Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Metode de cunoastere a elevilor

in Pedagogie/Psihologie

copii-creativitate-ateliere

Practica pedagogică demonstrează că în domeniul instrucţiei şi educaţiei, strategiile didactice identice generează rezultate diferite, în funcţie de caracteristicile individuale şi de vârstă ale educaţilor, nivelul intelectual, structura aptitudinală, opţiunile profesionale, atitudinile şi convingerile proprii, determinând o receptare şi prelucrare diferenţiată a mesajelor transmise. Pentru o acţiune eficientă, orice educator trebuie să renunţe la tipare unice şi la prejudecăţi, şi să-şi direcţioneze acţiunea bazându-se pe cunoaşterea capacităţilor, intereselor şi atitudinilor elevilor, pe cunoaşterea reprezentărilor şi sentimentelor acestora la vârste diferite, folosind mijloace eficiente de influenţă şi formare. Acţiunea pedagogică devine eficientă numai dacă procesul de formare se realizează urmărindu-se aptitudinile şi caracteristicile generale de personalitate, asigurându-se concordanţa dintre caracteristicile persoanei şi obiectivele procesului formativ.

Tendinţa actuală de individualizare a formării şi instruirii, motivată prin diferenţele dintre capacităţile şi structurile de personalitate ale elevilor, impune dezvoltarea la profesori a simţului diagnostic şi utilizarea unor metodologii adecvate de cunoaştere. În acest scop, educatorul trebuie să determine, printr-un procedeu de diagnosticare, caracteristicile specifice fiecărei individualităţi, pentru ca apoi să poată proiecta condiţiile cele mai potrivite de desfăşurare a activităţilor didactice, să selecteze cele mai adecvate acţiuni de asistenţă şi intervenţie. Atunci când limitele competenţei sale nu permit precizarea unui diagnostic adecvat, se impune colaborarea cu psihologul.

James R. Okey (1970) consideră că fiecare profesor trebuie să-şi pună câteva întrebări importante : a) cum poate să dobândească cunoştinţele despre capacităţile fiecărui elev; b) care sunt cunoştinţele de acest fel de care are nevoie; c) ce fel de decizii cu privire la procesul instructiv poate lua dacă dispune de asemenea cunoştinţe.

Pentru a diagnostica şi a interveni adecvat, el trebuie mai întâi să identifice precis dificultăţile de învăţare. Nu este suficient să se cunoască faptul că elevul are dificultăţi la matematică, ci trebuie să stabilească faptul că acesta nu poate aduna fracţii cu numitori diferiţi. Nu este suficient să se spună că un elev nu cunoaşte un anumit capitol al fizicii, ci să arate că nu ştie să alcătuiască un circuit electric în serie care să funcţioneze corect.

Profesorii pot fi puşi în situaţia de a stabili mai multe feluri de diagnostice ; dintre acestea, autorul se opreşte mai întâi la diagnosticul orientat spre elevii cu eşecuri la învăţătură. Dacă un elev eşuează într-o anumită sarcină de învăţare, aceasta poate însemna că nu a dobândit comportamentele prealabile necesare îndeplinirii sarcinii date. în asemenea situaţii, profesorul trebuie să cunoască sarcinile de învăţare care preced sarcina ce nu a putut fi îndeplinită. De exemplu, dacă un elev nu poate rezolva o problemă cu enunţ verbal ce presupune calcularea vitezei unui obiect cunoscându-se distanţa şi timpul, înseamnă că el are dificultăţi în rezolvarea sarcinilor prealabile. Aceste sarcini cuprind deprinderea de a multiplica numerele şi de a înlocui expresiile simbolice cu valori numerice. Prima treaptă în diagnosticarea şi tratarea dificultăţilor de învăţare este să se descopere dacă elevul poate îndeplini fiecare dintre sarcinile prealabile.

In acelaşi fel trebuie să se procedeze şi pentru diagnosticarea elevilor cu succese şcolare. Dacă obiectivul unei lecţii este ca elevii să descopere principiul după care, atunci când se amestecă două lichide cu temperaturi diferite, cantitatea de căldură pierdută este egală cu cantitatea de căldură câştigată, după ce unii elevi au învăţat înaintea altora să măsoare masa lichidului, profesorul trebuie să decidă care este pasul următor pe care aceşti elevi trebuie să-1 facă, ceea ce presupune o diagnosticare anterioară.

Un alt tip de diagnoză permite plasarea optimă şi cât mai timpurie a elevilor în cadrul activităţilor instructive. Dacă un profesor de matematică vrea să-i înveţe pe elevi terminologia şi operaţiile referitoare la mulţimi, va constata că unii elevi ştiu aceste lucruri mai bine, iar alţii sunt în măsură să alcătuiască mulţimi specifice de obiecte sau numere, dar nu pot să determine reuniunea sau intersecţia a două mulţimi, iar pentru câţiva problema mulţimilor este complet nouă. In acest caz profesorul va trebui să situeze fiecare elev la locul potrivit în cadrul activităţilor de instruire, plasare care implică stabilirea unui diagnostic şi a unei prescripţii pedagogice.

Pentru rezolvarea acestor situaţii, profesorul are nevoie de o diagramă a instruirii. In această diagramă se vor specifica capacităţile pe care trebuie să şi le însuşească elevul pentru atingerea obiectivelor pedagogice propuse şi să descrie succesiunea însuşirii lor.

Pentru a cunoaşte capacităţile fiecărui elev, profesorul va construi mai multe probe pentru testarea fiecărei sarcini dintr-o „ierarhie a procesului de învăţare”, iar rezultatele vor indica ce sarcini pot sau nu pot fi îndeplinite de fiecare elev în parte. Ceea ce interesează în acest caz nu sunt rezultatele medii obţinute de elevii unei clase şi nici rezultatele unui elev, de exemplu faptul că a rezolvat şapte probe din zece. Ceea ce are importanţă este determinarea sarcinilor din „ierarhia procesului de învăţare” care au fost îndeplinite sau nu de elevul respectiv. Determinându-se cu ajutorul testelor capacitatea elevilor de a rezolva fiecare sarcină din „ierarhia procesului de învăţare”, profesorul poate alcătui pentru fiecare elev o diagramă care să reprezinte această ierarhie. Pe baza acestor diagrame, el poate decide ce sarcini trebuie să realizeze fiecare copil pentru a ajunge la sarcina finală. Din păcate, există puţine „ierarhii ale procesului de învăţare” pe care profesorii să le poată folosi în activitatea practică, una din sarcinile cercetării psiho-pedagogice fiind realizarea unor asemenea diagrame pentru fiecare obiect de studiu existent în programa şcolară.

Pe baza cercetărilor experimentale realizate de R. Rosenthal şi L. Jacobson (1968), Bonnoil, Caverni şi Noizet (1972), Gilly (1972), Radu, L, (1983) se evidenţiază câteva aspecte care influenţează negativ evaluările realizate de profesori:

Lipsa de competenţă şi subiectivismul s-au dovedit a fi dăunătoare. Aprecierea profesorului este frecvent însuşită de majoritatea clasei şi generează o opinie colectivă. Etichetarea negativă poate duce la „stigmatizare” şi apoi la „demotivare” şcolară;

Modul de evaluare a cunoştinţelor este influenţat adesea de imaginea pe care profesorul şi-o face despre nivelul elevului. Atributele de elev bun, mijlociu sau slab influenţează notarea pe baza opiniei că elevii buni nu pot avea decât performanţe bune, în timp ce elevii slabi nu se pot plasa decât la un nivel scăzut al performanţei;

Elevul este văzut numai prin prisma statutului său de şcolar – dincolo de această apreciere, el este perceput mai ales sub aspectul defectelor sale, celelalte însuşiri fiind mai mult sau mai puţin evidenţiate. Atributele prin care profesorii diferenţiază elevii sunt legate de reuşita şcolară (inteligenţă, memorie, atenţie etc.); celelalte aspecte ale personalităţii (emotivitate, stăpânire de sine, onestitate, deschidere socială etc.) nu produc diferenţe în evaluare, portretele asemănându-se foarte mult între ele. Elevul este privit prin filtrul unei optici profesionale, ceea ce contribuie în mare măsură la distorsionarea evaluărilor prin exigenţele profesiunii.

In cunoaşterea psihologică se pune problema semnificaţiei informaţiei obţinute, dacă aceasta reprezintă esenţialul, care poate permite identificarea caracteristicilor fundamentale şi diferenţierea acestora. Pe lângă posibilitatea unei cunoaşteri empirice, realizată în timpul activităţilor cotidiene, utilizându-se observaţii implicite şi limbajul comun, există şi o cunoaştere sistematică, realizată cu mijloace ştiinţifice, mult mai obiective (observaţie explicită, convorbirea, anamneză, ancheta, chestionarul, testele etc).

Cunoaşterea elevului trebuie sa se realizeze urmărindu-se atât evoluţia sa în timp, cât şi nivelul de reprezentare a caracteristicilor sale la un moment dat. în primul caz organizarea investigaţiei se va realiza folosindu-se metoda longitudinală (investigaţia retrospectivă), în cel de-al doilea caz – metoda transversală (cunoaşterea structurii psihologice), (Holban, I., 1978). Îmbinarea celor două forme de abordare în cunoaştere oferă profesorului posibilităţi de intervenţie eficientă şi eliminarea multor erori posibile în evaluarea elevilor.

Metode de cunoaştere

Înaintea prezentării unor metode specifice de cunoaştere a elevilor, se impun câteva precizări în legătură cu posibilitatea cunoaşterii psihologice.

a). în primul rând se impune să subliniem faptul că psihologia este o ştiinţă probabilistă, iar prin cunoaşterea psihologică nu se ajunge la certitudine, fiind doar o cunoaştere probabilistică. Din această cauză, în domeniul psihologic nu vom putea stabili un diagnostic definitiv, ci doar un pronostic, care va trebui să fie elaborat pe termen scurt, pentru a evita erorile predictive datorate evoluţiei în timp a subiecţilor, modificările, uneori spectaculoase, determinate de multitudinea şi complexitatea factorilor implicaţi în schimbare.

Cunoaşterea în domeniul aptitudinilor este mai avansată, precizia în măsurare fiind mult mai mare faţă de alte aspecte ale personalităţii, în care nu putem fi siguri de autenticitatea reacţiilor persoanei. Când se pune problema cunoaşterii trăsăturilor de caracter, de exemplu, subiecţii activează mecanisme de apărare, etalează doar aparenţe în spatele cărora ascund trăsăturile autentice. Pentru evitarea acestor neajunsuri s-au înregistrat reacţiile subiecţilor în situaţii imaginate, pentru a releva aspecte ale personalităţii fără ca aceştia să conştientizeze scopul urmărit. în acest fel au apărut şi s-au dezvoltat testele proiective, majoritatea bazându-se pe concepţii psihanalitice.

Dar şi aceste instrumente prezintă dezavantaje, deoarece trebuie demonstrată corespondenţa dintre manifestările subiecţilor în situaţia imaginară şi cea reală, iar interpretarea presupune o teorie elaborată asupra motivaţiei şi a modului în care ea se exprimă (Cosmovici, A., 1972, 1985).

b) Există divergenţe în legătură cu metodele utilizate în psihologie, precum şi în legătură cu valoarea acestora. Fără a intra în analiza acestor puncte de vedere, subliniem faptul că tendinţa unanim acceptată este de împărţire a metodelor de cunoaştere în două categorii: metode clinice (observaţia, convorbirea, metoda biografică) şi metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul şi chestionarul).

Diferenţa fundamentală dintre cele două categorii de metode apare în funcţie de scopul urmărit, de gradul de precizie şi obiectivitate în cunoaştere.

Din punctul de vedere al scopului, metodele clinice îşi propun o cunoaştere cât mai amănunţită a persoanei şi explicaţia evoluţiei sale, în timp ce metodele psihometrice se orientează spre stabilirea rangului persoanei, poziţia sa în raport cu o populaţie normală. Aceasta face ca orientarea predominantă în cazul metodelor clinice să fie cea calitativă, iar în cazul metodelor psihometrice – interpretarea predominant cantitativă.

In legătură cu gradul de precizie şi obiectivitate, metodele psihometrice -folosind verificări statistice riguroase – sunt mult mai exacte, specificându-se de fiecare data limitele de eroare. Metodele clinice prezintă un grad de obiectivitate şi precizie mai mic, deoarece sunt lipsite de criterii precise de interpretare, ele depinzând de subiectivitatea celui care face analiza.

In psihologia aplicată se manifestă tot mai mult tendinţa de apropiere a celor două metode, îmbinarea ambelor categorii şi evitarea unilateralităţii, care nu poate fi decât dăunătoare. Interpretarea cantitativă şi calitativă a rezultatelor obţinute prin metode psihometrice oferă atât posibilitatea ierarhizării subiecţilor în funcţie de performanţă, cât şi explicarea modului de obţinere a performanţei. Metodele clinice s-au perfecţionat, găsindu-se mijloace de standardizare a interpretărilor şi comparaţii în condiţii mai exact determinate.

Metoda observaţiei este una din cele mai vechi metode utilizate în cunoaşterea psihologică, şi constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice.

Paralel cu desfăşurarea activităţilor curente, profesorii au posibilitatea realizării unor observaţii spontane, sesizând calitatea prestaţiilor, greşelile cele mai frecvente care apar în rezolvarea unor probleme, manifestările de neatenţie sau indisciplină etc. Noi trăim înconjuraţi de oameni, şi îi observăm constant, având câteva idei despre modul cum aceştia reacţionează în unele situaţii. Dezavantajul constă în faptul că adesea credem că ştim deja multe despre un domeniu, că cercetarea nu mai este necesară pentru că faptele sunt evidente sau că o cunoaştere particulară este greşită pentru că nu este în concordanţă cu propria experienţă.

Dar, experienţa personală nu este totdeauna un bun indicator. Observaţiile noastre sunt de obicei întâmplătoare, nu suntem sistematici, nu notăm fiecare incident, şi nu-l descriem într-un mod obiectiv, imparţial. Noi ne formăm impresii despre cum se comportă oamenii, ceea ce este uneori corect, uneori nu. Observaţiile ocazionale ne conduc frecvent la concluzii greşite. Din aceste cauze, observaţiile ocazionale, chiar şi la cei mai grijulii oameni, nu pot înlocui observaţiile sistematice prin care se urmăreşte identificarea fiecărei surse de eroare. Simpla percepţie a faptelor trebuie prelungită prin stabilirea semnificaţiilor pe care acestea le poartă. în consecinţă, observatorul trebuie să clasifice şi să încadreze informaţia în anumite concepte ştiinţifice.

Trecerea de la observaţia spontană la cea sistematică presupune respectarea unor condiţii care vor asigura înregistrărilor o precizie şi o exactitate mult mai mari.

a)Orice observaţie sistematică debutează cu stabilirea cât mai exactă a scopului propus – ce urmărim să observăm, care sunt aspectele comportării care interesează, în ce situaţii sau momente specifice se manifestă ele. Prima sarcină este de a decide ce trebuie înregistrat. Uneori este uşor să înregistrezi cum vorbeşte un elev, ce spune, dar fiecare act al vorbirii implică o înlănţuire de cuvinte, o viteză a pronunţării, un ton folosit, un număr de pauze între cuvinte etc. în consecinţă, cercetătorii care studiază vorbirea analizează ore întregi două-trei minute de conversaţie. In timp ce discută, subiecţii folosesc o varietate de gesturi şi expresii mimice sau alte manifestări emoţionale.

Pentru a realiza o observaţie reuşită este important să decidem ce aspecte ne interesează mai mult, şi apoi să stabilim o metodă simplă de înregistrare a comportamentului observat. Realizarea unei grile de observaţie, a unei liste de rubrici care să faciliteze înregistrarea şi clasificarea datelor va contribui decisiv la selectarea unor aspecte semnificative. De exemplu, în legătură cu atenţia unui elev, putem stabili iniţial o listă de aspecte: capacitatea de concentrare sau de fluctuaţie, mobilitatea sau inerţia, volumul etc. Pe baza acestei grile de observaţie, simpla constatare a faptelor este urmată de un proces de conceptualizare care va înlesni o integrare corectă a acestora într-un sistem de interpretare.

b) Contactul prelungit cu elevii oferă profesorului posibilitatea realizării unor observaţii numeroase în condiţii cât mai variate. în acest fel se evită atribuirea unor trăsături pe baza unor observaţii întâmplătoare, ocazionale, şi ne putem lămuri asupra constanţei acestora. Nu este acelaşi lucru dacă un elev manifestă ocazional o atitudine agresivă faţă de un coleg sau un profesor pentru că s-a simţit frustrat într-o situaţie de joc sau de evaluare, sau dacă atitudinea se manifestă frecvent în majoritatea situaţiilor cu care acesta se confruntă. În primul caz putem vorbi de manifestări pasagere, care depind în mare măsură de situaţie, în cel de-al doilea caz de manifestări constante, determinate de structura sa psihologică. Constanţa comportamentului într-o mare varietate de situaţii reprezintă aspectul important care trebuie reţinut pentru interpretare.

c) în orice observaţie trebuie să notăm cât mai exact faptele şi să le separăm de eventualele interpretări. Noi trăim într-un univers al semnificaţiilor şi avem tendinţa involuntară de a aprecia conduitele altora pornind de la sine, utilizând măsuri proprii de evaluare. Acest aspect devine evident atunci când îi apreciem pe alţii prin contrast. De exemplu, o persoană foarte meticuloasă şi ordonată vede prin contrast absenţa acestor însuşiri la ceilalţi, le exagerează importanţa şi semnificaţia lor reală.

Utilizând observaţiile curente, fiecare profesor îşi formează o imagine despre elevi. în formarea acestei imagini el este înclinat să generalizeze pornind de la sine sau de la rezultatele pe care elevul le obţine la disciplina sa. Această optică trebuie să fie atenuată prin reunirea informaţiilor obţinute de la profesori diferiţi, care să contribuie la formarea unei imagini unitare. Fişa şcolară este un instrument cu ajutorul căruia putem sintetiza informaţia relevantă despre elev şi obţine o imagine autentică a acestuia.

Este important să se stabilească o metodă simplă de înregistrare a comportamentului observat, iar observatorii trebuie să fie în acord cu ceea ce se întâmplă. De exemplu, categoria „prietenie” nu este prea folositoare pentru a fi observată, pentru că adesea este dificil să decizi dacă un act este sau nu prietenesc. Din această cauză observatorii vor folosi mai ales categorii specifice, cum ar fi „zâmbetul adresat unei persoane”, „oferta de a împrumuta anumite obiecte” etc. Pe baza lor, ei pot decide mai târziu dacă acestea sunt sau nu indicatori ai prieteniei.

Observaţia nu se încheie după înregistrarea datelor, ci continuă cu interpretarea acestora pentru a diferenţia aspectele caracteristice de cele aparente, neesenţiale. Interpretarea corectă se va putea realiza numai prin raportarea unei conduite la ansamblul informaţiilor consemnate. Pentru uşurarea interpretării se poate apela la tabele de analiză a comportamentului.

În interpretarea observaţiilor trebuie să se ţină seama de situaţie, de atitudinile subiectului, pentru a nu scăpa motivaţia actelor de conduită. Pentru clarificare, informaţii utile aduce metoda convorbirii.

Convorbirea este o conversaţie între două persoane, desfăşurată după anumite reguli metodologice, prin care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la o persoană, în legătură cu o temă fixată anterior.

De la început vom preciza că pentru a fi metodă ştiinţifică de cunoaştere, convorbirea trebuie să fie premeditată, să aibă un scop bine precizat care să vizeze obiective psihologice şi să respecte anumite reguli.

Convorbirea se poate desfăşura liber, fără o formulare anterioară a întrebărilor, sau standardizat, când întrebările sunt fixate dinainte şi nu pot fi modificate în timpul conversaţiei. Indiferent de forma sa, convorbirea trebuie să vizeze evidenţierea unor detalii referitoare la interesele şi aspiraţiile elevilor, trăirile lor afective, motivaţia diferitelor conduite, trăsăturile de personalitate ale acestora.

Sunt mai multe aspecte de care trebuie să ţinem seama atunci când utilizăm convorbirea, pentru a se asigura de veridicitatea şi autenticitatea datelor obţinute:

câştigarea încrederii elevilor, eliminarea oricăror suspiciuni, care depinde de tactul profesorului, de abilitatea acestuia de a-i convinge că nu există riscuri, iar colaborarea nu

poate fi decât benefică;

menţinerea permanentă a interesului în timpul convorbirii, care se va realiza prin aprobarea relatărilor, evitarea unor atitudini critice care pot provoca blocaje sau reacţii de apărare;

– să existe o preocupare permanentă pentru stabilirea sincerităţii răspunsurilor, deoarece subiecţii manifestă tendinţa de a da răspunsuri care să-i pună într-o lumină favorabilă;

– în timpul convorbirii se vor observa atitudinile şi expresiile subiectului, ceea ce va permite decodificarea sensului afirmaţiilor şi sinceritatea răspunsurilor ;

– se va evita adresarea unor întrebări sugestive, care influenţează rezultatele în vederea obţinerii unor răspunsuri dorite;

– trebuie să existe o preocupare permanentă pentru menţinerea unui climat destins, de încredere reciprocă, pentru a evita instalarea emotivităţii, care este o piedică importantă, mai ales atunci când se abordează probleme delicate care fac parte din intimitatea persoanei;

înregistrarea convorbirii se va face cu multă discreţie, putându-se folosi diferite mijloace de înregistrare, însă se preferă notarea manuală, cât mai fidelă, pentru a nu determina anumite reţineri în relatare.

Reuşita metodei este asigurată de măiestria şi experienţa practică în dirijarea conversaţiei şi de cunoştinţele teoretice din domeniul psihologiei şi pedagogiei. Interpretarea rezultatelor nu ridică probleme deosebite atunci când convorbirea a fost bine proiectată şi dirijată.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web