cărnii exportate a sporit de la 6 milioane la 85 milioane dolari, a vitelor de la 10 la 35 milioane dolari, iar a produselor lactate de la 19 la 35 milioane dolari. În anii marii conflagraţii, fabricile canadiene au produs diferiţi explozivi în valoare de 1 miliard dolari, avioane şi nave militare în valoare de 500 milioane dolari.

Deşi nu fusese pregătită, Canada a participat totuşi la război alături de Puterile Antantei, cu trupe însumând 425.000 soldaţi şi ofiţeri, din care 60.661 şi-au pierdut viaţa pe frontul de vest. Datorită efortului de război, Canada a revendicat – la sfârşitul lui – o largă autonomie în cadrul imperiului, precum şi trimiterea unei delegaţii proprii la Conferinţa de Pace de la Paris. Ba mai mult, încă de atunci guvernul canadian a revendicat dreptul de a semna separat tratatele de pace şi dreptul de a fi membru, cu delegat propriu, al Societăţii Naţiunilor. Dar avântul economic din anii războiului a luat sfârşit în 1919, când – datorită lipsei de cerere a produselor canadiene în exterior – capacităţile industriale şi-au restrâns producţia la nivelul cerinţelor perioadei de pace. În plus, guvernul trebuia să ia măsuri pentru resorbirea ostaşilor demobilizaţi şi să asigure fondurile pentru subvenţiile ce trebuiau acordate răniţilor şi invalizilor de război, văduvelor şi orfanilor.

În viaţa politică internă, pe lângă tradiţionalele partide liberal şi conservator, care alternau la guvernare, îşi fac apariţia şi alte formaţiuni politice. Astfel, în 1919, se constituie partidul progresist, care activează până în 1932; în iunie 1921, ia fiinţă, în ilegalitate, partidul comunist, care va activa legal din 1922, sub denumirea de partidul muncitoresc. Primele alegeri parlamentare postbelice, desfăşurate la 6 decembrie 1921, vor fi câştigate de liberali, care domină viaţa politică între cele două războaie mondiale (cu excepţia anilor 1930-1935). Drept urmare, Canada va fi guvernată de la 29 decembrie 1921 până la 6 august 1930 (exceptând perioada 29 iunie-24 septembrie 1926) de un cabinet liberal, condus de William Lyon Mackenzie King. La Conferinţa imperială de la Londra, din 19-23 noiembrie 1926, Canadei i se recunoaşte formal o situaţie „egală” cu a Marii Britanii în cadrul Commonwealthului. Drept urmare, guvernul canadian înfiinţează în 1927, la Washington, prima sa reprezentanţă diplomatică peste hotare.

Pe plan economic, după ce în anii 1920-1922 Canada s-a confruntat cu o criză economică, în timpul căreia preţurile produselor industriale şi agricole s-au prăbuşit, iar exporturile s-au redus, în perioada 1923-1929 se înregistrează un puternic reveriment. Acesta s-a bazat, în special, pe exportul de grâu (38% din exportul mondial) şi pe creşterea forţei de muncă, datorită numărului mare de imigranţi (1.250.000 persoane, între 1924-1930).

Acum, prin valorificarea unor bogate resurse minerale, se dezvoltă intensiv industria extractivă (cărbune, bauxită, aur, cupru) şi prelucrătoare a lemnului, a celulozei şi hârtiei, automobilelor, electrotehnică, chimică. De asemenea, în scopuri energetice, s-a intensificat exploatarea bazinelor hidrografice ale ţării. Cea mai intensivă dezvoltare s-a înregistrat în provinciile Québec, Ontario, Columbia britanică şi Alberta.

În 1930 şi economia Canadei a fost cuprinsă de marea criză, care s-a prelungit până în 1935. Momentul ei de vârf a fost atins în 1932, când aproape jumătate din numărul muncitorilor au devenit şomeri. Industria forestieră şi-a încetat practic activitatea, iar cele mai multe mine au fost închise. Pentru a estompa nemulţumirile sociale crescânde ale populaţiei pauperizate, a apărut un New Deal canadian. Astfel, în 1933, cabinetul conservator, condus de Richard Bedfort Bennett (7 august 1930-23 octombrie 1935) a constituit Comisia regală de anchetă asupra preţurilor şi cumpărăturilor, iar în 1934 a luat fiinţă Natural Products Marketing Board, cu scopul de a controla şi dirija exportul principalelor mărfuri. Tot atunci au fost adoptate două legi care au dat posibilitate fermierilor să ajungă la compromisuri cu băncile creditoare, să beneficieze de prelungirea unor termene de plată. Ca şi în SUA, printr-o lege cu caracter social, au fost alocate ca ajutoare de şomaj 140 milioane dolari, iar pentru lucrările publice – care absorbeau un număr de şomeri – 40 milioane dolari. După depăşirea momentului de vârf al crizei economice, la începutul anului 1933 au fost legiferate măsuri pentru reglementarea „onestă şi loială” a tranzacţiilor comerciale şi industriale şi pentru dotarea agriculturii din regiunile vestice ale ţării cu mijloacele materiale necesare. În sfârşit, tot prin lege s-a stabilit ziua de muncă de 8 ore.

În viaţa politică internă, până în 1930, când partidul liberal a fost la guvernare, acesta a reuşit să absoarbă majoritatea membrilor partidului naţional progresist. Încercând să-şi consolideze poziţia în parlament, cabinetul liberal a organizat în 1930 alegeri generale, pe care însă le-a pierdut în favoarea conservatorilor. Drept urmare, aceştia vor forma un guvern în frunte cu Richard Bennett, înfruntând cu stoicism şi greutăţile crizei. Prin „Statutul de la Westminster” din 11 decembrie 1931 Canada devine stat suveran în cadrul Commonwealthului. Între timp, în provincia Québec s-a înfiripat mişcarea politică a francezilor canadieni, Uniunea Naţională, cu caracter naţionalist. În 1932 s-a dezvoltat o nouă mişcare politică, pe plan federal, The Cooperative Commonwealth Federation (Federaţia Comunităţii Cooperatiste), în care au fost cuprinşi numeroşi fermieri, muncitori şi intelectuali, adepţi ai socialismului reformist de tip britanic. Această mişcare, care spre anul 1940 a devenit în fapt un partid social-democrat, viza înlocuirea sistemului capitalist şi cucerirea puterii politice de către cei exploataţi, dar exclusiv pe cale paşnică, prin câştigarea alegerilor parlamentare. În 1935 pe scena vieţii publice apare o nouă formaţiune politică, partidul creditului social, strâns legat de interesele monopolurilor petroliere din SUA. La alegerile generale din 1935 conservatorii au fost înfrânţi, cedând puterea în favoarea liberalilor, care – sub conducerea aceluiaşi lider, Mackenzie King – vor forma cabinetul la 23 octombrie 1935 şi vor guverna ţara până la 15 noiembrie 1948. Pe plan extern, guvernul liberal s-a străduit să accentueze tendinţa spre independenţa deplină a Canadei.

REGIMURI TOTALITARE DE DREAPTA, FASCISTE.

Italia lui Mussolini

Max Gallo, unul dintre reputaţii cercetători ai istoriei contemporane, afirmase, îndrituit, încă în urmă cu peste 30 de ani, că „dacă vrei să înţelegi Italia lui Mussolini şi dacă vrei să cunoşti omul, trebuie să faci investigaţii (…), să cauţi antecedente, puncte de reper, să evoci, în linii mari, personalitatea Italiei aşa cum se contura ea în vremea în care se năştea cel care a pretins mai târziu că a creat-o din nou”.

Italia (având o suprafaţă de 310.137 km2 şi o populaţie de aproximativ 40 milioane locuitori), deşi putere învingătoare, suporta din greu consecinţele participării ei la marea conflagraţie mondială: 654 mii de morţi, 400 de mii de mutilaţi, 1,5 milioane de prizonieri, devastarea unor întinse ţinuturi din nord şi pierderea unei importante părţi a flotei comerciale. Pe de altă parte, pentru nevoile războiului – care i-a asigurat întregirea naţional-statală – Italia a trebuit să contracteze numeroase împrumuturi externe, care au crescut de la 15,3 miliarde lire în 1914 la 49,9 miliarde lire în 1919, iar conflagraţia a costat ţara 65 miliarde lire aur. Prin urmare, războiul – care a scăzut drastic resursele economiei naţionale – a sporit mizeria socială, declanşând în anii 1919-1920 o puternică criză economică, creşterea preţurilor, inflaţie, accentuarea şomajului. Privită în ansamblu, deşi nordul era puternic industrializat, Italia era încă o ţară agrară. În mediul rural dominau autoritar micile gospodării ţărăneşti (90% dintre ele aveau sub 1 ha), opuse prin interese marilor latifundii, ce cunoşteau transformările capitaliste din agricultură. Nemulţumirile crescânde ale populaţiei pauperizate de la oraşe şi sate (argaţii şi zilierii îndeosebi) au determinat creşterea considerabilă a conflictelor sociale şi de muncă: în 1919 au avut loc 1663 greve în industrie şi 208 în agricultură; în 1920, 1881 şi respectiv 189 greve. Nu întâmplător, organizaţia sindicală a muncitorilor agricoli (Federaterra), cu 850 mii de membri, era cea mai mare federaţie din componenţa Confederaţiei Generale a Muncii. Ea a obţinut, prin mişcările revendicative, introducerea săptămânii de lucru de 48 de ore pentru muncitorii agricoli, acordarea de împrumuturi băneşti prin organizaţiile sindicale ş.a. În regiunile din sudul Italiei, mişcările ţărăneşti pentru reforma agrară, prin ocuparea latifundiilor moşiereşti nelucrate au înregistrat asemenea proporţii, încât guvernul a fost nevoit să dea un decret, la 2 septembrie 1919, care acorda, în situaţii speciale, posibilitatea ca organizaţiile cooperatiste ţărăneşti să exploateze domeniile lăsate în paragină sau insuficient exploatate agricol.

În acest climat de tensiune socială, are loc o puternică regrupare a forţelor politice. Mai întâi de toate, pe fondul scăderii influenţei şi autorităţii partidelor burgheze, creşte necontenit poziţia şi prestigiul partidului socialist în viaţa publică a ţării, motiv serios de îngrijorare pentru clasele dominante. Drept urmare, ca o primă reacţie, abatele Don Sturzo a fondat în ianuarie 1919 partidul popular catolic. Pentru a atrage cât mai mulţi aderenţi din rândurile muncitorilor şi ţăranilor, programul populiştilor catolici cuprindea unele revendicări democratice, printre care: reforma agrară, dezvoltarea legislaţiei sociale, extinderea atribuţiunilor organelor administraţiei locale etc.

Dar noul fenomen în viaţa politică a Italiei postbelice l-a reprezentat apariţia fascismului. Astfel, la 23 martie 1919 se creează la Milano „Fasciile italiene de luptă” (Fasci italiani di Combattimento), embrionul partidului fascist italian. Fondatorul şi conducătorul mişcării fasciste a fost Benito Mussolini, la început un ziarist cu o orientare de centru-stânga, exclus din partidul socialist în 1914 pentru că în ziarul său (Il popolo d’Italia) propovăduise intrarea Italiei în război. Acum, însă, a strâns sub flamura sa de luptă, orientată făţiş spre extrema dreaptă, mii de foşti combatanţi (care nu şi-au mai găsit de lucru după demobilizare), tineri ofiţeri dezorientaţi politic după război, elemente ale micii burghezii urbane, funcţionari, muncitori în şomaj etc. În primele săptămâni de activitate, atât ideologia cât şi programul mişcării fasciste nu erau clar conturate. O recunoaştere în acest sens îi aparţine chiar lui Mussolini, care – în ziarul săi din 23 martie 1919 – scria: „Noi ne permitem luxul să fim aristocraţi şi democraţi, conservatori şi progresişti, reacţionari şi revoluţionari, legalişti şi ilegalişti, în funcţie de timp, de loc, de mediu…”

Totuşi, din primăvară şi până în toamnă, Benito Mussolini şi partizanii săi din „fasciile de luptă” au dezlănţuit o puternică campanie împotriva socialiştilor şi marxismului; ei s-au remarcat apoi ca spărgători de grevă şi organizatori a tot felul de provocări contra mişcării revoluţionare a proletariatului. Teroarea, demagogia deşănţată şi programul naţionalist de expansiune teritorială au fost principalele arme de luptă ale „cămăşilor negre” din Italia. Pe fondul acestei stări de spirit, la 12 septembrie 1919 un grup de voluntari naţionalişti, condus de Gabrielle d’Annunzio, asediază şi ocupă oraşul Fiume (azi Rijeka, în Croaţia), încordând relaţiile italo-iugoslave. La 20 septembrie, având în subordinea sa 20.000 de legionari, d’Annunzio se numeşte „comandant al oraşului Fiume” şi se înscrie în fascia din oraş.

Între timp, la 2 septembrie, sub presiunea socialiştilor, a fost votată o nouă lege electorală, care introducea votul universal. Alegerile parlamentare sunt fixate pe data de 16 noiembrie 1919. La nivel naţional, campania electorală este dominată de întoarcerea lui Giolitti, care – la 12 octombrie, la Dronero – formulează un program de guvernământ, prin care „giolittismul” de dinainte de război este lărgit şi adaptat condiţiilor social-politice postbelice. Dar la alegerile parlamentare, la care participă 6.500.000 de alegători, socialiştii se situează pe primul loc cu 1.840.593 de voturi, iar pe locul doi – mare surpriză – vor fi populiştii catolici ai lui Sturzo, cu 1.175.000 de voturi. În Cameră vor fi deci 156 deputaţi socialişti, în loc de 51 şi 103 deputaţi populişti. S-au constituit două blocuri în parlament, iar vechile formaţiuni politice nu mai deţin acum decât 252 de locuri din totalul de 509. Victoria socialiştilor este foarte clară în nord, acolo unde voturile depăşesc 40% în Toscana, Lombardia, Umbria, Piemont şi ating 60% în Emilia. În fruntea singurei liste fasciste din Italia, depusă la Milano, a candidat Mussolini. Dar aici, spre stupoarea lui, lista fasciilor a întrunit doar 5795 de voturi, în timp ce socialiştii au obţinut 176.000, iar populiştii 74.000.

Întrucât climatul de tensiune socială persistă, cei 156 de deputaţi socialişti, care formează un bloc compact, nu îndrăznesc să conceapă o acţiune revoluţionară sau un larg program reformist, căci partidul popular catolic este o forţă politică concurentă. În ianuarie 1920, şeful guvernului, Nitti, creează Regia Guardia (garda regală), la care se adaugă carabinierii, ale căror efective au fost sporite considerabil. Din acel moment în Italia era greu să găseşti o alternativă democratică în viaţa politică, să găseşti aliaţi parlamentari, căci violenţa era cotidiană, impusă. Deputaţii când ieşeau de la şedinţele forului legislativ erau bătuţi pe stradă, în întreprinderi şi cele mai neînsemnate greve se soldau cu morţi şi răniţi. Astfel, „din aprilie 1919 până în aprilie 1920 se înregistrează o sută patruzeci şi cinci de morţi şi patru sute patruzeci şi patru de răniţi, fără ca fascismul să-şi fi făcut intrarea pe scenă” (Max Gallo). La 4 iunie 1920, printr-un decret-lege semnat de Nitti, preţul pâinii a fost urcat la o liră şi jumătate kilogramul, stârnind de îndată protestele partidelor din opoziţie, iar în numeroase oraşe (îndeosebi la Milano şi Bari) izbucnesc manifestări sângeroase. La 9 iunie, şeful guvernului îşi retrage decretul şi demisionează. Două zile mai târziu, regele îl însărcinează pe bătrânul Giolitti cu formarea noului cabinet, care la 15 iunie este alcătuit sub forma unui executiv de uniune naţională, în speranţa că acest guvern trebuia să pună capăt dezbinării dintre neutralişti şi intervenţionişti, orientări care dominaseră scena politică italiană din preajma şi în timpul primei mari conflagraţii mondiale.

Dar noul cabinet Giolitti se confruntă dintru început cu o situaţie economică dezastruoasă; deficitul atinge 18 miliarde de lire, iar moneda se devalorizează. În aceste împrejurări, el propune măsuri severe de redresare: de la nominalizarea titlurilor până la controlul profiturilor de război şi la rechiziţii. Pe de altă parte, declară public că mai vrea să redea parlamentului toată puterea, şi să renunţe astfel la decretele-legi (metodă prin care Nitti guvernase ţara în ultimele luni).

La sfârşitul lunii august 1920 se declanşează o puternică mişcare revoluţionară a proletariatului din nordul Italiei, cunoscută sub numele de „mişcarea consiliilor de fabrică”. După ce, la 30 august, muncitorii ocupă uzinele din Milano, mişcarea cuprinde Torino şi apoi întreaga peninsulă. La ea se alătură şi ţărănimea săracă din sudul Italiei. La uzina „Fiat”, de pildă, consiliul muncitoresc se întruneşte în biroul directorului, decorat cu drapelul roşu, purtând pe el secera şi ciocanul. În fabricile şi uzinele ocupate de muncitori, consiliile muncitoreşti discută producţia, funcţionează tribunale, sunt arborate drapele roşii şi inscripţionate lozinci revoluţionare: „Trăiască sovietele!”, „Trăiască revoluţia!”. Activităţile productive şi de desfacere continuă sub controlul nemijlocit al consiliilor muncitoreşti. Paralel, la sate, continuă acţiunile ţărăneşti de ocupare a latifundiilor moşiereşti. La sfârşitul lunii septembrie, întrucât în sânul conducerii PSI şi a Confederaţiei Generale a Muncii au învins opiniile liderilor reformişti, se decide evacuarea fabricilor de către muncitori şi redarea lor spre administrare patronatelor, în schimbul unor promisiuni ale guvernului de a institui „controlul producţiei” şi de a mări salariile.

Între timp, în cadrul partidului socialist începuse un proces de sciziune. Împotriva grupurilor de reformişti şi centrişti oportunişti s-a manifestat tot mai activ un nucleu al militanţilor de stânga, marxist, denumit din mai 1919 Ordine Nuova, sub conducerea lui Antonio Gramsci şi Palmiro Togliatti. Acest grup îşi axase lupta ideologică pentru transformarea partidului socialist într-un partid revoluţionar. La congresul al XVII-lea al PSI (Livorno, ianuarie 1921), fracţiunea comunistă a condiţionat rămânerea în partid de excluderea membrilor reformişti. Neobţinând votarea unei asemenea rezoluţii, fracţiunea comunistă a părăsit congresul şi a creat, tot la Livorno, partidul comunist italian.

Urmărind să stabilizeze climatul politic din ţară, Giolitti – care se simte tot mai mult ameninţat şi din dreapta, şi din stânga, „unde i se impută sprijinul acordat fascismului” (Max Gallo) – dizolvă la 7 aprilie Camera şi fixează noi alegeri parlamentare pe ziua de 15 mai 1921. El urmărea ca, astfel, să constituie în ţară „blocuri naţionale”, blocuri tricolore, în care ar intra fasciştii, şi totodată, să distrugă partidele de masă (partidul socialist şi partidul popular catolic), care nu prea agreau combinaţiile parlamentare. Cu toate acestea, rezultatul alegerilor l-a surprins neplăcut pe Giolitti: socialiştii păstrează 122 de mandate, iar comuniştii trimit în Cameră 16 deputaţi; cele două grupuri de stânga întrunind 1.861.505 voturi, cu 20 de mii de voturi mai mult decât în 1919. Populiştii catolici ai lui Sforza sporesc de la 100 la 107 deputaţi, iar „blocurile naţionale” obţin 275 de locuri din totalul de 535 câte existau în Cameră, deci o majoritate destul de fragilă, întrucât ea cuprindea tot felul de politicieni, de la reformişti la fascişti. Spre deosebire de alegerile din 1919, acum Mussolini a fost ales de două ori (la Milano, cu 124.918 voturi şi la Bologna, cu 172.491 de voturi). Aşadar, el intra în parlamentul italian în fruntea unui grup de 23 de deputaţi fascişti, printre care Grandi şi Farinacci. La aflarea veştii despre alegerea lui, verdictul lui Mussolini este extrem de dur şi categoric: „Noi nu vom fi un grup parlamentar, ci un pluton de acţiune şi de execuţie”.

Prin urmare, până în toamna anului 1920, fascismul italian îşi păstrează caracterul de grupare destul de modestă. Din primăvara lui 1921, pe fondul regresului marelui val revoluţionar, fascismul se revigorează, fiind organizat în escuade sau căprării de luptă (scuadre), înarmate, motorizate şi instruite militar de foşti ofiţeri de carieră. Drept urmare, proliferează şi acţiunile lor; se înmulţesc „expediţiile de pedeapsă” mai întâi împotriva cooperativelor săteşti şi a municipalităţilor socialiste ale bogatelor regiuni agricole din nord şi din centru, apoi împotriva Caselor Poporului şi a organizaţiilor muncitoreşti din marile centre industriale. Toţi cei care se împotrivesc, comunişti, socialişti, sindicalişti, dar şi catolici ori liberali, sunt brutalizaţi, alungaţi sau, pur şi simplu, asasinaţi. În toamna anului 1921 fascismul dispunea de 2000 de secţii şi peste 300.000 de membri. Şi astfel, în noiembrie 1921 cu prilejul congresului de la Roma, mişcarea fascistă s-a transformat în partid politic, partidul naţional fascist.

Un an mai târziu, în timp ce în oraşe şi la sate violenţele fasciste sporesc vertiginos, congresul partidului naţional fascist, care are loc la Neapole, în ultima decadă a lunii octombrie 1922, organizează „Marşul asupra Romei”, o parodie de revoluţie populară pentru acapararea puterii. Aflat în fruntea unui cvadrumvirat „revoluţionar”, Mussolini a adresat la 26 octombrie 1922 un ultimatum guvernului, cerându-i să demisioneze în decurs de 48 de ore. A doua zi, premierul Luigi Facta a decretat starea de asediu, pe care regele Victor Emanuel al III-lea – sub presiunea cercurilor politice naţionaliste şi sub influenţa poziţiei ducelui d’Aosta, favorabilă fasciştilor – n-a sancţionat-o. Dacă suveranul ar fi semnat decretul, armata ar fi putut interveni rapid, dezarmând bandele fasciste care se adunau, barându-le drumul spre Roma. Neputincios în faţa acestei situaţii, Facta a demisionat, iar Mussolini a pretins funcţia de şef al guvernului. Între timp, în zilele de 28-29 octombrie se desfăşura „marşul” legiunilor fasciste asupra Romei, iar regele – cu asentimentul unor mari fracţiuni ale cercurilor politice conducătoare – îl însărcinează pe Benito Mussolini cu formarea guvernului. La 30 octombrie 1922 suveranul a aprobat lista unui guvern de coaliţie, în care fasciştii nu erau nicidecum majoritari. Prin această manevră subtilă, liderul fascist dorea să inspire încredere, ceea ce i-ar fi permis să lărgească cercul susţinătorilor în rândurile militarilor, a funcţionarilor din aparatul de stat, a reprezentanţilor burghezi şi a intelectualilor, împiedicând astfel şi o opoziţie internaţională. Pe de altă parte, el pregăteşte cucerirea pe căi legale a puterii, determinând Camerele parlamentului să-i acorde puteri nelimitate şi să consimtă la modificarea legii electorale.

De la sfârşitul anului 1922 evenimentele legate de consolidarea fascismului în Italia se desfăşoară într-un ritm alert. În seara zilei de 15 decembrie se constituie Marele Consiliu Fascist, iar cea dintâi dovadă că Mussolini începea să fascizeze statul a reprezentat-o înfiinţarea Miliţiei voluntare naţionale (MVSN), la dispoziţia liderului, fără să depună jurământ în faţa regelui. Ea va fi formată din squadrişti. Din acest moment teroarea se instalează în toată ţara. Sunt bătuţi pe străzi, maltrataţi, sau chiar ucişi, numeroşi militanţi antifascişti din tot spectrul politic. Sunt arestaţi lideri socialişti, iar asociaţiile muncitoreşti desfiinţate; sunt limitate la maximum libertăţile de deplasare ale deputaţilor antifascişti; sunt concediaţi aproape 50 de mii de muncitori feroviari. La 23 februarie 1923 naţionaliştii fuzionează cu partidul naţional fascist. Cămăşile albastre, credincioase regelui, intră în Miliţia lui Mussolini. În aprilie 1923 partidul naţional fascist număra peste 500.000 de membri.

Prin urmare, instaurarea dictaturii fasciste a avut loc progresiv, mai ales că PNF era minoritar în parlament şi în guvern. În primele luni de guvernare, Mussolini a epurat administraţia existentă, impunând fascişti în posturile-cheie. Pentru a-şi atrage şi simpatia industriaşilor şi a marilor proprietari funciari, el a retras în noiembrie 1922 proiectul de reformă agrară şi a determinat parlamentul să renunţe la ancheta cu privire la beneficiile de război. În paralel, multe din cuceririle revoluţionare ale proletariatului au fost lichidate: s-a renunţat la ziua de muncă de opt ore, s-a interzis oficial sărbătorirea zilei de 1 Mai, Ministerul Muncii a fost desfiinţat, în locul comitetelor din întreprinderi (acum lichidate) au fost numiţi comisari guvernamentali, restrângerea drepturilor sindicatelor a fost urmată de instituirea controlului asupra lor.

Pentru a lovi în autoritatea şi prestigiul partidului popular catolic, condus de antifascistul Don Sturzo, Mussolini destituie în aprilie 1923 miniştrii proveniţi din această formaţiune politică, iar mai apoi – prin reforma şcolară din aceeaşi lună – crucifixele sunt aşezate din nou în şcoli, dar şi în tribunale. Din acest moment, partidul popular catolic se fracţionează într-o stângă şi o dreaptă, multe personalităţi pactând cu fascismul. Drept urmare, Don Sturzo demisionează de la conducerea partidului la 10 iunie 1023.

În sfârşit, a venit şi rândul parlamentului. Pentru a putea obţine controlul total asupra forului legislativ, Mussolini i-a încredinţat prietenului său Acerbo sarcina elaborării unei reforme electorale, care să-i favorizeze pe fascişti. Abil concepută, ea stipula acordarea a două treimi din locurile deputaţilor listei naţionale care va obţine 25% din voturi. În capitală, la mijlocul lunii iulie atmosfera era extrem de tensionată, unii politicieni mai pesimişti se aşteptau la un război civil, alţii vorbeau de o posibilă vendetă împotriva deputaţilor care se vor împotrivi reformei electorale. În aceste condiţii, când a fost supusă votului, 303 deputaţi au votat pentru şi doar 40 au avut curajul să se împotrivească. La 25 ianuarie 1924 sunt dizolvate Camerele parlamentului, iar alegerile – conform prevederilor noii legi electorale majoritare – sunt fixate pe ziua de 6 aprilie. Marea listă organizată de fascişti („Listone”) întruneşte astfel – prin multe presiuni, ameninţări, maltratări, fraude şi chiar crime – 4.305.936 voturi, iar opozanţii obţin şi în aceste condiţii de teroare aproape 3 milioane de voturi. În atari împrejurări, au fost aleşi 375 deputaţi guvernamentali, din care 275 de fascişti, iar „Listone”-ul obţine 64,9% din voturi. Populiştii catolici trimit în parlament 47 de deputaţi, socialiştii 24, iar comuniştii 19. În noul parlament, deputatul socialist Giacomo Matteotti a demascat la 30 mai, cu mult curaj, fraudele grosolane ale „cămăşilor negre”, cerând anularea alegerilor generale. Dar la 10 iunie, el a dispărut în chip misterios, fiind răpit şi asasinat din ordinul lui Mussolini. La aflarea ştirii întreaga populaţie din ţară a fost cuprinsă de emoţie şi indignare. În semn de protest, deputaţii opoziţiei s-au constituit în Blocul de la Aventino, hotărând să utilizeze tactica boicotării parlamentului, să-l părăsească şi să nu se mai întoarcă la Montecitorio, atât timp cât cei vinovaţi de asasinarea deputatului socialist nu vor fi pedepsiţi, cât timp nu vor înceta fărădelegile fasciştilor. Pus câteva luni în dificultate de opoziţie, care boicotase şedinţele parlamentului, Mussolini trece la contraatac şi decide în ianuarie 1925 – sprijinit direct de către rege şi de către o Cameră cu majoritate fascistă – instaurarea unui regim autoritar în Italia. În acest an au fost emise 2000 de decrete-legi, numite fascistissime, prin care a fost limitată activitatea tuturor asociaţiilor şi organizaţiilor care nu erau fasciste. Funcţionarii au fost supuşi unui „control de garanţie” din punct de vedere politic; puterile şefului guvernului au fost sporite (el nu mai era răspunzător în faţa parlamentului); organizaţiile socialiste au fost dizolvate; numeroase ziare interzise; iniţiativa parlamentară şi votul de încredere desfiinţate.

În anul 1926, legile numite „de apărare a statului” (toate partidele politice, cu excepţia celui fascist, sunt interzise; crearea „Tribunalului special pentru apărarea statului”; înfiinţarea poliţiei secrete pentru activitate politică (ORVA – Organizaţia Vigilenţei şi Reprimării Antifascismului) ş.a., consfinţesc lichidarea oricărei opoziţii, consolidând fascizarea statului italian. Pe plan extern, din acest an, Mussolini îşi concentrează atenţia spre Centrul şi Sud-Estul Europei, sprijinind financiar şi moral mişcarea naţionalistă a prinţului Starhemberg, Heimwehr, susţine Bulgaria în revendicările sale din Macedonia iugoslavă, semnează două tratate cu Tirana (1926 şi 1927) prin care Albania devine un adevărat protectorat italian; cu Ungaria semnează în aprilie 1927 un tratat îndreptat vizibil împotriva statelor din blocul Micii Înţelegeri; iar ustaşii lui Ante Pavelić, prigoniţi de autorităţile sârbeşti, găsesc sprijin şi refugiu deopotrivă în Italia fascistă şi Ungaria horthystă. Reflectând asupra acestor evenimente, profesorul Salvemini, emigrat în SUA, scria în primăvara anului 1927 că, „punctul slab al regimului fascist este politica sa externă; de acolo se va trage dezastrul”. Apoi adaugă: „Dictaturile sfârşesc prin a porni război (…), căci găsesc în război o salvare din dificultăţile lor interne”.

Totuşi, timp de aproape 10 ani, regimul fascist al lui Mussolini se mulţumeşte să exalte naţionalismul, să înmulţească declaraţiile zgomotoase, fără să se lanseze în aventuri militare. Intuind viitorul, Mussolini declara însă la 26 mai 1927 că, „la un moment dat, între 1935 şi 1940, când situaţia va atinge punctul ei crucial, noi vom face să ni audă glasul şi să ni se recunoască, în sfârşit, drepturile. Pregătirile noaste mai au nevoie de câţiva ani”. De remarcat faptul că, pe atunci, Hitler îl idolatriza pe Mussolini, solicitându-i ducelui o fotografie cu dedicaţie, cerere refuzată însă de liderul fascist de la Roma.

În aprilie 1927 a fost adoptată Carta Muncii, prin care se aşezau temeliile statului corporatist italian. Carta stipula că toate chestiunile privind producţia, munca, planificarea şi salariile intrau în competenţa unor organisme noi, denumite Corporaţii, în care erau cuprinşi, pe baze paritare, industriaşii, sindicatele fasciste, directorii întreprinderilor, reprezentanţii partidului fascist. Înfiinţate pe ramuri industriale, în comerţ şi agricultură, corporaţiile aveau în fruntea lor un Consiliu Naţional care, din 1938, a înlocuit Camera Deputaţilor. La 15 noiembrie 1928 Marele Consiliu Fascist devine organ constituţional al statului italian.

Pe plan economic, prin împrumuturi externe în valoare de 241 milioane dolari şi 3 milioane lire sterline (anii 1925-1927), Italia a înregistrat unele progrese substanţiale. Astfel, producţia industrială a realizat o creştere valorică de 59% în 1925, faţă de 1922; a început electrificarea reţelei de căi ferate; producţia de energie electrică a crescut cu 75%; producţia de oţel de la 1 milion tone pe an, la 1,7 milioane; în decembrie 1927 s-a stabilizat lira italiană. Lărgind practicile intensive în agricultură, s-a realizat o creştere a producţiei de cereale; la grâu, de pildă, de la 49,9 milioane quintale obţinute în 1921-1924 s-a ajuns la 73,7 milioane quintale în 1933-1935. Dar, paradoxal, creşterile economice nu au dus la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, ci, dimpotrivă, salariile au scăzut în 1922-1927 în medie cu 27%.

În ciuda măsurilor corporatiste, marea criză economică mondială s-a abătut cu tărie şi asupra Italiei. Momentul ei de vârf a fost înregistrat în 1932, când volumul producţiei industriale a scăzut cu 33% în comparaţie cu cel realizat în 1929. Cele mai grav afectate au fost industriile metalurgică, chimică, constructoare de maşini, textilă şi construcţiile navale. Între anii 1929-1933 circa 55.000 de întreprinderi mici şi mijlocii au dat faliment, fiind înghiţite de marile concerne monopoliste. A avut de suferit şi agricultura, preţurile medii la produsele agricole scăzând cu 33% în 1934, faţă de 1930.

Poverile crizei economice şi politica antimuncitorească a regimului fascist au determinat declanşarea unor mişcări şi greve de protest în diferite regiuni ale ţării. În 1931, spre exemplu, au intrat în grevă circa 20.000 de muncitori agricoli de pe plantaţiile de orez din Piemont, care au obţinut până la urmă creşterea salariului. Regimul lui Mussolini a trecut din nou la represalii. După unele date, incomplete, au fost condamnaţi în anii crizei 4.671 de oameni, din care 4030 au fost comunişti, 12 socialişti, 42 militanţi ai organizaţiei burgheze de rezistenţă atinfascistă Giustizia e Liberta, 22 anarhişti, 6 republicani, 323 alţi antifascişti.

După ieşirea din criză, regimul totalitar fascist şi-a concentrat toate mijloacele economice şi forţele militare pentru a-şi înfăptui obiectivele agresive, războinice. Întreaga economie a ţării a fost pusă pe picior de război. Cheltuielile militare cresc vertiginos, de la 21 miliarde lire în 1934-1935 la 60 miliarde, în 1939-1940. Prin acordurile franco-italiene, semnate la 7 ianuarie 1935 în palatul Veneţia din Roma, Franţa cedează teritoriile africane (la marginile Libiei şi ale Somaliei) şi confirmă, până în 1965, privilegiile italienilor în Tunisia. Cele două părţi revin însă asupra acestor chestiuni, iar la 7 iunie 1935 – prin tratatul bilateral semnat la Roma – Italia renunţă la pretenţiile sale asupra Tunisiei, obţinând „mână liberă” în Etiopia. Drept urmare, la 3 octombrie 1935 începe agresiunea Italiei împotriva Etiopiei. Un val de indignare a cuprins întreaga opinie publică democratică de pe toate meridianele lumii, iar Comitetul de coordonare al Ligii Naţiunilor declară la 7 octombrie Italia agresor şi adoptă hotărârea de a-i aplica sancţiuni economice. În atari împrejurări, Mussolini a fost nevoit să decreteze în ţară autarhia economică. Pentru a dirija şi controla mai bine efortul de război, statul totalitar fascist a instituit monopolul asupra cărbunelor şi metalelor; prin Institutul pentru schimburi a preluat controlul general al importurilor; repartiţia materiilor prime a fost încredinţată unor „junte”; s-a instituit controlul preţurilor la toate produsele; Banca Italiei a fost expropriată, devenind bancă de stat; industriile de război au fost trecute sub controlul direct al statului.

În sfârşit, după şapte luni de lupte crâncene, numeroasa armată italiană, dotată cu artilerie, tancuri şi aviaţie, reuşeşte să înfrângă dârza, dar slab înarmată, rezistenţă etiopiană, ocupând la 5 mai 1936 capitala Addis Abeba. Împăratul Haile Selassie I se refugiază în Anglia. Interesant este faptul că, în timp ce se desfăşura agresiunea italiană, două mari puteri coloniale, Anglia şi Franţa, râvneau şi ele la această mare ţară africană independentă, semnând un acord la 9 decembrie 1935 („Planul Hoare-Laval”) privind împărţirea Etiopiei. Mussolini însă le-a luat-o înainte. La 9 mai 1936, regele semnează decretul privind anexarea Etiopiei, care împreună cu Eritreea şi Somalia formează Africa Italiană de Est; Victor Emanuel al III-lea se proclamă împărat al Etiopiei, reprezentat la Addis Abeba de un vicerege. Întrucât sancţiunile economice nu şi-au atins scopul, Liga Naţiunilor le ridică la 4 iulie 1936.

Pe plan economic, politica corporatistă a statului fascist a favorizat marile concerne monopoliste: trustul chimic şi de extracţie minieră Montecatini, trustul electroenergetic Edison, trustul cauciucului Pirelli, trustul metalurgic şi de armament Terni, care au devenit stăpânii autoritari ai acestor sectoare. În Italia acelei vremi, unu număr de 17 familii de mari industriaşi, bancheri şi proprietari de latifundii alcătuiau vârful castei miliardarilor, dispunând de 332 de mari societăţi pe acţiuni, cu un capital de 40 miliarde lire. Creşterea continuă a cheltuielilor militare a determinat, evident, sporirea considerabilă a impozitelor. Acestea au crescut cu 67%, de la 18 miliarde lire în 1934-1935 până la 30 miliarde în anii 1939-1940. Pe de altă parte, înarmarea excesivă şi politica autarhică au provocat creşterea inflaţiei, mărirea preţurilor la bunurile de larg consum, scumpirea vieţii, scăderea salariului real al muncitorilor şi funcţionarilor.

Totodată, în aceşti ani, ideologia fascistă a regimului mussolinian nu a precupeţit nici un efort pentru a pregăti şi justifica viitoarele acţiuni agresive ale Italiei, făcând apel la cultul forţei, la disciplină, datorie şi sacrificiu, la tradiţiile Romei imperiale, la şovinism, la explicarea necesităţii politicii de transformare a Mării Mediterane într-o Mare nostrum, la amplificarea revendicărilor teritoriale etc. În acest scop a fost creată şi Organizaţia Naţională a Timpului Liber Muncitoresc (Dopolavoro), care îşi propunea să organizeze un cadru adecvat pentru educarea şi îndoctrinarea fascistă a oamenilor muncii.

În preajma declanşării celui de al doilea război mondial, Italia semnează la 2 ianuarie 1937 un acord cu Anglia privind statu-quo-ul în Mediterană, iar la 6 noiembrie 1937 aderă la „Pactul anticomintern” (semnat între Germania şi Japonia, la 25 noiembrie 1936), constituindu-se astfel Axa Berlin-Roma-Tokio. În urma semnării acestui act, Italia părăseşte Liga Naţiunilor la 11 decembrie 1937. După participarea la Conferinţa de la München (29-30 septembrie 1938) şi semnarea acordului privind dezmembrarea Cehoslovaciei, la 7 aprilie 1939 Italia dezlănţuie prima sa agresiune în Balcani, cotropind Albania.

În concluzie, noţiunea de „Stato totalitario” s-a dezvoltat numai în Italia. Aici, naţionalismul şi totalitarismul se confundă, puterea totalitară fiind pentru Benito Mussolini „democraţia organizată, concentrată, autoritară, sprijinindu-se pe o bază naţională”.

Germania nazistă

Pentru Germania (470.628 km2, cu o populaţie de aproximativ 65 milioane locuitori), bilanţul celor peste patru ani de război a fost dezastruos: aproape două milioane de soldaţi şi ofiţeri ucişi pe front, 5,5, milioane de răniţi sau prizonieri. Cheltuielile militare s-au ridicat la impresionanta cifră de 160 miliarde mărci. Evident, profitorii de război au fost marile trusturi monopoliste; concernul Krupp, de pildă, a obţinut în timpul conflagraţiei profituri de 800 milioane de mărci, sumă care echivala cu beneficiile din 20 de ani de pace.

Cu câteva săptămâni înainte de semnarea armistiţiului cu Puterile Antantei, în octombrie 1918, cercurile politice de la Berlin au adus la cârma statului un guvern de coaliţie, condus de prinţul Max von Baden. În cadrul acestuia au fost cooptaţi şi lideri ai PSD (Philipp Scheidemann şi Otto Bauer). Dar acesta n-a putut opri extinderea acţiunilor revoluţionare, care la sfârşitul anului 1918 au cuprins întreaga Germanie. Au loc, totodată, şi importante regrupări ale forţelor politice. La 20 noiembrie 1918 se constituie partidul democrat german (din iulie 1930, partidul de stat german), iar la 24 noiembrie se creează partidul naţional popular german (scindat în 1929-1930, în partidul social-creştin al Serviciului poporului şi partidul popular-conservator).

Întrucât, la 3 noiembrie 1918 izbucnise răscoala marinarilor din portul Kiel, apoi – la 9 noiembrie – revoluţia s-a declanşat şi la Berlin, noul cancelar al Reichului, Friedrich Ebert, lider social-democrat de dreapta, era hotărât să oprească cu orice preţ cursul evenimentelor revoluţionare. El luase această decizie, motivat mai ales de faptul că gruparea Spartakus şi reprezentanţii Stângii din Bremen elaboraseră programul revoluţiei populare – ca parte integrantă a revoluţiei mondiale – având ca sarcini fundamentale: cucerirea pe cale revoluţionară a drepturilor şi libertăţilor democratice, înlăturarea de la putere a monopolurilor şi iunkerilor, instaurarea unei republici germane unitare – drept premise pentru trecerea la revoluţia socialistă. După revolta marinarilor din Kiel, revoluţia cuprinsese în câteva zile şi alte centre, ca Bremen, Lübeck, Flensburg, Hamburg, Rostock, Wilhelmhaven, unde se formaseră consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, ca organe de luptă revoluţionară. Sub presiunea maselor revoltate, Philipp Scheidemann proclama republica de la tribuna Reichstagului, iar Karl Liebknect, lider al grupării Spatakus, anunţa, de la balconul palatului imperial din Berlin, republica socialistă liberă. În urma acestor acţiuni revoluţionare, monarhia a fost răsturnată (Wilhelm al II-lea, considerat principalul vinovat de pierderea războiului, a abdicat şi a fugit în Olanda), guvernul imperial înlăturat, proclamându-se republica burghezo-parlamentară. Dar programul guvernului provizoriu, publicat la 12 noiembrie 1918, nu cuprindea nici o revendicare cu caracter socialist, ci numai o serie de drepturi şi libertăţi democratice. Pe fondul acestei stări de spirit revoluţionare, la 30 decembrie 1918–1 ianuarie 1919 a avut loc congresul de creare a partidului comunist german. La polul opus, forţele de extremă dreaptă se grupează şi ele, la 5 ianuarie 1919, constituind partidul naţional socialist muncitoresc german (NSDAP), abreviat partidul nazist, al cărui lider a devenit, din 1921, Adolf Hitler. Acest partid va îngloba, cu timpul, în rândurile sale, elementele ultrareacţionare, antisemite, anticomuniste şi revanşarde.

Trecând la contraatac, clasele dominante – cu ajutorul unor unităţi militare loiale – au reprimat cu cruzime acţiunile revoluţionare ale proletariatului din capitală (la 11 ianuarie 1919), iar liderii spartakişti Karl Liebknect şi Rosa Luxemburg au fost, pur şi simplu, asasinaţi (15 ianuarie). Deşi înfrântă, revoluţia din noiembrie 1918 a statuat totuşi în viaţa social-politică a Germaniei postbelice câteva cuceriri democratice: votul universal, libertatea presei, dreptul de asociere şi de întrunire, legiferarea zilei de muncă de opt ore, recunoaşterea sindicatelor în negocierile cu patronatul, abrogarea legislaţiei excepţionale împotriva muncitorilor agricoli etc.

La 19 ianuarie 1919 s-au desfăşurat alegerile pentru Adunarea Naţională Constituantă, câştigate de cele două partide social-democrate, care au obţinut majoritatea voturilor. Constituanta s-a întrunit la 6 februarie 1919 în orăşelul Weimar, alegându-l (la 11 februarie) pe liderul social-democrat Friedrich Ebert ca preşedinte al republicii („Republica de la Weimar”). Curând, mişcările revendicative şi revoluţionare reizbucnesc cu o forţă şi mai mare. Astfel, între 1-26 februarie se desfăşoară greva minerilor din bazinul carbonifer Ruhr, care cer introducerea zilei de muncă de opt ore şi recunoaşterea sovietelor; la 13 aprilie se proclamă Republica Sovietică în Bavaria (înfrântă la 1 mai).

Adunarea Naţională Constituantă a adoptat la 31 iulie 1919 Constituţia Republicii Germane (constituţia de la Weimar); intră în vigoare la 11 august. Potrivit prevederilor ei, Germania republicană se va numi Reich (Imperiu). Actele legislative erau pregătite şi votate de Reichstag, ales pe patru ani, prin vot universal. Pe lângă parlament, mai fiinţa un Consiliu al Reichului (Reichsrath), care era alcătuit din reprezentanţi ai landurilor. Acestea din urmă, 17 la număr, păstrau totuşi propriile lor adunări, propriul lor guvern, a cărui competenţă se limita la chestiunile regionale de referinţă. Afacerile externe, finanţele, legislaţia generală a ţării intrau în atribuţiile guvernului central. În fruntea Reichului se afla un preşedinte, ales direct de către popor pe o perioadă de şapte ani; el beneficia de prerogative importante: numea cancelarul şi minştrii; era comandantul suprem al forţelor armate ale ţării; în caz de conflict sau dezacord preşedinte-parlament, Adunarea era dizolvată, procedându-se la noi alegeri. Ba mai mult, articolul 48 îi acorda preşedintelui dreptul să suspende prevederile constituţionale şi să-l autorizeze pe cancelar să guverneze prin decrete-legi. Constituţia garanta inviolabilitatea proprietăţii private şi consfinţea drepturile şi libertăţile democratice.

După semnarea tratatului de pace, la Versailles, spre Germania se îndreptau sute de mii de locuitori de naţionalitate germană din Alsacia-Lorena, din Silezia, din Poznania, dar şi din Ţările Baltice, înrăutăţind şi mai mult viaţa cotidiană a populaţiei. Încă în februarie 1919 erau înregistraţi oficial peste 1.000.000 de şomeri. Producţia industrială s-a micşorat, lipseau materiile prime, alimentele. Datoria flotantă, care la sfârşitul anului 1918 era de 50 miliarde mărci, a crescut continuu, ajungând în 1920 la 153 miliarde. Pe fundalul situaţiei interne deosebit de grave, duritatea condiţiilor impuse Germaniei prin tratatul de pace au facilitat amplificarea nemulţumirilor generale, iar forţele reacţionare, de dreapta, le-au speculat eficient, declanşând agitaţii naţionaliste, revanşarde şi antidemocratice. În atari împrejurări, forţele de extremă dreaptă s-au bazat pe doi „stâlpi” de susţinere: pe de-o parte, Statul Major al armatei, care furniza, pe ascuns, arme şi instructori; iar pe de altă parte, marea burghezie, care subvenţiona formaţiunile politico-militare, văzând în ele „un dig solid împotriva comunismului”. Drept urmare, între 13-17 martie, are loc un puci militarist, condus de Wolfgang von Kapp (fostul fondator al Ligii Naţionale) şi de generalul Lüttwitz, cu scopul lichidării „Republicii de la Weimar”, dar eşuează în faţa intervenţiei masive a muncitorilor din Berlin, care – în semn de protest – declanşează greva generală. Tot acum se creează o Armată Roşie în Ruhr. În urma acestei crize politice, social-democratul Hermann Müller devine cancelar al Reichului. Între timp, importante efective militare sunt îndreptate spre Ruhr şi, după mai multe ciocniri (între 20 martie-11 aprilie 1920) Armata Roşie germană este înfrântă.

Între anii 1920-1925 Germania va fi guvernată de o coaliţie a partidelor de centru (democrat, populist, catolic), perioadă în care are loc o puternică concentrare a producţiei şi a capitalului, dar şi o inflaţie galopantă. Dar, în timp ce în diverse zone acţionau, izolat, mici grupuri ultranaţionaliste, îndată după preluarea şefiei partidului nazist, Hitler constituie primele detaşamente de asalt ale acestei formaţiuni politice (3 august 1921). Spiritele ultranaţionaliste se încing, cerând zgomotos anularea clauzelor „ruşinoase” ale tratatului de la Versailles, şi nu ezită să recurgă la acte de terorism. Astfel, în iunie 1922 sunt asasinaţi liderul Centrului Catolic, Erzberger, semnatar al tratatului şi Walter Rathenau, ministrul de externe al Germaniei, de către membrii organizaţiei reacţionare „Consul”,

Când, la 11 ianuarie 1923, sub pretextul că germanii au refuzat să plătească o tranşă din despăgubiri, trupele franco-belgiene au trecut Rinul şi au ocupat Ruhrul, guvernul de la Berlin s-a mărginit doar la o rezistenţă pasivă. Pentru a înfrânge această rezistenţă, Poincaré aduce în bazinul carbonifer Ruhr mineri francezi şi belgieni, lucrători de la căile ferate, soldaţi genişti şi, în acelaşi timp, expulzează 150.000 de germani şi-i pedepseşte aspru pe autorii de atentate şi de sabotaje. Dar cheltuielile făcute de guvernul german pentru finanţarea grevei grăbesc prăbuşirea monedei naţionale, în timp ce economia suferă enorm de pe urma penuriei de cărbune şi cocs. Constrâns de consecinţe, la 31 august 1923, noul ministru de externe Gustav Stresemann reia negocierile în chestiunea despăgubirilor de război şi influenţează guvernul să se achite conştiincios de plata tranşelor reparaţiilor ce i-au fost impuse de puterile învingătoare. Însă toamna anului 1923 se va dovedi a fi destul de agitată, presărată cu o serie de acţiuni revoluţionare. Astfel, de pildă, la 10 octombrie se formează în Saxonia un guvern muncitoresc, compus din lideri regionali social-democraţi de stânga şi comunişti. Un guvern muncitoresc se constituie, la 16 octombrie, şi în landul Thuringia. Dar riposta cabinetului central din Berlin este promptă; în zilele de 21-23 octombrie trupele guvernamentale pătrund deopotrivă în Saxonia şi Thuringia. Pe fondul acestor evenimente, între 23-25 octombrie se desfăşoară la Hamburg insurecţia armată a muncitorilor, condusă de Ernst Thälmann, preşedintele partidului comunist. Nici forţele de extremă dreaptă nu se lasă mai prejos. Tot în octombrie 1923, o armată clandestină („Armata Neagră”), însumând 20.000 de oameni, acţionează în regiunea Spandau, iar o lună mai târziu (8-9 noiembrie), generalul Erich Ludendorf şi Adolf Hitler organizează, la München, faimosul „puci din braserie”, eşuat lamentabil. Faţă de generalul pucist, remarcat pentru calităţile sale militare în anii primului război mondial, justiţia s-a arătat extrem de clementă, achitându-l, dar Hitler va rămâne în închisoarea Landsberg numai un an de zile, timp însă suficient pentru a scrie aici Mein Kampf (Lupta mea), cartea în care îşi expune doctrina şi programul, bazate pe teoria pseudo-ştiinţifică a superiorităţii „rasei albe”, ariene. Reactivând vechiul vis al pangermaniştilor, liderul fascist îşi va fixa ca obiectiv final realizarea unei Germanii Mari, la care vor fi anexate toate populaţiile de limbă germană.

Din 1924, cu ajutorul împrumuturilor americane şi datorită reglementării chestiunii despăgubirilor prin planul Dawes, Schacht, directorul de la Reichsbank, pune capăt inflaţiei, creând o monedă nouă, Reichsmark, convertibilă în aur potrivit regulilor stabilite la Geneva. În paralel, se defăşoară şi în Germania un intens proces de concentrare a întreprinderilor industriale şi a capitalurilor, prin constituirea Konzern-urilor, care – după modelul holdingurilor din SUA – unesc întreprinderi legate între ele prin participare financiară. Cele mai importante activează în siderurgie (grupurile Stinnes şi Krupp, care utilizează 300.000 şi respectiv 170.000 de muncitori) şi în industria chimică, în care se impun I. G. Farben Industrie, iar din 1925 Badische Anilin. Restabilizarea monedei favorizează astfel un adevărat „boom” industrial, cu efecte pozitive în stabilizarea vieţii politice din tânăra republică de la Weimar.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web